Arhive lunare: decembrie 2013

Aho, aho!!

Ei, dragii mei, a venit şi vremea urărilor. Uite aşa, cu rele, cu bune, s-a dus şi 2013. Nu ştiu cum a fost pentru voi anul aceste, eu pot spune cu mâna pe inima că dacă se mai prelungea, nu ştiu cum rezistam. Cine ştie ce-o mai fi anul viitor… E totuşi un nou început şi începuturile sunt totdeauna frumoase, pline de sperantă şi vise, de poftă de viaţă. Drept urmare, azi lăsăm în urmă toate neîmplinirile şi toate nemulţumirile, ne curăţăm casele şi sufletele şi păşim în noul an cu dreptul, da?!

Să aveţi casele pline, copii sănătoşi şi frumoşi, vieţile împlinite, bucate pe masă, fericire cât încape, bucurii, sănătate -că-i mai bună decât toate-, să fiţi iubiţi cu patimă, să iubiţi cu pasiune, să trăiţi fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima! În anul ce vine să nu aibă loc în sufletul vostru nici o supărare, nici o nemulţumire, nici un necaz să nu umbrească cerul sufletului vostru. Dumnezeu să vă binecuvinteze şi să vă ajute să vă împliniţi cele mai frumoase vise! Vă iubesc pe toţi, vă mulţumesc că existaţi şi-mi staţi alături, aşa, virtual, aproape de suflet şi mă rog să ne reîntâlnim sănătoşi în anul care vine, cu mai multă pace în suflete şi cu veselie.

Şi ca urarea să fie completă, vă dedic tuturor, acum la cumpăna dintre ani, un colind. Pentru voi toţi, prietenii mei de suflet, cu toată recunoştinţa mea!

La mulţi ani, dragilor, oriunde v-aţi afla!

Reclame

24 comentarii

Din categoria jurnal

Păţania măgarului bătrân

Se apropie cu paşi repezi ultima zi din an. Oamenii au început deja să facă urări pentru noul an, să-şi pună dorinţe, speranţe… Mi le-am pus si eu tot timpul. Majoritatea au rămas vise, nu m-am putut atinge de ele. Poate că aşa vor rămâne pentru totdeauna, nimic nu mă poate împiedica însă să visez. Altfel aş muri mult prea repede. Nu vreau să vă urez acum, o s-o fac serios şi cu drag mai târziu, când o să am ceva mai mult timp. Acum nu vreau decât să vă împărtăşesc o istorioară cu tâlc.

Păţania măgarului bătrân

Într-o bună zi, măgarul unui ţăran căzu într-o fântână. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore întregi, în timp ce ţăranul căuta să vadă ce e de făcut. Până la urmă, ţăranul hotărî că măgarul şi-aşa era bătrân, iar că fântâna, oricum secată, tot trebuia să fie acoperită odată şi-odată. Şi că nu mai merită osteneala de a-l scoate pe măgar din adâncul fântânei. Aşa că ţăranul îşi chemă vecinii, că să-i dea o mână de ajutor. Fiecare dintre ei apucă câte o lopată şi începură să arunce de zor pământ înăuntrul fântânei. Măgarul pricepu de îndată ce i se pregătea şi se puse şi mai abitir pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, după multe lopeţi de pământ, mmăgarul se potoli şi tăcu.
Ţăranul se duse si privi în adâncul fântânei şi rămase uluit de ce văzu. Cu fiecare lopată de pământ, măgarul cel bătrân făcea ceva neaşteptat: se scutura de pământ şi păşea deasupra lui. În curând, toata lumea fu martoră cu surprindere cum măgarul, ajuns până la gura fântânei, sari peste ghizduri şi ieşi fremătând.

Viaţa va arunca poate şi peste tine cu pământ şi cu tot felul de greutăţi…Secretul pentru a ieşi din fântână este să te scuturi de acest pământ şi să-l foloseşti pentru a urca un pas mai sus.

Fiecare din greutăţile noastre este o ocazie pentru un pas în sus.
Putem ieşi din adâncurile cele mai profunde dacă nu ne dăm bătuţi. Foloseşte pământul pe care ţi-l arunca peste tine ca să mergi înainte.
 Aminteşte-ti de cele 5 reguli pentru a fi fericit:

1) Curăţă-ţi inima de ură, frică si egoism.
2) Scuteşte-ti mintea de preocupări inutile.
3) Simplifică-ţi viata şi fă-o mai frumoasă.
4) Dăruieşte mai mult şi aşteaptă mai puţin.
5) Iubeşte mai mult şi. scutură-te de pământ, pentru ca în viaţa asta, tu trebuie să fii soluţia, nu problema.

 Sunt 5 reguli de care ar fi frumos să ţinem cu toţii cont în noul an. Pentru a ne fi mai bine. Nu te lăsa niciodată învins de greutăţi, foloseşte-le pe toate în sprijinul tău, pentru a te înălţa. O zi minunată să aveţi!

9 comentarii

Din categoria jurnal

Gelozia care ucide

default_en-Face-1Am tot scris despre violenţa domestică de-a lungul timpului şi de multe ori am impresia că ajunge un clişeu în articolele mele şi oamenii vor crede că nu-s decât o obsedată. Totuşi, în ultimul timp se întâmplă prea des ca femeile să-şi piardă viaţa şi agresorului să i se găsească scuze în omniprezenta şi prea des uzitata gelozie. Se presupune că agresorul o iubea atât de mult pe victimă, că nu a suportat să ştie că aceasta l-a părăsit şi poate o să iubească pe altul. Se presupune că în conflictele domestice agresorul are circumstanţe atenuante, că trebuie ca victima să fi greşit cu ceva, de ia bătaie, altfel nimeni nu-i nebun să o bată de pomană. Oare aşa să fie?

Trăim într-o veşnică minciună. Cultura, educaţia deficitară, prejudecăţile, toate ne fac să credem că tot ce se întâmplă în jurul nostru este normal. Este normal ca nevasta să fie bătută de bărbat, că de aia e bărbat în casă. Pentru că pe el, cocoşul nu-l duce mintea prea mult şi trebuie să-şi folosească cel mai puternic argument pentru a se face înţeles: pumnul.  Se întâmplă ca partenerul agresor să-şi chinuie jumătatea până când aceasta, sătulă de umilinţe şi bătăi să caute să  scape lăsând tot în urmă şi plecând. Credeţi că victima poate trăi liniştită după aceea? Vă înşelaţi. Judecaţi femeile care suportă chinul unei căsnicii de coşmar, de teamă? Nu o mai faceţi, de cele mai multe ori, deoarece nu găsesc sprijin la nimeni în jur, plecarea înseamnă pentru ele semnarea condamnării la moarte.

S-a întâmplat din nou zilele trecute. Un psihopat şi-a înjunghiat soţia în salonul de coafură în care lucra. A omorât-o sub ochii colegilor şi clienţilor care nu au ridicat mâna să-i dea cu nimic în cap să-l oprească la timp. Toţi au fost martori îngroziţi şi impasibili la o crimă ilogică şi inutilă, doar pentru că le-a fost teamă pentru viaţa lor. Le-a fost teamă să lovească peste mână sau în cap pe la spate un psihopat criminal. Sau poate s-au gândit că nu este treaba lor să intervină. Trei copii au rămas fără mamă pentru că societatea în care trăiesc este moartă demult. Şi pute, dar oamenii s-au învăţat atât de tare cu putoarea ei că nu-şi mai dau seama că mirosul pestilenţial riscă să-i sufoce. Totul li se pare normal.

Acum câţiva ani, după masacrul de la Perla din capitală, Băsescu a promulgat legea împotriva violenţei domestice cu un rânjet atotştiutor pe faţă. Legea aştepta prăfuită de prea mult timp în sertarul lui. A promulgat-o promiţând din vârful buzelor femeilor că vor fi de acum ocrotite, în timp ce toată atitudinea sa spunea contrariul. De fapt nimeni nu dă doi bani pe acea lege. Lucrurile nu s-au schimbat cu nimic în bine, dincontră. Am putea spune că este din ce în ce mai rău. Poliţia nu intervine decât dacă victima se plânge şi atunci doar de complezenţă, fraternizând cu agresorul. Cum altfel când majoritatea poliţiştilor se comportă la fel în propriile familii? O lege fără suport e ca şi inexistentă şi preşedintele ştia mai bine ca toţi asta. Poliţia nu continuă niciodată cercetările dacă victima îşi retrage plângerea. Nu urmăreşte nimeni să vadă ce se întâmplă cu familia agresată, nimeni nu se întreabă de ce victimele alege să-şi retragă plângerile. Oare, chiar nu-şi dă nimeni seama că sunt ameninţate, câ atâta timp cât nimeni nu le acordă protecţie, nu au de ales? Mă îndoiesc. E mult mai uşor să te speli pe mâni şi să continui să-ţi iei salariu făcându-te că munceşti.

Victima de la Iaşi se mutase cu copiii într-un centru de ajutor creat tocmai pentru a veni în întâmpinarea victimelor agresiunilor domestice. Să pleci cu trei copii după tine, fără să ai un loc al tău, să faci sărbătorile departe de familie şi de casa ta, în care ai investit, în care ai pus suflet, denotă disperare şi un extrem de mare curaj. Denotă o dragoste maternă peste limite. Femeia aceea este o eroină. Din păcate, eroii morţi nu folosesc nimănui. Numele ei e menit să îngroaşe rândul victimelor „geloziei”, a unei „crime pasionale”. Va rămâne înscris pe un dosar penal şi pe o cruce rece în cimitir. Nimeni nu-l va învăţa pe bruta de i-a luat viaţa că ceea ce a făcut este greşit, nimeni nu va spune mai departe povestea ei. Doar copiii vor creşte mutilaţi, frustraţi şi retraşi şi vor rămâne cu stigmatul unei crime de care nu sunt vinovaţi . Victime colaterale ale indolenţei unei societăţi, ale educaţiei barbare şi nedrepte. Poate că ar trebui introdusă legea Talionului şi în legislaţia noastră. Crima nu poate fi iertată. Nu sunt suficienţi câţiva ani de puşcărie (care a devenit între timp un soi de casă de odihnă) pentru a o ispăşi. Indiferent de motivele care încearcă să o justifice.

