Dezrădăcinare – Anghel

Maistrul Anghel era un om cu o vârstă incertă. Încărunţit înainte de vreme, părea că uitase de trecerea timpului şi să-şi mai întemeieze şi familie. Sau că viaţa îl învăţase că e mai bine să trăiască singur. La prima vedere părea om bun. Tăcut, la locul lui, tot timpul cu o mină preocupată, serioasă, lăsa senzaţia unui om cu adevărat capabil. Era greu să-ţi dai seama ce se ascunde în spatele măştii cu care te întâmpina. Nu ridica niciodată glasul, dar nici nu accepta să nu faci cum spune el, indiferent dacă ceea ce spunea era bine sau nu. Deţinea adevărul şi puterea în laboratorul lui şi ştia să se răzbune urât pe oricine reprezenta o ameninţare pentru el. Matache ajunsese un paria din cauza acestui maistru prea puţin stăpân pe meserie. Când Anghel şi-a dat seama că Matache e mult mai bine pregătit decât el, a început săl sape. Nu că omul acela ar fi atentat vreodată la postul de maistru. Deşi avea pregătirea necesară, era un om modest şi cu bun simţ. Avea atâtea probleme de rezolvat în viaţa personală, încât nu-i mai ardea să fie tras la răspundere şi pentru o mână de oameni destul de slab pregatiţi din punct de vedere profesional. Îi era suficient ca după cele opt ore de program obligatoriu să se închidă într-o cârciumă obscură, să-şi înnece din nou amarul. La început, Anghel îi ţinea isonul. Îl îmbăta bine şi-l ducea acasă pe sapte cărări, ca apoi să-l pună în discuţia organizaţiei de partid în cunoştinţă de cauză, cică. Zi dup zi, până când a fost sigur că Matache e în stare să-şi sape singur groapa. Când amărâtul ăsta s-a prins cât de prieten îi e Anghel, era deja prea târziu.

Ajunsă în laboratorul de presiuni şi debite al lui Anghel, proaspăta mămică a avut impresia că nu o să fie lucrurile aşa de grele. Maistrul o primise sobru, dar înţelegător, spunându-i că dacă îşi vede de treabă nu o să aibă nici o problemă la noul loc de muncă. Ei îi plăcea lucrul temeinic, bine făcut, îi plăcea să înveţe tot timpul câte ceva nou, munca ei să fie apreciată. Când a fost repartizată la munca de jos, în ture, nu şi-a făcut probleme. Şi colegele de acolo erau tot oameni, timpul dovedind că aveau mai mult creier decât multe alte persoane cu pretenţii din laborator. Şi-a făcut treaba cu conştiinciozitate, încercând să înveţe să facă şi altceva pe lângă sarcinile de zi cu zi.  Şi totuşi, nu reuşea să mulţumească pe nimeni. Cu cât muncea mai mult, cu atât i se repartiza mai mult. Când se obişnuia să facă ceva era imediat mutată la altă treabă, mai grea. Nu reuşea să înţeleagă nimic din ce se întâmpla în juru, l ei şi zilele deveneau din ce în ce mai stresante.  După şedinţa pe care o ţinea în fiecare dimineaţă Manea cu şefii laboratoarelor, Anghel venea cu câte o sarcină în plus pentru ea. Uneori păreau chiar imposibil de realizat şi pentru un bărbat în toată puterea, dar pentru o femeie tânără şi plăpândă, veşnic obosită ca ea. 

Dormea puţin de când născuse fata, deşi copilul nu stătea cu ei. Era obligată să se trezească noaptea să spele, sau să lucreze câte un puloveraş, sau pantaloni pentru copilaş, deoarece sâmbetele şi duminicile le petrecea la ţară, la socri. Şi dacă ea ar fi dormit, o trezea bărbatul, că de… dacă avea copilul cu ea tot aşa în nesimţire ar fi dormit? Trebuia să înghită şi să tacă, doar soacră-sa pierdea nopţile cu fetiţa ei… ” Aşa am făcut averea, mumă, dormind câte 2-3 ore pe noapte! Aprindeam lampa şi coseam, sau ţeseam, să fiu în rând cu lumea, să nu râdă cutare sau cutare de mine! ” Ea ar fi dormit toată noaptea, de… femeie tânără care lucra în condiţii ce îi dădea gata şi pe bărbaţi. O făceau să se simţă vinovată că e atât de leneşă şi de multe ori nu se poate trezi . Nu se ridica la înălţimea aşteptărilor familiei lor. Se străduia din răsputeri, dar… Oricum, ajungea la serviciu tot obosită. Dimineţile erau grele, atunci când toată lumea se trezea şi cu ea se învârtea casa şi se unduiau pereţii în jur.

