Dăscăliţa

Aveam ştrampi albi de bumbac, pe care tot mă chinuiam să-i ridic fără succes. Turul lor tot către genunchi tindea. Uniforma nouă în carouri mici, şorţuleţ şi un ghiozdan de carton în spate, cât mine de mare. Băgase mama un penar de lemn cu creion şi stilou în el care atunci când mergeam se plimba prin ghiozdanul gol: zrang, zrang, zdrang… Îmi anunţa trecerea. Părul rebel mi-l pieptănase tot mama cu cărare pe-o parte şi îl potolise cu o panglică albă ce trebuia să ţină loc de cordeluţă. Sandalele albe cu o floricică minusculă într-o parte alergau parcă înaintea mea,  prea largi pentru picioruţele mele subţiri. Ca totdeauna, gleznele îmi pocneau la fiecare pas; poc, poc, poc, scâârţ. Tata râdea şi zicea că am glezne de capră, că doar caprei noastre îi pocneau gleznele aşa. Mi-era ruşine şi teamă. Ruşine de ştrampii mei ce voiau să mă părăsească, de sandalele şleampăte, de părul ce-alunga cordeluţa pe creştet, de zdrăngănitul ce-anunţa toate porţile uliţei de trecerea mea către prima zi de şcoală. M-aş fi întors, dar mama mă ţinea strâns de mână şi mă târa după ea, ca pe un pui de bogdeaproste. Nu puteam scăpa şi inima bătea să-mi sară din piept.

Curtea şcolii era plină de copii în uniforme, cu guleraşe albe, scrobite, cu ghiozdane în spate, veseli şi curaţi, ca nişte soldăţiei de plumb abia scoşi din cutie şi de părinţi veseli şi emoţionaţi. Ne-au strâns în careu şi învăţătorii au strigat pe rând numele copiilor ce vor învăţa în clasa lor. Nu ştiam dinainte cine ne va fi dascăl, nu era pe vremea aceea ca acum, când copilul îşi cunoaşte viitorul dascăl încă din burta mamei. Era o învăţătoare frumoasă, cu rochie cloş şi ruj roşu care îmi plăcea şi pe care aş fi vrut s-o am învăţătoare. Nu am avut norocul ăsta.

Doamna Buică m-a strigat. Tot era bine că nu aveam învăţător, deşi nici doamna Buică nu era prea departe… Simplă, cu faţa smeadă şi părul tuns scurt, îmbrăcată în pantaloni, fără nici un artificiu feminin în înfăţişare. Ne-a strigat, ne-a pus în rând, dându-ne în grijă mâna unui alt coleg şi ne-a condus în clasă. Clasa noastră era prima din dreapta când intrai în şcoală, celelalte fiind înşirate de-a lungul unui coridor întunecos. În clasă ne-a aşezat în bancă câte doi, aleşi după criterii numai de ea ştiute. Niciodată două fete, sau doi băieţi. Mie mi-a dat banca a doua de pe mijloc.

Ne-a împărţit apoi cărţile fiecăruia şi ne-a vorbit despre ce vom face împreună atâta amar de vreme de acum înainte. Nu a zâmbit nici măcar o dată. Dacă stau şi mă gândesc bine, nici nu cred că am văzut-o vreodată zâmbind, cu atât mai puţin râzând. Avea o figură senină, dar serioasă şi seriozitatea aceea nu a părăsit-o niciodată timp de 4 ani, indiferent ce s-a întâmplat. Nu ne-a ţinut mult. Ne-a dat drumul afară, să alergăm, să ţipăm şi să ne cunoaştem mai bine unul cu celălalt. Majoritatea fusesem colegi de grupă la grădiniţă. Ne bucuram că ne întâlnim după vacanţă şi că vom fi împreună încă 4 ani.

1978364_560360710737678_798624262_oCând suna clopoţelul inima bătea cu putere. Ne aşezam cuminţi în bănci, cu mâiinile la spate şi abia respiram. Ea ne măsura cu ochii ei căprui-auriu şi ne povestea cu voce egală, blândă, despre litere şi cifre. Lua mânuţa fiecăruia în mâna ei şi ne ajuta să conturăm frumos primele litere. Mânuţele tremurau şi limbile umezeau periodic buzele uscate, încercând să facem beţişoarele şi litere aşa frumoase cum ni le făcea dumneaei la începutul rândului. Creioanele se toceau, scrisul se îngroşa, dar beţele alea se încăpăţânau să rămână strâmbe şi urâte. Ştergeam şi guma întindea pată murdară pe coala imaculată până atunci. Încercam din nou, tot fără succes, dar nu ne lăsam. Atunci când ne ieşea unul din semnele acelea fără înţeles, primeam câte o mângâiere pe creştet şi privirea ne zbura mândră peste clasă.

