Arhive lunare: ianuarie 2014

Bucureştiul sub nămeţi

Hai că a venit şi timpul pozelor, că tot i-am promis domnului Petru că o să postez cum arată o capitală europeană după un val de zăpadă şi cod roşu de viscol. Imaginile sunt făcute pe parcursul a 3 zile, ultimele în dimineaţa asta şi credeţi-mă, lucrurile stau în unele locuri mult mai rău de atât.

Tam-taram-tam-tam!!! Dragelor şi dragilor, Bucureştiul sub nămeţi!

IMG_1145

IMG_1144

IMG_1143

IMG_1142

IMG_1141

IMG_1140

IMG_1139

IMG_1138

IMG_1137

IMG_1136

IMG_1135

IMG_1134

IMG_1133

IMG_1130

IMG_1129

IMG_1128

IMG_1127

IMG_1126

IMG_1122

IMG_1123

IMG_1124 IMG_1125

IMG_1117

IMG_1120

IMG_1121

IMG_1116

IMG_1112

IMG_1111

IMG_1110

IMG_1108

IMG_1107

IMG_1106

IMG_1105

IMG_1104

IMG_1103

Şi la final  cel mai nou răspuns obraznic al Karei: Nu acum, Mamiiii, mai caut puţin prin zăpadă, poate prind ceva!

IMG_1101

Reclame

9 comentarii

Din categoria Imagini

Zâmbet din alt timp- de ger

ger_siberia_47894200Brrrrr!! E un ger de crapă pietrele! Azi au îngheţat până şi lăbuţele Karei mele. De unde dimineaţă m-a înnebunit plângând şi rugându-mă s-o scot să alerge prin zăpadă, acum stă ghemuită lângă mine, necăjită că e atât de frig şi eu nu sunt suficient de fierbinte s-o încălzesc. Am îmbrăcat-o eu bine, dar după câteva ture de alergat prin nămeţi m-am trezit să-şi ridică lăbuţa şi o priveşte înciudată, ba mai începe s-o şi roadă, să scape de degetele dureroase. Scumpa de ea, credea că s-a rănit în vreun spin… Am băgat-o repede înapoi la căldură şi ca niciodată nici măcar nu s-a opus! A ieşit însă soarele! Nici nu ştiu de când nu l-am mai văzut! Un prieten îmi spunea dimineaţă că e prima dată când vede că ninge cu soare. 🙂

A nins frumos, cu steluţe mari, perfecte, care s-au aşezat în stat uniform deasupra troienelor deja formate şi le-au pus un strat strălucitor de argint. Acum soarele, fără a le topi, se joacă în colţurile lor ca în tăieturile diamantelor. Albul zăpezii te orbeşte şi-ţi dă o stare de euforie. Iubesc dimineţile însorite cu ger, în care toată natura e în sărbătoare. Străluceşte zăpada ca-n iernile copilăriei mele, când înotam prin nămeţi precum câinele meu acum şi când ne bucuram că se închid şcolile iar noi putem să ne jucăm nestingheriţi. Treceau zilele fără griji şi fără alte supărări în afara vânătăilor căpătate de la prea desele căzături pe gheaţă. Ne aruncam în zăpada afânată ce ne ajungea până la gât şi râdeam când o simţeam topindu-se după ceafă şi curgând pârâu lin pe spate. Când ajungeam în casă îmbujoraţi şi îngheţaţi, mama îşi punea mâinile în cap. Ne schimbam repede şi ne adunam în jurul plitei din bucătărie, unde totdeauna fierbea sau se cocea ceva bun. Mai un dovleac pafumat la cuptor, un măr, o turtă caldă sau măcar o bucată de mămăligă rece, cu care întingeam în ouă ochiuri.

Pe vremea aceea Menghis mai avea un pic de minte şi ne trezeam cu el pe uşă, când nici nu ne aşteptam. Ieşise să dea zăpada şi de dorul unei ceşti de ţuică fiartă făcea pârtie de la el până la uşa noastră. Îl auzeam bătând din picioare să-şi scuture neaua prinsă în haine, scuturând căciula de miel şi intra ca o furtună vesel, râzând, fără să se formalizeze. Avea sprâncenele şi mustaţa pline de promoroacă, obrajii roşii şi nasul vânăt. Mâinile îi erau îngheţate în mănuşile groase de lână cu un singur deget. Erau noi şi aspre, le împletise fina Ioana, Dumnezeu mai ştie când, să-i ţină de cald omului ei la mâini. Nimenerea aşa, pe la ora mesei, când ştia că toţi suntem în casă şi simţea aroma ţuicii date în clocot. Se aşeza la masă direct, fără să mai aştepte să fie poftit şi-şi pocnea palmele pe genunchi.

” Tiiii, năşicule, mare ger! Dă şi mata o ceaşcă de ţuică, să mă încălzesc şi eu!” Îi turna tata o ceaşcă de ţuică parfumată în care scăpase câteva boabe de piper şi o coajă de portocală păstrată cu sfinţenie din portocalele bradului de Crăciun. O lua delicat de toartă cu degetele lui butucănoase şi aspre, sufla să nu îşi ardă buzele şi sorbea o duşcă cu poftă. Plescăia după aia satisfăcut.  „Mă, năşicule, mă, îţi îngheaţă mâinile pe lopată, tu-i mama mă-sii de treabă! Da nu mă las… nu mă las deloc! Toată curtea o curăţii ca-n palmă! Păi nici să scot calul la apă nu puteam, auzi mata! Nici să scot calul! Maaare ger! Să vezi mata purceaua mea că tocmai acum pe gerul ăsta s-a găsit să fete! A lăsat o burtă, de abia mai merge! Nu mai ţine mult, îţi spun eu! Păi în h-al an nu le-au îngheţat cozile la toţi purceii? Le-au îngheţat şi le-au căzut năşicule, de se minuna lumea când venea să-i cumpere şi-i vedea aşa, ciunţi, fără coadă! Unul mi-a şi zis : măi, Menghise, tu-ţi grijania mă-tii, tu te-ai apucat să tai cozile la purcei? Ce-avuseşi mă nebunule cu ei, ai? Ce-avuseşi?” Râdea cu poftă şi povestea de unul singur, încălzit de ceaşca de ţuică. Tata mai mormăia câte ceva din când în când. ” Ai fine -zicea mama- hai să-ţi pun şi ţie o farfurie de făsui!” „Nu pune năşică, nu pune! Tot făsui făcu şi fină-ta, mâncai acasă. Dar pune colea pe plită o felie de mămăligă să se prăjească bine şi scoate o varză din putină.”

Lua varza şi dintr-o mişcare, băga cuţitul adânc şi scotea cotorul tare şi murat. Îl tăia în două şi-l punea pe plită să se coacă lângă mămăligă. Mânca cotorul ăla tare de varză încălzit şi ameţit pe plită cu mămăligă coaptă şi bea ţuică fiartă de parcă fripturile cele mai bune îi stăteau în faţă şi nu se mai sătura savărându-le. Îţi lăsa gura apă privindu-l. Mai cerea o ceaşcă de ţuică, o dădea peste cap şi pleca. „Hai că mă duc şi eu. Acu’ strigă Ioana să întrebe ce dracu fac de nu mai dau nici un semn. Că mi-a zis să-i duc lemne să bage în sobă când mă întorc în casă. Ea nu mai iese din război. A dracu muiere, parcă e spârnel, auzi! Spârnel parcă e! Un minut nu-i stau mâinile! Acum face un aşternut pentru una, a lui Cocoş şi se grăbeşte să termine, că mai are încă două comandate.”

Harnică femeie, fina Ioana. Muncea săraca şi zi şi noapte. Slabă, uscată, veşnic alergând să cureţe, să spele, să gătească pentru patru bărbaţi, găsea timp să mai facă şi un ban din ţesut. Când mai dormea, numai Dumnezeu ştie. Ea muncea şi Menghis bea. Rar îl găseai treaz şi asta doar în zilele în care avea multă treabă de la prima oră. Pleca cu căruţa la muncă prin sat şi seara, când se întorcea, îl aducea biata iapă singură acasă. Îl urcau megieşii pe capră, el cădea într-o parte şi sforăia cu capul plin de băutură, iar bietul animal venea agale, cu capul în pământ, până la poartă. Parcă-i era şi ei ruşine de povara pe care o ducea în spate. Ieşea fina Ioana, desfăcea iapa de la căruţă, o băga în curte, îi dădea apă şi-o lega de iesle. Apoi se opintea drăcuind să ridice hoitul beat să-l bage în casă, să nu se mai uite lumea la ei ca la urs.

Bruscat, cu mintea tulbure, Menghis se trezea şi o lua la bătaie, înjurând. Băieţii se ascundeau atunci, de frică, vecinii se făceau nevăzuţi şi biata femeie ţipa şi încerca să scape din mâinile nebunului pe care băutura îl făcea mai puternic, se vede treaba. Când în sfârşit scăpa, fugea repede  şi se ascundea la noi în bucătărie, unde Menghis nu îndrăznea să intre beat fiind. Îi era ruşine de mama, care îl boscorodea şi îl făcea cum îi venea la gură. După câteva ore, când în curtea lor nu se mai auzea gălăgie, semn că beţivul doarme dus, pleca şi fina Ioana acasă, la treburile ei. O lua de la capăt, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Trebuia să ţină casa, casă grea, cu trei copii… ce era să facă?

După plecarea lui se făcea linişte în casă. Noi, copiii ne înghionteam pe sub masă, râzând înfundat, mama ne pleznea uşor peste ceafă şi tata se încrunta înjurând în barbă. „Al dracu beţiv, acu’ iar se duce să se ia de muierea aia. Cum l-o mai suporta, biata femeie?”  „Mai tăceţi odată, împieliţaţilor! Ce-aveţi? Se umflă păsatul în voi? Hait, terminaţi de mâncat că acu’ vă altoiesc de vă merg fulgii!”

3 comentarii

Din categoria jurnal

Frânturi din altă viaţă (2)

De-ar fi să judecăm după fapte, ziua în care tai porcul ar trebui să fie una tristă. Faci o crimă, chiar dacă ea e justificată prin sacrificiu religios. Mai totdeauna este totuşi o zi veselă, cu glume, ţuică fiartă, mâncare bună. Ziua începe cât încă nu s-a luminat. Se potolesc animalele, se curăţă grajdul, dai apă vacilor, la cal, pe pui mâncare. După aceea doar copiii mai pot intra la ele, mâinile tale miros a carne crudă, a crimă şi animalul te respinge. În bucătăria de vară, vase mari cu apă clocotesc pe plită şi este cald şi bine, deşi picioarele îţi îngheaţă aproape instantaneu pe cimentul rece de pe jos chiar dacă le ai învelite în straturi succesive de ciorapi din ce în ce mai groşi. Se pregătesc târnele în care va fi pusă carnea, vasele cu care se va căra apa pentru spălat animalul, se încălzeşte butelia şi se curăţă arzătorul pentru pârlit, se ascut cuţitele şi se adună cele pentru curăţat şoriciul. Totul trebuie să fie pregătit, la îndemână.

Nu-i plăcea ziua asta. Când era copil fugea de acasă, să nu audă ţipetele disperate ale porcului sacrificat. Acum nu mai putea să fugă. Avea responsabilităţi, copii, bărbat, socri… Nu mai avea unde să se ascundă.  Trebuia să pună mâna la treabă de la început, eventual chiar umărul la imobilizat matahala. La început când avea socrul oameni care să-l ajute, îşi permitea măcar să se închidă în cea mai îndepărtată cameră a casei şi să-şi astupe urechile cu ce găsea, ca să estompeze zgomotul, măcar. O căutau înnebuniţi, strigau la ea, dar nu ieşea până nu se făcea linişte. Acum nu mai vine nimeni. S-au certat cu unii, vecinii au îmbătrânit, rudarii nu mai vin, că bătrânul i-a tras în piept anul trecut, cu plata muncilor. I-a păcălit în primăvară cu câte un miel prăpădit şi 5 litri de vin şi pentru astea i-au muncit o vară întreagă şi încă au mai ieşit datori. Doar cumnatul din vecini se mai mileşte şi vine de fiecare dată să pună umărul, dacă este acasă, deşi nici el nu e prea încântat de unchiul ăsta cârcotaş şi atoateştiutor.

