Din copilărie- de Crăciun

Crăciunul începea inevitabil cu tăiatul porcului. Dimineaţa devreme, toată curtea parcă vuia. Era o presiune şi o aşteptare ciudată, ca înainte de furtună. Mama se trezea devreme şi punea la fiert cazane întregi de apă, tata îşi ascuţea cuţitele şi fierbea ţuica iar pe la 8 vedeam cu se adună vecinii veseli, cu mânecile suflecate, să pună la pământ matahala. Uram acea zi în care toată lumea era veselă şi fericită iar eu nu ştiam unde să mă mai ascund, să nu mai aud ţipetele disperate ale animalului. Când creşti porci ajungi să-i urăşti. Sunt brutali, stricători,incredibil de murdari. Uneori abia aşteptam ziua de ignat să scap de porc măcar pentru câteva luni. Totuşi, nu putea să nu-mi fie milă de el în momentul respectiv. Mă ascundeam pe unde puteam, îmi puneam în cap perne, aşternuturi, plapuma, doar să nu mai aud. Aş fi vrut să nu fiu acasă în dimineaţa aceea, în care tot satul răsuna de ţipetele porcilor sacrificaţi, de lăutari şi mirosea a ţuică fiartă. La un moment dat se termina şi începea să miroase a fum de paie şi porc pârlit. Până seara, toată carnea trebuia aşezată la locul ei, în albie, jumările erau gata, maţele pregătite pentru cârnaţi, sarea pusă pe carnea pregătită de afumat. Nu era o zi frumoasă. Eram veşnic udă la picioare, mâinile îmi erau încgheţate de la apa fierbinte pe care trebuia s-o torn întruna ba unuia, ba altuia din cei ce ocupau de pregătiri. Mă durea spatele de stat pe loc şi stomacul de la atâta carne crudă privită.

Apoi veneau zilele de sărbătoare. Vacanţa se făcea simţită, în casă era curat şi cald şi bine, mirosea a cârnaţi şi a mâncare bună, dovleacul se cocea dulce şi aromat în cuptor, afară ningea totdeauna ca-n poveşti. Când am crescut mă ocupam de pregătiri  şi zilele acelea petrecute în bucătărie au fost poate cele mai frumoase din întreaga mea viaţă acasă. Făceam salată boeuf, frecam icre, pişcoturi cu untură. Mama nu a avut niciodata veleităţi de cofetăreasă. Până şi cozonacul făcut acasă avea tăria de caracter a unei pietre aromate. Singurele prăjituri pe care le reuşea cu adevărat erau clătitele. Dar nu pot spune că ne lipseau…gătea dumnezeieşte şi niciunde nu am mâncat bucate aşa bune ca cele făcute de ea. Aşa că sărbătorile erau perfecte. Ajunul ne prindea in febra pregătirilor. Frate-meu exersa de zor să meargă în colindat, se creau cete de băieţi, se împărţeau zone, se făceau înţelegeri, ca nu cumva două cete întâlnindu-se să se ia la bătaie pentru întâietate. Eu mergeam să cumpăr brad şi mă urcam în pod să-i caut suportul, prilej cu care înjumătăţeam rezerva de struguri stafidiţi. 🙂 Îmi pregăteam podoabele, îmi alegeam mere cu codiţă, pe care le legam cu sfoară să le agăţ în brad iar dacă reuşea mama să facă rost şi de câteva portocale, aveam cel mai încărcat brad de crăciun. Nu primeam cadouri. Singurele haine noi le primeam de Paşte şi la început de an şcolar, pe jucării nu dădea nimeni banii, nu le vedeau utilitatea, aşa că rămâneam cu bunătăţile agăţate în brad şi cu cele zece pungi imense de pufuleţi care erau delicatesa noastră accesibilă în cele mai frumoase zile.  Frate-meu mai avea banii câştigaţi din colindat. Eu nu mergeam la colindat, nu se duceau decât băieţi şi oricum, nu aş fi fost în stare să fac faţă. Eram atât de timidă, că nici când veneau colindătorii la noi acasă nu ieşeam să-i întâmpin şi să-i ascult. Îi ascultam ascunsă pe după câte o perdea, cu lacrimi în ochi, emoţionată atât de tare de vocile lor şi de povestea cu naşterea cea fermecată vestită de o stea, de magii fericiţi şi plini de daruri şi de o minunată maică fecioară care-şi încălzea pruncul cu răsuflarea caldă a boilor. Pe la prânz venea şi preotul cu Crăciunul. Aveam oroare de acel moment. Fugeam cât puteam de repede şi mă ascundeam în şifonier sub toate pledurile mamei, să nu cumva să mă găsească. Mă strigau şi mă căutau până renunţau, crezând că cine ştie pe unde oi fi plecată. Nu-mi plăcea preotul de atunci… la şcoală ne învăţau că preoţii erau doar nişte şarlatani beţivi care veneau cu o fotografie proastă sau o cruce de lemn pline de microbi să te înşele. Şi acel preot mă întreba totdeuna de tot felul de lucruri şi mă sfredelea cu privirea, de parcă voia să-mi intre în minte. Asta pe lângă faptul că mama mă obliga să-i pup mâna, ori eu nu concepeam să pup mâna nimănui! Chestia asta cu pupatul era chinul vieţii mele. Aşa că ocoleam şi eu cât puteam, copil fără minte ce eram…