Nu făceam parte dintre copiii care scriau curat. Caietul meu purta cu ruşine urmele degetelor, a prea deselor ştersături şi semne strâmbe, doar vag asemănătoare cu cele din antetul caietului. Nu îmi aduc aminte să fi ridicat vreodată vocea la cineva, în afară de propriul copil, pe care îl aveam coleg de clasă. Nu-l menaja deloc şi de multe ori, noi ceilalţi puneam capul în pământ de ruşine, conştienţi că prostiile noastre erau mai mari decât cele pentru care Nicu era certat. Atunci stăteam atât de cuminţi, că nici musca nu se mai auzea în clasă. Afară copiii se jucau ţipând în soarele cald al zilelor de toamnă şi noi tăceam scriind de zor, sau încercând să silabisim cât mai corect, ca tovarăşa să nu se enerveze şi pe noi ca pe Nicu.

Bietul Nicu… Târziu am realizat că el a fost pionul de sacrificiu în clasa noastră. Se răzbuna plângând amar de multe ori şi repezindu-ne pe toţi, frustrat că el, indiferent ce-ar fi făcut, era certat, iar noi toţi cruţaţi. Erau ore în care uitam şi să mai respirăm. Atunci când ne citea poveşti cu vocea ei egală şi blândă. Avea un fel minunat de a rosti cuvintele, rotund, iar buzele i se lipeau ca unse cu miere la fiecare apropiere. Stăteam cu mâinile la spate şi am fi fost în stare să ascult poveste după poveste, dacă nu ar fi sunat clopoţelul şi picioarele băieţilor din ultimele bănci nu ar fi început să tropăie de dorul alergatului prin curte.

Aşa tăcută şi severă cum era, mi-a intrat în suflet atât de adânc, încât, indiferent ce-ar fi povestit ceilalţi despre învăţătoarele lor, nu s-ar fi putut compara cu ea. Era zâna mea bună. Şi chiar era o zână bună. Nu ne-a nedreptăţit niciodată, pe niciunul. Nu pot spune nici acum că cineva din clasă a luat la un moment dat notă mai mare decât mine şi eu m-am simţit furată, pentru că aş fi meritat mai mult. Absolut toate notele erau date pe merit şi premiile de la sfârşitul anului reflectau cu fidelitate cât s-a străduit copilul acela în cursul anului. Nici măcar cei mai leneşi colegi nu rămâneau fără nimic în cap de la orele ei. Pentru fiecare avea la un moment dat un „bravo” pregătit şi spus exact în momentul potrivit. După patru ani eram cea mai bună clasă din şcoală.

Ne-a făcut să aşteptăm cu nerăbdare ceremonia de acordare a cravatei de pionier în clasa a doua. Era un premiu pe care trebuia să-l merităm şi ne-am luptat pentru meritul acesta. În momentul în care ne-am adunat în atmosferă solemnă şi ne-a legat cu mâna ei cravata la fiecare, am fost mândră de parcă am primit o medalie de aur. Muncisem pentru ea şi o preţuiam ca atare. A trebuit să trecem în clasa a cincea să pierdem sentimentul de mândri purtători ai cravatei roşii cu tricolor.

Cu regret mi-am adus aminte acum, după toate scandalurile din ultimul timp, că nu i-am dus niciodată decât flori din grădină. E adevărat, le îngrijeam cu mâna mea şi le rupeam cu religiozitate, pe cele mai frumoase- pentru ea. Ea mă pupa emoţionată de fiecare dată şi le punea în vază în camera bună, unde ne primea seara pe noi, cei câţiva copii veniţi să ne facem temele împreună cu Nicu, sub supravegherea ei. Ne făcea ceai dulce şi parfumat şi pe masă nu se terminau niciodată prăjiturelele din farfurie. Se aşeza într-un colţ, pe un fotoliu, lângă sobă, cu ceva de tricotat în mână şi zâmbea pe sub mustaţă ascultând prostiile pe care le debitam. Singurele momente în care i-am surprins, pe furiş, un zâmbet, au fost serile cu teme şi râs copilăresc.

Am crescut şi am păstrat obiceiul temelor sub supravegherea tovarăşei învăţătoare, lângă farfuria ei magică cu prăjiturele şi ceaiul aburind până l-am pierdut pe Nicu într-o dimineaţă prea caldă pentru luna mai. Tristeţea a înlocuit seriozitatea, depresia a luat locul liniştii şi lacrima locul cuvântului. Nu a mai putut preda o lungă perioadă.  S-a retras între pereţii prea goi ai casei rămasă brusc prea tăcută. Farfuria magică a rămas neatinsă şi ceaiul nu a mai aburit niciodată pentru noi. Ne-am trăit fiecare durerea, ascunşi între pereţii casei noastre, în suflete făcute ţăndări. Până la urmă am aflat că tot copiii au pus-o pe picioare. Alţi copii speriaţi cu mânuţe tremurânde, ce trebuiau ajutaţi să înveţe să buchisească.