17 comentarii

Din categoria Cotidian

Prăjitură cu foi şi cremă caramel

Poate mai vreţi din când în când ceva simplu şi dulce. 🙂

Reţete de acasă

Mă chinui demult să fac această reţetă simplă şi incredibil de gustoasă. Tot timpul mă pierd în amănunte, creând tot felul de reţete sofisticate, însiropate şi lăsând la o parte reţetele vechi. Iată că i-a venit şi ei rândul. Pot să vă asigur că vă veţi îndrăgosti de această prăjitură de casă ieftină, fragedă, aspectuoasă şi mai ales delicioasă.

Pentru foi aveţi nevoie de 2 ouă, 14 linguri de zahăr, 14 linguri de ulei, 14 linguri de lapte, 2 plicuri de zahăr vanilat, 1 lingurită de praf de copt (eu am folosit un pliculeţ întreg) şi o linguriţă de bicarbonat de sodiu, amestecate şi stinse cu zeama de la o lămâie, făină cât cuprinde (cam 700 gr). Eu am adăugat şi un praf de sare, deşi nu e neapărat nevoie, având în vedere că folosim şi praf de copt şi bicarbonat de sodiu. Au ieşit totuşi mult mai gustoase aşa…

Vezi articolul original 984 de cuvinte mai mult

3 comentarii

Din categoria Uncategorized

Cu ursul

Ursul acela era coşmarul vieţii mele. Mult timp mi-a rămas în faţa ochilor imaginea animalului chinuit şi furios ridicat în două labe, mormăind şi încercând să scape de lanţurile care îl ţineau.

V-am zis că prima zi din an o petrecem la moşi  unde se adunau o groază de neamuri şi se petrecea în lege toată ziua. Pe la 10-10,30 trecea pe uliţă ceata de ţărani cu pluguşorul. Colindul ăla îmi plăcea. Purtau un plug de lemn, rămas de cine ştie când în bătătura unuia din ei, înjugau la el doi boi pe care îi împodobeau cu ciucuri de lână colorată şi unul mai zdravăm şi mai dezgheţat pocnea din bici şi povestea cui voia să-l asculte cum s-a sculat mai an bădiţa Traian. În pământul ţeapăn şi îngheţat al drumului, plugul nici măcar urmă nu lăsa, dar clopoţeii şi biciul aveau ceva magic ce întregeau tabloul şi eu chiar credeam că pe acolo pe unde au trecut ei o să răsară grâu în primăvară, aşa cum ne spunea în versuri omul cu căciulă brumărie şi bici ce pocnea.

După prânz, când toată lumea era cu chef deja şi burţile pline se cereau jucate, de undeva din depărtare se auzea un vuiet cumplit. Câinii satului se îngrămădeau pe garduri, lătrau, urlau şi încercau să iasă să apuce beregata cuiva. Era timpul să ciuleşti urechile şi să cauţi ascunzătoare dacă nu voiai să dai nas în nas cu şatra de ţigani şi ursul lor furios. Am învăţat asta pe pielea mea, când bulibaşa, ţiganul acela burtos cu mustaţă răsucită a considerat de cuviinţă că ursul lui s-ar sătura dacă ar mânca o bucată de fetiţă blondă cu ochi verzi ca de deochi. Veneau cu zgomot mare, pocnind bice, fluierând, strigând tot felul de măscării. Pe margine, ţigăncile cu fuste largi şi colorate ţinând în braţe sau agăţaţi de poale plozi murdari, plângăcioşi şi mucoşi care ne priveau curioşi de după fustele înfoiate ale mamelor lor, invidiind probabil hăinuţele noastre curate şi obrajii strălucitori. Sau poate doar le păream nişte ciudăţenii palide, lor, celor învăţaţi cu libertatea drumului. În mijloc veneau ţiganii tineri, cu mustaţă răsucită, păr strălucitor şi uns, pălării mari, negre şi bice şfichiuitoare în mâini. Ochii lor străluceau ciudat privind peste lume, oprindu-se din când în când asupra unei tinere fete obligată astfel să plece ochii. Toţi erau mustăcioşi, toţi aveau dinţi puternici de un alb strălucitor.

În frunte venea vătaful-bulibaşa burtos şi bătrân, cu un băţ de corn în mână, lovind din când în când peste picioare animalul ce mergea legănându-se chinuit lângă el. Blana de pe gât ii era roasă de o chingă groasă, de metal de care erau sudate două lanţuri imense, unul de o parte, celălalt de alta şi nasul îi era străpuns de un belciug gros, de parcă ar fi fost neascultător ca un porc învăţat să râme toată bătătura, căruia erai obligat să-i bagi sârmă în nas să se potolească. Doi ţigani vânjoşi îl ţineau bine de lanţ iar bietul urs, speriat şi sălbatic păşea aşa, ţeapăn, între  lanţurile ce-l ţintuiau în acea poziţie şi bâta groasă a ursarului ce-l lovea din când în când peste labe. Ce mult şi-ar fi dorit să scape să meargă în mijlocul pădurii din care fusese prins încă de pui, doar dacă aveai curaj să priveşţi în adâncul ochilor plini de groază şi cruzime, puteai citi. Încerca din când în când să-şi lase greutatea corpului pe toate cele patru labe şi chiar reuşea să facă câţiva paşi aşa, până când un ţigan îndemânatic îl împungea în blană cu un băţ. Atunci se ridica din nou bătând aerul cu labele din faţă şi mormăind înfiorător. La poarta moşilor mei făceau popas an de an. Moşul bătrân avea credinţă că dacă îl calcă ursul atunci, în mijlocul uliţei pline de oameni, va scăpa de toate bolile şi va fi sănătos tot anul. Pentru asta sacrifica o găleată de vin pentru şatră şi moaşa umplea braţele ţigăncilor cu tot felul de vechituri pe care nu le mai folosea, adunate grămadă în acest scop tot anul ce-a trecut. Se întindea bătrânul cât era de mare de-a latul porţii, direct pe pământ, apărat doar de cojocul greu din blană de oaie din spate. Ţiganii slăbeau un pic ursul, care, obişnuit cu astfel de treburi, călca uşurel, mormăind pe spatele omului întins pe jos. Ţiganii râdeau, ţigăncile se dădeau pe lângă mămicile curate cu prunci de mână care se fereau instinctiv din calea lor.

„Hai să-ţi ghicească baba cu ghiocul, să-ţi spun ce va ajunge copilul tău, mânca-ţi-aş!”. Baba avea mai puţini ani decât mămica respectivă, cozi slinoase împletite cu bani zornăitori şi basma înflorată legată la spate. Dacă vreo femeie era mai slabă de înger şi cădea în plasa vrăjitoarei, nu mai scăpa întreagă. O jumulea ţiganca ca pe o găină tăiată şi opărită, de nici nu ştia ce a păţit. Şi cerceii din urechi erau în stare să-i ceară drept plată pentru minciuna frumoasă. Noi, copiii, ne ţineam bine de picioarele mamelor noastre şi priveam fascinaţi ascunşi de după trupurile lor, ca nu cumva ţigăncile să pună ochii pe noi să ne deoache şi să ne ia cu ele. Bătrânii ne speriau tot anul cu poveşti despre copii furaţi în ziua de anul nou şi duşi departe de casă ascunşi sub fuste de ţigăncile ursarilor. Toţi copiii boţani sau neatenţi  erau furaţi ca să fie daţi drept hrană ursului flămând. Trebuia să fii puternic şi să te ţii bine de părinţii tăi ca să scapi de urgie.

În anul acela, de spaimă, stăteam în faţa mamei plângând amarnic şi cerând să mă ia în braţe, să nu cumva să mă fure ţiganii.  Mama încerca să mă potolească, eu încercam să intru în curte, să mă ascund după gard, dar moşul stătea de strajă ca nici un copil să nu facă drumul înapoi în casă, era un cosmar. Ţiganii se apropiau, ursul mormăia bătând aerul cu labele şi ursarul bătrân nu mustaţa lui mare a venit şi a pus mâna pe mine. „Dă-mi-o mie, cucoană, că uite-o cum plânge! O luăm cu noi, o folosim de descântec, că are ochii verzi.” În momentul acela am închis gura şi lacrimile au încetat să mai curgă. De spaimă nu mai puteam scoate un sunet, doar mă uitam cu groază la mâna neagră ca o creangă veştedă ce mă ţinea strâns şi la ursul ce-şi întindea botul cu belciug să mă miroase. O clipă cât o veşnicie în care aş fi albit, dacă copiii mici ar putea albi. ” Fugi ţigane, că nu ţi-o dau! Lasă că mă descurc eu cu ea, aşa cum este!” a strigat mama printre hohote de râs şi m-a luat în braţe. M-am strâns tare cu mâinile de gâtul ei şi acolo, la adăpost am început cu adevărat să urlu. Şatra a plecat râzând, râdeau până şi copilaşii lor murdari şi mucoşi de spaima mea iar părinţilor mei şi tuturor celor de la masă le-a trebuit o oră întreagă de promisiuni, vorbe blânde sau ameninţări să mă potolească. Multe zile am dormit după aceea cu frica în sân, iar când treceam pe la poarta moşilor mă uitam în toate părţile ca nu cumva să apară de după un gard ţiganul acela mustăcios cu mâna ca o creangă uscată, să mă ia cu el.