Multă apă şi mult noroi se adună în ziua asta. Se udă animalul, se pune butelia în apă caldă, să nu îngheţe gazul, se freacă, iar se spală, până şoriciul rămâne curat, auriu. Cu ani în urmă, înainte de revoluţie, îl pârleau cu paie adunate de pe câmp vara la treierat. Se duceau cu căruţa şi adunau după treierătoare special pentru pârlit porcul la iarnă. Îl îmbrăcau bine în paie şi-i dădeau foc. Rugul aprins se ridica vesel şi umplea satul cu miros de păr ars şi şoric copt. Acum e mult mai uşor. Pui butelia alături, ataşezi arzătorul şi-l coci bine pe toate părţile. E o artă şi coptul ăsta. Dacă nu e bine făcut şoriciul rămâne tare, dacă e prea copt se rupe înainte de a-l curăţa şi carnea se murdăreşte. Bărbatul ei avea două mâini stângi la mai toate treburile din gospodărie. Şi se plictisea mult prea repede. Se oprea de multe ori aducându-şi aminte cine ştie ce treabă urgentă uitată nefăcută, ofta, se întindea… Se învăţase să pună mâna să facă singură, dacă voia să termine treaba la timp. Şi Doamne, multă treabă mai era în ziua aceea! Trebuia curăţat repede, tranşat, carnea dusă în beci, maţele curăţate şi spălate la fântână, masa pusă, copii hrăniţi…

Era nevoie să se mişte repede, aşa că punea mâna pe perie şi pe cuţit, freca, curăţa, tăia. Avea grijă să nu cumva să-i înţepe maţele cu cuţitul, să păstreze osânza curată, altfel a doua zi rămânea tocmai fără prăjiturile cu osânză care erau mândria ei. Când şi ultima bucată de carne era pusă în târnă şi dusă în bucătărie pentru tranşat, doar ce-şi ştergea mâinile şi pleca fuga la fântână să prindă loc la jgheab. Le desfăcea pe rând cu răbdare, acolo, pe marginea jgheabului, cu picioarele în apa caldă a pârâului. Se încălţa cu cizme de cauciuc care îngheţau ca naiba când stătea pe margine, dar cât timp  curgea apa caldă peste ele era bine.

Mâinile îngheţau inevitabil. Le ţinea sub jetul de apă din care ieşea abur, se dezmorţeau cât de cât, dar când dădeau de aerul îngheţat durerea se ducea până la os şi ochii se umpleau de lacrimi. Nu putea da importanţa acestor nimicuri, timpul era limitat şi pe ea nu o mai ajuta nimeni până în seară. Se obişnuiseră aşa, s-o lase să facă singură tot şi să pună mâna doar dacă le cerea ceva. Şi cerea foarte rar. Când ajungea cu maţele golite şi curate acasă,îi  trebuia o jumătate de oră să se dezgheţe. Stătea pe lângă foc, cu mâinile în apă caldă şi simţea cum sângele furnică dureros până la inimă. Noroc că trebuia să se mişte repede, să aibă grijă ca pomana porcului să fie bine coaptă, să adauge usturoiul la timp, să mai mestece în mămăligă până soacra mergea să scoată o varză acră din putină, să toace varza să facă salată.Uita de durere.

Toţi erau flămânzi. Munceau de cu dimineaţă şi nu apucaseră să mănânce nimic şi acum uite, e deja prânzul. Copiii abia gustaseră câteva bucăţele de şoric. Nu se plângeau, ei erau singurii fericiţi care îşi găseau de lucru şi de joacă pe afară, cu socrul la oi, sau în casă la căldură. Păcat că nu ninsese încă. Abia aşteptau primii fulgi să se dea cu sania pe coastă şi să-şi facă derdeluş de la poartă până în zidul casei. Încropiseră şi acum ceva, ceva… Au turnat aseară apă caldă direct pe pământ, până au crezut ei că e suficient să îngheţe. Dimineaţă au turnat iar şi acum aşteptau cu nerăbdare să prindă pojghiţă, s-o lustruiască şi să alunece râzând pe ea.

După ce mâncau şi bătrânii se duceau să se odihnească puţin în pat, se apuca de împărţit carnea încă aburindă. Tranşa slănina de pe spate – partea moale la topit jumări, partea îndesată de lângă şoric, la sărat şi murat cu usturoi, pentru şuncă. Oasele scoase, spata bucăturită pentru cârnaţi, coastele pentru sare, sau pus la congelator, pulpele la fel, muşchiul deoparte, ceafa, căpăţâna spartă şi pusă la sare pentră piftii, măruntaiele puse pe foc pentru caltaboşi. De spartul oaselor se ocupa bărbaatul, doar el era cel puternic în casa aceea. Ea trebuia doar să-i arate cum să facă şi pe unde să dea cu toporaşul, să nu-i umple toată carnea de cioburi de oase.

Le împărţea pe categorii – carnea macră într-o târnă, oasele în alta, friptura de Crăciun separat, bucata de carne pentru preot pus deoparte, să o găsească usor soacra, atunci când va veni cu Crăciunul. Era un obicei ciudat în satul ăsta. Fiecare lăsa deoparte câte o bucată de guşă grasă pe care o vârau în traista ţârcovnicului când intra cu popa pe poartă. Popa cu busuiocul şi icoana naşterii şi târcovnicul cu cădelniţa şi traista în spinare. Tot timpul s-a întrebat ce face bietul popă cu atâta carne grasă pe care ei oricum nu o foloseau la nimic.

După ce toată carnea era bucăturită şi oasele puse la sare în beci, se întorcea în bucătărie pentru runda a doua de tranşat. Tăia untura pentru jumări şi o punea cu o cană de apă în ceaunul imens din bătătură, la copt. Carnea de cârnaţi o pregătea pentru tocat. De mânuit maşina de tocat carne se ocupa bărbatul ei. Era una din puţinele treburi pe care le făcea cu plăcere. Făcuse o sită rară în şantierul unde lucra şi carnea ieşea ca şi cum era tocată la mână. Totdeauna aveau alături şi câteva kg de carne de viţel special cumpărată pentru cârnaţi. Anul ăsta se milise Dumnezeu şi-i dăduse viţică bietei vaci, de nu mai făcuseră încă o crimă tăind şi viţel. Aduna carnea tocată într-o căpistere mare, de lemn, special păstrată tot anul pentru operaţiunea asta. Acolo arunca condimente, usturoi şi sare peste ei şi-i frământa ca pe cozonaci până amestecul căpăta aroma şi gustul potrivite pentru umplut cârnaţii.

De focul de sub jumări se ocupa soacra, măruntaiele fierbeau pe plită cu foi de dafin şi boabe de piper pentru caltaboşi si cârnaţii erau gata pentru umplut. Gata era şi ziua, că deja abia se mai zărea afară şi în bucătărie ardea becul demult. Mai avea de umplut cârnaţii, de făcut şi de fiert caltaboşii şi spatele o durea îngrozitor. Toţi se plângeau de oboseală. Socrul îşi potolise animalele, le adăpase de seară şi intrase în casă cu copiii, soacra scosese jumările din untură şi plecase să se încălzească, doar ei doi umpleau la cârnaţi, încă. Trebuia să facă mulţi. Mâine dimineaţă la prima oră îi vor atârna pe o bârnă, la grindă, să vadă vecinii cât de mare a fost porcul lor, câţi cârnaţi au scos din el. O să vină cumnata soacrei şi o să-i numere de la poartă :”Rie, nu aţi făcut decât 14 cârnaţi! Eu am scos 21 anul ăsta!”

La caltaboşi rămâne deja singură în bucătărie. Oboseala l-a învins şi pe bărbat, care pleacă să-şi încălzească picioarele şi să-şi odihnească oasele în casă, la căldură. Rămâne să toace carnea de caltaboşi, să amestece, să umplă şi să pună la fiert, apoi la scurs, sub funduri de lemn şi pietroaie pregătite din timp, astfel încât mâine să fie numai buni de mâncat. Îi e şi ei somn şi frig şi oboseala face să-i treacă os prin os. Tot corpul o doare, dar cine se mai gândeşte? Îşi amăgeşte timpul spălând vasele şi curăţând bucătăria lună, până fierb maţele. Din când în când iese afară, la ger, să se învioreze. Se aşează uşurel pe o buturugă şi priveşte cerul spuzit de stele, căutând ca-n nopţile copilăriei, să descopere Carul Mare, Carul Mic, constelaţia ei, a Gemenilor, Steaua Nordului. Steaua de i-a îndrumat pe magi către ieslea în care s-a născut Pruncul sfânt. Se întreabă care o fi steaua ei călăuzitoare. Ce stea fusese atât de crudă de-o rupsese de tot ce-i plăcea, de toată viaţa ei şi o transformase în femeia aceasta care munceşte ca un rob fără nici o satisfacţie?

Oftează şi intră din nou în bucătărie. Mai are un pic de tras. Scoate ultimele bucăţi de caltaboş din oală, le înşiră pe masa deja pregătită afară, le acoperă cu fundurile de lemn, pietrele şi o muşama, să nu cumva să intre mâţele la ele până dimineaţă, se spală bine pe mâni şi faţă cu apă caldă, stinge lumina şi intră şi ea în sfârşit în casă, în vârful picioarelor, să nu-i deranjeze pe cei ce dorm. Trece prin baie să se pregătească pentru noapte, deşi în baia neîncălzită e cancer de frig, apoi se aşează uşurel în pat, la picioarele copiilor. Ceasul arată, crud, ora 3,35 dimineaţa. O să prindă trei ore de somn, dacă între timp nu se trezeşte vreun copil.

 

Scrie un comentariu

Din categoria Dezrădăcinare

Frânturi din altă viaţă

Sărbătorile vin de fiecare dată cu stres şi muncă multă. Cu zile întregi înainte încep insomniile. Vine vacanţa şi inevitabil va trebui să meargă la ţară, la socri. Trebuie tăiat porcul, făcut curăţenie, spălat, gătit, frământat. Şi mai ales trebuie să reziste ochilor critici şi răutăţilor gratuite ale socrilor. Încă nu ştie cum să se poarte în prezenţa lor, deşi au trecut ani buni de când, aparent, face parte din familie. Odată ajunşi acolo şi intraţi pe poartă, toată viaţa le e dată peste cap. Bărbatul i se transforma de parcă nici nu fusese bărbatul ei vreodată, toată lumea are pretenţii, nimeni nu are răbdare, copiii tremură.

O fiere sensibilă, un organism ce a slăbit din ce în ce mai mult în ultimii ani, o făceau să ajungă după două ore de mers cu autobuzul o legumă cu stomacul în gât. Cu durere în fundul ochilor şi greaţă ce nu o lasă să respire, intră pe poartă şi se străduie să fie veselă şi binedispusă, altfel proasta ei dispoziţie ar fi fost pusă pe seama aversiunii faţă de bătrâni şi vacanţa ar fi devenit cu adevărat un coşmar. Nici aşa nu-i era uşor. In casă, la căldură, în miros de oaie udă şi transpiraţie veche, stomacul nu mai rezista. Ar fi vomita dacă ar putea, dar nici măcar asta nu-i era la îndemână. Oricum, trebuie să desfacă repede pachetul, să se schimbe şi să iasă afară la treabă. Genunchii sunt moi, mâinile îi tremură, dar dacă nu se grăbeşte riscă scandal şi de scandal s-a săturat până peste cap.