Nu ştiu dacă ochii ei mai pot citi, dacă inima a ţinut-o, dacă nu cumva timpul i-a întunecat amintirile, s-o facă să uite dureri ce nu pot fi uitate. Nu ştiu nici dacă pe undeva, prin ţara asta, învăţătoarea mea mai trăieşte. Oriunde ar fi însă, îi trimit gândul meu cel mai pios să o îmbrăţişeze din tot sufletul. Ea, cu blândeţea şi prea multa ei înţelegere, a pus bazele omului ce pot spune că sunt azi.

Anunțuri

20 comentarii

Din categoria jurnal

20 de răspunsuri la „Dăscăliţa

    • A fost cel mai bun dascăl şi cel mai corect om pe care întâlnit în viaţă. Am trecut ca oricare prin tot felul de şcoli, prin natura meseriei am lucrat cu oamenii, am avut copiii la şcoli, nicăieri nu am mai întâlnit pe cineva care să aibă o frumuseţe morală desăvârşită ca această femeie. Îi port un adânc respect şi recunoştinţă pentru toată viaţa. Pot spune că datorită ei sunt ceea ce sunt. Ea a pus piatra de temelie. Şi cred că toţi colegii mei de atunci simt la fel.

      Apreciat de 1 persoană

      • În numele atâtor dascăli, azi batjocoriţi de o întreagă societate, îţi mulţumesc!

        Apreciat de 1 persoană

        • Eu mulţumesc zilnic dascălilor care nu au uitat de ce sunt la catedră. Niciodată nu nu voi înceta să mulţumesc dascălilor mei care m-au făcut să înţeleg că învăţ pentru mine, nu pentru note, să îndrăgesc şi să înţeleg înainte de a memora şi să fiu în primul rând om întreg. E adevărat, sunt acum băgaţi în aceeaşi oală cu spăgarii şi cei care au vrut doar un loc curat de muncă şi nimic nu mă revoltă ca asta.

          Apreciază

  1. Foarte frumoasă evocare. Te poţi socoti privilegiată că ai avut parte de o astfel de învăţătoare. Tocmai voiam să scriu „sunt sigur că fiinţa ta a fost influenţată profund de felul ei personalitatea ei”, dar am văzut că ai recunoscut-o chiar tu. Frumos şi felul cum ai scris despre ea. Cu căldură şi simpatie, fără să aluneci în dulcegării. Cu mulţumiri

    Apreciază

  2. Frumos tare!
    Chiar daca deseori am avut palmile umflate de la loviturile cu cantul liniarului (pentru ca eram incapatanata), in urma cu doi ani m-am hotarat sa o caut pe „tovarasa mea”. Cand am ajuns acasa, am aflat ca a plecat in lumea celor buni, iar locul de veci este undeva intr-un sat din judetul Mures. Faptul ca nu am reusit sa ajung in timp util, este unul din regretele mele…

    Apreciază

  3. Reblogged this on lucista and commented:

    Aveam ştrampi albi de bumbac, pe care tot mă chinuiam să-i ridic fără succes. Turul lor tot către genunchi tindea. Uniforma nouă în carouri mici, şorţuleţ şi un ghiozdan de carton în spate, cât mine de mare. Băgase mama un penar de lemn cu creion şi stilou în el care atunci când mergeam se plimba prin ghiozdanul gol: zrang, zrang, zdrang… Îmi anunţa trecerea. Părul rebel mi-l pieptănase tot mama cu cărare pe-o parte şi îl potolise cu o panglică albă ce trebuia să ţină loc de cordeluţă. Sandalele albe cu o floricică minusculă într-o parte alergau parcă înaintea mea, prea largi pentru picioruţele mele subţiri. Ca totdeauna, gleznele îmi pocneau la fiecare pas; poc, poc, poc, scâârţ. Tata râdea şi zicea că am glezne de capră, că doar caprei noastre îi pocneau gleznele aşa. Mi-era ruşine şi teamă. Ruşine de ştrampii mei ce voiau să mă părăsească, de sandalele şleampăte, de părul ce-alunga cordeluţa pe creştet, de zdrăngănitul ce-anunţa toate porţile uliţei de trecerea mea către prima zi de şcoală. M-aş fi întors, dar mama mă ţinea strâns de mână şi mă târa după ea, ca pe un pui de bogdeaproste. Nu puteam scăpa şi inima bătea să-mi sară din piept.