În iarna următoare ursul nu mai era. Era doar pielea lui ce îmbrăca un ţigan subţirel ce se străduia să mormăie şi să-şi mişte ameninţător capul cu ochi imobili, lipsiţi de strălucire. Murise bietul urs bătrân de la atâtea drumuri şi bătăi încasate. A fost singurul an în care, atunci când toţi au ieşit la poartă să întâmpine şatra, nu m-au putut găsi sub nici o formă să mă scoată cu ei. Găsisem metoda să  mă fac nevăzută sub pat, bine ascunsă de târna noastră în care adusesem ploconul şi pe care nu se mai obosise nimeni s-o scoată afară. Au căutat, au strigat până s-a apropiat şatra şi s-au lăsat păgubaşi. Când am fost sigură că nu mai e nici un adult prin preajmă, am ieşit şi eu şi am privit spectacolul de la fereastră, bine ascunsă după perdea. Nu mai era nimic din sălbăticia care mă speriase  de moarte cu un an înainte. Până şi ţiganii erau mai trişti şi mai tăcuţi, ochii nu le mai străluceau privindu-ne, de parcă lipsa animalului fioros îi făcea oarecum vulnerabili în faţa oamenilor simpli. Nu s-au mai oprit ca de obicei la poartă, găleata de vin a rămas neatinsă şi trenţele adunate de moaşa cu trudă tot anul, au rămas în coşare să putrezească. A fost ultimul an în care am mai mers la moşi să ne dea la grindă. Crescusem prea mari şi moşii îmbătrâniseră prea tare.

2 comentarii

Din categoria trecut

La moşi

Îmi plăceau zilele de anul nou când mergeam la moşi. Aveau gospodărie mare şi puneau masa totdeauna în cea mai bună cameră a casei. Mă simţeam iubită acolo, habar nu am nici eu de ce. Poate pentru că-mi plăcea casa curată, luminoasă, în care descopeream tot felul de lucrui noi, pe care noi nu le aveam, sau pentru că totdeauna mă puteam juca cu jucăriile copiilor moşilor mei şi nimeni nu se supăra pe mine. Poate pentru că Moaşa mă îmbia cu tot felul de bunătăţi şi nu mă lăsa până nu gustam din toate…. Era un  minunat început de an care oricum era liniştit, fără altă grijă decât cea de a creşte şi a ne juca.

În dimineaţa de Anul Nou mama ne pregătea pentru marea sărbătoare. Atunci era pentru noi copiii, adevărata sărbătoare, când Moşul ne va pune pe cap colăcelul frumos împletit din cocă de cozonac împodobit cu flori de hârtie creponată şi bănuţi norocoşi. Asta pe lângă suta de lei pe care o primeam cu siguranţă de la Moşul doar drept mulţumire că treceam pe la el. Ţineam banii din colac la loc sfânt până târziu în vară, când îi descoperea mama şi ni-i confisca. Ne îmbrăca frumos, cu cele mai bune haine pe care le aveam. Mă simţeam o mică prinţesă. Încercam să-mi ascund picioarele subţirele în ştrampii groşi de bumbac şi o rugam pe mama să-mi dea pe deasupra şi o pereche de pantaloni, să pară mai groase. Îmi dădea mama, că era frig… dar doar până ajungeam acolo, unde eram nevoită să rămân o domnişoară. De la prima oră începea lungul şir al lui „să nu”. „Să nu vă murdăriţi! Să nu pui mâncare pe rochiţă! Să nu uiţi să dai „Sărut mâna” când ajungem! Să nu spargi nimic! Să nu ne faci de râs! Să nu verşi ciorba pe masă! Să nu dai din picioare la masă! Să nu vorbeşti neîtrebată! Să nu râzi prea mult! Să nu….” Erau atât de mulţi „să nu” că îmi simţeam umerii grei sub povara lor. E adevărat, râdeam mult pe vremea accea, din orice. Şi mă trezeam dând replici obraznice doar pentru că Moşul râdea cu poftă de fiecare dată când le auzea, în timp ce mama roşea şi se înfuria fără să mă poată atinge din partea cealaltă de masă.

Până plecam de acasă nu mai îndrăzneam nici să respir, de teamă să nu-mi boţesc rochiţa. Frate-meu, mai mic, ar fi alergat, s-ar fi zbenguit şi eu mă feream de el ca de foc, ca să nu risc să plec cu lacrimi în ochi de acasă. Era aproape inevitabil să nu primim câte o palmă la fund şi o smucitură bună până când plecam, măcar aşa, de atenţionare. Tata, proaspăt bărbierit, mirosind a apă de colonie, cu o lumină mare pe faţă ce-l schimba cu totul, încărca de zor bunătăţile ce le va duce plocon, într-o târnă mare. Punea acolo şi jambon de porc, special preparat pentru moşul, şi azmă caldă mare cât roata carului, zahăr, prăjitură, tobă, caltaboşi, friptură şi cârnatul cel mai lung, mai lung şi decât mine şi frate-meu la un loc, umplut special pentru această ocazie. Îndesa acolo totul şi acopera imensa târnă cu o faţă de masă albă şi curată. La sfârşit umplea damigeana de vin şi sticla de ţuică, fără de care ploconul nu ar fi fost complet. Trăgea sania la scară şi aşeza pe ea un pled gros şi o pernă mare pe care ne aşeza pe noi. Era cel mai frumos drum! Moşii stăteau în satul vechi, cam la 3 km de casa noastră şi  tata ne ducea pe sanie tocmai pâna la poarta moşilor!! Tare fericiţi eram. Îmi făcuse tata o sanie imensă, înaltă ca să nu târăsc picioarele pe jos şi atât de lată că trebuia să ţin picioarele sus pe scândură, nu puteam să le pun de o parte şi de alta a saniei. Să avem loc amândoi şi târna cu bunătăţi pe deasupra!. Mama ne punea mănuşile de lână cu un singur deget, fularul la gât, căciulile pe ochi şi aşa, înfofoliţi şi împachetaţi ne aşeza unul în braţele celuilalt pe sanie. Frate-meu mai făcea mutre, lui nu-i convenea să stea lângă mine, să pun eu mâna pe el, dar nu avea de ales. Trebuia să se conformeze, în faţa tatei nimeni nu comenta. Ne fixa bine pe sanie, să nu cumva să ne piardă pe vreunul pe drum, se înhăma cal la sania noastră şi porneam la drum. Mama rămânea în spate, atentă la mişcările pe care le făceam, totdeauna în alertă, să ne ridice dacă ne aplecam prea mult şi să ne dea cuvenita palmă la fund să stăm locului odată!

Odată ajunşi la poarta moşilor, însă, tot chinul se termina. Nu spun, drumul pe sanie era colosal! Aş fi vrut să mergem aşa ore în şir, deşi picioarele începeau să-mi încheţe şi să mă doară de nemişcare. Magia zăpezii strălucind în soare, a tufelor, copăceilor , gardurilor pline de promoroacă ce parcă treceau în fugă pe lângă noi, nu o întâlneşti oriunde şi oricând. Dar bucuria pe care o vedeam în ochii moşului când ne lua pe fiecare de pe sanie şi ne ridica deasupra capului, lăudându-ne cât de grei am devenit şi ce mari am crescut, nu putea fi comparată cu nimic. Râdeam cu poftă în aerul îngheţat, mama dădea chiot, moaşa îi răspundea, musafirii priveau amuzaţi şi zgribuliţi de pe treptele casei, aşteptând să intre înapoi la căldură. În casă focul troznea în sobă şi căldura ne îmbujora obrajii, oamenii erau veseli, închinau, îşi făceau urări, ţuica aburea aromat pe masa plină de bunătăţi şi se încingea un chef cum nu am reuşit să mai văd de atunci. Moşul ne ridica la grindă şi ne ura să creştem mari , frumoşi, sănătoşi şi să ajungem ingineri sau doctori, după inspiraţia de moment. Îmi tremura inima de teamă când atingeam cu creştetul tavanul înalt şi ţineam bine cu mâinile amândouă de colacul pe care nu voiam să-l pierd. Moaşa râdea de mine, văzând cu câtă hotărâre mă agăţam de colăcelul aromat. Oamenii mari se puneau pe petrecere apoi, noi copiii, pe joacă. Ziua nu era întunecată decât de un singur moment, de care îmi era atât de teamă încât nu ştiam unde să mă ascund, să nu fiu obligată să ies afară – venirea ursului. Stăteam cu urechea la pândă, să aud ursarii din timp, de la depărtare, să am timp să-mi caut o ascunzătoare eficientă de unde să nu mă scoată nimeni.

2 comentarii

Din categoria trecut

Din copilărie- de Crăciun

Crăciunul începea inevitabil cu tăiatul porcului. Dimineaţa devreme, toată curtea parcă vuia. Era o presiune şi o aşteptare ciudată, ca înainte de furtună. Mama se trezea devreme şi punea la fiert cazane întregi de apă, tata îşi ascuţea cuţitele şi fierbea ţuica iar pe la 8 vedeam cu se adună vecinii veseli, cu mânecile suflecate, să pună la pământ matahala. Uram acea zi în care toată lumea era veselă şi fericită iar eu nu ştiam unde să mă mai ascund, să nu mai aud ţipetele disperate ale animalului. Când creşti porci ajungi să-i urăşti. Sunt brutali, stricători,incredibil de murdari. Uneori abia aşteptam ziua de ignat să scap de porc măcar pentru câteva luni. Totuşi, nu putea să nu-mi fie milă de el în momentul respectiv. Mă ascundeam pe unde puteam, îmi puneam în cap perne, aşternuturi, plapuma, doar să nu mai aud. Aş fi vrut să nu fiu acasă în dimineaţa aceea, în care tot satul răsuna de ţipetele porcilor sacrificaţi, de lăutari şi mirosea a ţuică fiartă. La un moment dat se termina şi începea să miroase a fum de paie şi porc pârlit. Până seara, toată carnea trebuia aşezată la locul ei, în albie, jumările erau gata, maţele pregătite pentru cârnaţi, sarea pusă pe carnea pregătită de afumat. Nu era o zi frumoasă. Eram veşnic udă la picioare, mâinile îmi erau încgheţate de la apa fierbinte pe care trebuia s-o torn întruna ba unuia, ba altuia din cei ce ocupau de pregătiri. Mă durea spatele de stat pe loc şi stomacul de la atâta carne crudă privită.

