Cu ursul

Ursul acela era coşmarul vieţii mele. Mult timp mi-a rămas în faţa ochilor imaginea animalului chinuit şi furios ridicat în două labe, mormăind şi încercând să scape de lanţurile care îl ţineau.

V-am zis că prima zi din an o petrecem la moşi  unde se adunau o groază de neamuri şi se petrecea în lege toată ziua. Pe la 10-10,30 trecea pe uliţă ceata de ţărani cu pluguşorul. Colindul ăla îmi plăcea. Purtau un plug de lemn, rămas de cine ştie când în bătătura unuia din ei, înjugau la el doi boi pe care îi împodobeau cu ciucuri de lână colorată şi unul mai zdravăm şi mai dezgheţat pocnea din bici şi povestea cui voia să-l asculte cum s-a sculat mai an bădiţa Traian. În pământul ţeapăn şi îngheţat al drumului, plugul nici măcar urmă nu lăsa, dar clopoţeii şi biciul aveau ceva magic ce întregeau tabloul şi eu chiar credeam că pe acolo pe unde au trecut ei o să răsară grâu în primăvară, aşa cum ne spunea în versuri omul cu căciulă brumărie şi bici ce pocnea.

După prânz, când toată lumea era cu chef deja şi burţile pline se cereau jucate, de undeva din depărtare se auzea un vuiet cumplit. Câinii satului se îngrămădeau pe garduri, lătrau, urlau şi încercau să iasă să apuce beregata cuiva. Era timpul să ciuleşti urechile şi să cauţi ascunzătoare dacă nu voiai să dai nas în nas cu şatra de ţigani şi ursul lor furios. Am învăţat asta pe pielea mea, când bulibaşa, ţiganul acela burtos cu mustaţă răsucită a considerat de cuviinţă că ursul lui s-ar sătura dacă ar mânca o bucată de fetiţă blondă cu ochi verzi ca de deochi. Veneau cu zgomot mare, pocnind bice, fluierând, strigând tot felul de măscării. Pe margine, ţigăncile cu fuste largi şi colorate ţinând în braţe sau agăţaţi de poale plozi murdari, plângăcioşi şi mucoşi care ne priveau curioşi de după fustele înfoiate ale mamelor lor, invidiind probabil hăinuţele noastre curate şi obrajii strălucitori. Sau poate doar le păream nişte ciudăţenii palide, lor, celor învăţaţi cu libertatea drumului. În mijloc veneau ţiganii tineri, cu mustaţă răsucită, păr strălucitor şi uns, pălării mari, negre şi bice şfichiuitoare în mâini. Ochii lor străluceau ciudat privind peste lume, oprindu-se din când în când asupra unei tinere fete obligată astfel să plece ochii. Toţi erau mustăcioşi, toţi aveau dinţi puternici de un alb strălucitor.

În frunte venea vătaful-bulibaşa burtos şi bătrân, cu un băţ de corn în mână, lovind din când în când peste picioare animalul ce mergea legănându-se chinuit lângă el. Blana de pe gât ii era roasă de o chingă groasă, de metal de care erau sudate două lanţuri imense, unul de o parte, celălalt de alta şi nasul îi era străpuns de un belciug gros, de parcă ar fi fost neascultător ca un porc învăţat să râme toată bătătura, căruia erai obligat să-i bagi sârmă în nas să se potolească. Doi ţigani vânjoşi îl ţineau bine de lanţ iar bietul urs, speriat şi sălbatic păşea aşa, ţeapăn, între  lanţurile ce-l ţintuiau în acea poziţie şi bâta groasă a ursarului ce-l lovea din când în când peste labe. Ce mult şi-ar fi dorit să scape să meargă în mijlocul pădurii din care fusese prins încă de pui, doar dacă aveai curaj să priveşţi în adâncul ochilor plini de groază şi cruzime, puteai citi. Încerca din când în când să-şi lase greutatea corpului pe toate cele patru labe şi chiar reuşea să facă câţiva paşi aşa, până când un ţigan îndemânatic îl împungea în blană cu un băţ. Atunci se ridica din nou bătând aerul cu labele din faţă şi mormăind înfiorător. La poarta moşilor mei făceau popas an de an. Moşul bătrân avea credinţă că dacă îl calcă ursul atunci, în mijlocul uliţei pline de oameni, va scăpa de toate bolile şi va fi sănătos tot anul. Pentru asta sacrifica o găleată de vin pentru şatră şi moaşa umplea braţele ţigăncilor cu tot felul de vechituri pe care nu le mai folosea, adunate grămadă în acest scop tot anul ce-a trecut. Se întindea bătrânul cât era de mare de-a latul porţii, direct pe pământ, apărat doar de cojocul greu din blană de oaie din spate. Ţiganii slăbeau un pic ursul, care, obişnuit cu astfel de treburi, călca uşurel, mormăind pe spatele omului întins pe jos. Ţiganii râdeau, ţigăncile se dădeau pe lângă mămicile curate cu prunci de mână care se fereau instinctiv din calea lor.