    Curtea şcolii era plină de copii în uniforme, cu guleraşe albe, scrobite, cu ghiozdane în spate, veseli şi curaţi, ca nişte soldăţiei de plumb abia scoşi din cutie şi de părinţi veseli şi emoţionaţi. Ne-au strâns în careu şi învăţătorii au strigat pe rând numele copiilor ce vor învăţa în clasa lor. Nu ştiam dinainte cine ne va fi dascăl, nu era pe vremea aceea ca acum, când copilul îşi cunoaşte viitorul dascăl încă din burta mamei. Era o învăţătoare frumoasă, cu rochie cloş şi ruj roşu care îmi plăcea şi pe care aş fi vrut s-o am învăţătoare. Nu am avut norocul ăsta.

    Apreciază

  4. Eu am avut învăţător. Sergiu Ciornei. Cel mai grozav om cunoscut. Ne învăţa, ne ajuta, ne răbda, Ştia chiar să tricoteze la orele de lucru manual. Suprema lui apreciere era aceea de a ne invita acasă la el ca să-i privim peştii. Nu-l voi uita niciodată.

    Apreciat de 1 persoană

  5. TIPSYNEL

    Buna dimineata! Faci ce faci si-mi trezesti o multime de amintiri…
    Tovarasa mea invatatoare, Doamna Tanta, Dumnezeu s-o odihneasca
    a fost cea care mi-a pus tocul in mana (da, am prins perioada cand se scria cu tocul alimentat direct din calimara cu cerneala) si m-a invatat sa scriu incepand cu primele bastonase pana la litera z! Si vai de mama mea cand scriam urat: practic rupea foaia din caiet, o mototolea si mi-o baga in gura! Stateam asa cu hartia in gura toata ora si rescriam tot ce era pe ea cu balele curgand albastru pe la colturile gurii! Dar nu-mi pare rau.Si astazi sunt apreciat pentru scrisul caligrafic de mana pe care nu l-am uitat si nu o sa-l uit niciodata chit ca acum scriu la tastatura mai des!
    Dar cate amintiri placute nu am cu ea, tovarasa mea invatatoare care venea inopinat in vizita acasa la mine sa vada cum imi fac temele si eu eram pe deal neschimbat nici de uniforma cand mama nu era acasa. Cand o vedeam de pe deal ca intra-n curte, alergam disperat pana-n spatele casei, asaltam fereastra ce da spre deal si ma asezam la masa de scris taman cand intra-n casa si ma gasea imbujorat, prefacandu-ma ca scriu. Tocmai atunci se varsa si calimara cu cerneala si nu numai pe masa ci si pe caiet. Iar ea, uitandu-se lung la mine zicea sa stau linistit, sa sterg masa si sa iau un caiet nou si a doua zi sa il prezint scris cu tot ce era in cel „pictat” de mine. Bineinteles ca era aproape plin caietul cu lectiile anterioare si mai aveam si lectiile pentru a doua zi de scris.
    Si cate si cate amintiri nu mai am cu dansa….Multumesc de gazduire si iertare daca am scris prea mult.
    Si apropo: trebuie sa invat sa scriu cu toate literele(diacritice) pentru ca nu-mi place nici mie cum arata scrisul meu, da’ altora.

    Apreciat de 1 persoană

    • Dacă învăţătoarea mea s-ar fi purtat aşa, nu s-ar fi ales nimic de mine şi nici de majoritatea colegilor mei. A fost suficient că luam bătaie de la mama şi scriam cu lacrimi ore în şir deşi unele litere nici acum nu-mi reuşesc aşa cum le voia ea. Doamna Buică a fost un model de dascăl. Avea şi ea metodele ei mai dure de disciplinare, că de, aşa era moda atunci, totuşi, ştia atât de bine să intre în sufletele noastre, încât nici cei mai îndărătnici nu erau supăraţi pe ea.

      Apreciază

  6. TIPSYNEL

    Atat de profund emotionat am fost evocand amintiri cu tovarasa mea invatatoare ca am si uitat sa-ti apreciez textul tau! Nu-i asa ca ele, invatatoarele noastre ne-au facut oamenii care suntem azi?

    Apreciat de 1 persoană

  7. si eu imi aduc aminte cu drag de prima invatatoare si, desi am incercat sa o regasec, a fost imposibil… doar in amintiri

    Apreciat de 1 persoană

    • Da, uneori le căutăm prea târziu, Cristina. Eu recunosc, mulţi ani după ce am plecat nu am fost în stare să-i deschid poarta. Acolo stătuse cel mai bun prieten al meu şi el, copilul ei, nu mai era. Pur si simplu mi-era imposibil să trec pe la poartă fără să plâng şi nu as fi vrut să-i trezesc amintiri dureroase. Mai târziu, când mi-am dat seama că de fapt, poate că i-ar fi plăcut să o caut şi să vadă că nu am uitat-o, era prea târziu. Mi-e necaz pe mine de multe ori pentru că judec oamenii înainte de a-i întreba ce simt.

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s