Apoi veneau zilele de sărbătoare. Vacanţa se făcea simţită, în casă era curat şi cald şi bine, mirosea a cârnaţi şi a mâncare bună, dovleacul se cocea dulce şi aromat în cuptor, afară ningea totdeauna ca-n poveşti. Când am crescut mă ocupam de pregătiri  şi zilele acelea petrecute în bucătărie au fost poate cele mai frumoase din întreaga mea viaţă acasă. Făceam salată boeuf, frecam icre, pişcoturi cu untură. Mama nu a avut niciodata veleităţi de cofetăreasă. Până şi cozonacul făcut acasă avea tăria de caracter a unei pietre aromate. Singurele prăjituri pe care le reuşea cu adevărat erau clătitele. Dar nu pot spune că ne lipseau…gătea dumnezeieşte şi niciunde nu am mâncat bucate aşa bune ca cele făcute de ea. Aşa că sărbătorile erau perfecte. Ajunul ne prindea in febra pregătirilor. Frate-meu exersa de zor să meargă în colindat, se creau cete de băieţi, se împărţeau zone, se făceau înţelegeri, ca nu cumva două cete întâlnindu-se să se ia la bătaie pentru întâietate. Eu mergeam să cumpăr brad şi mă urcam în pod să-i caut suportul, prilej cu care înjumătăţeam rezerva de struguri stafidiţi. 🙂 Îmi pregăteam podoabele, îmi alegeam mere cu codiţă, pe care le legam cu sfoară să le agăţ în brad iar dacă reuşea mama să facă rost şi de câteva portocale, aveam cel mai încărcat brad de crăciun. Nu primeam cadouri. Singurele haine noi le primeam de Paşte şi la început de an şcolar, pe jucării nu dădea nimeni banii, nu le vedeau utilitatea, aşa că rămâneam cu bunătăţile agăţate în brad şi cu cele zece pungi imense de pufuleţi care erau delicatesa noastră accesibilă în cele mai frumoase zile.  Frate-meu mai avea banii câştigaţi din colindat. Eu nu mergeam la colindat, nu se duceau decât băieţi şi oricum, nu aş fi fost în stare să fac faţă. Eram atât de timidă, că nici când veneau colindătorii la noi acasă nu ieşeam să-i întâmpin şi să-i ascult. Îi ascultam ascunsă pe după câte o perdea, cu lacrimi în ochi, emoţionată atât de tare de vocile lor şi de povestea cu naşterea cea fermecată vestită de o stea, de magii fericiţi şi plini de daruri şi de o minunată maică fecioară care-şi încălzea pruncul cu răsuflarea caldă a boilor. Pe la prânz venea şi preotul cu Crăciunul. Aveam oroare de acel moment. Fugeam cât puteam de repede şi mă ascundeam în şifonier sub toate pledurile mamei, să nu cumva să mă găsească. Mă strigau şi mă căutau până renunţau, crezând că cine ştie pe unde oi fi plecată. Nu-mi plăcea preotul de atunci… la şcoală ne învăţau că preoţii erau doar nişte şarlatani beţivi care veneau cu o fotografie proastă sau o cruce de lemn pline de microbi să te înşele. Şi acel preot mă întreba totdeuna de tot felul de lucruri şi mă sfredelea cu privirea, de parcă voia să-mi intre în minte. Asta pe lângă faptul că mama mă obliga să-i pup mâna, ori eu nu concepeam să pup mâna nimănui! Chestia asta cu pupatul era chinul vieţii mele. Aşa că ocoleam şi eu cât puteam, copil fără minte ce eram…

Seara adormeam în miros de brad şi visam inevitabil frumos, în culori, de la atâta privit globuleţele colorate şi strălucitoare. Poveşti cu zâne şi pitici se învălmăşeau în mintea mea şi-mi ocupau seara aceea magică. A doua zi dimineaţa venea senină şi caldă, chiar dacă de multe ori afară ningea sau era ger cumplit. Totul strălucea, pe plită friptura sfârâia, sarmalele parfumau bucătăria, era atât de cald şi bine că-ţi venea să te întinzi ca o pisică la gura sobei. Pe masă se adunau colacii şi bucatele pentru cei duşi, lumânări aprinse dădeau mesei o aură de sărbătoare păgână îmbogăţită cu mirosul de tămâie arsă şi sarmale fierbinţi. Ne îmbrăcam frumos şi cu coşuleţul plin plecam pe la vecini cu bucate. Era o competiţie- cea mai bună gospodină era cea care ajungea să împartă prima. Apoi ne puneam cu toţi la masă şi părinţii noştri erau aşa veseli, iar noi atât de fericiţi încât uneori simţeam nevoia să închid ochii să păstrez momentele acelea rare pentru totdeauna. Mai veneau rude şi se aşezau la un pahar de vorbă iar noi jucam şah aşezaţi comod în pat, aproape de ei, ascultând bârfele şi glumele oamenilor mari, râzând pe înfundate şi roşindu-ne de câte ori cineva ne băga în seamă. De nu s-ar fi terminat ziua aceea…. Venea însă un lung şir de zile fericite şi vesele în care aveam musafiri sau mergeam noi în vizită, zile pline şi emoţionante, al căror farmec îl caut de atunci an de an şi pe care nu am reuşit niciodată să-l regăsesc aşa simplu şi curat ca în copilărie.

4 comentarii

Din categoria trecut

A bătut la uşa mea

Cu mulţi ani în urmă, când nu mai vedeam nici o ieşire din iadul în care trăiam, am descoperit Credinţa. Ne mutasem de vreun an într-un apartament mare şi luminos, aflat la etajul 4 într-un bloc situat chiar în spatele cimitirului. Dimineaţa îmi făceam timp şi sorbeam din cafea pe balcon privind aleile curate şi înflorite ale cimitirului şi invidiind liniştea noilor mei vecini. Undeva, în mijloc era o bisericuţă mică, plină tot timpul de credincioşi. Se zvonea că acolo, în acea bisericuţă, slujea un preot bătrân, cu har, care ajutase mulţi oameni aflaţi în suferinţă. Îmi doream să-l cunosc, nu-mi plăcea însă înghesuiala şi viermuiala din biserică, faptul că oamenii merg acolo să mai bârfească un pic, că se cunosc între ei şi te privesc cu ochi critic, cu suspiciune, ca pe un intrus, dacă nu te-au mai văzut. Am tot amânat să merg la biserică, deşi de foarte multe ori treceam pe lângă ea şi mă atrăgea ca un magnet. Într-un an, de Crăciun (prin minune petrecut în oraş în anul acela) mi-am călcat pe inimă, m-am trezit devreme şi am ieşit pe nesimţite din casă. M-am oprit undeva aproape de intrare, rezemată de unul din stâlpi şi am ascultat cu capul plecat toată slujba. Bătrânele de lângă mine au vorbit continuu, dar nu ştiu ce şi-au spus. Ritualul slujbei îmi era aproape necunoscut, diferea de cel pe care preotul din bisericuţa de la ţară îl ţinea de Paşte, singura sărbătoare în care puteam călca şi eu pragul bisericii înainte. Totul era nou, dar o pace ciudată îmi invadase toată fiinţa şi nu-mi venea să mă mişc din locul acela oarecum ferit, în care rezemam o bucată de zid. Slujba s-a terminat, s-a terminat şi predica preotului şi lumea a început să se înghesuie la miruit. Că, cică aşa-i credinţa ortodoxă, împărăţia lui Dumnezeu a fost luată cu năvală. După un minut de tăcere, unul din preoţi a ieşit din altar şi a dat tonul unei pricesne pentru cor. A fost ca o revelaţie. Nu auzisem în viaţa mea un cântec atât de dureros de frumos. Nu l-am înţeles pe deplin atunci. Simţeam doar o mare durere în piept şi nevoia să plâng. Lacrimile-mi curgeau în tăcere şi se uneau în barbă şi eu nu mă puteam urni din locul în care ascultasem toată slujba. Aş fi căzut în genunchi, dacă aş fi avut loc, dar în bisericuţa aceea cât o cutie de chibrituri, nu aveai loc să arunci un ac, atât de multă lume era. Bătrânele de lângă mine au tăcut jenate de lacrimile mele, privindu-mă ca pe o ciudată. Am căutat de atunci în bisericile în care am intrat, de fiecare dată această priceasnă. Târziu, după ani mulţi, mi-a fost dat s-o mai ascult o dată, într-o biserică din Bucureşti. Nu a mai avut impactul primei întâlniri, însă de data aceasta am înţeles ce nu pricepusem prima dată. Uşa sufletului meu se deschisese însă la început, când mâna călătorului trudit şi însângerat mi-a bătut prima dată în geam. De atunci nu m-a părăsit o clipă. Mi-a stat alături şi m-a sprijinit în momente de fericire şi disperare, în cumpene greu de închipuit, chiar şi atunci când ştiu că nu meritam. M-a ajutat şi mi-a îndrumat paşii şi chiar dacă de multe ori disperarea şi neajunsurile şi-au arătat colţii, în ultimul moment, o rază de speranţă a răsărit totdeauna pentru mine, păcătoasa. Nu pot mulţumi şi povesti în cuvinte cât de recunoscătoare sunt şi cât de mult a schimbat viaţa mea acest sprijin.  

