Ghiocelul

De câteva zile soarele tot prinde  putere. Aurește cu razele lui toată întinderea albă, făcând-o să strălucească din mii și mii de diamante orbitoare. Căldura lui face pârâul să zburde, clipocindu-şi vesel apa limpede de cristal în vârtejuri mici, spumoase, pe lângă malurile negre. Temperatura creşte în fiecare zi, topind sub gradele ei pătura de nea. Pământul începe să se încălzească şi să împingă prin bulbul fraged zeci de furnici pişcătoare care îi urcă prin rădăcini şi îi dau o nelinişte cu care nu e obişnuit. Mugurul prinde viaţă şi încearcă să-şi facă loc prin pământul reavăn, către lumina soarelui.

A scos întâi două frunzuţe ascuţite. Ele au fremătat, au luat temperatura şi s-au aplecat să scoată afară şi floricica zgribulită şi abia ghicită. A cam tremurat la început, dar acum e puternic, nu mai tremură aşa, la orice adiere. Noaptea îl învăluie cu stele şi lună nouă şi cu ochii la măreţia lui se mai înalţă puţin. Parcă ar vrea să atingă cerul cu buzele petalelor. Nu reuşeşte, cerul cu stele e departe şi între ei stă o lume cu crengi golaşe şi negre. Adoarme greu sub strălucirea ireală a lunii învăluită într-un petec de nor alb.

Deschide ochii la primele raze de soare şi se minunează. Totul în jur e nou, abia scos din cutie – şi petecele de zăpadă şi pământul ce abureşte în soare, şi înaltul albastru al cerului către care tânjise peste noapte. „Hmmm, ce frumos!”, îşi spuse şi se mai înalţă preţ de o respiraţie, să simtă din plin mângâierea razelor calde şi strălucitoare. Simte seva urcând către albul petalelor şi se umflă-n pene în aerul curat şi călduţ. Noaptea următoare îi prinde floarea neadăpostită de frunze, dar semeaţă, cu petalele strâns îmbrăţişate.

Dimineaţa vine cu un nou răsărit de soare ce mângâie cald cupa micuţă, imaculată. Seva încălzită de razele blânde tot pompează viaţă în petalele ce apleacă resemnate şi ruşinate capul şi deschid ochii tiviţi cu verde spre pământ. Destul priviseră cerul pe sub petale. Delicat, cu petale ca de mătase albă tronează de unul singur, gingaş şi solitar vestitor al primăverii. Aşteaptă răbdător ca şi ceilalţi fraţi ai lui să scoată capetele la lumină. Le transmite prin glasul rădăcinii vibraţia dulce a revenirii la viaţă.

Noaptea următoare vine însă cu un vânt tăios şi îngheţat, care reduce la tăcere tot freamătul vieţii proaspete. Fulgi grăbiţi, izbesc furioşi în crengile castanului, se învârt într-un dans haotic, ameţiţi de vântul iernii ce nu se dă plecată. Peste noapte pătura albă a zăpezii a acoperit din nou tot pământul şi albastrul înalt al cerului e ascuns acum de draperii cenuşii şi groase de nori încruntaţi. Cu capul plecat, gingaşa şi solitara noastră floare, tremură tristă, cu lacrimi îngheţate pe petale.

Biet ghiocel naiv! Ai crezut că poţi chema de unul singur căldura primăverii? Nu ai văzut cum suflarea îngheţată a iernii pândeşte de după fiecare trunchi de copac?

Târziu, în lumina cenuşie doi ochişori albaştri şi o mânuţă cu mănuşă se apleacă pios către cupa gingaşă. Degetele înmănuşate împrăştie zăpada din jur şi culeg lujerul delicat de floare.

• Mami, mami! Am găsit un ghiocel! Uite!

• Vezi, puiule? Vine primăvara!

E 1 Martie, doamnelor şi domnilor! Să aveţi o primăvară minunată, însorită şi pură ca florile gingaşe de ghiocel!

Publicitate

Sfaturi folositoare

Am uneori zile în care nu  mă regăsesc. Aş fugi in viaţa mea de-aş putea. Sunt zile care mă lasă epuizată, la limita suportabilităţii. De fiecare dată încep anul cu un strop de speranţă şi observ, pe măsură ce trece timpul că vorba aceea cu „Să nu dea Dumnezeu omului cât poate duce”, are multe înţelesuri şi o marjă de suportabilitate cum nici nu-ţi poţi închipui până nu trăieşti pe propria-ţi piele. Nimeni nu întinereşte. An după an organismul slăbeşte, inima te lasă, mintea începe să dea rateuri. După două luni prin care nu ştiu cum am trecut, am ajuns ieri să mă spăl pe cap cu gel de duş, fără măcar să intenţionez asta. Obosită, stresată, cu gândurile aiurea, am intrat în cadă să fac duşul de rigoare şi să plec la birou. Am lăsat apa caldă să-mi biciuiască corpul, am turnat o porţie generoasă de gel de duş în palmă şi am turnat-o în cap. Nu m-a deranjat prea tare că părul era uscat. M-am mirat un pic şi m-am întrebat de ce naiba nu face spumă. Am insistat, m-am enervat, am tot insistat, până când mi-au căzut ochii pe recipientul din care turnasem şi mi-am dat seama ce prostie am făcut. Eu nici măcar nu aveam intenţia să-mi spăl şi părul! Până la urmă mi-am turnat şampon în aceeaşi cantitate impresionantă de două ori, să pot scoate din păr gelul cremos şi am rămas cu tensiunea mărită pentru întreaga zi. Tensiune pe care am aut grijă să o întreţin la valori ridicate enervându-mă şi supărând şi pe cei din jurul meu. Uite aşa simt că se apropie funia de par, cum zicea bunica mea, Duumnezeu s-o ierte, iar timpul rămas e din ce în ce mai scurt. Am luat medicamente antitensive – fără rezultat şi am tras de mine toată ziua,  ajungând aseară acasă mai mult decât obosită. Sunt seri în care aş pune capul pe pernă şi aş dormi mult, până aş simţi că începe să crească iarba pe mine. Dar fiecare dimineaţă vine cu lumina ei şi trebuie să mă ridic să merg mai departe.

Uneori e nevoie să ştii cum să reacţionezi în cazul în care inima se hotărăşte să te cadorisească cu un infarct de toată frumuseţea, drept răsplată pentru traiul dezordonat pe care îl duci. Am primit ieri acest mail. Nu l-am probat, nu ştiu dacă e chiar atât de eficient pe cât se spune aici. Dar dacă este, e bine să-l împărtăşesc cu voi şi e bine ca voi la rândul vostru să-l daţi mai departe. Poate că cineva are nevoie de sfaturile astea chiar în acest moment, studiile arată că România este printre ţările fruntaşe în privinţa morţii din cauza infarcturilor.

Apa şi aspirina

De reţinut :

Timpul corect pentru a bea apa va imbunatati  eficacitatea ei pentru corpul uman. 

–  Doua  pahare de apa imediat dupa trezire, ajuta la activarea organelor interne.           

–  Un pahar de apa – 30 de minute inainte de o masa ajuta digestia.

–  Un pahar de apa inainte de a face baie. Ajuta la scaderea tensiunii sanguine.           

–  Un pahar de apa  inainte de culcare.mAjuta la evitarea unui atac cerebral sau de cord.

Trimite, te rog, acest mesaj celor pe care îi cunoşti…

Rolul unei aspirine

Recomandarile urmatoare se inscriu in acea minoritate a informatiilor difuzate pe internet pe care e bine sa le luati in considerare si, mai cu seama, sa le respectati.

Cand am avut crizele cardiace, medicul care mi-a acordat ingrijirea de urgenta m-a intrebat daca luasem aspirina dupa ce simtisem durerea toracica.

I-am raspuns ca nu aveam aspirina acasa.

Si-atunci, mi-a dat urmatorul sfat: in orice casa, in special daca cel putin unul dintre membrii familiei este in varsta de peste 60 de ani, trebuie sa existe macar un flacon cu aspirina. Bineinteles ca pastilele trebuie sa fie la indemana, ca sa poata fi luate, fara intarziere, de indata ce  survine durerea in piept.

Concentratia enzimelor specifice indica faptul ca mi-as fi putut pierde viata daca n-as fi ajuns la timp la spital.

 

ÎN CONSECINŢĂ:

Daca nu aveti aspirina acasa, cumparati un flacon si tineti-l intr-un loc accessibil.