În primii ani i-a fost greu să intre în ritm cu durere în stomac şi mâinile tremurând. Acum s-a obişnuit. Iese, se apucă de treburile mai puţin solicitante, afară, la aer şi starea de rău trece încet, încet, ignorată. De când are din nou serviciu, ajunge de fiecare dată în timp ce soacra frământă colacii. Profită de ocazie şi frământă ea  şi cozonacii parfumaţi, aroma lor tăindu-i un pic din greaţa drumului. Iese repede afară în vânt să adune cocenii la cuptor, se întoarce să pună colacii în tăvi, iese din nou  să facă focul şi să ardă bine cuptorul. Fac cu rândul la foc, nu trebuie lăsat să se stingă, altfel cărămida cuptorului nu va fi niciodată suficient de fierbinte încât să coacă pâinea. Până se coc colacii modelează cozonacii care vor intra imediat după aceea în cuptorul încălzit. Cât se coc şi cozonacii spală deja câteva ture de haine. Nu au maşină automată, alea abia au apărut în oraş la câteva familii mai înstărite. Au un Alba lux vechi din capacul căreia curge rugina dar al cărei motor duce mai mult decât ţi-ai putea închipui. După ce vor scoate şi cozonacii din cuptor va pleca cu lighenele la fântănă, să limpezească rufele.

S-a făcut frig, gerul muşcă nemilos din mâini, dar nu apucă să-l simtă şi să se plângă, sunt atâtea lucruri de făcut până seara! Rufele se tot adună, de nu-i ajung trei lighene mari să le adune pentru limpezit. Totdeauna o apucă noaptea spălând. Merg la fântână cu felinarul după ele. De Crăciun înbulzeala face ca toată ziua jgheaburile să fie arhipline. Femeile se aşteaptă şi se ajută una pe cealaltă, numai să apuce să spele şi ele şi să plece mai repede acasă. Îngheaţă stând în picioare să-şi ţină rândul. E greu pentru cele ce rămân cu rufele pe ultima sută de metri. Jgheaburile sunt pline de gospodinele venite să spele maţele de la porcii proaspăt tăiaţi. Marginile sunt pline de grăsime şi nici măcar animalele nu mai beau apă lângă ţuţuroaiele pline de moarte.

Doar două din jgheaburi rămân pentru spălat rufe, aşa că, până noaptea târziu zarva nu se mai termină din drum. Femeile se ceartă pe întâietate, îşi strigă măscării sau doar râd de câte o amărâtă mai neîndemânatică. Noroc că ei stau aproape şi poate urmări din poartă când se împuţinează lumea, de nu e nevoie să stea atâta în frig. Oricum se întoarce acasă cu mâinile dureros îngheţate şi spatele ţeapăn, după două ore de stat aplecată peste jgheabul plin de haine. Se duce întâi ea, cu un lighean şi ocupă jgheabul ce se eliberează mai repede. Soacra o urmăreşte de sus din curte şi îi trimite celelalte lighene când vede că s-a apucat de limpezit. Când e aproape gata, vine şi-i ia ligheanul plin, lăsând-o să termine restul rufelor. La sfârşit pleacă singură cu ultimul tură de rufe limpezite.

Ligheanul plin de rufe ude îi rupe spatele până în curte. Soacra e obişnuită să-l poarte pe cap. Îşi face oblanic dintr-o basma mai veche şi ajutată de muieri ridică ligheanul pe creştet. Merge dreaptă, cu gâtul ţeapăn pe coastă în sus până acasă. Pe ea nu o ţine nici gâtul subţire, nici creştetul dureros. Trebuie antrenament să poţi purta cu eleganţă povara pe creştet, fără s-o scapi pe jos. Nu riscă niciodată să-şi bată joc de munca ei, aşa că urcă pas cu pas, cu capul aplecat, strângând din dinţi. Când lasă povara jos degetele rămân dureros încleştate încă mult timp şi pe şira spinării ies ace de gheaţă până târziu în noapte. Lângă sobă e cald, dar ea nu se încălzeşte în noaptea aceea decât către ziuă, sub plapuma grea de lână îmbrăcată în macat ţesut în casă. Spatele o doare şi-i dă fiori de câte ori se întoarce de pe o parte pe alta. Nu are de ales însă, trebuie să se odihnească aşa cum poate, a doua zi de dimineaţă o ia de la capăt cu tăiatul porcului. Nopţile clare şi îngheţate  cu lună plină  sunt scurte în preajma sărbătorilor.

Scrie un comentariu

Din categoria Dezrădăcinare

De viscol

Viscoleşte ca-n sfârşit de lume, cu revoltă, de parcă vântul acesta turbat ar fi adunat în el frustrări o viaţă întreagă şi încearcă acum să le reverse pe toate. Se răzbună pe teii străzii mele, ca pe ultimii inamici ai lumii. Ultimii inamici rămaşi în picioare, nerăpuşi încă de iarnă, ger, zăpadă.

Viscoleşte ca-n sfârşit de lume şi pe strada pustie nori de zăpadă se-nvârt în dans haotic vestind îngheţul iminent. Ingheţul inimilor. Ninge trist şi cerul pare că şi-a aşezat capul pe crengile teilor, prea obosit de atâta furie. Din când în când, câte un trecător se luptă cu vântul, cu capul plecat, împingând aerul cu pieptul şi străduindu-se să rămână în picioare. Ochiul se miră că nu vede încă urşi albi ieşiti la vânat şi pinguini în frac plecaţi la plimbare. Doar nesfârşitul cârd de ciori sparge speriat linia văzduhului.

Ceaiul s-a răcit încercând să-ncălzească degetele-mi îngheţate. Ninge peste noi ca-n sfârşit de lume. Înăuntru-i cald, dar viscolu-mi trimite acele de gheaţă  direct în inimă. Mi-e frig şi-aş vrea să fii aici, să mă adăpostesc în braţele tale ca-ntr-o cetate ascunsă-între brazi. Mi-e dor de-o iarnă cu tine la gura sobei, cu focul viu trosnind în trunchiuri mirosind a răşină, mere coapte, scorţişoară, obraji inflăcăraţi, adăpostiţi cu dragoste de casuţa pe sub ale cărei ferestre viscolul se chinuie să intre urlând.

Nu ar trebui să muncească nimeni pe o astfel de vreme. Mi-e frig. Hai  acasă, să privim viscolul de la geam cu un vin fiert alături şi muzică bună.

https://www.youtube.com/watch?v=YTPPfLceC5A

https://www.youtube.com/watch?v=SCsZ1Iqvc54

https://www.youtube.com/watch?v=OlKJ-0bnxdA

 

 

10 comentarii

Din categoria jurnal

Alb

294976_283521961774447_370803491_nA nins alb în colivia mea din mijlocul pădurii. Într-o zi cerul a coborât  mânios şi întunecat şi vântul a pornit a şuiera fioros, lovindu-se de gratiile triste înnegrite de vreme, făcând crengile îngheţate să geamă sub aripile lui. Păsările au amuţit, căprioarele s-au ascuns, iepurii nu mai scot nici măcar năsucul să miroase aerul aşteptând un semn despre coana vulpe. Ce rost ar mai avea, când totul e atât de sinistru în jur?

A venit întâi un fulg rătăcit trimis în recunoaştere de fraţii lui pufoşi. S-a aşezat cuminte pe o frunză moartă ce a gemut uşor sub povara lui. A fost un semn. Alţi fulgi au început să cadă din ce în ce mai repede, grăbindu-se să prindă un loc în faţă la sărbătoarea zăpezii. Unul câte unul se aşează cuminţi pe cimitirul de frunze moarte pe iarba ofilită, pe crengile îngheţate. Vin pe rând, cântând uşor în liniştea ireală aşternută în jur. Până şi vântul a tăcut ruşinat, fugind pe câmpul liber către zări mai prietenoase. Cearsaful alb de fulgi s-a aşternut repede şi a acoperit cu puritatea lui toată moartea din jur. Doar trunchiurile negre, gratii coliviei mele, au rămas în picioare, lumânări stinse de o toamnă mult prea întârziată. Lumina scade şi totuşi ai senzaţia că mii de stele fumurii aprind făclii în jur. O ceaţă uşoară şi deasă acoperă încet cuprinsul, cearşaful a devenit plapumă groasă şi crengile şi-au pus cuşme albe, străvezii.

Mâinile-mi cuprind genunchii obosiţi în mijlocul mării de alb şi fruntea se apleacă sărutându-i. Pe faţa mea fulgii se topesc în lacrimi ce-ngheaţă  picurând rar, unul câte unul. Mi-e frig. Un frig ce pleacă din mine îngheaţă totul în jur. Zăpada mă acoperă uşor şi simt cum mâinile îngheţate se încălzesc de la unghii până la umeri. Ochii îmi ard de alb şi se cer închişi. Îmi culc pleoapele pe ei şi capul pe genunchi. Mi-e cald şi-aş vrea să dorm mult, să uit tot ce-am trăit, tot ce-a fost greu şi urât. În ochii închişi soarele arde nisipul auriu al malului sărat de mare. Un ţărm pustiu mă aşteaptă cu valul înspumat să-mi sărute pe rând tălpile. Pădurea a rămas în urmă, cu copacii ei negri ca nişte lumânări stinse de care visele mele şi-au frânt aripile pe rând.

Plapuma grea de fulgi mi-apasă umerii. Aş vrea să pot smulge gratiile coliviei să dau drumul sufletului să zboare spre ţărmul însorit unde valul mării mi-aşteaptă tălpile, dar sufletul meu are aripile frânte şi nu mai poate zbura. Aş vrea să dorm mult, să nu mai doară. Să renasc la primăvară, cu brânduşele şi puii golaşi de ciocârlie.

7 comentarii

Din categoria jurnal

Români, vi se pregătește ceva! Din nou…

Zăpada şi viscolul au căzut ca o mană cerească peste toată mizeria şi peste conştiinţa colectivă. Acum românii sunt prea ocupaţi să se plângă de vânt, drumuri blocate,  ninsoarea incredibilă din luna ianuarie, de trotuare, de străzi necurăţate, de armată care nu dă la lopată suficient de repede, de SMURD ai cărui medici aleargă bezmetici km întregi prin zăpadă, cu echipamentul în spinare, să salveze vieţi şi nu mai e atent la hoţii de buzunare care abia aşteaptă să le verifice fundurile găurite.IMG_1104

Cred că Ponta îşi freacă  mâinile. Aşa tare, că a prins şi glas, certându-i pe oficiali pentru închiderea şcolilor din Bucureşti pentru două zile. Ce înseamnă debandada asta când el a văzut cu ochii lui în drum spre guvern că străzile sunt curate? Ironia sorţii a făcut ca, în timp ce Ponta îi urechea pe inspectorii din învăţământ pentru măsuri luate abuziv, Relu Fenechiu să nu ajungă în instanţă, la pronunţarea sentinţei, pe motiv că…. a rămas înzăpezit! Se pare că zăpada asta a rămas şi ea, pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale, exact la cei care aveau nevoie. Acum, sincer, nu toată lumea are maşină cu şofer la scară, nici girofaruri, nici nu se curăţă drumul ca-n palmă pe unde se ştie că va merge ilustra lui persoană. Majoritatea suntem aşa, mai amărăşteni, stăm pe străzi lăturalnice şi alei unde nu intră nici umbra plugului, dar unul întreg. Se descurcă oamenii cum pot. De asta a şi fost de acord premierul cu absenta lui fenechiu de la tribunal, nu şi cu a copiilor de la şcoală. Păi fenechiu nu are experienţa înotului prin nămeţi ca noi, oamenii de rând! Bine măcar că au contamnat-o pe Ritzi, altfel era cu adevărat o zi pierdută şi judecătorii ăştia au şi ei o limită a suportabilităţii.

5061b09e07670Ei, într-o perioadă atât de încărcată, veşti ca cele pe care am să vi le dau acum, rămân ascunse bine până ne lovim de ele şi facem cucuie. Actualul guvern este disperat că una au pus în scenă iniţial, alta a ieşit. Au  promis marea cu sarea, creşteri de pensii, de salarii, de ajutoare sociale şi uite că se apropie cu paşi repezi alegerile, iar ei sunt ameninţaţi să nu mai poată plăti nimic nici la nivelul actual. Ca să nu mai spunem de bani de campanii, de furat  investiţii şi mai ştiu eu ce pretenţii mai au ăia de la UE şi FMI de la ei. Au încercat până acum tot ce se putea încerca. TVA-ul scăzut la pâine, creşteri de accize, de impozite, TVA-ul la încasare cu scadenţa la 90 de zile pe facturile emise indiferent dacă sunt încasate sau nu… Tot ce a fost omeneşte posibil. Nimic nu le-a ieşit. TVA-ul scăzut la pâine a fost un fiasco total. Preţul la raft a rămas acelaşi pentru populaţie, doar producătorii au mai băgat ceva în buzunar şi au împărţit cu cine trebuia. C-aşa e-n tenis. Cu acciza nu e de acord Băsescu, cu TVA-ul la încasare scadent înainte de încasare, nu e de acord UE.