Azi mi s-a întâmplat un lucru straniu ce mi-a lăsat amărăciune în suflet. Mă pregăteam să întind masa să împart pentru cei duşi şi pe aleea din faţa blocului o voce minunată, puternică, a început să colinde. Un băiat tânăr, mergea ca şi cum nu s-ar fi grăbit niciunde, cântând dumnezeieşte despre naşterea lui Iisus. L-am privit apropiindu-se şi am pregătit în grabă un pacheţel cu colac şi un pic de mâncare pentru el. Am coborât repede şi i le-am dus, de teamă că o să dispară, pentru că trecuse deja de scara mea. Înaintea mea coborâse din blocul vecin un tânăr cu o sacoşă plină de bunătăţi. Colindătorul era aşa emoţionat, că plângea mulţumind pentru puţinul pe care îl primea. Am urcat în casă cu inima grea. Inima îmi spunea că ar fi fost creştineşte să-l chem în casă şi să-l pun la masă, să îi ofer pentru câteva minute o masă caldă într-un cămin. Nu am îndrăznit… atât de suspicioasă am devenit că nu sunt în stare să ofer unui om necunoscut cu toată încrederea adăpost vremelnic. A rămas cântând şi rugând pe cei aflaţi la masă în casele lor călduroase şi îmbelşugate să nu uite că sunt copii care nu au o familie şi trăiesc de azi pe mâine în instituţii reci sau pe stradă. Mi-a mulţumit cu lacrimi în ochi  pentru că am fost mai puţin egosită decât alţii. Dar tot laşă rămân. Azi nu sunt mândră de mine. Iartă-mă Doamne că în lupta mea zilnică pentru supravieţuire în jungla asta ce se numeşte Bucureşti, uneori nu mai sunt în stare să deschid uşa cu încredere trimişilor Tăi. 

15 comentarii

Din categoria jurnal

Bună dimineaţa, la Moş Ajun!

Bună dimineaţa la Moş Ajun, dragilor! Să aveţi o zi plină de bucurii şi veselie, să aşteptaţi seara magică  şi ziua de mâine cu inima plină de dragoste şi recunoştinţă!

De v-am supărat cu ceva anul acesta, mă rog de iertare! Eu vă mulţumesc tuturor pentru că existaţi şi-mi faceţi viaţa mai frumoasă şi zilele grele suportabile. Vă mulţumesc că m-aţi acceptat aşa cum sunt şi că m-aţi sprijinit cu un gând bun, chiar şi atunci când ceilalţi m-au rănit şi m-au alungat.

Să aveţi multe seri frumoase ca seara din ast’seară şi ca ziua de mâine! Crăciun fericit!!

18 comentarii

Din categoria Uncategorized

Cozonac

Cozonac.

Pentru că am postat reţeta de cozonac şi nu v-am arătat şi în imagini cum se face (mărturisesc sincer că detest să fac poze când gătesc deşi reţetele cu poze sunt mai explicite şi-ţi dau mai multe idei), revin să vă dezvălui cum arată produsul finit. Despre miros şi gust vă las pe fiecare să vă imaginaţi şi să vă amintiţi de serile din ajun de Crăciun de acasă.

IMG_1053 IMG_1054

 

Să aveţi sărbători magice alături de familiile voastre şi de toţi cei dragi! Şi nu uitaţi, în astfel de momente nimic nu se compară cu un cămin cald şi primitor în care toate fiinţele iubite sunt fericite şi vesele. Un Crăciun fericit tuturor, oriunde vă veţi afla!!

17 comentarii

Din categoria RETETE CULINARE

Cozonac

Poate vreţi să simţiţi sărbătorile cu miros de cozonac, de acasă…

Reţete de acasă

Am cam abandonat reţetele, ştiu. Sunt din ce în ce mai ocupată şi încă mă chinui să-mi împart timpul astfel încât să am timp şi de hobiurile mele. Nu am reuşit până acum, dar nu mă dau bătută. Cine ştie, poate, poate, într-o bună zi voi reuşi. Pentru că vine Crăciunul şi parcă nu-i sărbătoare fără miros de cozonac în casă, m-am gândit să vă împărtăşesc azi o reţetă simplă de cozonac de casă de care cu siguranţă veţi fi mândri. Ştiu că sunt pline supermarketurile de cozonaci de tot felul, de la toate firmele existente şi inexistente. Dar hai să fim serioşi, avre vreunul gustul unei prăjituri făcute în casă? În afară de afânători din belşug şi aspect comercial, ai senzaţia că mănânci o pâine colorată cu ceva nucă prin ea. Doar o umbră, nu mai mult.

Bun…. Hai să ne apucăm de lucru. Vă spun de la început…

Vezi articolul original 908 cuvinte mai mult

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

După 24 de ani

Am cunoscut acum câţiva ani, în troleibuz, mama unui tânăr mort în timpul revoluţiei. Era incredibil de tristă şi abătută, mai bătrână decât o arătau anii, cu privirea pierdută şi lacrimi în colţul ochilor. Stătea de vorbă cu câţiva bătrâni nostalgici ai regimului trecut. De fapt ei îşi aduceau aminte de vremuri în care se considerau fericiţi, ea tăcea şi-i asculta, dând din când în când din cap. Nu-i aproba, nici nu-i dezaproba. Gândul ei era probabil rămas cu 20 de ani în urmă, lângă un mormânt proaspăt. La un moment dat, fără nici o legătură cu discuţia celorlalţi, a izbucnit. ” Degeaba au murit! Avea o viaţă întreagă înainte, era tânăr, avea idealuri! A venit acasă cu privirea sticlind şi mi-a spus că o să fie mai bine, o să fim liberi, apoi a plecat ca şi cum nu ar fi fost. Voia libertate, era îmbătat de libertate. Nu s-a mai întors… l-am luat în sicriu de la morgă. Acum nici dreptul de a merge gratuit cu RATB-ul nu-l mai am, cică sunt prea tânără şi nu am depus oricum dosarul de revoluţionar la timp. Au alţii drepturi, nu noi. Eu am rămas cu un steag şi cu durerea asta permanentă în suflet. Au murit degeaba….” Monologul ăsta m-a urmărit mult timp. Atunci toţi călătorii au tăcut şi au plecat ochii. Durea prea tare rana unei mame. 

După 24 de ani de la acele evenimente, pot să afirm cu toată tăria că nu au murit degeaba.   Au fost visători frumoşi, spirite libere care au crezut că pot schimba lumea. Au visat tot ceea ce occidentul avea şi ne amăgea cu mirajul strălucitor al unui capitalism frumos ambalat. Au murit pentru libertate şi asta încă o avem. Avem chiar mai mult decât am sperat! Avem libertatea de a ne revolta fără să ne bage nimeni în seamă, libertatea de a vorbi, de a scrie, de a avea acces la toate mijloacele de informare la care altădată doar visam. Până şi faptul că suntem aici, membri ai unei comunităţi în care putem scrie tot ce ne trece prin cap şi lumea poate să citească şi să ia aminte, înseamnă că acei tineri frumoşi nu au murit degeaba!

Avem acum tot ceea ce am cerut atunci. Alegeri libere, libertatea cuvântului, libertate de mişcare, garantarea proprietăţii, magazinele pline, vitrine strălucitoare, mărci de renume, beculeţe, reclame luminoase. Nimic din ceea ce am visat pe vremuri, când stăteam la lumânare şi ascultam Europa Liberă în surdină, la radioul cu baterii nu ne este acum interzis. De 24 de ani avem libertatea de a face şi a alege ce vrem. Şi am ales. Prost. Am ales să credem în minciuni frumos ambalate, să distrugem tot ce am construit cu multă trudă în anii negri ai comunismului, să cerşim în loc să muncim, să ne lăsăm prostiţi de toţi escrocii. Am ales să-l lăsăm pe Iliescu să le „restituie” ţiganilor kg de aur din vistieria ţării, le-am acceptat regii şi împăraţii autoproclamaţi şi legile „ancestrale” ce sfidează tot ce reprezintă conceptul de lege. Am votat şi lăsat în fruntea ţării o clasă politică coruptă, doar pentru că ne-a fost lene să ne uităm în jur şi oricum de la unii cinstiţi nu am fi avut atâta de profitat. Am cumpărat hrana proastă şi scumpă de la producători autohtoni care ne-au umflat de înlocuitori, potenţiatori de gust şi cine ştie ce otrăvuri. Prin nepăsarea noastră am fost de acord ca spitalele să se degradeze şi medicii buni să ne plece pe alte meleaguri ca să poată trăi. Am ales să păstrăm şpăgarii şi să-i întreţinem zilnic cu pliculeţul vârât discret în buzunar, sau să-i mituim pe funcţionarii statului pe faţă cu zeci şi sute de mii de euro, doar ca să închidă ochii la afaceri destul de murdare în care ne-am afundat. Am închis ochii la tot ce s-a întâmplat în jurul nostru, am fost lipsiţi de atitudine şi de judecată.

Aud la fiecare pas „ne-au distrus industria, economia e la pământ, ne-au închis fabricile! Aveam aia, aveam cealaltă, aveam…!” Da, am avut de toate, dar atunci când alţii au venit să pună lacăt pe fabricile noastre şi să le vândă la fier vechi, am ales salarii compensatorii din care ne-am luat maşini şi am mai ridicat un etaj la casă. Am pus umărul la distrugerea sistemului de irigaţii, a fermelor, podgoriilor, centrelor de cercetare care ne asigurau pe vremuri hrană de calitate. Ne-am înghesuit la ajutorul de şomaj fără să ne gândim ce vom face când se va termina şi ce vom lăsa copiilor noştri moştenire.