Dumnezeu stie daca o asemenea masura poate face diferenta intre viata si moarte.

 

Atenţie!

Exista si alte simptome de atac de cord, insotite de durere in bratul stang.

Trebuie sa aveti in vedere si instalarea unei dureri intense in maxilarul inferior, aparitia varsaturilor si a transpiratiilor abundente, care nu mai sunt doar niste simptome banale.

 

Detaliu:

In timpul unei crize cardiace, e posibil ca, la inceput, sa nu simtiti acea durere in piept;

60% dintre oamenii care au avut o criza de inima in timpul somnului nu s-au mai trezit niciodata. Cu toate acestea, o durere in piept va poate trezi dintr-un somn profund.

Intr-un asemenea caz, luati imediat in gura doua aspirine, lasati-le cateva clipe sa se umecteze pe limba si inghititi-le apoi cu putina apa.

Apelati fara intarziere serviciul de ambulanta, Politia sau Pompierii, spuneti „criza cardiaca” si informati ca ati luat doua aspirine.

Asezati-va pe un scaun sau un fotoliu si asteptati sa soseasca ajutorul solicitat.

FII VIGILENT!

Un cardiolog afirma ca daca fiecare dintre cei care primesc acest mesaj ar informa alte 10 persoane, o viata va fi, cu siguranta, salvata.

Toate-s vechi şi nouă toate

Doar ce vorbeam ieri de divorţul celui mai controversat cuplu din politica românească – Ponta şi Antonescu- si deja s-au pus bazele noului guvern. Vorbeam de căderea lui Antonescu şi uite că se rupe PNL-ul mai repede decât ne-am fi aşteptat. Nu a fost nevoie de nici un congres sau măcar o şedinţă oarecare pentru asta, ci doar de o întrevedere între patru ochi Tăriceanu-Ponta şi o încercare a lui Antonescu de a rămâne vertical.

Cândva vorbeam de distrugerea partidelor istorice care pe vremea aceea mai aveau în rândurile lor o parte din greii de odinioară şi puteau însemna un pericol pentru cei ce puseseră golăneşte mâna pe putere în timpul revoluţiei. Acum pericolul nu mai există. Există doar orgolii, ambiţii personale şi oportunităţi pe care cei interesaţi le vizează. Şi cum să nu profite tocmai Tăriceanu de această unică oportunitate de a-şi negocia candidatura la presedinţie exact în momentul oportun? Visează omul la poziţia din care odinioară îşi trăgea felii groase din bugetul de stat când făcea afaceri mai mult sau mai puţin „cinstite”  cu Dinu Patriciu, Sorin Creteanu sau cu grupul Baneasa-Popoviciu şi când avea puterea de a distruge Camera de Comerţ şi Industrie a României, doar pentru că se împiedica de ea de fiecare dată când voia să-şi mai tragă o afacere bănoasă. Cinstite toate, cum altfel?

Şi cum să nu se dezică de restul liberalilor toţi escrocii care ar avea de pierdut poziţii mult prea bănoase şi avantajoase, doar pentru a face pe placul unui preşedinte de partid care i-a ignorat cu sprijinul lor pe toţi cei care-l învăţau cândva de bine? Atunci când o corabie se scufundă, primii care o părăsesc sunt şobolanii care au ros-o şi i-au distrus structura de rezistenţă. PC-ul varanului îi aşteaptă cu porţile larg deschise pe toţi. E normal, nu?

În rest, toate-s aşa cum le ştiam. Au reînceput negocierile cu restul oportuniştilor din parlament, UDMR-ul nu pierde ocazia de a negocia dur veşnicele fotolii de miniştri pe care le-au mai secătuit şi altădată, posturi de vicepremieri -multe, bineînţeles- şi conducerea unor direcţii cheie, care să le asigure nu numai procentul necesar în alegerile viitoare, cât şi întărirea poziţiei minorităţii pe care o conduc şi apropierea deUngaria la care visează de mai bine de douăzeci de ani. Se vehiculează nume vechi pentru ministere, se învârt şi se înlocuiesc unul pe celălalt, asigurându-şi continuitatea şi întărindu-şi poziţiile deja obţinute. Se negociază pe faţă funcţii, avantaje materiale, viitoare susţineri, se dau asigurări, astfel ca niciunul dintre baroni să nu rămână vreodată pe dinafară. Niciunul nu dă găina cu ouă de aur din mână, doar nu e prost. Nimeni din afară nu are voie să viseze măcar să ajungă la conducere.

Nimeni nu mai poate spera că în ţara aceasta va guverna cineva pentru noi, cei care muncim şi încercăm să supravieţuim în hăţişul acesta de taxe, impozite şi datorii din ce în ce mai mari şi mai împovărătoare. Datorii pe care le plătim ca ei să-şi asigure viitorul lor şi pe cele ale nevestelor,  copiilor, neamurilor, amantelor şi mai ştiu eu cărori parteneri de hoţie faţă de care sunt într-un moment sau altul datori. Să-şi asigure fotolii calde, maşina la scară, afacerile murdare, salariile imense pentru muncă puţină şi să nu cumva să răspundă vreodată penal pentru furtul viitorului acestei ţări. A viitorului copiilor noştri.

Până când interesele ne vor despărţi

Într-o societate avidă de câştig facil şi scandaluri ieftine, a venit şi rândul divorţului dintre psd-isti şi liberali. Adevărul e că atat ne săturasem de femeia de plastic şi muşchiuleţ şi o schimbare e chiar binevenită, mai ales că se preconizează a fi tot cu rufe murdare spălate public, ţipete, urlete, poale ridicate în creştet şi bâte în cap. Aşteptăm cu nerăbdare strigăturile publice şi degetele ţepene îndreptate către adversarii de moarte cu care până mai ieri perdanţii de azi împărţeau cearşafuri de mătase şi bezele de amor. Cum, nu ştiţi care sunt perdanţii? Cine altii decât liberalii lui Crin, care, după multele sacrificii făcute şi umilinţe înghiţite în timp ce liderul lor sforăia obosit pe altarul credintei vesnice declarate lui Victoras, rămân acum cu buza umflată şi greii cu dosare penale cu direcţie precisă: porţile închisorii.

Alianţa a fost oarecum contra naturii de la început. Au fost pe vremea aceea în PNL voci care s-au ridicat contra şi au avut surpriza să fie excluşi din partid. Cei rămaşi au tăcut şi au înghiţit, mai de voie, mai de nevoie tot ce li s-a oferit. Oportuniştii au profitat, cei reticenţi au dat un pas înapoi, să nu rişte să fie daţi afară şi liderul lor adormit s-a pliat cu toată fiinţa pe dorinţele consortului cu zţmbet larg. Care s-a  purtat ca un copil râzgâiat şi când s-a săturat de jucăria veche şi-a făcut alianţă nouă şi l-a lăsat cu buzele umflate pe Crinişor. Nu că PNL-ul ar fi fost uşă de biserică…. Nuuuuu… Reprezentanţii lor au încercat încă de anul trecut să îi fenteze pe aliaţi în teritoriu, făcând-o pe madam Firea să izbucnească şi să-şi dea demisia la momentul oportun.

Totul a mers conform planului. Conform planului democraţilor, bineînţeles. S-au aliat cu un partid puternic din opoziţie pentru că altfel nu ar fi recuperat prea curând terenul pentru a accede din nou la guvernare. Şi atâta opoziţie nu a făcut nicidecum bine la tenul lor sensibil. Începuseră să se ofilească în conul de umbră în care fuseseră aruncaţi. Peste toate astea, liderilor lor au început să li se cam scurteze sforile şi să se apropie de par în nişte dosare penale atât de încinse, că doar gândul la ele îi făcea să transpire de teamă. Oricum, pentru martirul nr.1, condamnatul „politic” Năstase s-a dovedit că acoliţii săi au reacţionat ceva cam târziu, lăsându-l să-şi lustruiască aura ceva timp pe după gratii.