„Hai să-ţi ghicească baba cu ghiocul, să-ţi spun ce va ajunge copilul tău, mânca-ţi-aş!”. Baba avea mai puţini ani decât mămica respectivă, cozi slinoase împletite cu bani zornăitori şi basma înflorată legată la spate. Dacă vreo femeie era mai slabă de înger şi cădea în plasa vrăjitoarei, nu mai scăpa întreagă. O jumulea ţiganca ca pe o găină tăiată şi opărită, de nici nu ştia ce a păţit. Şi cerceii din urechi erau în stare să-i ceară drept plată pentru minciuna frumoasă. Noi, copiii, ne ţineam bine de picioarele mamelor noastre şi priveam fascinaţi ascunşi de după trupurile lor, ca nu cumva ţigăncile să pună ochii pe noi să ne deoache şi să ne ia cu ele. Bătrânii ne speriau tot anul cu poveşti despre copii furaţi în ziua de anul nou şi duşi departe de casă ascunşi sub fuste de ţigăncile ursarilor. Toţi copiii boţani sau neatenţi  erau furaţi ca să fie daţi drept hrană ursului flămând. Trebuia să fii puternic şi să te ţii bine de părinţii tăi ca să scapi de urgie.

În anul acela, de spaimă, stăteam în faţa mamei plângând amarnic şi cerând să mă ia în braţe, să nu cumva să mă fure ţiganii.  Mama încerca să mă potolească, eu încercam să intru în curte, să mă ascund după gard, dar moşul stătea de strajă ca nici un copil să nu facă drumul înapoi în casă, era un cosmar. Ţiganii se apropiau, ursul mormăia bătând aerul cu labele şi ursarul bătrân nu mustaţa lui mare a venit şi a pus mâna pe mine. „Dă-mi-o mie, cucoană, că uite-o cum plânge! O luăm cu noi, o folosim de descântec, că are ochii verzi.” În momentul acela am închis gura şi lacrimile au încetat să mai curgă. De spaimă nu mai puteam scoate un sunet, doar mă uitam cu groază la mâna neagră ca o creangă veştedă ce mă ţinea strâns şi la ursul ce-şi întindea botul cu belciug să mă miroase. O clipă cât o veşnicie în care aş fi albit, dacă copiii mici ar putea albi. ” Fugi ţigane, că nu ţi-o dau! Lasă că mă descurc eu cu ea, aşa cum este!” a strigat mama printre hohote de râs şi m-a luat în braţe. M-am strâns tare cu mâinile de gâtul ei şi acolo, la adăpost am început cu adevărat să urlu. Şatra a plecat râzând, râdeau până şi copilaşii lor murdari şi mucoşi de spaima mea iar părinţilor mei şi tuturor celor de la masă le-a trebuit o oră întreagă de promisiuni, vorbe blânde sau ameninţări să mă potolească. Multe zile am dormit după aceea cu frica în sân, iar când treceam pe la poarta moşilor mă uitam în toate părţile ca nu cumva să apară de după un gard ţiganul acela mustăcios cu mâna ca o creangă uscată, să mă ia cu el.

În iarna următoare ursul nu mai era. Era doar pielea lui ce îmbrăca un ţigan subţirel ce se străduia să mormăie şi să-şi mişte ameninţător capul cu ochi imobili, lipsiţi de strălucire. Murise bietul urs bătrân de la atâtea drumuri şi bătăi încasate. A fost singurul an în care, atunci când toţi au ieşit la poartă să întâmpine şatra, nu m-au putut găsi sub nici o formă să mă scoată cu ei. Găsisem metoda să  mă fac nevăzută sub pat, bine ascunsă de târna noastră în care adusesem ploconul şi pe care nu se mai obosise nimeni s-o scoată afară. Au căutat, au strigat până s-a apropiat şatra şi s-au lăsat păgubaşi. Când am fost sigură că nu mai e nici un adult prin preajmă, am ieşit şi eu şi am privit spectacolul de la fereastră, bine ascunsă după perdea. Nu mai era nimic din sălbăticia care mă speriase  de moarte cu un an înainte. Până şi ţiganii erau mai trişti şi mai tăcuţi, ochii nu le mai străluceau privindu-ne, de parcă lipsa animalului fioros îi făcea oarecum vulnerabili în faţa oamenilor simpli. Nu s-au mai oprit ca de obicei la poartă, găleata de vin a rămas neatinsă şi trenţele adunate de moaşa cu trudă tot anul, au rămas în coşare să putrezească. A fost ultimul an în care am mai mers la moşi să ne dea la grindă. Crescusem prea mari şi moşii îmbătrâniseră prea tare.

2 comentarii

Din categoria trecut

2 răspunsuri la „Cu ursul

  1. Mulțumesc mult pentru cele scrise. Să fie dovadă tinerilor.
    PS. Îmi amintesc și acum privirea tristă a ursului.

    Apreciază

    • Nu se poate uita… Sper ca cei tineri să reusească să distingă acea privire din cele povestite de noi. Sinceră să fiu, dacă e să fiu sinceră, sunt mulţumită că animalele nu mai sunt nevoite să treacă prin chinurile prin care treceau acei urşi, săracii. Deşi poate nici la circ nu se poartă mai bine cu ele…

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s