Azi au fost ample manifestări de stradă. Oameni dezbinaţi, demonstrând fiecare pentru ce-l doare personal. Aproape că a devenit o modă ieşitul ăsta în stradă şi bătaia cu jandarmii. Toţi suntem nemulţumiţi, dar nu ne putem decide pentru ce cauză să luptăm, nu ne putem uni să alegem calea comună pentru a schimba lucrurile. Şi ştiţi de ce? Pentru că nici noi nu avem habar în ce direcţie vrem să mergem. Vrem schimbare, dar nu avem nici ţinta pe care vrem să o atingem, nici soluţii pentru a ajunge la ea. Asta pentru că, după 24 de ani, plecăm tot de la premisa că alţii sunt vinovaţi de situaţia în care ne aflăm. Şi până nu ne asumăm răspunderea faptelor noastre, bâjbâim în van. Da, dragii mei, acei tineri frumoşi de acum 24 de ani nu au murit degeaba. Ei şi-au făcut datoria şi prin moartea lor au schimbat lumea pentru noi. Păcat că au murit fără să ne arate şi cum să facem să profităm din plin de toate libertăţile pe care ei ni le-au dăruit.

10 comentarii

Din categoria Cotidian

Zbor în doi

704848-bigthumbnailM-am născut cu aripi de vultur. Le întindeam uneori, când liniştea se aşternea peste sat şi porneam în zbor lin spre înaltul cerului.

Îmi plăceau mai ales nopţile cu lună plină, când, la lumina lunii, privirea-mi pătrundea nestingherită peste case, dincolo de ferestrele întunecate. Uneori mă urmărea un duh rău şi eu mă amuzam pe seama lui, fără să-mi închipui că vreodată mă va prinde şi-mi va frânge aripile. Eram un coil nebun cu ochi senini, neumbriţi de nicio răutate.Credeam că toţi oamenii sunt buni, că e imposibil să existe cineva fără un sâmbure de bunătate în el. Biet copil prost!

Am crescut, m-am lovit de nedreptăţi şi m-am prăbuşit. Duhul rău mi-a tăiat aripile. Au rămas cioturi înlăcrimate în locul unde odinioară se întindeau maiestoase aripile mele mândre de vultur. Răni adânci au rămas în suflet cât timp nu am mai putut zbura. Răni dureroase, sângerânde, pulsând în ritmul inimii îngenuncheate.

Am uitat să ridic ochii spre cer. Trebuia să privesc drumul, să nu-mi rănesc tălpile în pietrele lui colţuroase. Oricum ceru-mi era întunecat şi rece. Aripile lui negre, hidoase, ascundeau soarele şi suflarea-i otrăvită plimba deasupra mea nori negri, mânioşi. Ajunsesem să cred că nu mai există cer senin. Până te-am cunoscut. Cu un simplu gest ai şters toţi norii cerului şi ai pus zâmbet soarelui. Ai pictat din nou luna şi stelele şi mi-ai călăuzit paşii după Luceafăr.

Soarele mi-a zâmbit aşa frumos, încât am ridicat a mirare ochii şi degetele tale au şters lacrima. Cu o mică mângâiere ai ridicat colţurile gurii şi mi-ai desenat un mic zâmbet. Apoi ţi-ai prins privirea în ochii mei şi i-ai făcut să zâmbească şăgalnic şi promiţător doar pentru tine. Doar tu ştii citi şi durerea ascunsă în spatele licărului şăgalnic şi dragostea ce se revarsă din verdele crud.

Mi-ai aflat povestea şi ai sărutat cioturile înlăcrimate. În locul sărutat de tine rana s-a cicatrizat şi au crescut aripi de înger. Am acum cele mai frumoase aripi. Le privesc fascinată cum strălucesc în soare, le întind şi le răsfir pana cu pană, încercând să-mi aduc aminte să zbor. Nu mai pot avea, însă, ca odinioară, încrederea şi măreţia vulturului. Mă tem să nu cumva să întâlnesc un alt duh rău care să mă mutileze din nou. Am nevoie să mă ţii de mână să-mi pot întinde aripile să mă ridic. Mi-am ancorat zborul de tine. Zboară alături de mine, dragul meu!

Scrie un comentariu

Din categoria Scrisorile iubirii, Uncategorized

De luni- cu zâmbet

Mai zilele trecute, citindu-mi blogul, iubitul meu a exclamat: „Măi, scriitoarea tatei dragă, tare mult trebuie să mai sufere bloguleţul ăsta al tău! Aduni în el numai amărăciuni, amintiri dureroase, frustrări cotidiene…. el când mai râde?!”

Mea culpa. Poate pentru că şi eu am uitat să mă bucur… Blogul ăsta reflectă cu fidelitate sufletul meu cu toate durerile şi rănile lui mai mult sau mai puţin închise, cu toate amărăciunile cotidiene, cu toate suferinţele tăcute. Şi cum poate fi altfel, când totul în jurul meu e cenuşiu şi trist, când viaţa a ajuns un lux pe care din ce în ce mai puţini şi-l permit? Mărturiseam cândva că sufletul meu a fost lăsat să simtă toată durerea lumii, să sufere pentru orice suferinţă ieşită în cale. Nu am exagerat. Încerc să mă corectez, să mă schimb şi să devin oarecum imună la tot ce se întâmplă în jurul meu. E foarte greu însă…. Eu, cea care, copil fiind, fugărea pisoiul să dea drumul şoricelului prins pentru masă, doar pentru că mi-era milă de ochişorii lui ca două mărgeluţe strălucitoare, cea care hrănea puişorii de arici din grădină, să nu cumva să moară de foame şi odihnea păsărelele obosite pe umăr, ajung acum la concluzia că sunt incurabilă.  Nu pot să nu simt pe umerii mei toată durerea lumii.

Totuşi, deşi aveam de gând să scriu despre o amărăciune legată de sărbătorile ce devin din ce în ce mai comerciale şi mai artificiale, de banii noştri aruncaţi cu generozitate pentru întreţinerea unei iluzii, o să mă abţin în dimineaţa asta. Poate voi scrie altă dată…. Acum, că tot e luni şi lunea e totdeauna grea, o să-mi las blogul să respire şi să râdă împreună cu voi. În consecinţă, iniţiez azi o rubrică de zâmbet. Să începem săptămâna cu zâmbetul pe buze, poate dă Dumnezeu şi zâmbim tot restul săptămânii!

Bancurile de luni:

Problema cu mariajul este ca se sfarseste in fiecare noapte dupa ce ati facut dragoste si trebuie reconstruit in fiecare dimineata inainte de micul dejun. – Gabriel Garcia Marquez

1395891_543376735739957_1110996947_n

 

1460170_235832636576793_850805512_n

1468799_547582275319403_1047420256_n

 

Sper că aţi zâmbit măcar. 🙂 Hai, să avem o zi de luni perfectă şi o săptămână minunată!!

4 comentarii

Din categoria jurnal

Şoapte

419036_110103082449670_1000101646_nTe doresc aşa cum doreşte pământul însetat sărutarea proaspătă a ploii în zilele arse de soare. Mi-s mâinile îngheţate de dorul pielii tale şi ochii plini de ceaţa deşertului rece ce se întinde vast în jurul nostru. Aş vrea să mă prefac în fulg uşor de nea, să  îţi sărut în căderea-mi lină obrazul înlăcrimat de fraţii mei topiţi pe el mai devreme. Să întinzi palma şi să mă topesc în ea la căldura sufletului tău, iar tu să-mi sorbi cu sete dragostea prefăcută în lacrimă. Fulgi să ni se prindă în păr şi neaua să se aştearnă cuşmă pe umerii noştri plini de ani, iar noi să ne trăim iubirea contopiţi în sărutul cald şi dulce sub şoaptele tăcute ale ninsorii ce ne acopere cu mantia-i caldă, strălucitoare. Dimineaţă, când oamenii se vor trezi, nimeni nu va mai putea ghici unde suntem în marea de fulgi albi ce-acoperă sub greutatea lor toată mizeria omenirii. Pentru câteva ore vom şterge cu dragostea noastră toată urâţenia din oameni şi zâmbetele lor ne vor răsplăti efortul. Iubirea noastră va rămâne deasupra tuturor, curată, îmbogăţită cu zâmbetul lor şi cu şoaptele liniştii aşternute în straturi de fulgi perfecţi, imaculaţi.

Scrie un comentariu

Din categoria Scrisorile iubirii

Amza- un oltean

S-au împlinit 30 de ani de la dispariţia unuia dintre cei mai talentaţi şi iubiţi actoti pe care i-a avut filmul românesc dintotdeauna. Amza Pellea. Am crescut cu Nea Mărin. Eram copil şi printre puţinele momente plăcute şi mult aşteptate ale unui an erau schiţele cu Nea Mărin din noaptea de Revelion.  Dacă Ceauşescu îşi făcuse un obicei să-şi salute poporul la miezul nopţii şi să ne ureze un „La mulţi ani” la care mai toţi îi răspundeau printre dinţi „du-te la dracu”, urarea venită din partea lui Nea Mărin încălzea suflete. Îl iubeam, îl simţeam aproape de suflet, ca şi cum făcea parte din familie. Poate şi pentru că sunt de acolo… dintr-un sat prăfuit de pe malul Dunării, la câţiva km de Băileştiul lui natal. Îl simţeam mai mult decât alţii, poate, de-al meu, din aceeaşi rădăcină.