L-au găsit dornic şi aprins pe Crin care a pus botul la vrăjeala securisto-mârlănească şi uite aşa, pe nepusă masă s-au pus pirostriile pe o căsnicie cel puţin bizară. Dragoste mare, acţiuni golăneşti, cocoţare la putere prin lovituri sub centură şi un referendum la care au votat toţi morţii mobilizaţi patriotic de mustaţa lui Dragnea. Pentru o cauză nobilă, normal. PDL-isţi s-au cam trezit luaţi ca din oală atunci şi au scăpat ca prin urechile acului, ţipând ca din gură de şarpe şi adăpostindu-se sub aripa ocrotitoare a lui Merkel şi a unei Europe cam naivă, nedeprinsă cu practicile dâmboviţene. Pentru noul cuplu s-a dovedit că această scăpare a fost de fapt o rampă de lansare. Orgoliile tipic dâmboviţene s-au aprins şi le-au asigurat un capital electoral la care nici măcar nu mai sperau. Iar rămânerea lui Băsescu la Cotroceni le-a asigurat ţapul ispăşitor pentru toate acţiunile mârlăneşti pe care au fost nevoiţi să le facă pentru a-şi recăpăta în cel mai scurt timp toate avantajele pierdute în opoziţie. Uite aşa, mai luptându-se cu justiţia, mai urlând şi aruncând în capul lui Băsescu cu invective, mai dându-şi tovărăşeşte, reciproc, la gioale, au ajuns să-şi întărească poziţia cum nici măcar nu s-ar fi gândit la început.

Numai că PSD-ul lui Ponta doar mima marea dragoste de început. La semnul prea înţeleptului securist antenian, s-a produs ruptura atât de delicat, că liberalii nu s-au trezit decât mult prea târziu. Nu au bănuit nimic nici măcar când băieţii lor deştepţi picau pe capete şi luau drumul puşcăriilor, în timp ce consorţii lor îşi apărau şi îi adăposteau  cu instinct de haită pe ai lor. Curat, la lumina zilei, în vederea tuturor, Ponta şi-a declarat iubirea altora, făcând o alianţă avantajoasă chiar sub ochi miraţi ai consortului cu nume de floare. În timp ce zâmbetul tâmp nu a dispărut o clipă de pe faţa pontacului şi nici declaraţiile de dragoste eternă nu i-au lipsit, Crinişor a început să devină din ce în ce mai palid şi întunecat.

Până la urmă, prinzându-se într-un final că din mariajul său şi din visele ce-l propulsau direct pe scaunul preşedinţiei s-a ales praful, a întors placa şi a început să scuipe venin, scotând la înaintare ultima piesă grea ce i-a rămas: Iohannis. S-au terminat strigările, s-a pronunţat divorţul în cunoscuta manieră orientală cu injurăturile şi acuzaţiile de rigoare şi fiecare a plecat pe drumul lui. Ponta sperând prima poziţie în stat şi visând la un partid unic care să-i asigure domnia veşnică, Antonescu să-şi lingă rănile şi să-şi pregătească răzbunarea. Până una alta Antonescu trebuie să facă faţă şi nemulţumiţilor din partid care s-au dublat cu această ocazie. Cei care au avut obiecţii de la început îi vor cere capul, profitorii ce-şi vor pierde ministerele la fel. Unii din ei îi vor întoarce din prima spatele şi vor rămâne alături de partenerul adulterin, pentru a nu-şi pierde avantajele câştigate cu trudă. Oricum, de acum înainte e interesant de urmărit ce se va alege de PNL şi cum va evolua noua aliantă căreia îi face curte veşnicul oportunist UDMR. Încep să se facă pariurile, putem să ne luăm berea şi floricelele şi să chibiţăm de pe margine.

Cotidian

Fierbe lumea. Pretutindeni în jurul nostru oameni nemulţumiţi se agită, se luptă, vor să se facă auziţi. Sub pretextul evoluţiei şi al unirii forţelor, ne-am creat o societate strâmbă măcinată de orgolii şi foame de bani. Visăm la o lume mai bună şi totuşi, oricât ne-am strădui s-o creăm, nu reuşim decât să deschidem larg poarta către violenţă şi nedreptate. Setea de putere alimentată cu mulţi bani scoate la iveală tot mai mulţi monştri cu faţă umană. Trăim într-o lume a violenţei, a urii, a morţii. O lume n care nu ne mai regăsim. O lume îmbătrânită şi bolnavă ce urlă din toate puterile după o schimbare majoră. Are nevoie de ea pentru a putea supravieţui. Se naşte o nouă  eră. Încă în chinurile facerii, ţipă prinsă între două lumi, în orgolii şi ambiţii fără sens.

Oamenii sunt reticenţi la schimbare. Rezistă până când viaţa le devine atât de apăsătoare, că nu mai pot respira. Abia atunci se revoltă şi revolta ţine în funcţie de caracterul fiecăruia, de modul în care a fost clădit. Unii renunţă înainte de vreme, mulţumindu-se cu resturi. Alţii luptă până la capăt, convinşi că-şi vor vedea visul împlinit. Rezultatul e cu totul diferit de ceea ce-şi doresc şi unii şi ceilalţi. De cele mai multe ori el este influenţat de interesele oamenilor din umbră. Cei de deţin vremelnic puterea în această lume trecătoare îşi impun voinţa persuasiv, fără să-ţi lase impresia că ei ţi-au trasat deja destinul.  Au deschis cutia Pandorei şi au păstrat pentru noi iluzia. Visăm la o viaţă idilică într-o societate dreaptă şi suntem convinşi că ne vom putea conduce singuri destinele şi că ne vom creşte copiii aşa cum trebuie. Când ne trezim realizăm că totul nu a fost decât un miraj, iluzia însetatului călător prin deşert.

Ucrainenii au stat două luni în stradă. Determinaţi, vrând să-şi impună voinţa, sătui de stăpânirea cizmei roşii, cu faţa către occident către o iluzorie Europă unită. În timp ce noi, cei de la marginea estică a imperiului european încă mai visăm să ne integrăm aliniem modului de viaţă occidental, părinţii acestei Uniuni gândite cândva ca o replică viabilă a mult prea celebrelor State Unite ale Americii, sunt în prag de divorţ. Unul după celălalt, popoarele uniunii îşi cer identitatea înapoi, sătui de un mariaj în care nu se mai regăseau. Timp de două luni occidentalii, chinuiţi de frământările şi nemulţumirile interne, de teama imigranţilor şi a pierderii unor drepturi pentru care au luptat la un moment dat,  au ignorat mişcările de stradă de la Kiev lăsându-i pe ucrainieni să reziste singuri pe baricade. E adevărat că şi ursul rusesc ştie să se facă încă temut. Totuşi, ei nu s-au descurajat. Au ştiut ce vor şi au ajuns acum atât de aproape de capătul drumului dorit, încât nu mai au decât a întinde mâna ca să-şi atingă visul.

Numai să nu cumva să se împrăştie mirajul. Ceea ce se întâmplă pe străzile din Kiev seamănă izbitor cu ce s-a întâmplat la noi acum douăzeci de ani. Aceiaşi lunetişti însetaţi de sânge, aceleaşi forţe de ordine brutale, sute de morţi fără vină, un preşedinte depăşit de situaţie. Unii lideri, odată cocoţaţi în scaunele puterii pierd contactul cu realitatea şi au impresia că pot dispune de poporul care i-a ales, ca de nişte pioni fără discernământ. Şi îngâmfarea asta se plăteşte scump. Ianukovici nu realizează nici acum ce i se întâmplă, refuzând să predea puterea.Timoşenko, abia eliberată din închisoare, revine printre protestatari asumându-şi rolul de lider care o prindea atât de bine în anii ei de glorie. Totuşi, acesta este pasul cel mai bun pentru popor? Se vorbeste din ce în ce mai tare de pericolul unei rupturi a Ucrainei. Liderii lumii s-au trezit şi au început să intervină cu mână de fier în destinul ucrainenilor. Destin pe care aceştia au încă iluzia că şi-l vor conduce singuri. În nebunia iscată de bucuria izbânzii Ucraina pierde teren pe zi ce trece, lăsând loc oportuniştilor. Păpuşarii îşi întind sforile şi îşi mânuiesc noile păpuşi cu dexteritate, fără ca acestea să-şi dea seama. Încă. Sper ca măcar ei să fie suficient de lucizi, astfel încăt să nu se lase pradă noii ordini mondiale impuse de alţii. Ar fi păcat de vieţile irosite ale morţilor adunaţi cuminţi unul lângă altul în stradă.  E adevărat că istoria se repetă, totuşi, în ultimul timp, tăvălugul ei se mişcă prea repede într-o singură direcţie. Ar fi cazul ca cineva să-l oprească înainte de a distruge cu totul lumea în care trăim.

De joi

Bună dimineaţa, dragilor, oriunde v-aţi afla!

