In memoriam- baba Velca

-Măi năzdrăvanilor, treceţi odată la culcare!

-Nu vrem! răspunde încrezută fetiţa cât un nod cu mâinile aşezate bătăios în şolduri.

-Hai măi, Luci maică… vine mă-ta acum şi luaţi bătaie!

– Nu eşti maica mea! Şi dacă ne spui, te dau afară!

– Unde să mai dai, maică afară? Unde să mă duc?

– Nu mă interesează! Acasă la tine, să nu te mai văd!

– Bine, dacă tu aşa vrei, uite plec… dar să ştii că tu eşti vinovată dacă mă mănâncă câinii acuma noaptea….

– Nu mă interesează!

Şi pleacă baba. Iese pe uşă, iese şi pe poartă… Rămân copiii singurei, într-o tăcere apăsătoare. Cel mic, abia învăţat să meargă de-a buşilea stă să plângă. Fetiţa, răsuflând greu de nervi, încearcă să-l potolească.

-Lasă Titi, bine c-a plecat! Auzi, să facem noi ce vrea baba asta… nu-i e rusine, d’acului ea de babă urâtă! Mai bine ca a plecat… să se ducă acas’ la ea, să n-o mai văd!… Ţie ţi-e frică?

Cel mic dă încet din cap, cu bărbia tremurând şi ochii în lacrimi, privind întunericul de afară prin geamul uşii, aşteptându-se să apară de acolo cine ştie ce monstru care să-i mănânce.

-Lasă, că mie nu-mi e frică. Ce dacă e noapte! Nu vine peste noi, e uşa închisă!… Auzi, tu crezi că o s-o mănânce câinii pe babă? Da’ las’ c-aşa-i trebuie! Ce caută acasă la noi? Nu poate să stea acolo la casa ei? Nu plânge, lasă că nu o mănâncă. Câinii nu mănâncă oameni, mănâncă doar pisici.

Băieţelul plânge acum de-a binelea, cu suspine înfundate şi lacrimile înnodate în barbă. Parcă şi zgâtia de fată s-a muiat… dacă totuşi câinii mănâncă şi femei bătrâne? Se plimbă nehotărâtă şi îngândurată de la un capăt la altul al camerei. O urăşte pe baba asta pupăcioasă care toată ziua vine să-i pună buzele ei ca o ştampilă lipicoasă pe obraji. Îi e silă de ea şi parcă nu ar vrea s-o mai vadă niciodată, dar nici s-o mănânce câinii… O s-o găsească mâine oamenii pe drum făcută bucăţi, plină de sânge şi toată lumea se va supara că a dat-o afară din casă. Dacă moare baba, ea ce face?

-Lasă Titi că mă duc eu după ea. Stai cuminte acolo, că acum vin.

Titi urlă şi mai tare, speriat de perspectiva rămânerii singur în încăperea aceea imensă, luminată slab doar de o amărâtă de lampă cu gaz. Fetiţa vorbeşte mai mult cu ea însă, nu-i mai aude urletele. Îşi face curaj să iasă în noaptea de afară, să caute baba izgonită. Deschide uşa uşurel şi iese pe scară. Strigă: – „Baaabooo!” – nici un răspuns. Păşeşte şovăind şi privind peste umăr în curte. E o noapte senină, cu lună plină de mai mare frumuseţea. Curtea şi uliţa sunt luminate ca ziua. În depărtare se aud câinii urlând. Cât vezi cu ochii, uliţa-i pustie. Nici urmă de babă. „Tiiii… să vezi că pe baba asta chiar au mâncat-o câinii!  îşi spune în gând prichindelul şi lacrimile stau sa-i picure în praful drumului.O strigă de mai multe ori, abia şoptit:- Baaaaaaboooo!! Nici un răspuns. Nervii i-au dispărut ca prin farmec, locul lor fiind luat de o spaimă mai mare decât ea. „Ce mă fac dacă baba a murit?” Se întoarce cu umerii căzuţi la frăţiorul ce urlă cât îl ţin plămânii în casă. Când intră pe uşă, ochii lui mari şi căprui o privesc cu o rază de speranţă.