Am devorat filmele lui. Am suferit când în Mihai Viteazul nu i-am recunoscut vocea pentru că a făcut un rol magistral atunci. Eu cred şi acum că Mihai Viteazul era exact aşa cum l-a interpretat Amza Pellea.  Şi dacă în firea domnitorului erau şi deosebiri, înseamnă că nu a fost perfect. Amza în rolul lui Mihai Viteazul a fost perfect. A venit apoi „Nea Mărin miliardar” şi am avut atunci certitudinea că filmul românesc a atins perfecţiunea. Nicicând românii nu au fost în stare să ecranizeze o comedie mai spumoasă ca aceea.  Bine, nu mă consider critic de film. E doar părerea subiectivă a cuiva care se trage din acelaşi pământ nisipos şi arid. E omagiul meu adus celui mai mare actor pe care l-au dat acele nisipuri vreodată. Vestea bolii lui incurabile şi dispariţia rapidă, fără drept de apel, a căzut ca un trăznet. În momentul acela aş fi suferit mai mult doar dacă se ducea tata. Acum 30 de ani o parte din frumuseţea neaosă şi mucalită a oltenilor mei a plecat cu el. Nu-mi pot închipui durerea lui sau a familiei lui. Pot doar să mă pun în locul lor şi să spun că e insuportabil. Şi pot spune ce am simţit eu şi câţi ani după aceea am aşteptat revelion după revelion, ca Nea Mărin să-mi ureze de bine la trecerea dintre ani. Pentru că eu aveam senzaţia că doar aşa îmi va merge bine în anul ce începea. Timpul a trecut, tehnologia a avansat şi acum, de câte ori mi-e dor de casă şi de neamul meu vesel şi mucalit, îl ascult pe Nea Mărin povestind cum numai el ştia s-o facă tot felul de păţanii obişnuite de-ale unui Sucă ce parcă mi-a fost coleg de şcoală. Şi atunci râd printre lacrimi şi uit pentru o clipă de trecerea implacabilă a timpului. Mă întorc copil, acasă, printe ai mei, acolo unde iernile la gura sobei erau mai frumoase ca oriunde în lume şi unde oamenii ştiau să treacă prin viaţă râzând. Să ne ierţi Amza Pellea că am ajuns să te pomenim atât de rar şi că am uitat să trăim frumos şi vesel cum ne-ai învăţat. Să ştii că nu te-am uitat. Doar te-am închis în cea mai de preţ cămărută a sufletului, să te ferim de toată mizeria ce este acum în oamenii din jur.

http://www.youtube.com/watch?v=ohardyYVRUY

Odihnă uşoară, Nea Mărine!

11 comentarii

Din categoria Lumina de ceară

Greva transportatorilor şi norocul

Greva-totala-a-transportatorilor--Protestatarii-cer-MAE-sa-informeze-statele-vecineMult trâmbiţata şi îndelung anunţata grevă a transportatorilor s-a dovedit a fi un fiasco total. În buna tradiţie românească, unii au ales să nu participe la grevă pe motiv de contracte şi termene. Au ales să compromită credibilitatea întregii bresle pentru bani. Ce contează câţiva eurocenţi în plus pe acciză pentru marii transportatori? Nimic. Se măreşte acciza, creşte preţul transportului. Nu doar cu preţul accizei, normal, că nimeni nu-i atât de prost. Producătorii vor fi obligaţi să plătească noul preţ impus şi să mărească la rândul lor preţul, să poată acoperi pierderea. La fel şi intermediarii şi comercianţii, tot lanţul ăsta trofic al economiei de piaţă. Niciunul nu va pune la preţ doar creşterea accizei ci va încerca să-şi mai crească cumva câştigul la adăpostul acestei măsuri fiscale aberante. La majorarea previzibilă se va adăuga şi majorarea normală a TVA-ului, care, chiar dacă nu creşte procentual, se va aplica la o bază impozabilă mai mare. Şi uite aşa, statul s-a asigurat de bani pentru mulţumit toţi baronii şi toţi primarii locali care au principii şi nu mobilizează locuitorii la vot până nu sunt bine unşi pe la încheieturi.

Astfel toată lumea e fericită, doar noi, consumatorii finali rămânem cu buza umflată şi cu capul plecat. Căci, dragii mei, capul plecat sabia nu-l taie, nu? Noi suportăm, căci aşa am fost învăţaţi. Ce poate să facă amărâtul de nea Ion, sau idiotul de Dorel dacă guvernul spune că trebuie? Dacă FMI-ul a impus?! Uite aşa devine acest FMI sperietoarea şi duşmanul făţiş al tuturor românilor. Scutul perfect pentru hoţii din conducere şi obiect neidentificat asupra căruia să fie îndreptată ura tuturor fraierilor ce s-ar putea revolta. Capitaliştii, bancherii, străinii, ăştia sunt de vină, ăştia să moară!! Ce contează că ai noştri se duc la cămătarii ăştia şi ne oferă pe tavă cu mărul în gură doar pentru a mai obţine un împrumut consistent cu care să-şi acopere şmechereşte furăciunile?! Doar sunt conştienţi că ei personal nu vor fi niciodată obligaţi să restituie acei bani. Obligaţi vor fi proştii care i-au votat şi i-au ajutat să se îmbogăţească peste noapte! Aaaaaa… cămătarii cer garanţii? Ce ne împiedică să le dăm? Doar nu dăm de la noi, dăm de la fraieri. Iar fraierii înjură FMI-ul pentru garanţiile cerute nu hoţul din fruntea ţării care îi obligă să-i susţină furăciunile. Aşa mai apare o taxă pe stâlp, o creştere de acciză, o taxă pe apă şi în curând o taxă pe aerul respirat că ai dracului de dobitoci votanţi încă se încăpăţânează să respire şi să polueze aerul cu emisiile lor de CO2. Bine, în curând va fi aplicată şi taxa pe cancer, că prea îşi permit să se îmbolnăvească din ce în ce mai mulţi, deşi până şi să fii bolnav e un lux în România. Să mai zică cârcotaşii că românii nu trăiesc bine când ei îşi permit tot felul de luxuri!

Între timp la nivel înalt se pasează o pisică demult moartă şi urât mirositoare. Preşedintele îl acuză pe premier de corupţie şi dă exemple punctuale, premierul formează comisii pentru comisii pentru anchetarea fiicei prezidenţiale care a luat un împrumut cam mărişor şi a cumpărat şi ea ca oricare om acolo… vreo 300 de ha de pământ. Ce înseamnă mă 300 de ha de pământ, când străinii deţin deja în România majoritatea terenurilor cumpărate după revoluţie bucată cu bucată direct de la tăranii leneşi şi proşti doar cu 3 mil de lei vechi hectarul? Cârcotaş şi Ponta ăsta… De parcă împurmuturile şi banii furaţi de familiile lor şi baronii care le îngraşă buzunarele ar fi curaţi ca lacrima şi justificabili până la ultimul bănuţ! Nici usturoi nu au mâncat, nici gura nu le miroase!

autorizarea-jocurilor-de-noroc31 Şi ca satisfacţia să le fie deplină, în plin scandal accizabil, odată cu declaraţia premierului din care reiese că acciza nu ar mai fi chiar atât de urgentă şi că mai poate aştepta câteva luni pentru motorină, mulţii aleşi ai poporului au găsit de cuviinţă să scoată impozitul pe jocurile de noroc! Cică oricum nu poate fi colectat corespunzător, legislaţia fiind deficitară. Şi de ce să ne batem capul să schimbăm legislaţia, când putem să-l scoatem de tot, dă-l dracului de impozit?! Păi noi unde să aruncăm banii pe care cu generozitate îi furăm de la fraieri? Nu pe masa de poker? Nu la o şuetă cu un barbut mititel? Voi nu aţi văzut, băi, cât se poate îmbogăţi un om doar frecventând cazinourile şi jucând barbut? Becali, idolul a jumătate din români este exemplul concludent! Aşa câştigi banii, îi dai după aia cu camătă şi se înmulţesc. Că şi aşa cămătăria nu este impozitată tot pentru că lipseşte cu desăvârşire legislaţia în domeniu. Raiul şmecherilor, băi, fraierilor! Raiul şmeherilor! Voi staţi şi înghiţiţi gogoşile cu acciza obligatoriu mărită, priviţi la ţăranii ăia amărâţi care trăiesc ca în fâşia Gaza doar pentru că au îndrăznit să-şi apăre pământul, vă bucuraţi când îi vedeţi pe hipsteri bătuţi şi aruncaţi în dubele jandarmeriei şi ieşiţi în stradă exact la momentul potrivit ca să susţineţi eutanasierea câinilor maidanezi pentru că a murit un copil vinovat că s-a născut într-o familie de idioţi inconştienţi , uşor de cumpărat. Maidanezii sunt de vină pentru condiţia voastră de fraieri! Ei v-au mâncat jumătatea aia de creier cu care aţi mai fi avut o şansă să scăpaţi de prostie! Să moară maidanezii, să trăiască românul norocos bine! Exact cum ziceam, RAIUL!