Ştiu că v-am cam abandonat în ultimele zile, mea culpa. Din păcate, mai am ceva de tras pană să-mi pot face timp să scriu. Blestemul contabililor, ce să-i fac… termene limită, bătăi de cap, declaraţii din ce în ce mai sofisticate, că de, trebuie să îşi justifice şi salariaţii de la finanţe salariile şi înghesuiala de neamuri prin toate birourile. Şi peste toate, un control de rambursare azi, anunţat frumos aseară, îmi dă deja dureri de cap. Asta pe lângă o viroză ce-mi bate disperată în geam, că a îngheţat afară. De parcă la sânul meu s-ar încălzi. Oi fi eu mama răniţilor, dar nici chiar aşa!

În consecintă, hai să vă servesc repede cu o cafeluţă aromată, făcută în ibric strălucitor pe pat de nisip, ca în cafenelele însorite ale turicilor din Ada Kaleh-ul de oridinoară.  Aveţi grijă e fierbinte şi trebuie băută pe îndelete, lângă o narghilea cu tutun parfumat. Şi pentru că o cafea trebuie savurată, vă las în compania câtorva cântece de odinioară, de pe vremea tinereţii mele (care nu e chiar atât de îndepăratată de a voastră, eu fiind doar un pic mai coaptă, nu mai bătrână, se ştie!)

Nu-i aşa că-i minunată şi mai vreţi?

Hai, să aveţi o zi minunată! Mâine e vineri deja, vine weekendul, deci puteţi lucra mai cu spor şi voie bună azi. Şi să nu mă uitaţi, că eu nu vă uit pe voi! Vorba poetului, dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau neapărat şi pentru asta, chiar de mă daţi afară pe usă, intru pe coş precum Moş Crăciun.

Na, pentru că tot a venit vorba de poeţi şi ieri nu am avut timp să scriu despre unul din poeţii mei de suflet, vă dăruiesc acum o poezie de-a lui, să vă pună un pic pe gânduri. La mulţi ani, nea Mărine! Poeţii nu au nevoie de o viaţă de apoi, trăiesc veşnic aici, între noi, chiar dacă lumea se schimbă şi poate până şi uliţele din Bulzeşti nu mai sunt pline de praful  peste care a trecut ca un cerc de foc tăvălugul istoriei. Am rămas noi, ăia de l-am văzut şi putem povesti mai departe cum poetul nu a trecut ca o umbră neştiută pe lângă noi.

Vine o vreme
Când trebuie sa tragem sub noi
O linie neagra
Si sa facem socoteala.

Câteva momente când era sa fim fericiti,
Câteva momente când era sa fim frumosi,
Câteva momente când era sa fim geniali,
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu niste munti, cu niste copaci, cu niste ape
(Pe unde-or mai fi? Mai traiesc?).
Toate acestea fac un viitor luminos –
Pe care l-am trait.

O femeie pe care am iubit-o
Si cu aceeasi femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.

Un sfert de ani de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,
A caror intelepciune am eliminat-o treptat.

Si, în sfarsit, o soarta
Si cu înca o soarta ( de unde-o mai fi iesit?)
Fac doua (Scriem una si tinem-una,
Poate, cine stie, exista si viata de apoi).

Marin Sorescu, Contabilitate

Să fiţi iubiţi!

Uneori…

Uneori cuvintele sunt de prisos… Uneori e nevoie doar de doi care dansează pe muzica sufletului.

Luaţi o mică pauză în seara asta şi ascultaţi cu inima, chiar dacă uneori doare. O seară de duminică perfectă, dragii mei!

Discernământ

Subiectul despre care voi scrie azi este unul atât de delicat, că atunci când am citit ştirea, am rămas câteva ore fără cuvinte. Parlamentul belgian a adoptat o lege care permite eutanasierea copiilor cu boli in stadiu terminal, care dovedesc capacitate de discernământ şi se pronunţă pentru acest procedeu. În două ţări din Europa este permisă la cerere eutanasierea bolnavilor aflaţi în stadiul terminal al unei boli: Olanda şi Belgia. Mărturisesc, până la un punct, măsura mi s-a părut şi mie o uşurare pentru oamenii care au suferit prea mult timp şi care nu mai pot suporta dureri care-i ucid câte puţin în fiecare zi. Un mod de a-ţi lăsa dreptul de a alege să părăseşti demn viaţa ce ţi-a devenit un chin insuportabil. Ştiu că nu-i creştineşte ce spun şi poate că voi strârni multe reacţii negative cu această afirmaţie. Nu vreau să spun decât că înţeleg prea bine mecanismul care ar declanşa această dorinţă într-un om suferind. 

Oamenii au făcut multe greşeli de-a lungul istoriei şi cred că cea mai mare este distrugerea cu bună ştiinţă a propriului habitat. Încercând să vindece boli provocate de neştiinţă şi lipsă de igienă, care secerau mii de vieţi, au ajuns să scape de sub control experimente şi să provoace altele boli de sute de ori mai grave. Vrând să controleze timpul şi spaţiul, şi-au creat maşini care au adus atâta poluare mediului în care trăim, încât s-a dovedit că de fapt alergăm în neştire către moarte. În loc să câştigăm timpul dorit, am pierdut şi o parte din cel pe care îl aveam deja.

Am acceptat codexuri alimentare care au permis unor obsedaţi de progresul ştiinţei să-şi testeze otrăvurile pe noi şi copiii noştri. Ducem vieţi care ne îmbolnăvesc de boli pe care le transmitem copiilor noştri fragili ce mor la vârste din ce în ce mai mici. În numele ştiinţei şi sub pretextul căutării leacurilor pentru aceste boli, o mână de oameni ce stau în spatele marilor companii farmaceutice, se îmbogăţesc producând otrăvuri sintetice pe care ne obligă să le consumăm drept leacuri. Medicamente care ne fură până şi puţinul timp rămas. Distrugem agricultura cu chimicale menite să mărească producţia de alimente otrăvite. Sub pretextul grijii pentru hrana populaţiei din ce în ce mai numeroase a globului testăm pe oameni şi pe animale tot felul de alimente modificate genetic. Ne poluăm atmosfera cu cianuri, gaze toxice, zgură, sub scutul revoluţiei industriale.

Între timp copiii din ţările defavorizate încă mor de foame, oamenii trăiesc acolo după legi ancestrale, fără să beneficieze de nici unul din avantajele tehnologice cu care noi, cei civilizaţi, ne mândrim atât de mult. Şi murim. Murim mai repede, mai des, mai trist. Ne-am arogat dreptul de a ne cumpăra moartea cea mai dureroasă, dreptul de a ne omorâ copiii în cel mai crud mod cu putinţă, în timp ce declarăm cu convingere că-i iubim şi ne pasă de viitorul lor. Le-am distrus imunitatea şi i-am lăsat pradă unor boli cumplite şi dureroase, precum cancerul. Acum ne doare că-i vedem suferind.

Suferim şi noi şi le îndesăm pe gât aceleaşi otrăvuri care le scurtează viaţa. Îi supunem la chinuri greu de suportat şi pentru adulţi, pe altarul ştiinţei lacome şi insensibile. Devenim neputincioşi şi am vrea ca tot chinul ăsta să înceteze. Egoist, inconştient, pretextând că ne dorim ca ei să nu mai sufere, luăm de fapt în calcul doar propriile noastre trăiri. Vrem să scăpăm mai repede de suferinţa pe care ne-o provoacă suferinţa lor.  Ne liniştim conştiinţa sperând că merg  într-o lume mai bună.

Oamenii îşi recunosc neputinţa şi îşi manifestă egoismul în cele mai bizare moduri. Înclusiv în cel de a lăsa unui copil minor povara de a alege viaţa sau moartea. Se tem pentru sufletele lor murdare şi meschine şi nu sunt în stare să fie suficient de puternici încât să curme o suferinţă pe care îşi doresc cu disperare s-o vadă terminată. Şi au găsit metoda: lasă la latitudinea propriilor copii această alegere controversată şi dureroasă. Cine poate hotărâ dacă un copil sufocat de dureri insuportabile are putere de discernământ? Cine e cel care va spune cu mâna pe inimă: acest copil îşi doreşte cu adevărat să moară? Poate că în visele lui îşi dorea şi el să ajungă matur, să-şi împlinească un vis, să zboare spre cerul înalt, să se bucure de aer curat, de flori, de fluturi, de fiorii primei iubiri, de imensa bucurie pe care o ai atunci când îţi ţii pentru prima dată în braţe propriul copil. Cu siguranţă visele şi dorinţele lor erau altele, nu să moară mai repede! Cine sunteţi voi, adulţii care, sub pretextul milei şi al compasiunii, aţi hotărât că e obligaţia lui, ca pui de om aflat în agonie, să decidă că poate muri mai devreme?