Încă mai sunt patroni care se încăpăţânează să reziste, domnle! Nici nu am pomenit atâta încăpăţânare. Aşa că, domnul Chiţoiu şi-a pus şunculiţa la treabă şi din prea plinul fiinţei sale a scos următorul proiect ce se pare că va deveni realitate mai repede decât ne-am dori:

-Se va reduce plafonul operaţiunilor în numerar pentru toate persoanele juridice, urmând ca limita încasărilor/zi să nu depăşească 5,000 de lei şi un singur terţ persoană juridică ă nu mai poată plăti/încasa mai mult de 2000 de lei pe zi în numerar, indiferent cu ce se ocupă. Se exclud de aici doar magazinele de tip cash&carry, care rămân cu plafonul vechi.

-Se vor plafona operaţiunile în numerar pentru persoanele fizice. Pentru toate operaţiunile, indiferent că acestea sunt între o persoană fizică şi una juridică, sau între două persoane fizice. Cu alte cuvinte, dacă ai de gând să-ţi iei o casă, o maşină la mâna a doua de la vecinul de vizavi, sau o vacă de rasă nu mai poţi plăti numerar decât cel mult 10,000 de lei (adică echivalentul a aprox. 2500 euro). Păi să se îmbogăţească îmbuibatul de vecin fără să-şi plătească impozitul la stat? Şi tu, care te plângi toată ziua că nu ai, dar ţii banii la saltea, încât ai adunat să-şi iei casă sau rablă când munceşti pe salariul minim pe economie să scapi aşa uşor? Domnul Chiţoiu se grăbeşte, deci, aşteptaţi-vă ca aceste măsuri să fie obligatorii până la sfârşitul lunii februarie.

– Asociaţii unei firme nu vor mai putea împrumuta firma din dotare decât prin bancă şi nu-şi mai pot recupera banii numerar.

– Nu se vor mai plăti dividende asociaţilor decât pâna la 2000 de lei numerar, chiar dacă sunt declarate corespunzător şi impozitul aferent plătit în termen.

– Până la sfârşitul anului toate societăţile vor fi obligate să-şi achiziţioneze case de marcat, sau să le înlocuiască pe cele vechi cu rolă de hârtie. Noile case de marcat vor fi conectate printr-un server direct la baza de date ANAF, unde vor fi centralizate toate datele exact în momentul efectuării operaţiunii.

– Firmele care nu declară sau declară eronat în mod intenţionat obligaţiile fiscale vor fi penalizate cu 20% – 50% din suma nedeclarată. Procentul de penalizare va fi aplicat în funcţie de valoarea sumei nedeclarate, dar nu mai puţin de 100 de lei,  iar măsura va fi promovată până la finalul lunii ianuarie, în cadrul modificărilor care vor fi aduse Codului Fiscal. Cu alte cuvinte, dacă factura nedeclarată de voi are o valoare de 2100 de lei şi voi declaraţi doar 2000, penalitatea pe care o veţi plăti este de 100 de lei, că de, trebuie să aibă şi gura lor… De asemenea vor fi sancţionate firmele care vor declara eronat obligaţiile de plată la bugetul consolidat, cu o penalitate de 100% din valoarea nedeclarată.

– Firmele care au TVA de recuperat de la stat cu sume cuprinse între 20,000 şi 65,000 de lei, ori plătesc un consultant fiscal să le certifice declaratiile pe tva, ori sunt obligate să constituie o garanţie bancară egala cu valoarea TVA-ului solicitat la rambursare. Cum ar veni şi f– şi cu banii daţi.

S-ar putea ca după atâtea măsuri reparatorii, menite să aducă bugetelor consolidate banii după care plâng de atâta timp, să se acorde un soi de bonificaţii de 5-10% pentru taxele şi impozitele plătite în avans, pe modelul impozitelor locale pe care se înghesuie pensionarii să le plătească în prima săptămână din an.

Aşa că, pregăteşte-te române, dacă ai avut iniţiativă şi ambiţie să ţii pe linia de plutire o firmă până acum. Pentru că statul român pleacă de la premisa că tocmai tu, cel care lucrezi pe bune, la alb şi încerci să supravieţuieşti în junglă, eşti hoţul care vrea să-l tragă în piept. Şi dacă până acum ai reuşit cumva să eviţi blocajul fiscal -plecat tot de la instituţiile statului- prin operaţiuni efectuate numerar, acum e foarte probabil să fii nevoit să pui lacătul pe poartă, deoarece s-ar putea să constaţi că banii încasaţi nu-ţi ajung să acoperi salarii, furnizori şi uriaşele comisioane bancare, iar conturile să-ţi fie blocate de stat când ţi-e lumea mai dragă, pentru că ai plătit cu 10 lei mai puţin tva sau impozit şi nu te-ai prins la timp.

Nu-i aşa că e palpitant să trăieşti în România? Mai bine ne-am reprofila toţi. Să ne luăm ghioc sau să învăţăm să urlăm manele în microfoane, că de ăştia încă nu îndrăzneşte să se ia nimeni. Veniturile lor sunt sfinte. Exact pe modelul controlorilor RATB care amendează fără milă oamenii de bun-simt care au avut o dată o scăpare şi au urcat în autobuz fără să-şi verifice cardul şi se fac că nu văd pirandele cu fuste largi, cocalarii sau vânzătorii ambulanţi de sub nasul lor.

PS. Nu vă faceţi griji, contabili, partea ce ţine strict de voi, de declaratii vechi din nou modificate, declaraţii noi şi raportări inutile, nici măcar nu am adus-o în discuţie. Nu mi-am epuizat încă vorbele dulci…

7 comentarii

Din categoria Cotidian, Uncategorized

Cum aş reforma eu sistemul de învăţământ

Subscriu!

diacritica

(Da, vreau să mă fac ministreasă, ăsta e planul meu ministerial.)

Începusem să scriu despre asta acu’ fix un an (aici), da’ n-am mai continuat – de lene, cred. Ori de lehamite, nu mai ştiu.

În orice caz, nu, n-aş începe de la salarii. (Bine, de fapt aş începe de la concursuri şi examene, cum ziceam. Asta-i chestie aplicabilă imediat, cu efect destul de rapid). Dacă angajatorul a putut să scadă salariile cu 25% şi oamenii n-au plecat, înseamnă că salariul da, e o problemă, însă nu chiar atât de mare. Iar dacă în urma scăderii cu 25% a salariilor calitatea serviciului (aşa cum e ea percepută de beneficiar) e tot pe acolo, adică foarte jos, înseamnă că calitatea (da, cacofonie, cacofobilor!) serviciului e foarte puţin legată de salarii, iar o creştere cu 50% a salariului n-o să ducă la o creştere cu 50% a calităţii. (Chiar aşa:…

Vezi articolul original 1.368 de cuvinte mai mult

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Răspuns pentru Jurnal de cafenea

Bună ziua, Jurnalule. Pentru că nu ai secţiune de comentarii la tine pe blog şi pentru că nu ştiu să-ţi aflu o adresă ca să-ţi răspund direct, o să încerc aici să fac un pic de lumină în problemele tale expuse în postul „tva-ul prima plată” . În primul rând, ar trebui să-ţi schimbi contabilul. E clar că anumite lucruri îl depăşesc. În al doilea rând, nu firma rechin te-a obligat să te înregistrezi ca plătitor de TVA în registrul Operatorilor Intracomunitari, ci statul român, pentru că de, a încheiat nişte convenţii pe care trebuie să le respecte cu statele UE. De aia suntem membri UE, să respectăm legislaţia. Deci, asta nu putea fi evitată, daca intreprinderea individuală pe care o aveţi e înregistrată în România şi factura o emiteţi pentru un client dintr-o ţară membră UE.

Atunci când aţi început lucrul trebuia să negociaţi venitul astfel încât el să cuprindă şi TVA-ul de 24% . Cota nu e impusă de UE, e internă. În statele UE e mai mică, sau mai mare, după caz. Oricum, cine v-a învăţat să faceţi intreprinderea individuală trebuia să vă lămurească şi cu privire la aceste aspecte. Să ştiţi de la început cum porniţi la drum şi dacă mai vreţi s-o luaţi pe drumul acela sau alegeţi altul.

Nu puteţi deduce TVA de pe bonurile fiscale pentru ce cumpăraţi în străinătate. TVA-ul se deduce doar pentru cumpărăturile de pe teritoriul României şi aici doar de pe factură sau doar dacă bonul fiscal cu valoare până în 100 de euro poartă numene II-ului dumneavoastră şi codul fiscal tipărit de casa de marcat. Din afară, chiar dacă cereţi factură fiscală pentru cumpărările făcute, acestea vor fi emise fără tva, pentru că aceleaşi convenţii prevăd că TVA-ul se decontează între statele membre. Oricum,. nu aţi avea voie să deduceţi TVA pentru că sunteţi înregistrat ca plătitor de TVA doar în registrul operatorilor intracomunitari, nu şi pe teritoriul României. Trebuia să cereţi cod de TVA la fisc pentru a putea exercita dreptul de deducere în ţară.

Din păcate, TVA-ul aferent veniturilor obţinute de dumneavoastră trebuie achitat în cazul de faţă. Pentru viitor încercaţi să găsiţi o soluţie în ţara în care vă desfăşuraţi activitatea şi să renunţaţi la II în România. Nu e rentabilă.

Văd că wordpress-ul nu vrea să mă lase să pun link direct către blogul omului. Dacă îl cunoaşteţi careva, poate îi transmiteţi si răspunsul meu. Poate îl ajută. E vorba de http://jurnaldecafenea.ro/2014/01/26/tva-ul-prima-plata/

10 comentarii

Din categoria Uncategorized

Vis de demnitar

viscolDialog la telefon:

Reporter: Domnule xxxx sunteţi mulţumit de activitatea dumneavoastră? Credeţi că v-aţi făcut bine treaba acolo?

D.xxxxx:  Unde acolo?

Reporter: Lucraţi cumva la C.N.A.D.R?

D.xxxxx: DA, bineînţeles.

Reporter: Păi sunt oameni blocaţi în zăpadă, drumuri închise, viscol!

D.xxxxx: Nu sunt drumuri închise! Doar restricţionate, preventiv, îîîmm… că nu e vizibililitate….din cauza vizibilităţii sunt restricţii!

Speriat de iarna de afară, omul tot gustase din sticla de tărie, să-şi facă curaj, de! Ce, e puţin lucru te trezeşti aşa, pe nepusă masă, la sfârşit de ianuarie cu viscol şi zăpadă cât casa? Tocmai când se liniştise şi el, apăruseră ghioceii, înfloriseră pomii… cum să te aştepţi la câinoasa asta de vreme? S-a dat până şi timpul cu fundul în sus. Nimic nu mai e previzibil în ţara asta.

Şi cât de frumos putea să viseze el până acum din moliciunea scaunului lui confortabil! Acum, gata, totul s-a dus de râpă! Viscolul a umplut toate drumurile, suflă ca turbat peste autostrăzi, pune zăpadă pe unde nu te aştepţi. Cine să prevadă aşa ceva?  Cinee??? A crezut cineva astă-toamnă când s-au împrăştiat zvonurile alea despre cea mai grea iarnă din ultimii 50 de ani că asta chiar se va întâmpla? Nu voiseră decât să scoată şi ei nişte bani de la buget. Legal, normal, că ei sunt băieţi gigea, nu profitori ca ăia dinainte care au luat de la gura pensionarilor şi asistaţilor.