-Nu am găsit-o… dar stai liniştit, să nu mai plângi, sigur a ajuns acasă la ea. Câinii urlă departe… şi lacrimile îi curg singure pe obrajii rumeni de spaimă şi ruşine. Acum doi copii necăjiţi şi singuri plâng unul în braţele celuilalt, de mila unei babe izgonite în miez de noapte. Se înmoaie inima babei văzând atâta durere. Deschide uşa şi intră uşurel în casă.

– Of, babo, bine că ai venit! sare ştrengăriţa s-o întâmpine. Titi credea că te-au mâncat câinii.

-Nu m-au mâncat mamă că mi-a fost teamă când i-am văzut că-mi ies în cale şi m-am întors din drum.

-Bine ai făcut. Lasă, culcă-te la noi în noaptea asta, te duci mâine acasă. Stai aici până vin mama cu tata şi te duce tata acasă. Pe el nu-l mănâncă nimeni!

-Bine, dacă zici tu, rămân. Dar trebuie să vă culcaţi, că se supără mă-ta când vine acasă şi ne bate pe toţi.

Împăcaţi, cu lacrimile uscate pe obraji şi năsucurile şterse frumos, copiii adorm. Baba rămâne să-i vegheze până se întorc părinţii de la nuntă. Tare-i este greu cu năzdrăvana asta de fetiţă blondă cu ochi verzi scăpărători, aşa iute la mânie cum este ea, dar mult o mai iubeşte! Ar fi vrut să poată fi nepoata ei, s-o ia cu ea acasă, să-i lumineze cămăruţele triste şi goale în care trăieşte. Atâta viaţă a pus Dumnezeu în mâna aceea de om, că e imposibil să nu te legi cu tot sufletul de ea.

Baba Velca e baba satului de când se ştie. Subţire, ascuţită, îmbrăcată veşnic în negru, de parcă tot timpul avea pe cineva de jelit. Cândva a avut şi ea o familie – părinţi, o soră, un frate… Fratele s-a prăpădit demult. Sora i-a plecat la Bucureşti, nu a mai dat pe la ea de ani mulţi, abia dacă îşi mai aduce aminte cum arată. Părinţii i s-au dus în pământ. A rămas singură şi-a nimănui pe lume, în căsuţa bătrânească. Când era tânără nici unul din băieţii satului nu a vrut-o. Era prea amărâtă, prea săracă, nu aveau nici după ce bea apă. Aveau cea mai mică căsuţă din sat. Cât o cutie de chibrituri, cu vatră şi o cămăruţă în care abia încăpeau un pat, o măsuţă, o icoană deasupra ferestrei cât o palmă şi cufărul de zestre al maică-sii. Aşezată pe o pantă nisipoasă la marginea satului, în coasta cimitirului, pe malul gârlei unde slobozeau fetele apa cărată morţilor. Nimeni nu voia să vină să stea cu ea acolo, în căsuţa ei. Iar ei nu-i venea să plece din ea, că erau acolo, între pereţii aceia pomostiţi cu argilă şi paie, văruiţi în alb strălucitor, sufletelor părinţilor duşi. A rămas singură. Nici nu ştie cum i-a trecut viaţa muncind cu ziua pe la unul, pe la altul… De când au luat-o oamenii aceştia să aibă grijă de copiii lor, parcă s-a născut a doua oară. A găsit şi ea un rost pe lume, o familie. E rea asta mică, dar nu ar da-o pe nici un alt copil din sat.

Timpul a trecut repede. Copiii au crescut, mândreţea ei de fată e deja şcolăriţă. S-au mutat cu toţi în casă nouă, departe, tocmai în satul nou. Baba nu s-a îndurat să plece cu ei. Nu mai aveau nevoie de ea, de acum.. S-a dus să crească alţi copii. În fiecare duminică, însă, după ce trece pe la biserică, deschide poarta către căsuţa pitulată după tei în care stau copiii sufletului ei. De cele mai multe ori poartă în sân câte o scrisoare primită de la sora ei de departe. Îi scrie de nepoţi, de strănepoţi, de boli şi sănătate, îi mai trimite din când în când ceva bani… Nu deschide plicul până ajunge la Luci. Aşteaptă atunci cu sufletul la gură ca domnişorica crescută de ea să-i citească petecul de hârtie şi să aştearnă pentru ea câteva vorbe de răspuns. Nimeni nu se pricepe ca fata ei la ticluit scrisori. Merge, o pupă apăsat pe amândoi obrajii, iar ea se sterge cu dosul palmei, aşa cum făcea de când era mică. Acum nu o mai goneşte, cum făcea atunci.