Belgia a creat un precedent înfiorător. Sper ca regele lor să aibă suficientă putere de discernământ, astfel încât să nu promulge o astfel de lege. Cred că ar fi cazul ca omenirea să se trezească, până nu e prea târziu. Încetaţi, oameni buni să faceţi jocul celor care ne otrăvesc cu bună ştiinţă! Daţi-le copiilor voştri şanse adevărate la a-şi trăi viaţa frumos, la a-şi duce până la capăt menirea lor pe acest pământ. Nimeni nu se naşte doar pentru a muri înainte de vreme!!!

S.O.S.- patrimoniul naţional

Am văzut şi eu ca voi toţi, dealtfel, o groază de clădiri de patrimoniu, declarate monumente istorice şi lăsate pradă degradării, fără ca niciunul din proprietarii lor să ridice un pai pentru ca aceste clădiri să poată duce mai departe istoria ce-o poartă de sute de ani închisă între  pereţii lor preţioşi. Când vorbeşti de o clădire de patrimoniu ai în faţa ochilor una din clădirile care odinioară făceau oraşele acestei ţări să fie cochete, elegante şi căutate. Sunt palate care duc în spate o istorie atât de bogată, că în momentul în care le păşeşti pragul sufletul ţi se înfoară, simţind parcă sub paşii tăi, paşii personalităţilor ce-au călcat odată marmura podelelor, sau au valsat la baluri selecte şi elegante de pe vremea prinţeselor cu bijuterii luxoase şi oamenilor de stat verticali şi puternici.  Te duci cu gândul la înaintaşi de vază, cu care toţi ar trebui să ne mândrim.

Pretutindeni în lume, aceste vestigii ale unor vremi demult apuse, martore a tot felul de momente memorabile din istorie, sunt întreţinute, renovate, deschise publicului larg. Pretutindeni statul se implică în conservarea şi păstrarea acestora, conştient fiind de valoarea lor inestimabilă, La noi există legea care îi obligă pe proprietari să îngrijească, repare, întreţină clădirile, dar, de aici până la a face cineva ceva pentru păstrarea patrimoniului, e distanţă ca de la cer la pământ. Toţi se limitează la a profita de pe urma notorietăţii clădirii pe care o au în posesie. Poate şi birocraţia e mare. E adevărat, pentru a începe reparaţiile trebuie să întocmeşti un vraf de hârtii şi să iei un teanc de aprobări. Care aprobări se dau, ca la noi, pe ochi frumoşi care eventual privesc din spatele unor bancnote. Dar totul este posibil, dacă vrei.

Acest  „dacă” este cheia. Unii cumpără clădiri de patrimoniu doar pentru a le lăsa să se dărâme singure ca să-şi ridice în locul lor palate de prost gust, adevărate repere ale kitschului. Aşa îşi demonstrează valoarea. Până una alta se aleg cu un teren în buricul târgului, pe care, conform legii, cel puţin o perioadă nici măcar impozit nu plătesc. Aşa a fost şi destinul casei în care s-a filmat cândva Enigma Otiliei, fapt semnalat în repetate rânduri în presă. Degeaba.

Cum istoria se repetă, la sfârşit de ianuarie, acoperişul Teatrului de Stat Evreiesc s-a prăbuşit distrugându-se astfel şi scena, şi decorurile, şi dotarea care era oricum depăşită şi precară. Pentru că la noi cultura se poate face oricum, sunt suficiente investiţiile făcute de comunişti. Teatrul Evreiesc funcţionează de o viaţă într-o clădire superbă construită la sfârşitul secolului XIX de un evreu cu dare de mână. Omul a vrut să-şi facă iniţial clinică, a ales până la urmă ca destinaţie a edificiului, cultura. Multe necazuri şi calamităţi au trecut peste ea. Al doilea război mondial l-au marcat şi mult timp pe scena lui actorii nu au mai jucat in limba maternă. Dar a rezistat.

Zilele trecute, pe o scenă improvizată în faţa clădirii afectate, o mână de actori îmbrăcaţi în paltoane, cu fulare la gât şi mâinile îngheţate, a jucat în frig, cu o dăruire demnă de cauze nobile. Ca să sensibilizeze opinia publică. O trupă de actori profesionişti până în măduva oaselor a cântat, a dansat şi a spus glume savuroase cu evrei. Nimeni nu s-a plâns, nimeni nu a acuzat. A fost un spectacol frumos, pe care cei adunaţi în faţa scenei l-au savurat până la sfârşit, în ciuda temperaturii destul de scăzute. Gestul a fost impresionant.

Multe oficialităţi s-au arătat dispuse acum să ajute. De ce nu au făcut-o înainte de dezastru? De ce acea fundaţie Caritatea, care deţine clădirea, nu a luat nici o măsură de protejare şi consolidare a ei, deşi din 1955 nu s-a mai făcut nici o reparaţie, e o întrebare la fel de idioată, nu? Acum costul lucrărilor de reabilitare ajunge la milioane de lei. Milioane care vor fi scoase de undeva din vistieria statului, a primăriei capitalei, din donaţiile oamenilor cu suflet şi vor ajunge probabil în mare parte în buzunarele unor oameni deştepţi. C-aşa-i la noi.

Până atunci, actorii vor juca pe scene de împrumut, prin alte teatre ce le întind deocamdată o mână de ajutor. O condiţie umilitoare pentru profesionişti care şi-au petrecut o viaţă întreagă pe scenă. Sunt obligaţi totuşi s-o accepte, pentru că actorii trebuie să aibă şi ei din ce trăi. De cele mai multe ori, dacă nu joacă, mor de foame, aşa că urcă pe scenă în orice condiţii: şi dacă se simt bine şi dacă nu, cu toţi anii pe care îi duc în spate. Vin, vă încântă cu glumele lor, cântă şi dansează chiar cu lacrimi în spatele pleoapelor. Asta pentru că noi ne-am găsit vedete de mucava gen Adi Minune sau Guţă şi am uitat de oamenii de cultură cu adevărat valoroşi. Poate că numărul evreilor a scăzut atât de mult în Bucureşti că unora nu li se mai pare oportun să investească în monumentele construite de aceştia. Ar trebuit totuşi să stăm cu toţii să reflectăm măcar pentru câteva minute la condiţia noastră pe aceste meleaguri şi la ce vrem să lăsăm moştenire copiilor şi nepoţilor noştri. Răspunsul îl găseşte fiecare în el şi îl poate surprinde.

Doina

Prima dată când a intrat în grajdul socrilor, ochii ei i-au atras atenţia. Rumega liniştită un braţ de fân şi-şi făcea vânt cu coada din când în când. În spatele ei o vacă un pic deşălată, neagră, cu un uger imens, părea că se ascunde după trupul înalt şi zvelt, de un alb imaculat, de la intrare. Când s-a deschis uşa grajdului a nechezat scurt şi a întorsc capul. ” Ea e Doina. Ai grijă, că e un pic nebună, îi place să muşte.”  Aşa au făcut cunoştinţă. Iapa o privea curioasă cu ochii ei negri şi blânzi şi capul întors, ea a încercat s-o mângâie pe bot. Numai că animalului nu i-a plăcut gestul acela prea familiar de la o persoană încă străină şi a rânjit, apucând-o de mânecă. S-a speriat. Auzise în copilăria ei destule poveşti cu cai nărăvaşi.  S-a tras repede înapoi şi animalul mulţumit i-a întors spatele şi a început să rumege mai departe liniştit. Stabiliseră ierarhia.

Mult timp i-a fost teamă să intre singură în grajd. La nunta ei, niciunul din cei adunaţi la ajutat nu a putut intra s-o ia de căpăstru să-i dea apă sau mâncare. Mirosul de carne crudă, de crimă înfăptuită sub botul ei, o înnebunise. Fornăia şi azvârlea din picioare, rânjea şi apuca cu dinţii orice mână se apropia de ea. Socrul mic, obişnuit de mic cu animalele, a zis că o hrăneşte el, că ştie cum s-o ia. A intrat cu tupeu în grajd, mai ales că era şi un pic afumat de la ţuica fiartă servită pe parcursul zilei, s-a dus la iesle şi puţin a rămas ca ziua aceea să reprezinte un coşmar pentru el. L-a muşcat de umăr, de a umblat două săptămâni cu vânătaie acolo. Norocul lui că era iarnă şi era foarte bine îmbrăcat.