Acum s-au dus şi banii, a venit şi iarna… Utilajele sunt tot vai mama lor, materiale antiderapante sunt puţine. Cine să se aştepte să vină iarna în plină iarnă? Nu putea să mai aştepte şi ea vreo doi trei ani, până îşi făceau şi ei plinul? Poate uitau şi românii cum e cu zăpadă şi se bucurau de ea… Poate atunci ieşeau şi ei cu lopeţi, cu cazmale şi mai ajutau drumarii, nu aşteptau ca acum cu mâna în sân să se zbată doar el şi să-l arate după aia cu degetul, că nu face nimic. Da ce, e uşor lucru să stai lipit de telefon să răspunzi tuturor reporterilor ăştia nesimţiţi care se bagă în sufletul omului cu întrebările lor idioate? I-ar trebui spor de stres! Daaaa, o să-l ceară după ce trece urgia. Aşa nu se mai poate! Păi ştia el, când a acceptat postul cât de complicat va fi şi că iernile vin cu zăpadă şi viscol? E adevărat că Băsescu a spus odată că iarna nu-i ca vara, dar alea erau băsisme, minciuni! Tot partidul ştie că Băsescu minte şi ar face orice să îi compromită.

Deodată ochii i se luminează. Asta este! Băsescu e de vină!!!! Daaaa, nici nu ştie cum de nu şi-a dat seama până acum! Noroc cu vischiul ăsta vechi, că nu-i cădea fisa! Şi aşa a fost nevoie de o jumătate de sticlă până să se prindă. Se plezneşte puternic cu palma pe frunte! Tiiii, ce înseamnă să fii dăştept! De aia l-au pus ăştia în funcţie, mă! I-au văzut potenţialul, ce să mai! Gata, acum e pregătit pentru comandamentul de iarnă. O să meargă la prim-ministru şi o să ceară vehement demiterea lui Băsescu şi anchetarea lui pentru punerea în pericol a vieţilor a sute de şoferi blocaţi pe drumuri. El a chemat iarna! Înadins a făcut-o, mama lui de marinar!  În ciuda lui, mai toarnă un pahar de vischi şi-l dă cu poftă peste cap. Nu-i aşa că pentru atâta consum nervos îşi merită omul sporul de stres? Păi nu oricine ştie să gândeşte, mă fraiere, nu oricine!!

4 comentarii

Din categoria Cotidian

Jurnal de cod portocaliu

A venit şi apocalipsa prezisă ieri de ciorile mele. Cu vânt ucigător şi zăpadă viscolită. Mi-am dorit să ningă şi parcă mult mai mult mi-ar fi plăcut să ningă liniştit, chiar dacă se aşternea de un metru. Şi aşa nu am mai văzut o zăpadă serioasă din copilărie. Chiar îi duc dorul. În loc de asta, viscolul parcă vrea să culce până şi blocurile la pământ, drumurile sunt blocate, pe autostrăzi sunt accidente în lanţ şi bineînţeles că sunt destui inconştienţi blocaţi prin nămeţi. Unul aproape că se sufoca de indignare strigând că plăteşte taxe de drum şi rovignete şi e scandalos cum nu-l lasă pe el poliţia să treacă pe o porţiune de 16 km!! Doamne, mulţi nebuni pe lumea asta! I-aş sugera să moară puţin îngheţat şi să se certe cu Dumnezeu că nu a ţinut cont de taxele plătite de el şi a pus crivăţul pe şosele. Bine, la noi e o adevărată poezie cum începe să ningă. Pentru că, la răscruce de vânturi fiind, niciodată nu suntem pregătiţi. La primul fulg de nea dăm din colţ în colţ, că iată, a venit încă o iarnă care ne-a prins pe picior greşit. Ştim că o să viscolească, ştim de ce este nevoie pentru a atenua din consecinţele viscolului, dar nu există parazăpezi montate pe nici măcar una din porţiunile care sunt veşnic cu probleme pentru că strada e în câmp deschis. De perdelele de protecţie de pe marginea şoselelor nici nu mai vorbesc, că alea au dispărut demult. Copacii care străjuiau drumurile naţionale au fost tăiaţi, că de, încurcau toţi inconştienţii care habar nu au să meargă şi mureau sprijiniţi în trunchiul lor. Deci, jos copacul, mai ales că e o foame de lemn în ţara asta, de zici Doamne, ce-i! Mai bine şoseaua liberă, să se ducă cocalarul pe câmp direct, să nu mai moară. Să aibă timp, să apuce şi iarna şi să facă scandal că el nu poate circula exact în zilele cu viscol şi zăpadă abundentă. Să poată implica în accidente şi pe alţii care circulau regulamentar, să omoare persoane nevinovate… că de, şoferii sunt noii sfinţi ai momentului în România şi toată lumea trebuie să li se închine ca la moaşte. Nu-i vorbă că unii din ei chiar ajung moaşte înainte de vreme. În fine, am vorbit destul despre ei.

Dimineaţă, la prima oră, căţelul meu voia neapărat afară unde era alb, frumos, pufos şi vântul vălurea zăpada cum îi venea la socoteală. Păi nebunul ăla de vânt să se joace aşa, singur, fără companie? Mă uit pe geam şi nu-mi vine a scoate nici măcar nasul, dar te pui cu un copil care vrea neapărat să se joace? Am fost nevoită să-mi mişc fundul, să mă înfofolesc, s-o îmbrac şi pe ea şi să-mi iau inima în dinţi, să înfrunt intemperiile codului portocaliu. Aşa-mi trebuie dacă m-am legat la cap cu câine, pisicile nu-mi ajungeau! Mi-am luat şi aparatul să imortalizez pentru posteritate câteva cadre din grozăvia de azi. Şi chiar am făcut doar câteva, pentru că şi bietele baterii au îngheţat şi au refuzat să mai muncească pe punerea aia de cap.

IMG_1079

IMG_1080

Doar câteva persoane s-au încumetat afară din casă, si asta doar pentru că nu au avut de ales, ca şi mine – de gura copiilor!

IMG_1085

IMG_1083

Doar Kara, în culmea fericirii, cu vestuţa ei de lână călduroasă a luat cu voinicie nămeţii în piept de nu mai reuşeam s-o adun de pe drumuri s-o bag în casă. Văzând bucuria ei am suportat şi eu cu stoicism 20 de minute afară, în vânt.

IMG_1081

IMG_1082

Cam asta a fost aventura noastră matinală pe ziua de azi. După ce-am intrat în casă nici vorbă să mai ies! E mult mai frumos să priveşti urgia de la fereastră cu o cană de ceai fierbinte în mână şi să asculţi viscolul furios cum trece pe lângă ferestre, fără să îndrăznească să intre.

Uite-aşa a trecut şi prima zi de cod portocaliu şi a salvat încă o dată situaţia, canalizând atenţia reporterilor pe şosele. Pentru că ” e prima dată în iarna asta când avem asemenea condiţii de iarnă” cum plastic transmitea din mijlocul nămeţilor unul din reporterii PRO TV. Aşa s-a uitat că unii trebuie să dea nişte răspunsuri în legătură cu accidentul aviatic, că băieţii deştepţi vor să ne schimbe din nou codul fiscal, că se votează modificarea constituţiei pe şestache… În condiţiile astea atât de neobişnuite de iarnă până şi Bianca Drăguşan a uitat să mai divorţeze! Sau să se împace?! că habar nu am ce venea la rând… Urmează încă o noapte de coşmar şi încă o zi de weekend colorată în portocaliu, dacă nu s-or îndura ăia de la meteo să-i mai pună ceva culoare în obraji şi să-l îmbujoreze de tot. Nu-mi e decât de iezii tatălui meu că s-a găsit nebuna de capră să facă trei iezi tocmai acum, când au dat peste noi intemperiile!

14 comentarii

Din categoria jurnal

Peisaj apocaliptic

De la biroul meu văd un petec de cer deasupra unul bloc cenuşiu şi trist. Cerul s-a întunecat şi a coborât până la limită, se sprijină acum plumburiu pe crengile copacilor. Lumea e în nuanţe de cenuşiu şi negru, vântul chinuie trunchiurile golaşe ale teilor străjeri la fereastră.  De mai bine de o jumătate de oră, dinspre nord spre sud zboară bezmetice şi speriate sute, mii şi mii de ciori. Ca într-un film de Hitchcock, ai senzaţia că nu se mai termină şi că o mare nenorocire urmează să se întâmple.  Aceeaşi mişcare continuă, ca în succesiunea cadrelor într-un desen animat de odinioară. De unde vin, unde se duc şi ce le-a speriat atât de tare încât par că nici nu ai timp să respire în graba lor către nicărieri? Ce pericol le paşte de fug din calea lui ca de foc? Brrrr… mă trec fiori îngheţaţi prin tot corpul.

8 comentarii

Din categoria Gând răzleţ

24 Ianuarie

unirea principatelor romaneVineri, 24 ianuarie. Prima zi de adevărată iarnă pe anul acesta, după un ianuarie în care aproape că au înflorit pomii şi începuse să cânte mierla. O zi grea, agitată, urâtă, într-o Românie mai dezbinată şi mai dezamăgită ca oricând. 155 de ani de la Mica Unire.

La 24 ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Ţării Româneşti se pronunţa pentru alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza, după ce acesta fusese deja ales domnitor al Moldovei la 5 ianuarie, profitând de faptul că în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate. Pentru că Adunarea Electivă a Ţării Româneşti era dominată de conservatori care se opuneau unirii, tribunii care susţineau unirea, au iniţiat o vie agitație în rândul populației Capitalei și al țăranilor din împrejurimi. Au strâns cu discursul lor peste 30 000 oameni în preajma Adunării în ziua în care trebuia să se ia decizia. Unul dintre tribuni nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră și să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei”. Într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate.

Fusese scrisă istorie. Se făcuse primul pas către adevărata unire a Principatelor Române. Primul pas pentru România. Nicolae Grigorescu îi povestestea lui A. Vlahuţă – „Într-o dimineaţă ne vine vestea ca s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal, şi fuga la târg. Atunci am vazut eu ce va sa zică bucuria unui popor. Cântece, joczuri, chiote în toate părţile. Îşi ieşeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de unire, se îmbrăţişau şi încingeau hora în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Da’ unde mai stă cineva în casă? Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie.” 

Au trecut 155 de ani de atunci. Unde sunt românii care, indiferent de culoarea politică, avere sau vârstă se bucurau pentru ceva ce nu reprezenta neapărat un avantaj personal? Azi mi se pare că totul a fost ireal. Ca o poveste ce-ncepe cu „a fost odată” spusă la gura sobei de bunici albi în seri târzii de iarnă geroasă. Între timp au dispărut şi iernile geroase şi mândria de a fi un popor unit. A dispărut dragostea de neam şi ţară şi interesul pentru binele comunităţii, pentru imaginea României în lume. Dacă străbunicii noştri care au încins hora de bucurie atunci ne-ar vedea în acest moment, le-ar fi ruşine cu noi. Ne-ar renega. Ei nu au crescut copii care să alerge doar după avere şi bunăstare personală. Ei umblau vara desculţi, iarna în opinci, purtau obiele şi ciorapi de lână împletiţi de muiere acasă, la clacă şi aveau idealuri înalte. Erau mândri de moştenirea lor, de sumanul aspru de pe umeri, de căciula de miel de pe frunte. Nu îi invidiau pe străini cu pălăriile lor tari şi  caraghioase de ciocli. S-au adunat cu mic cu mare să-i silească pe politicienii scorţoşi să voteze aşa cum vor ei. Unde au dispărut urmaşii acelor ţărani? Când am devenit cu toţii strănepoţii odraslelor de boieri şcolite la Paris sau Viena, ce pierdeau vremea şi averea părinţilor încercând să imite moda occidentală fără să le pese de ţară, pământ strămoşesc, limbă străbună?

Guvernatorul Ungariei de la 1848, L. Kossuth scria atunci: „un astfel de spirit e necesar ca un popor să întemeieze o patrie sau, dacă a pierdut-o, să şi-o recâştige”. Va fi oare nevoie să ne pierdem patria ca acest spirit să reînvie în urmaşii noştri?

Vineri, 24 Ianuarie 2014. Hai să dăm mână cu mână, români! Să întindem hora mare, rotundă ca o roată de car şi să ne gândim cu toţii, măcar pentru o zi la binele aceste ţări şi la cei ce şi-au dorit existenţa ei mai mult decât orice pe lume!