Baba nu ştia carte. Bătrânii ei, săraci fiind, nu se învredniciseră s-o dea şi pe ea la şcoală, ca pe ceilalţi mai mari. O ţinuseră pe lângă casă, să înveţe să dea cu sapa, să muncească să-i ţină pe toţi. Privea fascinată acum la sprâncenele ce se încruntau deasupra ochilor, încercând să desluşească scrisul bătrân şi întortocheat al surorii ei. Toate le ştie fata asta, mânca-o-ar mama de fată! O priveşte cu ochii lăcrămoşi, cre plâng din ce în ce mai mult şi văd din ce în ce mai puţin. S-a adus de spate rău în ultimul timp. La profesoara asta de acum, de ai cărei copii are grijă, e tare rău tratată. Nu o lasă nici să mânânce şi ea o bucăţică cu ei la masă. Nici măcar resturi nu-i dau. O plătesc cu o sută de lei pe lună şi banii abia-i ajung să-şi acopere nevoile. Îi e drag să vină la copiii sufletului ei, Viorica o pune tot timpul la masă, ba pleacă de acolo de fiecare dată şi cu pacheţel pentru masa de seară. Mai bea o ţuică, mai plânge puţin…. Ia scrisoarea ticluită de Luci a ei şi o pune ca pe-o comoară în sân. Mâine o să i-o dea poştaşului, să i-o trimită şi ei… În urma ei Luci răsuflă uşurată, cu milă totuşi. „Bine că a plecat”, rosteşte cu năduf, dar în sufletul ei curge o lacrimă pentru neputinţa bietei babe…

Peste ani şi ani, când fetiţa de odinioară s-a întors cu copilaşii ei de mână în sat, la o răscruce, ochii i-au căzut pe o bătrână gârbovită şi zdrenţuită, ce şedea pe o piatră în drum, cu capul în pământ şi o sacoşă soioasă lângă ea. O bucată de pâine se ivea din sacoşa cu baiere legate deasupra unui băţ gros de alun. Din bătrâna curată şi îngrijită de odinioară, rămâsese doar numele. ” Vezi baba aia, tată? E Velca, aia care te-a crescut pe tine!”

-Ce faci, babo, aici? De ce nu te duci acasă? – strigă tata cam tare, că baba a surzit între timp.

– Aaaa? Tu eşti Viţule? Ia, mă odihnesc şi eu un pic, că nu mai poci deloc, babă…nu mai vor picioarele astea să mă ţină. Şi nu mă mai ia Dumnezeu odată, sunt vai de capul meu!

-Lasă, nu te mai văita. Uite, a venit Luci acasă, o mai cunoşti?

Ochii lăcrămoşi şi aproape orbi ai bătrânei se ridică şi o scrutează de sus până jos, tăcuţi şi parcă străini. La un moment dat lacrimi mari încep să-i curgă pe obrajii cu şanţuri adânci, pământii.

-Tu eşti Luci, maică? Fata mea!!!!! Vino să te pupe mama, că mare şi frumoasă te-ai mai făcut! Fata mamii, fata mea frumoasă, îţi mai aduci aminte de baba?

_ Da, babo, normal că-mi aduc aminte, rosteşte tânăra cu un nod dureros în gât, aplecându-se să primească pecetea buzelor bătrâne pe obrajii încă fragezi, în amintirea copilului de odinioară.

_ Maică, acum pot să şi mor! Am trăit să te mai văd o dată! Nu mai poate baba deloc, maică… deloc nu mai pot… şopteşte încet, lăsând privirea înapoi în pământ.

Au plecat cu sufletul greu mai departe. „Bătrâneţea, tată, ce să-i faci… şingură şi amărâtă de atâta timp…” Să mă ierţi, acum, Babo, oriunde te-ai afla. Iartă trufia copilăriei ce nu a putut să-şi dea seama atunci cât suflet a putut pune în creşterea ei o bătrână singură şi amărâta, fără nimeni altcineva pe lume.

 

 

Anunțuri

3 comentarii

Din categoria Lumina de ceară

3 răspunsuri la „In memoriam- baba Velca

  1. Dan

    Mi-e dor de bătrânii din satul bunicilor mei…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s