Seara adormeam în miros de brad şi visam inevitabil frumos, în culori, de la atâta privit globuleţele colorate şi strălucitoare. Poveşti cu zâne şi pitici se învălmăşeau în mintea mea şi-mi ocupau seara aceea magică. A doua zi dimineaţa venea senină şi caldă, chiar dacă de multe ori afară ningea sau era ger cumplit. Totul strălucea, pe plită friptura sfârâia, sarmalele parfumau bucătăria, era atât de cald şi bine că-ţi venea să te întinzi ca o pisică la gura sobei. Pe masă se adunau colacii şi bucatele pentru cei duşi, lumânări aprinse dădeau mesei o aură de sărbătoare păgână îmbogăţită cu mirosul de tămâie arsă şi sarmale fierbinţi. Ne îmbrăcam frumos şi cu coşuleţul plin plecam pe la vecini cu bucate. Era o competiţie- cea mai bună gospodină era cea care ajungea să împartă prima. Apoi ne puneam cu toţi la masă şi părinţii noştri erau aşa veseli, iar noi atât de fericiţi încât uneori simţeam nevoia să închid ochii să păstrez momentele acelea rare pentru totdeauna. Mai veneau rude şi se aşezau la un pahar de vorbă iar noi jucam şah aşezaţi comod în pat, aproape de ei, ascultând bârfele şi glumele oamenilor mari, râzând pe înfundate şi roşindu-ne de câte ori cineva ne băga în seamă. De nu s-ar fi terminat ziua aceea…. Venea însă un lung şir de zile fericite şi vesele în care aveam musafiri sau mergeam noi în vizită, zile pline şi emoţionante, al căror farmec îl caut de atunci an de an şi pe care nu am reuşit niciodată să-l regăsesc aşa simplu şi curat ca în copilărie.

4 comentarii

Din categoria trecut

4 răspunsuri la „Din copilărie- de Crăciun

  1. Zîmbesc…Mulţumesc pentru aducerea-aminte a unor vremuri…Ale copilăriei. Cine nu le-a trăit aşa, nu înţelege. Noi da! 🙂

    Apreciază

    • Aşa este. Erau parcă mai liniştite… mai altfel, timpul curgea in alt ritm. Suntem norocoşi că le-am trăit. Încerc să le redau pentru cei ce habar nu mai au de tradiţii şi aleargă cu limba scoasă după o sărbătoare comercială ce nu ne reprezintă.

      Apreciază

      • Mi-e teamă că toate astea vor dispărea odată cu civilizaţia rurală, atunci cînd se vor duce ultimii bunici şi ultimii părinţi trăitori la sat. Uneori mă amuz amar cînd aud că există copii care n-au văzut vaci, oi sau porci decît în poze sau la televizor. Cît despre tradiţii, în viitorul foarte apropiat cine să-i mai înveţe…

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s