1618283_385595004918607_904512769_o

2 comentarii

Din categoria jurnal

Nu ar fi trebuit

zeci-de-mesaje-la-facebook-pentru-adrian-iovan-si-aurelia-ion-a-fost-nevoit-sa-si-exercite-meseria-pe-harburi-18471907Oamenii nu ar trebui să moară. Nu cât timp au planuri de viitor, nu când visează frumos.

Oamenii nu ar trebui să moară. Nu cât sunt tineri şi au un drum lung înainte, nu atâta timp cât fiinţe dragi depind de ei. Nu atâta timp cât pot întinde aripile să zboare, cât încă se mai pot bucura de parfumul unei flori, cât pot auzi un tril de ciocârlie. Nu atâta timp cât mâini delicate de copii se pot întinde către ei. Ar trebui să-şi ducă până la capăt drumul pe care l-au început. Să-şi termine menirea pentru care au fost trimişi pe pământ.

Oamenii nu ar trebui să moară. Nu atâta timp cât iubesc şi sunt iubiţi. Nu atâta timp cât ştiu că vor face ţăndări inima cuiva pentru că cioburile nu se vor aşeza niciodată perfect la loc. Nu ar trebui să rămână în urma lor iubiţi ce vor trăi o viaţă întreagă cu cicatrici adânci în piept şi sufletul dezgolit. Nu ar trebui să plece plini de regrete şi tristeţi, nemulţumiţi şi necăjiţi că nu au reuşit să-şi împlinească menirea pe pământ.

Oamenii nu ar trebui să moară. Nu din nepăsarea şi indolenţa altora, în accidente stupide. Nu atâta timp cât ninge alb imaculat şi totul în jur e pace şi frumuseţe. Nu ar trebui să moară îngheţaţi pe o coastă de munte pentru că semenii lor sunt nemernici.

Oamenii nu ar trebui să moară. Nu atâta timp cât lasă în urmă părinţi ce-aşteaptă ei înşişi moartea ca pe o binefacere. Nu atâta timp cât frâng destine şi lasă în urmă pustiu. Nu atâta timp cât frâng aripi. Ar trebui să trăiască până când, obosiţi de ani şi amintiri, se vor fi aplecat prea mult către pământ şi nu vor mai fi în stare să privească cerul. Abia atunci moartea ar trebui să vină să-i ia, mulţumiţi, nerăbdători, plini de ani, să renască în altă lume, cu alt destin, cu poftă de o nouă viaţă.

Oamenii nu ar fi trebuit să moară chiar dacă moartea i-a făcut eroi, iar cei rămaşi în urmă le acordă post mortem grade şi-i îngroapă cu salve de tun. Onorurile după moarte nu mai au nici un sens, atâta timp cât sărbătoritul nu se poate bucura de ele.

Aveau o viaţă înainte. S-a frânt brusc, fără sens, într-un sicriu zburător pus la dispoziţie de autorităţi prea îmbuibate şi nesimţite. Autorităţi hrănite de noi toţi cu indolenţă, nepăsare şi nesimţire din belşug, ajunse ca nişte viermi graşi ce s-au înfruptat din plin dintr-un cadavru în putrefacţie. Dumnezeu să-i ierte şi să ne ierte pentru moartea lor. Dacă puneţi liniştiţi capul pe pernă în noaptea aceasta gândiţi-vă că şi mâinile voastre sunt pătate de sângele acestor oameni. Egoismul şi inconştienţa unui întreg popor au împins în moarte oameni ce voiau să salveze vieţi.

Odihniţi-vă în pace, Aurelia Ion şi Adrian Iovan. Pentru voi cerul s-a deschis acum. Pentru cei rămaşi aici s-a închis.

Scrie un comentariu

Din categoria Cotidian

Dăscăliţa

Aveam ştrampi albi de bumbac, pe care tot mă chinuiam să-i ridic fără succes. Turul lor tot către genunchi tindea. Uniforma nouă în carouri mici, şorţuleţ şi un ghiozdan de carton în spate, cât mine de mare. Băgase mama un penar de lemn cu creion şi stilou în el care atunci când mergeam se plimba prin ghiozdanul gol: zrang, zrang, zdrang… Îmi anunţa trecerea. Părul rebel mi-l pieptănase tot mama cu cărare pe-o parte şi îl potolise cu o panglică albă ce trebuia să ţină loc de cordeluţă. Sandalele albe cu o floricică minusculă într-o parte alergau parcă înaintea mea,  prea largi pentru picioruţele mele subţiri. Ca totdeauna, gleznele îmi pocneau la fiecare pas; poc, poc, poc, scâârţ. Tata râdea şi zicea că am glezne de capră, că doar caprei noastre îi pocneau gleznele aşa. Mi-era ruşine şi teamă. Ruşine de ştrampii mei ce voiau să mă părăsească, de sandalele şleampăte, de părul ce-alunga cordeluţa pe creştet, de zdrăngănitul ce-anunţa toate porţile uliţei de trecerea mea către prima zi de şcoală. M-aş fi întors, dar mama mă ţinea strâns de mână şi mă târa după ea, ca pe un pui de bogdeaproste. Nu puteam scăpa şi inima bătea să-mi sară din piept.

Curtea şcolii era plină de copii în uniforme, cu guleraşe albe, scrobite, cu ghiozdane în spate, veseli şi curaţi, ca nişte soldăţiei de plumb abia scoşi din cutie şi de părinţi veseli şi emoţionaţi. Ne-au strâns în careu şi învăţătorii au strigat pe rând numele copiilor ce vor învăţa în clasa lor. Nu ştiam dinainte cine ne va fi dascăl, nu era pe vremea aceea ca acum, când copilul îşi cunoaşte viitorul dascăl încă din burta mamei. Era o învăţătoare frumoasă, cu rochie cloş şi ruj roşu care îmi plăcea şi pe care aş fi vrut s-o am învăţătoare. Nu am avut norocul ăsta.

Doamna Buică m-a strigat. Tot era bine că nu aveam învăţător, deşi nici doamna Buică nu era prea departe… Simplă, cu faţa smeadă şi părul tuns scurt, îmbrăcată în pantaloni, fără nici un artificiu feminin în înfăţişare. Ne-a strigat, ne-a pus în rând, dându-ne în grijă mâna unui alt coleg şi ne-a condus în clasă. Clasa noastră era prima din dreapta când intrai în şcoală, celelalte fiind înşirate de-a lungul unui coridor întunecos. În clasă ne-a aşezat în bancă câte doi, aleşi după criterii numai de ea ştiute. Niciodată două fete, sau doi băieţi. Mie mi-a dat banca a doua de pe mijloc.

Ne-a împărţit apoi cărţile fiecăruia şi ne-a vorbit despre ce vom face împreună atâta amar de vreme de acum înainte. Nu a zâmbit nici măcar o dată. Dacă stau şi mă gândesc bine, nici nu cred că am văzut-o vreodată zâmbind, cu atât mai puţin râzând. Avea o figură senină, dar serioasă şi seriozitatea aceea nu a părăsit-o niciodată timp de 4 ani, indiferent ce s-a întâmplat. Nu ne-a ţinut mult. Ne-a dat drumul afară, să alergăm, să ţipăm şi să ne cunoaştem mai bine unul cu celălalt. Majoritatea fusesem colegi de grupă la grădiniţă. Ne bucuram că ne întâlnim după vacanţă şi că vom fi împreună încă 4 ani.

1978364_560360710737678_798624262_oCând suna clopoţelul inima bătea cu putere. Ne aşezam cuminţi în bănci, cu mâiinile la spate şi abia respiram. Ea ne măsura cu ochii ei căprui-auriu şi ne povestea cu voce egală, blândă, despre litere şi cifre. Lua mânuţa fiecăruia în mâna ei şi ne ajuta să conturăm frumos primele litere. Mânuţele tremurau şi limbile umezeau periodic buzele uscate, încercând să facem beţişoarele şi litere aşa frumoase cum ni le făcea dumneaei la începutul rândului. Creioanele se toceau, scrisul se îngroşa, dar beţele alea se încăpăţânau să rămână strâmbe şi urâte. Ştergeam şi guma întindea pată murdară pe coala imaculată până atunci. Încercam din nou, tot fără succes, dar nu ne lăsam. Atunci când ne ieşea unul din semnele acelea fără înţeles, primeam câte o mângâiere pe creştet şi privirea ne zbura mândră peste clasă.

Nu făceam parte dintre copiii care scriau curat. Caietul meu purta cu ruşine urmele degetelor, a prea deselor ştersături şi semne strâmbe, doar vag asemănătoare cu cele din antetul caietului. Nu îmi aduc aminte să fi ridicat vreodată vocea la cineva, în afară de propriul copil, pe care îl aveam coleg de clasă. Nu-l menaja deloc şi de multe ori, noi ceilalţi puneam capul în pământ de ruşine, conştienţi că prostiile noastre erau mai mari decât cele pentru care Nicu era certat. Atunci stăteam atât de cuminţi, că nici musca nu se mai auzea în clasă. Afară copiii se jucau ţipând în soarele cald al zilelor de toamnă şi noi tăceam scriind de zor, sau încercând să silabisim cât mai corect, ca tovarăşa să nu se enerveze şi pe noi ca pe Nicu.

Bietul Nicu… Târziu am realizat că el a fost pionul de sacrificiu în clasa noastră. Se răzbuna plângând amar de multe ori şi repezindu-ne pe toţi, frustrat că el, indiferent ce-ar fi făcut, era certat, iar noi toţi cruţaţi. Erau ore în care uitam şi să mai respirăm. Atunci când ne citea poveşti cu vocea ei egală şi blândă. Avea un fel minunat de a rosti cuvintele, rotund, iar buzele i se lipeau ca unse cu miere la fiecare apropiere. Stăteam cu mâinile la spate şi am fi fost în stare să ascult poveste după poveste, dacă nu ar fi sunat clopoţelul şi picioarele băieţilor din ultimele bănci nu ar fi început să tropăie de dorul alergatului prin curte.

Aşa tăcută şi severă cum era, mi-a intrat în suflet atât de adânc, încât, indiferent ce-ar fi povestit ceilalţi despre învăţătoarele lor, nu s-ar fi putut compara cu ea. Era zâna mea bună. Şi chiar era o zână bună. Nu ne-a nedreptăţit niciodată, pe niciunul. Nu pot spune nici acum că cineva din clasă a luat la un moment dat notă mai mare decât mine şi eu m-am simţit furată, pentru că aş fi meritat mai mult. Absolut toate notele erau date pe merit şi premiile de la sfârşitul anului reflectau cu fidelitate cât s-a străduit copilul acela în cursul anului. Nici măcar cei mai leneşi colegi nu rămâneau fără nimic în cap de la orele ei. Pentru fiecare avea la un moment dat un „bravo” pregătit şi spus exact în momentul potrivit. După patru ani eram cea mai bună clasă din şcoală.

Ne-a făcut să aşteptăm cu nerăbdare ceremonia de acordare a cravatei de pionier în clasa a doua. Era un premiu pe care trebuia să-l merităm şi ne-am luptat pentru meritul acesta. În momentul în care ne-am adunat în atmosferă solemnă şi ne-a legat cu mâna ei cravata la fiecare, am fost mândră de parcă am primit o medalie de aur. Muncisem pentru ea şi o preţuiam ca atare. A trebuit să trecem în clasa a cincea să pierdem sentimentul de mândri purtători ai cravatei roşii cu tricolor.

Cu regret mi-am adus aminte acum, după toate scandalurile din ultimul timp, că nu i-am dus niciodată decât flori din grădină. E adevărat, le îngrijeam cu mâna mea şi le rupeam cu religiozitate, pe cele mai frumoase- pentru ea. Ea mă pupa emoţionată de fiecare dată şi le punea în vază în camera bună, unde ne primea seara pe noi, cei câţiva copii veniţi să ne facem temele împreună cu Nicu, sub supravegherea ei. Ne făcea ceai dulce şi parfumat şi pe masă nu se terminau niciodată prăjiturelele din farfurie. Se aşeza într-un colţ, pe un fotoliu, lângă sobă, cu ceva de tricotat în mână şi zâmbea pe sub mustaţă ascultând prostiile pe care le debitam. Singurele momente în care i-am surprins, pe furiş, un zâmbet, au fost serile cu teme şi râs copilăresc.