Nu era un animal fioros, dincontră. Avea un fel ciudat de a merge cu capul în pământ, ca şi cum căpăţâna i-ar fi atârnat prea greu pe gâtul delicat. Îi puneai căpăstrul şi o purtai după tine, cu capul plecat, de parcă toată tristeţea lumii o apăsa pe creştet. Toţi credeau că e cel mai amărât şi docil cal. Până la proba contrarie. Îi plăcea să muşte, chiar dacă de multe ori o făcea doar ca să te sperie. Părea că se distrează copios în sinea ei, de toate farsele pe care le punea la cale. Şi nu erau puţine!

Venea singură acasă seara, când avea chef. De obicei stătea pe câmp până se ducea bătrânul s-o ia să facă cine ştie ce treabă cu ea. Singură doar de câte ori era în pericol. Şi era în pericol cam o dată pe săptămână, când se revolta pădurarul că-i distrugea grădina sau porumbul semănat în luminişul din pădure. Era tare şmecheră… Aduna toţi caii izlazului după ea. Era şefa tuturor fără nici cel mai mic efort. Îi ducea totdeauna unde era grâul mai frumos, porumbul mai fraged, orzul abia dat în pârg. Normal că o urmau! Intra prima, se sătura şi pleca, lăsând acolo toată herghelia satului. Când se prindeau sătenii, ea niciodată nu era de găsit. Totdeauna departe de locul faptei, în cea mai liniştită margine de pădure, pe malul Dunării, sau în capătul izlazului. Erau săteni care o pândeau, atât de disperaţi deveniseră. Niciodată nu au prins-o. Cu cea mai inocentă privire, când ei erau aproape convinşi că nu le mai scapă ea punea botul pe poarta de acasă şi necheza scurt. Pândarii o găseau la iesle, cuminte, rumegând o mână de lucernă uscată. Privea la ei de parcă le-ar fi spus „Cine, eeeeuu? Toată noaptea am stat legata aici, parol! Nu am mişcat nici măcar vârful cozii dincolo de poartă! Nici o privire peste gard nu am aruncat!” Plecau bieţii oameni înjurând şi rămâneau cu paguba. Nimeni nu putea jura că o văzuse măcar o dată în lan.

Nu-i plăceau copiii. Cine ştie ce traumă din propria-i copilărie o făcea să-i urască atât de mult. Nici nu copil nu o putea atinge, dacă ţinea la mânuţele lui. Şi dacă nu ţineau ei, ţineau suficient ai lor părinţi. Într-o zi de vară, când bătătura era plină de glasuri fragede  pentru că veniseră în vacanţă nepoatele bătrânilor, bunica a zis că merge să ducă iapa la apă, cu nepoata de mână. Doar iapa era cuminte, nu făcea nici un pas greşit. Aşa că şi-a luat nepoţica de cinci ani de mână, pe Doina de căpăstru şi hai la fântână la adăpat. Ies toate trei pe poartă şi o ia agale pe uliţa prăfuită, bătrâna cu nepoata de mână în faţă, iapa cu capul plecat în urma lor. Formau un tablou ciudat. Privindu-le aveai impresia că citeşti o poveste veche în care Fefeleaga cu fetiţa ei bolnavă de mână îl duce pe Bator cel epuizat de muncă, la tăiere. Aşa plictisită şi amărâtă păşea iapa în urma stăpânei. Până când…. bunica a simţit că mânuţa nepoatei nu mai are aceeaşi greutate. Copilul începuse să ţipe speriat. „Da taci, maică, ce-ţi veni? Taci cu mama, sperii iapa şi te muşcă!” ” Maieee, maaaieeee, maaaaaaiiieee!!!”- atât mai reuşea să articuleze ghindocul, dând din picioare. Bătrâna o tot dojenea trăgând-o de mână, fără să se uite la ea, dar, cum copilul ţipa din ce în ce mai tare, s-a oprit şi a întors capul să vadă ce se întâmplă. Plictisită, iapa o apucase pe fetiţă de haine şi o ridicase cât putuse de mult. Mergea aşa cu povara aceea agitată în dinţi, în urma bătrânei şi se distra de minune, ca şi cum gândacul acela ce dădea disperat din picioare i-ar fi produs cea mai mare satisfacţie. „Au, fire-ai alimănită, las-o jos că te omor! Las-o jos, nu auzi, ţipa bătrâna şi iapa distrată se făcea că nu o aude. A dat drumul copilului într-un final, punând-o cu delicateţe înapoi, pe propriile picioare. Cu aceeaşi privire inocentă cu care îi înşela pe toţi sătenii ofuscaţi de boacănele ei.

Au vândut-o într-o vară, după ce făcuse doi băieţi mândri şi frumoşi. Ştia că o vând şi doar vorbele îi lipseau, ca să implore. Toată atitudinea ei, ochii înlăcrimaţi, tristeţea cu care îi privea pe toţi, strigau ” Vă rog frumos, nu mă daţi! Vă iubesc pe toţi! Şi pe fata asta nouă şi slăbănoagă şi pe copilaşii ei mici! Vreau să rămân cu voi, sunt fată bună! Nu mai fac nici o prostie, vă promit!”  Fata aia slăbănoagă plângea dureros, copilaşii ei micuţi întindeau mânuţele cu lacrimi în barbă către iapa pe care deschiseseră ochişorii şi care părăsea acum curtea cu capul plecat. „N-o da, Ticule, uite cât suferă! Las-o că ne e dragă tuturor!” Numai că bătrânul era neînduplecat. Iapa se apropia de douăzeci de ani şi era prea bătrână pentru gustul lui.

Noul ei stăpân s-a dovedit un om fără inimă, care nici măcar o cămăruţă în care s-o adăpostească de vântul îngheţat al iernii nu i-a făcut. O ţinea priponită de o iesle prăpădită în mijlocul unei bătături pustii, o hrănea mai mult cu bătaie şi înjurături şi o muta de acolo doar cât o înhăma la căruţă şi o punea să care greutăţi mai mari decât cărase în familia ei vreodată. Din toată viaţa ei liberă se alesese praful. Acum nu mai ridica niciodată capul să privească drept în faţă pe cineva. Dacă îşi mai aducea aminte de vremurile în care un sat întreg o admira şi o ura în acelaşi timp, ţinea doar pentru ea. Nimeni nu se mai apropiase să o mângâie pe botul catifelat de când două mânuţe de copilaşi mici de tot o mângâiaseră la plecare şi două perechi de buze fierbinţi o sărutaseră înlăcrimate.

Cuvant pentru astazi, 14 februarie. Gelozie şi încredere.

Mare adevăr!

Doar noi

„Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor.”

Mi-e dor de-o gară cu peroane pline. De momentul în care inima-ţi tresare nebună, când din toată mulţimea adunată, omul drag îţi face cu mâna. Îi sari în braţe şi vă sărutaţi pătimaş, voi doi, singuri într-o mare de oameni. 

Ţi-aduci aminte, dragul meu, când iubirea noastră tânără stătea de veghe pe un peron în gară? Tânjise prea mult timp în două inimi despărţite, una la un capăt de lume, cealaltă la alt capăt, amândouă tresărind, amândouă sângerând, răni purpurii deschide pe altarul dragostei. Doar noi ştiam iubi. Numai noi, din toată lumea, simţeam cum e să iubeşti cu adevărat. Doar noi ştiam ce-i dorul. Doi nebuni din început de lume, ce reinventaseră roată. De fapt, noi am inventat dragostea. Nimeni până la noi nu a iubit aşa, nimeni după noi nu va mai iubi la fel. Pentru niciunul din muritori inima nu va mai bate în acelaşi ritm cu ale noastre şi sângele nimănui nu va mai cânta aşa duios ca al nostru. Doar noi ştim să privim răsăritul cu ochi de copil ce vede prima dată marea. Soarele poleind intinderea calmă de argint ce se sărută în zare cu cerul, numai nouă ni s-a arătat. Doar noi putem auzi clocotul sevei în mugurul încă închis. Trilul ciocârliei, numai pentru noi spune „te iubesc”. Noaptea ne şopteşte doar nouă poveşti de dragoste de dincolo de timp. Numai pentru noi timpul şi-a oprit minutarele într-o zi însorită de vară, în care destinul a făcut ca cerul şi pământul să se întâlnească, luna şi soarele să-şi sărute buzele, stelele să mângâie frunzele. Doar noi ştim ce înseamnă să te regăseşti în celălalt fără să te fi pierdut vreodată, două jumătăţi ale unui întreg primordial, rătăcite cândva pe drumul vieţii.  Noi doi ne-am smuls inima şi am presărat-o bucăţică cu bucăţică pe drumul pe care paşii noştri pereche calcă apăsat unul lângă celălalt, în acelaşi ritm, cu aceeaşi bucurie.