Luni dimineaţa era cel mai rău din toată săptămâna. Atunci se întorcea de la ţară, de la copil. Nu mergea acolo doar să stea cu copilul. De obicei muncea de dimineaţa până noaptea târziu, să se revanşeze faţă de sacrificiul soacrei. Spăla, călca, gătea, făcea curăţenie, curăţa la păsari, la vite… tot tacâmul. Seara când intra în casă era ruptă în două şi de multe ori nu putea adormi de oboseală. Când ar fi reuşit să adoarmă, trebuia să se dea jos din pat, să facă bagajul şi să plece. Ca să ajungă la oraş trebuia să suporte două ore lungi pe drum. Rata pleca din sat dimineaţa la ora 4,15. Ca să apuci loc, trebuia să fii la uşa ei cel puţin la ora 3,30, altfel riscai să mergi tot drumul în picioare şi distanţa fiind atât de mare, până în oraş se aglomera încât erai nevoit să stai mai mult într-un picior, printre bagaje şi oameni mai mult sau mai puţin curaţi. Oricum ajungeai în oraş plin de parf şi în suflet, pentru că drumul neasfaltat era cea mai mare pudrieră existentă. Din cauza aglomeraţiei ajungea rareori la ora stabilită în autogară. Ca să poată ajunge la timp la serviciu trebuia să alerge cu bagajele acasă, să le lase pe hol şi să plece în grabă aşa cum era, nespălată şi ca vai de lume.

După un sfârşit de săptămână epuizant şi o astfel de noapte pe drum, maistrul Anghel îşi luase obiceiul s-o trimită în fiecare luni dimineaţă la pe turnul de apă la cota 50 pentru a citi aparatele de presiune. La început au încercat băieţii din laborator să facă această treabă în locul ei. Ca să ajungi pe turn la 50 de metri înălţime trebuia să urci pe o scară din plasă de metal exterioară până la cota 35, apoi pe o scară de fier beton, din aceea înconjurată de bare rotunde de jur împrejur, să atenueze o eventuală cădere. Era obligată să urce acolo, chiar dacă genunchii îi tremurau de oboseală şi nesomn şi pământul lua o viteză ameţitoare în mişcarea centrifugă de zi cu zi. Cei care au încercat s-o ajute fără ştirea maistrului au sfârşit sancţionaţi la salariu şi ameninţaţi cu desfacerea contractului de muncă pentru insubordonare. Aşa că, săptămânal, în fiecare luni îşi lua porţia de adrenalină urcând până la 50 de mietri deasupra lumii. E adevărat, priveliştea de acolo nu se compara cu nimic altceva, drumul până sus şi înapoi erau Golgota ei săptămânală.

Plătea astfel pentru vina de a exista şi a se încăpăţâna să reziste într-o lume ostilă şi dură, între oameni fără suflet.  Ba pe deasupra, de câte ori se anunţau restructurări în personalul TESA şi regie, ea era pusă în capul listei. Aproape lunar, trebuia să treacă pe la secretarul de partid să dea explicaţii despre comportamentul care o adusese din nou în fruntea listei de restructurări. A avut mare noroc cu acel secretar de partid care era om dincolo de funcţia pe care o deţinea şi ştia să aprecieze oamenii din jur după fapte, nu după bârfele celorlalţi. Profita şi el de ocazie de fiecare dată s-o facă pe fata asta încăpăţânată să se înscrie în organizaţia de partid. Nimic nu o putea îndupleca, nici rugăminţile, nici promisiunile, nici ameninţările. Când auzea de carnetul de membru parcă punea cineva foc sub ea. El era însă om înţelegător. Ştia că timpul le rezolvă pe toate. O întreba ce-a mai făcut, o servea cu o cafea cu năut, mai vorbeau de una de alta, de copii, îi povestea de nepoţi şi o trimitea înapoi la secţie. Niciodată nu a dat curs propunerilor făcute de Manea şi Anghel. Asta îi cam înnebunea pe cei doi, e adevărat.

După plecarea lui Manea şi ea a reuşit să scape din infern. În câteva luni Manea a reuşit să prejudicieze termocentrala cu peste un milion de lei, din comerţul făcut cu combustibil scos Dumnezeu ştie cum pe poarta intreprinderii. A fost prins şi a fost dat afară cu un dosar penal legat de coadă. E inutil să spun că plecarea lui a fost imediat legată de hărţuirea ei. Era imposibil să nu se fi plâns ea undeva, să nu-l fi dat în gât cu ceva… Nu a fost aşa. Într-o luni dimineaţa, a aflat cu stupoare că în locul ei la cota 50 va merge unul din băieţi. Pe la prânz, a început să circule zvonul că Manea este arestat. A fost printre ultimii salariaţi care au aflat vestea. Comportamentul lui Anghel a fost exemplar pentru câteva zile. După un timp, noul şef a mutat-o din acel laborator şi chiar dacă încă mai figura pe ştatul de plată în subordinea lui Anghel, nu a mai avut niciodată de a face cu el ca şef. Peste ani s-au reîntâlnit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat la serbările şcolare. Băiatul lui Anghel ajunsese în clasă cu fetiţa ei, prin cine ştie ce ironie a sorţii. Nu l-a întrebat niciodată de ce s-a purtat ca un nemernic sau dacă nu s-a simţit niciodată vinovat pentru modul în care a înţeles să-şi facă „datoria”.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Dezrădăcinare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s