Am crescut şi am păstrat obiceiul temelor sub supravegherea tovarăşei învăţătoare, lângă farfuria ei magică cu prăjiturele şi ceaiul aburind până l-am pierdut pe Nicu într-o dimineaţă prea caldă pentru luna mai. Tristeţea a înlocuit seriozitatea, depresia a luat locul liniştii şi lacrima locul cuvântului. Nu a mai putut preda o lungă perioadă.  S-a retras între pereţii prea goi ai casei rămasă brusc prea tăcută. Farfuria magică a rămas neatinsă şi ceaiul nu a mai aburit niciodată pentru noi. Ne-am trăit fiecare durerea, ascunşi între pereţii casei noastre, în suflete făcute ţăndări. Până la urmă am aflat că tot copiii au pus-o pe picioare. Alţi copii speriaţi cu mânuţe tremurânde, ce trebuiau ajutaţi să înveţe să buchisească.

Nu ştiu dacă ochii ei mai pot citi, dacă inima a ţinut-o, dacă nu cumva timpul i-a întunecat amintirile, s-o facă să uite dureri ce nu pot fi uitate. Nu ştiu nici dacă pe undeva, prin ţara asta, învăţătoarea mea mai trăieşte. Oriunde ar fi însă, îi trimit gândul meu cel mai pios să o îmbrăţişeze din tot sufletul. Ea, cu blândeţea şi prea multa ei înţelegere, a pus bazele omului ce pot spune că sunt azi.

20 comentarii

Din categoria jurnal

Noapte in munti. Si-n minti.

Cam aşa şi-au dat autorităţile române cu stângul în dreptul şi cu abur în nasul nostru. Nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le pute. Un raport impersonal, rece, în care nimeni nu-şi asumă vina pentru moartea unor oameni. Mi-e scârbă!!

Inchirieri de idei

Explicatii si intrebari la raportul oficial al accidentului din Apuseni

Revin aici cum am promis in postul precedent cu cele mai interesante secvente din partea a doua a incidentului din Apuseni: cautarea. Cautarea acului in carul cu fan si a competentei reale intre angajatii pe mii de euro ai statului. Cum incep lucrurile: 

„- În jurul orei 16.01 copilotul RĂZVAN PETRESCU l-a sunat pe tatăl lui şi i-a spus că au aterizat forţat, între Peştera Scărişoara şi localitatea Beliş, că toţi sunt în viaţă şi că el are picioarele rupte;

– La ora 16.05, secretarul de stat dr. Raed ARAFAT – l-a informat despre accident, prin SMS, pe inspectorul general al IGSU – general de brigadă Ion BURLUI, ca urmare a convorbirilor telefonice purtate între dr. Zamfir – membru echipă aeronavă, dr. Irinel Popescu (Spitalul Fundeni) şi dr. Zota (Agenţia Naţională de Transplant).

– 16.06: dr. Radu Zamfir (pasager…

Vezi articolul original 1.243 de cuvinte mai mult

4 comentarii

Din categoria Uncategorized

Vina mortului

Pilotii nu mor niciodata,ei decoleaza si nu se mai intorc…

Trăim de ieri la limita isteriei. Un avion prăbuşit, doi morţi, speranţe frânte şi neputinţă. Televiziunile abundă în interviuri ce se vor unice, insolite, în imagini cu victimele, cu rudele acestora, cu victime şi miniştri depăşiţi de situaţie. Se arată cu degetul, se acuză vehement, se dă cu părerea, se cere revoltă. Mulţimea e însetată de sânge, trebuie să cadă capete, trebuie să ne revoltăm. Suntem atât de frustraţi de neputinţa noastră că, la fel ca în cazul lui Ionuţ, copilul omorât de câini în condiţii încă neelucidate, ne răzbunăm pe toţi cei ce ne stau în cale. Fără discernământ. Nu vrem adevăr, nu vrem să aflăm cauzele, nu vrem dreptate. Vrem să ne răzbunăm, să refulăm toată obida adunată în ani întregi de inerţie.

Doi oameni au murit, aşteptând fără speranţă să fie reperaţi şi salvaţi. Se ridică multe voci care afirmă cu convingere că puteau fi localizaţi imediat după telefoanele mobile. Eu cred că unii au văzut prea multe firme americane. Că am putea avea tehnologii performante- sunt de acord, că merg bani pe tot felul de tâmpenii cu preţuri umflate şi nu pe tehnologie performantă care să permită intervenţia în timp util, nu neg, dar că există oameni ce făceau parte din echipele operative cărora nu le-a păsat de viaţa răniţilor, nu vreau să cred.

Poate că accidentul putea fi evitat dacă avionul nu ar fi fost o relicvă, dacă reparaţiile la el s-ar fi făcut aşa cum trebuie, dacă aparatura de bord ar fi fost mai performantă, dacă… Sunt mulţi dacă. Ca de obicei, românii vor să facă din rahat bici. După producerea tragediei nicio celulă de criză, comisie, sau cum mama mă-sii s-or mai numi adunăturile astea de dobitoci în costume scorţoase, care se înghesuie să vorbească la tv şi să-şi găsească scuze, nu ar fi capabili să mişte din loc o muscă prin măsurile pe care sunt în stare să le ia. Ăstora nu le pasă nici de bolnavii care aşteptau organele acelea ca ultimă şansă la viaţă, nici de nişte vieţi frânte prea devreme. Nu le pasă decât de persoanele lor insignifiante şi de imaginea care trebuie musai să le iasă din orice dezastru neşifonată.

Am fost martoră azi la aruncarea pisicii peste gard de la unul la altul, cu groază, ca nu cumva felina să poposească prea mult în ograda proprie. Până la urmă s-a găsit vinovatul. Adrian Iovan nu a respectat protocolul. A zburat cu acel aparat înainte de a i se face probele de zbor după revizii capitale,  deşi nu îl mai pilotase de mai mult de şase luni. De parcă acesta pusese cuiva pistolul la tâmplă şi îi obligase să îi dea aprobare de zbor fix pe acel aparat, nicidecum pe altul. De parcă Adrian Iovan, sau oricare alt pilot ar fi fost în locul lui  ar fi avut de ales şi ar fi ales să se sinucidă, luând cu el şi vieţile pasagerilor. S-a găsit vinovatul ideal care nu se poate apăra şi care nu va cere niciodată dreptate. Astfel, costumele lor rămân intacte şi imaginea netezită.

Declaraţia doctorului Zamfir stă mărturie şi spală orice pată aruncată acum pe memoria lui Iovan. Un pădurar, fiica acestuia şi o mână de localnici au pus umărul pentru ca jertfa lui să nu fie în zadar. Salvamontiştii au demonstrat că în cazuri de urgenţă sunt mai eficienţi ca orice structură de stat cu denumire pretenţioasă.  Atat de mult hulitul SMURD i-a transportat pe răniţi în timp util la spital. Medicul Radu Zamfir a încercat să dea primul ajutor şi să îi menţină în viaţă pe semenii săi, colegi de suferinţă de data aceasta. 

Avem printre noi oameni cu suflet care-şi riscă viaţa cu bună ştiinţă zilnic, pentru a putea ajuta alţi semeni aflaţi în suferinţă. Pentru asta sunt dispuşi până şi să zboare dintr-un capăt în altul al ţării pe vreme rea, cu aparate depăşite moral. Oamenii aceia pe lângă care trecem poate zilnic şi nu ne atrag atenţia prin nimic, oamenii pe care suntem în stare să-i jignim în faţă fără să ne dăm seama. Îi descoperim abia când se întâmplă câte o catastrofă şi atunci ne mirăm şi ne întrebăm cum de nu am fost în stare să-i vedem atâta amar de vreme. Aceştia sunt eroii şi despre ei trebuie să vorbim acum. Să vorbim frumos, cu recunoştinţă şi demnitate. Pentru că ei îşi fac datoria tăcuţi de fiecare dată, chiar dacă de multe ori neputinţa le frânge umerii. Ei nu ies în faţă să dea declaraţii de presă, nu vor să dea frumos pe sticlă, nu ţin cu tot dinadinsul ca numele lor să fie cunoscut. Sunt anonimii care luptă şi cu sistemul şi cu moartea, uneori cu mâinile goale. Şi de cele mai multe ori înving. Pentru ei azi, jos pălăria!! 

 

13 comentarii

Din categoria Cotidian

Despre jurnalism, defecte şi Moldova

Acolo pe unde
Trecuse ieri Podul de Flori,
Fericirea lui de o zi,
Azi parca s-au înnodat,
Ca niste câini,
Toate frontierele
Dintre lumi.
Creste din nou
Suferinta noastra
Ca un Prut revarsat.
Doamne,
Ce vor fi având cu noi?!
Grigore Vieru – Acolo pe unde…

”Moldova este exact ca ţiganul român care stă cu mâna întinsă pe Champs-Elysees. Ăsta este moldoveanul: un ţigan sau un ţăran care n-a făcut altceva decât să cerşească pe lângă România de când îi ştim noi. Sunt nişte cârnaţi, nişte incompetenţi, nişte lături. Toţi nătărăii ăia care veneau, studenţi din Republica Moldova, unul nu reuşea să treacă clasa. Zeci erau, toţi bursieri pe banii statului român, toate curvele alea ale lor care rămâneau gravide în primul semestru. O ruşine de oameni” – E un citat din perlele gândirii unui cunoscut jurnalist pe pe meleagurile astea mioritice.

În presa noastră îşi fac loc cu tupeu tot mai mulţi nulităţi jurnalişti care îşi dau cu părerea pe tot felul de lucruri chiar dacă habar nu au despre ce vorbesc. A ieşit moda emisiunilor „pamflet”, de „umor” în care nişte băieţi -dezgheţaţi dealtfel- îşi râd pe faţă ba de confraţii lor şi de ce au scris aceştia, ba de politicieni, ba de diverse personaje extrem de mediatizate în ultimul timp. Totul ar fi ok, dacă la un moment dat nu li s-ar urca popularitatea la cap şi nu ar uita că şi cei care-i ascultă sunt oameni care trebuie respectaţi. Eu ştiu că ei primesc bani buni pentru ceea ce fac şi pentru că sunt în stare să crească audienţa posturilor respective şi să umfle buzunarele patronilor suficient, astfel încât ăia să-şi fumeze trabucurile şi să-şi vadă liniştiţi de „afaceri”. Lucrurile iau o altă turnură când aceşti băieţi încep să facă spume la gură şi să se creadă cu adevărat deştepţi. Atunci când intervine nesimţirea şi tupeul, până la a jigni e un singur pas. Şi una e când jigneşti o singură persoană deşi poate că nici aceea nu merită pentru că nu o cunoşti suficient să ştii cum este cu adevărat şi alta este când în discursul tău ştergi pe jos cu un popor întreg.

L-am ascultat şi eu de câteva ori pe acest Radu Banciu. Mi-a lăsat impresia unui om mediocru, infatuat şi misogin. Specific, e doar părerea mea. Poate că el are şi calităţi ascunse care mie îmi scapă, că de,  sunt si eu om. L-am lăsat în plata lui şi am schimbat canalul când am văzut că discursul îi este la fel de limitat ca al colegului lui Badea de la trustul  concurent. Nu credeam că omului i se poate urca faima într-atâta la cap, încât să-şi extindă misoginismul asupra tuturor celor de peste Prut. Poate că pe drumul pe care merge acest neica nimeni către casă, moldovenii stau aliniaţi unul lângă altul cu mâinile întinse, să-i cerşească lui, demiurgului Banciu, un colţ de pâine sau câţiva firfirici pentru băutură. Eu nu am întâlnit până acum niciunul şi nu pot spune că i-am cunoscut şi i-am ocolit de la distanţă pe aceşti „ţigani de moldoveni” şi nici pe „curvele lor” atât de prolifice. Am întâlnit însă copii frumoşi şi talentaţi de dincolo de Prut, copii care ştiu ce e bunul simţ şi care şi-au însuşit cu prisosinţă cei 7 ani de acasă (care între noi fie vorba, se pare că individului îi cam lipsesc). Nici măcar unul nu a întins mâna să-mi ceară ceva.