Hai azi să redevenim tineri! Ţinându-ne de mână să facem drumul înapoi, până pe peronul gării ce ne aşteaptă din început de lume. Peronul e pustiu, nu a mai primit alţi paşi  de când nu am mai păşit pe el. E doar al nostru, al singurilor oameni iremediabil îndrăgostiţi. Alţi tineri privesc cu jind de pe margine la peronul gol ce-aşteaptă răbdător să ne întoarcem. Ei încă nu ştiu iubi. Să culegem uşor bucăţile de inimă, să le ştergem de praf şi să le împrospătăm amintirile. Să nu le lăsăm să uite singure şi triste, de noi. Dragostea noastră primordială să şteargă tristeţea din ochii lumii plânşi şi să înveţe oamenii să zâmbească. Pentru că numai noi ştim să zâmbim cu sufletul!

Cenuşiu

Îmi bate vântul printre crengile negre ale sufletului. Crivăt rece îmi îngheaţă în vene seva încă adormită şi-mi sperie mugurii încă nenăscuţi. Ramurile sună surd şi se lovesc una de alta cu durere, cu vrăşmăşie. Aştept o primăvară îndepărtată, ca pe o binecuvântare ce uită să mai vină. Zăpezi albesc pe tâmple şi vârful mi se apleacă sub nămeţi. Privesc tot mai des, cu mirare, pământul îngheţat ce-ascunde sub scoarţă poveşti uitate pe care le duc în spate gâze oarbe, înfrigurate. O coasă mare ameninţă orizontul şi seceră copacii din jur. Nori grei, întunecaţi se îmbulzesc la orizont, desenând fiinţe fantastice, înfricoşătoare. Mi-e frig, mi-e frică şi mi-e greu. Din rădăcini urcă greu zvon de viaţă.  Visez la verde crud mângâiat de zefir blând. Mi-e dor de palme calde, iubite. De ochi în care să mă pierd şi care să-mi topească cu focul lor zăpezile tâmplelor.  Un petec de cer albastru stăruie deasupra mea, ţinând piept voiniceşte ameninţării cenuşiului din nori. Mi-e dor de-o primăvară cu soare cald care s-alunge cu raze dulci toate grijile, boala şi necazurile din jurul meu. Mi-e dor, Doamne, de bunătatea Ta!

Iubirea de pluş

Aş putea începe cu „a fost odată” ca pe o poveste. A fost odată o dragoste curată, ce nu avea nevoie decât de doi oameni ca să crească. Un el şi o ea, cu gândul îndreptat veşnic către celălalt, fiecare străduindu-se să-şi ascundă cum poate mai bine bătăile inimii când se ating. Fără să reuşească vreodată. Doi oameni ţinându-se de mână, păşind cu încredere în viaţă pe un drum nou, necunoscut.  De cele mai multe ori, cu beteală în păr şi foc sacru la spate. Cu încrederea că celălalt nu va da drumul mâinii dacă tremură. Ştiind că îşi vor potrivi paşii astfel încât să calce în acelaşi ritm cu inimile lor ce bat la fel. O dragoste de început de lume, cu flăcări în obraji, palme umede, buze fierbinţi şi strălucire în ochi. Dragostea care rodeşte fără să fie conştientă de asta, fără să planifice bani, momente, sexul viitorului rod. Dragostea care se bucură sincer de apariţia micuţului intrus şi-şi întinde aripile să-l cuprindă simplu, fără a ştirbi flacăra cuplului.

A fost.  „Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” a dispărut. A rămas începutul de flacără spontană, clocotul sângelui, înlănţuirea sălbatică şi primitivă a corpurilor. Prea repede consumată, imediat arsă, ca o hârtie căreia îi dai foc de la un colţ şi-şi împrăştie cenuşa în vânt când degetele arse o scapă. Fără nici un cărbune aprins care să poată reaprinde flacăra stinsă. Au rămas doi oameni reci, calculaţi, interesaţi. Uneori cu rochie albă, scumpă,  de firmă. Cu buchet bogat, cu meniu select, cadouri dinainte stabilite. Cu un el ţeapăn şi asortat. Prea puţin potriviţi, prea mult interesaţi. Iubirea lor e atât de generoasă, încât poate cuprinde casă, maşină, bani, bijuterii, călătorii. Lucruri materiale, reci ca şi sufletele unite de o hârtie şi un inel. Cu diamant. Cu cât mai mare, cu atât mai bine.

A fost o vreme când iubirii îi erau suficienţi doi oameni, iar lor nu le mai trebuia mare lucru dacă erau unul în braţele celuilalt. A trecut. Am evoluat. Nu mai construim cuiburi ale dragostei, nu-i mai sunt de ajuns. Acum are nevoie de palate poleite, de maşini scumpe, de conturi grase. Are nevoie de o zi a îndrăgostiţilor, de ciocolată, petale, şampanie, inimioare de pluş. Altfel nu ştie că există. Are nevoie de dovezi materiale pentru a merge mai departe. De sărbători de împrumut. De strălucire rece de pietre scumpe. De consum. Într-o eră a vânzătorilor până şi iubirea a devenit o marfă. Una prea scumpă şi efemeră. Nu mai încălzeşte, nu mai arde, nu se mai bucură de căldură. E rece, calculată, materială, mult prea ancorată în realitate. Cineva i-a tăiat aripile, a priponit-o de un stâlp bine înfipt într-o stâncă de granit poleit, i-a furat căldura. A împuns-o cu acele de gheaţă ale consumerismului superficial. Acum are nevoie de plastic, de rotunjimi artificiale, de falsă vigoare. De iluzii.

Se apropie ziua îndrăgostiţilor. Nu uitaţi să cheltuiţi cât mai mult pentru persoana iubită, altfel iubirea ei se stinge ca flacăra unei lumânări pe care o va reaprinde altul mai generos. Nu uitaţi să vă demonstraţi sentimentele palpabil. Nu uitaţi să umpleţi conturile comercianţilor, altfel vor suferi. Şi ei nu trebuie să sufere. Ei au grijă ca iubirea voastră de plastic frumos poleit să trăiască în continuare. Îşi dau silinţa să nu ardeţi niciodată cu adevărat pe altarul Dragostei limpezi, pure şi curate ca apa de izvor. Pentru că aceea nu se poate cumpăra. Doar se trăieşte.

Dragă mamă, dragă tată

Vă scriu să staţi linişiţi,  v-aţi atins scopul în viaţă.

Voi ne-aţi crescut frumos. Ne-aţi învăţat să respectăm munca. Pentru asta nu vi s-a părut anormal să ne trezim la ora cinci dimineaţa în vacanţele de vară, ca să plecăm la muncă cu ziua, pe plantaţiile patriei. Ca patria să trăiască bine şi comunismul să înflorească. Voi nu v-aţi jenat să folosiţi bănuţii câştigaţi cu truda mânuţelor noastre în orele de program în care învăţam ce înseamnă responsabilitatea şi umilinţa. Munca nu a omorât pe nimeni niciodată şi ce greutate poate fi pentru un copil să culeagă fructe, sau frunze de dud pentru a hrăni viermi de mătase, sau să pască oile pe câmp? Ce greutate era să stăm în halele alea mari, în curent şi miros de larve moarte, ca să sortăm pupele cu firul de mătase intact, de cele afectate, sau să lipim cutii de carton la cooperativa meşteşugărească, sau să mergem cu vitele la păscut? Aia era muncă de copii,  chiar dacă aveam nouă- zece ani, mult sub vârsta legală la care au voie să muncească copiii azi.

Ne-am învăţat lecţia. Ştim acum că nimic nu se poate obţine fără muncă. V-am ajutat să ne creşteţi chiar dacă nu aveaţi timp suficient de noi. Am învăţat să gătim singuri, să spălăm, să facem curat şi printre picături să ne facem şi temele, ca nu cumva să rămânem de căruţă. Am învăţat o meserie, să nu rămânem povară pe umerii voştri. Am plecat de acasă şi am avut grijă să nu vă facem de râs, să puteţi ţine capul sus faţă de oricine. Să nu vă arate vecinii cu degetul.