3 comentarii

Din categoria Cotidian

Jandarmului român

Dragă jandarm român, tu urmaş demn al jandarmilor de odinioară, ce-i apărau pe grofi de împuţiţii de ţărani ce aveau pretenţia să aibă ce pune pe masă să nu le moară copiii de foame, îţi scriu acum, cât eşti pe val, să nu zici că nu te-am avertizat din timp. Ai grijă când loveşti un bătrân ţăran pe unul din câmpurile ce nu-ţi aparţin, că s-ar putea ca mâine să se întoarcă roata şi tu, ajuns bătrân, să fii lovit la fel de copiii idioţi ai altor ţărani fără minte. Nu-ţi vorbesc de tatăl tău, care era probabil tot atât de retardat ca tine şi te bătea măr când veneai cu buza umflată de pe maidan. Sunt convinsă că nu cunoşti sentimentul de dragoste pentru părinţi. De fapt nu cred că eşti în stare să cunoşti nici un sentiment, în afară de ură şi frustrare. Ce să-i faci, de lipsa de creier nu eşti tu vinovat, ci societatea în care trăieşti şi care te-a lăsat în libertate aşa, acreierat cum eşti. Stai liniştit, nu te cert, te bat doar uşor pe creştet, protector, de bătut te vor bate alţii şi atunci nu vei ştii pe unde să scoţi cămaşa.

1404638_10202062070544945_1802581615_oNu uita, jandarmule, că dacă înaintaşii tăi apărau pământurile boierilor, tu nu aperi nimic. Baţi oameni pe proprietatea lor privată, distrugi, te dai cocoş pentru o primă iluzorie pe care şefii ţi-au promis-o. Eşti plătit bine şi ţii la salariul tău, nu? Ai grijă şi pune-ţi un ban deoparte, că nu se ştie niciodată cum se întoarce roata şi cel lovit şi băgat în sperieţi vei fi tu. Crezi că cel care ţi-a pus ţie, agramatule, pulanul în mână e stăpânul lumii şi asta îţi oferă imunitate de viaţă? Nu te culca pe urechea aia, că nu ştii când tânărul ăla pe care tu îl loveşti cu sălbăticie acum va rupe un par din gard şi-ţi va muia oasele astfel încât să nu mai poţi mişca pe veci. Ai grijă, tăranii ăştia şi protestatarii ăia veniţi sunt parşivi rău, nu ştii niciodată la ce să te aştepţi din partea lor.558926_598509606881214_1651014973_n

Ştiu că mintea ta odihnită nu poate face diferenţa dintre bine şi rău, dintre un ordin bun şi unul greşit. Ştiu că nu-ţi pot cere să ai coloană vertebrală şi să refuzi ordinele abuzive, când tu habar nu ai ce înseamnă cuvântul „abuziv” şi ai învăţat în existenţa ta insignifiantă că trebuie să ţii capul plecat faţă de şefi şi să te răzbuni pe ceilalţi. Unicul tău neuron e setat amărâtul pe necesităţile fiziologice imediate, nu pe gândire profundă, nu e vina ta. Totuşi, când mâna să loveşti, gândeşte-te cum ar fi să primeşti tu lovitura aia şi dă în consecinţă, să simţi. Pentru că poporul ăsta e răbdător şi-şi plăteşte taxele ca tu să primeşti salariul ăla baban, dar şi când s-o enerva, nu mai daţi doi pe un loc. Stai tu acum în frig şi zloată ca să ţii la adăpost şefi laşi şi impertinenţi, să vezi când vei fi tu cel lovit cum o să fugă ca potârnichile şi nu vei mai găsi la cine să te plângi. Aşa că ai grijă, jandarmule! Ziua judecăţii e mai aproape decât îţi închipui!

Sursă imagine2 : Hetti Benedek

6 comentarii

Din categoria Cotidian

Magazinul de vise

Trec oamenii prin viaţă lăsând urme adânci în conştiinţele cunoscuţilor.  Rămâi şi ai vrea să poţi întoarce timpul, să aduci înapoi oameni dragi. Ţi-e dor să-i asculţi, să-i atingi, să-i simţi lângă tine fizic, nu doar în amintire. Vezi ridicându-se generaţii noi care nu ştiu cine au fost ei cu adevărat, nu înţeleg de ce ţi-e atât de dor de cineva pe care ei îl ştiu doar din povestirile tale, nu-l pot asocia cu o persoană fizică, tangibilă. E ca şi cum nu ar fi fost niciodată. Doare.

Asculţi poveşti fascinante despre oameni care au fost cânda vii, au trăit în timpul lor, au construit o lume pe care alte generaţii de dispăruţi au întreţinut-o şi au dezvoltat-o ca azi să ajungă să fie lumea ta, aşa cum o distingi cu toate cele şase simţuri ale tale. Cândva aveau şi ei aceleaşi simţuri. Au crescut, au iubit, au trăit. Şi la un moment dat au dispărut, lăsând în urmă un gol pe care doar fiinţe ce le-au fost apropiate îl simt. Un gol ce nu se umple niciodată, îl ducem fiecare în suflete până când drumul nostru prin viaţă se termină şi dispărem la rândul nostru definitiv din această dimensiune. Iubim, râdem, plângem, creştem copii, ridicăm case durabile, plantăm copaci…. trăim o viaţă. E nevoie doar de o secundă ca toate acestea să nu mai conteze şi din noi să rămână în urmă doar numele. Până într-un final când şi pe el se aşterne încet şi prăfuit tăcerea şi uitarea. Viaţa rămâne a altor oameni ce-şi vor alerga drumul cu  sete şi nerăbdare până la capăt.  Capăt care vine brusc, pe neaşteptate, fără să anunţe de cele mai multe ori, fără să-l simtă nimeni, fără să-l dorească.

O dispoziţie ciudată pentru o zi de miercuri, nu? Mi-a rămas de ieri, când mi s-a făcut brusc dor de oameni ce au lăsat cândva urmă pe pământ şi de care nimeni nu mai vorbeşte decât ocazional acum. Oameni frumoşi, valoroşi, ce-au putut aduce zâmbetul pe buze multor altor semeni la timpul lor. Oameni care nu mai sunt decât în amintire şi pentru care mi-ar plăcea să pot întoarce timpul să-i aduc înapoi.

http://www.youtube.com/watch?v=mMdMWSF1Tio

Toţi ne clădim de-a lungul timpului câte un magazin de vise. Îl decorăm frumos, după cât suntem în stare să visăm, mai frumos, mai practic, mai idealist, mai înalt… apoi obloanele cad peste ferestrele lui închise, praful se aşterne pe visele noastre mai vechi sau mai noi şi nimeni nu mai are timp să le readucă la lumină. Fiecare e ocupat cu construcţia propriului magazin.

4 comentarii

Din categoria jurnal

La mulţi ani, ţară frumoasă!

1_decembrie_1918_1E prima dată când scriu ceva cu lacrimi în ochi aşa că dacă sunt incoerentă, am o mică scuză.

În ultimii ani mândria asta naţională e cosiderată superfluă. E mult mai cool să-ţi critici ţara, să te dezici de originile tale, să pleci „afară” şi să rămâi acolo, să uiţi să vorbeşti româneşte imediat ce treci graniţa, să înfierezi tot ce e românesc.

Poate că am cam dat-o în bară după revoluţie. Am fost naivi, uşor de prostit, am luat în glumă dreptul la vot şi am crezut în vorbe umflate şi mincinoase. Am crezut că e mai uşor să răzbeşti în viaţă prin înşelăciune, nu prin muncă susţinută şi învăţat, pentru că aşa ne-au prezentat unii la televizor şi la noi televizorul este sfânt după revoluţie.

Poate că ne facem vinovaţi de multe, mai ales de distrugerea din prostie, naivitate şi neştiinţă a propriei ţări. Am crezut că avem atât de multe de recuperat faţă de occidentali, ni s-a părut că nivelul lor de trai este atât de ridicat faţă de al nostru şi am visat atât să trăim ca-n filme încât am uitat tocmai ceea ce ne făcea unici şi ne-am apucat să ne distrugem singuri ţara.

În goana noastră după acumulări facile nu am fost atenţi nici la cei ce au ajuns cu girul nostru la conducere, nici la tot ce se întâmplă în jur. Am greşit, dar suntem încă aici, la răscruce de vânturi, o ţară care are încă un cuvânt de spus în Europa, oricât ar vrea unii să ne facă să credem că nu însemnăm nimic.

Am crescut în vremuri în care mândria naţională era folosită drept scut pentru a masca orgoliul prostesc al unei familii de dictatori paranoici. Era atât de uzitat termenul că până la urmă căderea în derizoriu a venit ca o consecinţă logică. Nu trebuie însă să uităm niciodată că pentru apărarea acestui teritoriu generaţii întregi de strămoşi şi-au dat viaţa cu arma în mână, indiferent că arma a fost o puşcă, tunul sau o furcă.

Mulţi au râvnit de-a lungul timpului la bogăţiile acestui pământ, au vrut să ne robească şi să ni le fure. Şi nu au putut ei fura, cât ne-a dat nouă Dumnezeu. Aşa că hai ca măcar o zi pe an să uităm de toate animozităţile şi de toate nemulţumirile. Să ne bucurăm că suntem români şi că ţărişoara asta a noastră există şi e încă un colţ de rai binecuvântat de Dumnezeu.

Eu, când văd de 1 Decembrie părinţi şi bunici cu copilaşi ce ţin strâns în mănuţe steguleţe tricolore trecând cu bucurie să onoreze prin prezenţa lor parada militară, uit de tot ce mă nemulţumeşte şi mulţumesc lui Dumnezeu că m-am născut în ţărişoara asta minunată şi prea încercată de soartă, că vorbesc şi simt româneşte. Azi sunt duşmanul tuturor celor ce îmi denigrează ţara şi străbunii.

La mulţi ani Românie Mare! La mulţi ani români! Să fiţi mândri de rădăcinile voastre şi să nu uitaţi nicicând că pentru acest teritoriu poate şi străbunii voştri şi-au vărsat cândva sângele, Pentru ca voi să vorbiţi încă româneşte şi să vă creşteţi copiii în această minunată grădină a Maicii Domnului. Şi să nu uitaţi că aveţi obligaţia s-o păstraţi intactă şi curată pentru urmaşii voştri!

24 comentarii

Din categoria Cotidian