Pe modelul afirmaţiilor făcute de acest individ pot şi eu spune că omul e un pic frustrat sexual. Cine ştie ce divă l-o fi refuzat de l-o fi înverşunat aşa tare încât în obsesia lui toate femeile sunt curve sau măcar aspiră la acest titul. Cert e că ori o are mică, ori o are bleagă, ori habar nu are ce să facă atunci când e în compania unei femei. Ar trebui să-i spună şi lui cineva că dacă îţi îngroşi vocea şi vorbeşti de parcă ai avea prune în gură, nu înseamnă că-ţi poţi ascunde defectele fizice prea uşor. Dacă vrea, putem pune mână de la mână noi, femeile astea pe care el le desconsideră aşa de tare şi să-i plătim o profesionistă cu răbdare, să-l înveţe. Încă nu e timpul pierdut.

S-a tot vorbit despre libertatea presei şi despre modul în care de-a lungul timpului unii politicieni au încercat s-o îngrădească prin tot felul de legi aberante. Sunt de părere că a îngrădi dreptul omului la a-şi spune oful în public este o nefericită întoarcere la epoca în care nu îndrăzneai nici să respiri că până şi pereţii aveau urechi. Ar trebui totuşi să ne folosim şi creierele din dotare atunci când profităm de poziţia pe care o avem ca să emitem păreri. O cenzură ar trebui să existe şi în presă: aceea a bunului simţ.  Altfel ajungem să ne fie ruşine că suntem contemporani cu aceşti frustraţi ce şi-au ocupat loc în faţă, să apuce să spumege bine.

Mi-ar plăcea ca românii de peste Prut să ştie că părerile emise de astfel de personaje nu sunt ale întregului popor român de dincoace de apă. Să ştie că suntem şi noi aici, cei care suntem mândri că ne sunt fraţi şi îi admirăm pentru că în atâţia ani de prigoană şi opresiune nu şi-au uitat nici graiul, nici obiceiurile străvechi, nici portul. Nu contează că ne numim România sau Moldova, cât timp avem aceleaşi rădăcini. Peste tot există şi uscături şi cozi de topor,că de, aşa sunt unii, trântesc mucii în fasole când nici nu te aştepţi  vorbeşte gura fără ei.

2 comentarii

Din categoria Cotidian

Vânt puternic, reforma rezistă!

vine_reforma_sanatatiiDe aproape un sfert de secol, România se reformează. În educaţie, sănătate, infrastructură, finanţe, tot ce mişcă şi zboară e într-o continuă reformă. Atât de mult s-a reformat, că nu mai ştii de unde s-a început şi unde s-a ajuns. De câte ori s-a schimbat puterea numai oameni dornici de afirmare s-au perindat pe la conducerea ministerelor. Toţi au avut ambiţia să lase o urmă adâncă pentru posteritate ca generaţiile viitoare să le fie recunscătoare pentru geniul de care au dat dovadă.

De mai bine de un an, deşi nu dau impresia că ar ştii ce fac, guvernanţii noştri ţin morţiş să ne surprindă cu tot felul de aberaţii, una mai cu moţ ca cealaltă. Schimbări anunţate cu surle şi trâmbiţe s-au dovedit a fi praf aruncat în ochii fraierilor. În ultimul an,  nu ai putea ţine pasul cu legile apărute peste noapte  nici dacă ziua ar avea 30 de ore şi tu, lucrător în sistem, nu ai dormi absolut deloc. De când şi-au tras băieţii jucărie mutând Monitorul Oficial direct în subordinea lor, ce le bese mintea noaptea, publică dimineaţa. Nu contează că măsurile sunt mai mult decât aberante, că nu au suport şi nu pot fi puse în practică. Ei le dau, ca peste câteva zile să le schimbe cu cine ştie ce ordonanţă  mai tâmpită decât prima.

Cei care au avut nenorocul să se numere printre posesorii de firme anul trecut ştiu despre ce vorbesc. Şi acum cred că vă trec firoi reci pe spinare gândindu-vă la faimosul TVA la încasare care, chipurile, era menit să vă facă viaţa mai uşoară. S-a dovedit a fi cosmarul tuturor şi lumânare aprinsă întru eterna pomenire a zeci de mii de firme obligate să-şi declare insolvenţa. La presiunea Uniunii Europene, te lasă acum să alegi dacă rămâi sau nu plătitor de TVA la încasare. La începutul acestui an au scos formularul care îţi dă posibilitatea să renunţi la această penibilă „facilitate”, dar… au uitat să spună în acelaşi timp că, tot obligaţi de UE, au scos şi imbecilul termen de 90 de zile pentru exigibilitatea TVA-ului colectat. Cu alte cuvinte, facilitatea abia acum a apărut, dar contribuabilii sunt invitaţi mieros să iasă din rândul celor ce aplică această metodă. De ce? Simplu! Pentru că cei care vor aplica în continuare TVA la încasare nu vor mai fi obligaţi să plătească TVA-ul colectat decât la încasarea totală sau parţială a facturii, proporţional cu suma încasată, pe când, dacă ies, obligativitatea plăţii intervine în momentul emiterii acesteia. Nu-i aşa că sunt deştepţi, ptiu, să nu le fie de deochi de creiere mari ce sunt ei?!

Cu acelaşi zel s-au apucat de desenat autostrăzi pe hartă. Visează frumos, cu voce tare şi ochii deschişi şi sunt atât de entuziasmaţi de visele lor că se miră sincer, de ce nu ne bucurăm şi noi odată cu ei că avem deja toată ţara împânzită cu autostrăzi şi şosele de mare viteză. Se supără că suntem atât de nerecunoscători că nici măcar nu ştim să schiţăm un zâmbet, să le crească stima de sine văzând că e apreciem eforturile. Cum să-ţi vină să-i mai baţi cu condescenţă pe creştet şi să le spui „bravo!”, când vezi că ei inaugurează porţiuni aberante de câţiva km la care nici măcar nu poţi ajunge cu maşina să te joci ca pe poligon puţin? De regionalizare nici nu e nevoie să vorbesc, s-au spus deja prea multe.

Omul momentului este, însă, de departe ministrul sănătăţii. Cu zâmbetu-i de milioane încearcă să ne convingă de reforma pe care o tot coace şi schimbă de două mandate. A mutat în cârca medicilor de familie tot felul de investigaţii pentru care majoritatea nu au dotarea necesară şi a limitat numărul controalelor gratuite pentru toate grupele de populaţie. Eşti mai bolnăvicios din fire şi ai nevoie să mergi mai des la medic? Plăteşti, tată, că nimic nu e pe gratis în lumea asta! Ce? Ai plătit o viaţă întreagă asigurare? Aşa, şi?  Banii pe care tu, obligat, i-ai tot băgat în buzunarele ministerului bolnav al sănătăţii s-au scurs prin zidurile crăpate şi scorojite ale spitalelor pe care cu cerbicie le apără acum onor ministrul de invazia nesimţiţilor de pacienţi. Nu mai sunt, s-au evaporat! Au intrat în conturile grase ale firmelor acoliţilor celor pe care întâmplarea i-a adus vremelnic la conducerea instituţiilor din subordinea prea plinului de sine ministru. Să mănânce şi gura lor o pâine albă şi nişte caviar franţuzesc. Cum era şi normal, au nevoie de mai mult, din ce în ce mai mult. Aşa că şi banii pe care vei fi silit să-i scoţi în plus din buzunar dacă vrei să fii sănătos se vor scurge în aceleaşi buzunare generoase şi nesfârşite. Nu, nu se va mări raţia de hrană a pacienţilor, nu vor fi renovate saloanele în care mobilierul are deja vârste mai mult decât venerabile şi a văzut la viaţa lui morţi mai mulţi decât numără neamul tău de o viaţă. Acelea vor rămâne pe loc, întru veşnica pomenire a unui sistem demult decedat.

Să ştii viitorule pacient că domnul ministru chiar îţi vrea binele. Cu forţa ţi-l vrea! Şi-a invitat toţi subalternii să-şi stoarcă creierele preţioase şi să născocească pedepse pentru cei ce refuză să se ducă periodic la medic să-şi ia porţia de dopaj. Să-ţi fie ruşine şi să te simţi, măi pacientule! Ce-ai crezut, că poţi defila aşa cu sănătatea ta inchipuită pe sub nasul tuturor? În lagărul de exterminare numit România eşti obligat să mori contribuind la prosperitatea producătorilor de medicamente şi aparatură medicală, iar atunci când îţi vei da obştescul sfârşit, să nu cumva să uiţi să-i mulţumeşti nicolaescului pentru grija pe care ţi-a purtat-o până te-a văzut în groapă! Să doarmă şi el liniştit.

2 comentarii

Din categoria Cotidian

Nu te-am uitat

DSC_8381Mi-aduc aminte de parcă-ar fi fost ieri. Un cer spuzit cu stele, parfum de zarzări în floare, cântec de privighetoare şi lacrimile tale. Picurau tăcute pe mânuţele mele mici ce încercau fără succes să te mângâie. Ştiai şi nu voiai să ştii. Te durea fiecare celulă a corpului, dar mai tare durea sufletul. Oftai şi sufleţelul meu se simţea greu cu acel oftat ce-i apăsa prea tare pe umeri prea fragili. Nu te-am spus. M-am ţinut de promisiune deşi gâtul îmi ardea de lacrimi. Mi-ai spus că pleci şi-ţi pare rău, c-ai vreau să mai poţi cumpăra din tinereţea ta măcar încă o primăvară. Tinereţea ta nici nu începuse măcar. Sub cerdac un greier îşi acorda trist chitara sub floarea parfumată a unei zambile. Undeva, în vecini, un liliac grăbit îşi deschisese buchetele de parfum şi zefirul se juca împrăştiindu-l peste noi.  Sub lumina clară a lunii totul părea ireal, de parcă sufletele noastre părăsiseră deja o lume prea rece şi prea crudă. Din când în când tremuram. Nu de frig, ci de frică. Eram un biet copil ajuns acasă după prea mult timp petrecut în spital. Îmi era teamă să nu apară mama să mă cheme în casă şi să rupă astfel vraja ce ne înconjura. Aş fi vrut ca seara aia să nu se mai termine. Să rămânem acolo, pe cerdacul de lemn, într-o primăvară eternă, două fetiţe cu sufletele surori. Nu ştiam să mă rog şi dacă aş fi făcut-o cine m-ar fi ascultat? Eram atât de măruntă şi neînsemnată…

Nimic din ce ţi-am promis nu am uitat. Să ştii că am venit alergând şi râzând să te conduc pe incendiu-lumanareultimul drum. A trebuit să promit că nu o să plâng şi să-mi închid lacrimile adânc în sufleţel, să nu se vadă, altfel m-ar fi lăsat acasă. Cum era ca tocmai eu să lipsesc, când tu ai avut atâta încredere în mine? O mare de flori s-a adunat atunci să te conducă. Un sat de copii ţi-au presărat drumul cu flori şi lacrimi.Şi Jiul a plâns atunci durerea ta. Lăutarii cântau cu lacrimi în barbă la nunta ta nenuntită.  De atunci grădina mi-a devenit rai. În fiecare primăvară soarele străluceşte pe sute de petale viu colorate, pentru tine. Te simţeam mai aproape aşa. Şi prăjituri am învăţat să fac, să ştii. Aşa cum îţi plăceau ţie.

Timpul a trecut nemilos, eu am plecat de-acasă, aproape am îmbătrânit, la crucea ta nu mai pot ajunge de bălării. Am învăţat între timp şi să mă rog, numai că pentru tine e prea târziu. Aprind de fiecare dată o lumânare pentru sufletul tău proaspăt ce-a plecat pe drum fără întoarcere fără să fie pregătit şi pentru o primăvară parfumată şi înstelată de odinioară, când doi copii plângeau tăcut pe un cerdac plin cu flori.  Un gând pios pentru tine, Dodă!

Un comentariu

Din categoria Lumina de ceară, trecut