Nu ne-am plâns de nimic. Nici măcar atunci când, după un decembrie însângerat, aţi ales să nu se schimbe nimic. Unii dintre noi au murit, unii dintre voi au suferit atunci, dar nu aţi ales schimbarea. Vă era frică de ea, aşa că ne-aţi lăsat pe mâna eşalonului doi, că poate ei erau mai blânzi. Şi v-au mulţumit. V-au scos la pensie înainte de vreme, dacă aţi avut norocul să fiţi născuţi în acelaşi an cu neamurile lor. Ne-au umplut magazinele, ne-au făcut hipermarketuri şi ne-au dat iluzia că putem şi noi trăi aşa cum vedeam la televizor în cele câteva zeci de minute petrecute cu JR Ewing la ferma lui luxoasă din Dallas, în fiecare duminică comunistă. Au dărâmat fabricile şi uzinele construite de voi, dar cine mai avea nevoie de ele? Erau nişte coloşi nerentabili, aşa ne-au spus. Cui îi mai trebuia industrie, turnătorii, de fier, oţel, inox? Oricum la noi se produceau prea scump. A fost mai rentabil să se vândă totul bucată cu bucată la fier vechi. Voi aţi tăcut şi aţi acceptat. Vă era bine.

Acum vă stresaţi temându-vă că o să cădem pe capul vostru şi să vă mâncăm pensia, din lipsă de locuri de muncă. Ne îndemnaţi să răbdăm şi să muncim în orice condiţii, că aşa aţi făcut voi la viaţa voastră. De parcă am mai avea de ales. De parcă am mai avea unde munci. Am fi putut pleca şi noi pe alte meleaguri, să învăţăm ce înseamnă să trăieşti liber, dar nu aveam cum să vă lăsăm să vă stingeţi de dorul copiilor plecaţi în ţări străine. Pentru binele vostru am rămas. Să nu suferiţi. Să nu vă stresaţi. Să mutaţi acum televizorul de pe un post pe altul şi să înjuraţi oameni pe care nici nu-i cunoaşteţi, doar pentru că aşa vă spun nişte jurnalişti vânduţi. Să ne desconsideraţi şi să ne puneţi la punct, închizându-ne gura dacă vă contrazicem. Că voi aţi trăit mai mult, ştiţi mai bine.

Pentru voi Becali e un sfânt, pentru că a împărţit cu generozitate bani furaţi. Îl regretaţi pe Ceauşescu şi pe Iliescu şi consideraţi că Năstase e condamnat politic, pentru că v-aţi pricopsit cu pensii pe timpul lor. Ce contează că le primiţi acum doar pentru că noi încă mai murim la locurile de muncă şi pentru că încă se mai găsesc unii să ne împrumute cu dobânzi grase pe care nu le vor putea achita nici copiii copiilor nostri? Voi aţi cotizat, aveţi drepturi. Şi noi cotizăm din greu, ca să susţinem din ce în ce mai mulţi pensionari. O să muncim până la moarte, pentru că cei pe care i-aţi cocoţat în fruntea ţării şi-au dat seama că pe noi nu o să mai aibă cum să ne susţină plătindu-ne pensii. Aşa că ne tot măresc vârsta de pensionare. Până vom muri pe baricade, jertfindu-ne pe altarul ignoranţei voastre şi al lăcomiei lor.  Voi aveţi timp, faceţi politică, puneţi ţara la cale pe băncuţă în faţa porţii sau a blocului. Voi vă arogaţi dreptul de a ne decide soarta până veţi închide ochii. Voi ne-aţi făcut, e adevărat, tot voi ne-aţi îngropat.

Ne întrebaţi dacă Badea nu e deştept. Ba da, este deştept! Şi el, şi Gâdea, şi Banciu, şi Turcescu şi toţi cei ce apără una sau cealaltă latură a diverselor partide cu aceeaşi rădăcină. Toţi sunt deştepţi, altfel nu ar fi plătiţi gras să vă intoxice cu vorbe meşteşugite şi să vă conducă ca pe nişte oi, aşa cum vor interesele celor care-i plătesc. Sunt deştepţi, dragi părinţi. Problema e doar că sunt infecţi.  Pentru o mână de bani şi-ar vinde până şi proprii părinţi. Şi-ar dezgropa morţii din cimitir şi le-ar expune oasele albite de vreme, spunându-vă că sunt sfinţi din ceruri care le vorbesc şi trebuie să faceţi ce vă spun ei. Sunt mai deştepţi ca noi, cei care din respect pentru voi, am tot tăcut şi v-am lăsat să ne distrugeţi. Ei ştiu să vă mintă, dar vă mint aşa frumos, încât îi plătiţi gras pentru asta, făcându-le audienţă. Din pensiile voastre pentru care cotizăm noi, copiii voştri proşti.

Aveţi dreptate să ascultaţi ce vă spun cei care vă zâmbesc frumos, cu gura până la urechi, din spatele costumelor lor impecabile de firmă, păziţi de ambele părţi de ochi ascunşi sub ochelari fumurii. Trebuie să faceţi cum vă învaţă, doar ei au ştiut să se învârtă şi să ajungă mari, nu ca noi, ăştia care nu am fost în stare să ridicăm acolo, o viluţă. Tot ceea ce spun ei e literă de lege, să nu cumva să vă abateţi de la drumul deja trasat de securiştii din spatele lor. Noi, dacă avem noroc, murim înaintea voastră. Înainte să vedem cu nu mai rămâne nimic din ţara asta. Poate avem noroc să murim înainte de a vedea distrugerea totală, să nu ne mai doară inima când vedem că plătim din ce în ce mai mult pe mâncare, pe medicamente, pe servicii. Să nu ne mai numărăm creiţarii când veţi face infarct şi noi va trebui să plătim şpagă grasă medicului care vă poate salva viaţa.  Să nu ne mai doară sufletul pentru alţi părinţi inconştienţi ce stau cu mâna întinsă la colţ de stradă şi mor de foame în frig şi mizerie, sau pentru copilaşi murdari trimişi la cerşit. Fiţi liniştiţi, dragi părinţi, ne-am resemnat. Ne-aţi învins, v-aţi împlinit menirea. Voi pregătiţi-vă doar să mergeţi la vot. Se apropie alegerile.

Prăjitură cu bezea

Dacă aveţi poftă de ceva dulce, iată prăjitura ideală!

Reţete de acasă

Hei, hei! Bună dimineaţa, dragii mei! Ştiu că v-am cam neglijat în privinţa reţetelor, mă veţi ierta însă. Nu v-am uitat, doar timpul nu-mi ajunge. O să împart cu voi astăzi o reţetă duuulcee şi bună, aşa că sper să vă aduc pe buze zâmbetul, în locul încruntării. Cu ea ziua de luni vi se va părea o jucărie.

E încă iarnă şi duminicile astea în care nu prea poţi ieşi din casă sunt numai bune pentru a da drumul cuptorului şi a coace ceva bun, nu-i aşa? Parcă nu-i cămin, dacă nu se simte aromă dulce. Eu recunosc, am cam abandonat bucătăria în ultimul timp. Pe de o parte din cauza serviciului şi a situaţiilor extrem de urgente şi grele, pe de altă parte că sănătatea nu-mi mai permite să fac câte făceam odată. Din păcate pentru mine… inima vrea, corpul se opune… Rău e că dacă nu-mi fac…

Vezi articolul original 795 de cuvinte mai mult

Marea beţie

Pe  vremea comunismului nu aveai voie să-ţi faci singur băutura acasă. Se construiseră cazane mari, într-una din clădirile CAP-ului şi toţi sătenii erau obligaţi să meargă să-şi fiarbă acolo ţuica, plătind, bineinţeles, cota parte pentru „binele comunităţii”. Tata nu a fost niciodată un bun cetăţean din acest punct de vedere. Îi înjura şi-şi făcea treaba singur, ca mai toţi gospodarii din sat, dealtfel. Împrumuta un cazan de la un unchi şi-l aşeza în grădină, ferit de ochii lumii. Acolo fierbea fructele puse la macerat, făcea ţuică, iar noi, stând pe lângă foc, coceam porumb de lapte în spuză şi ascultam poveşti.

Într-o toamnă târzie, după ce a cules via şi a aşezat cuminte zaibărul în butoi, s-a apucat ca de obicei, să fiarbă comina rămasă. Noi plecasem care-ncotro pe la şcoli, mari fiind de acum, aşa că a fost nevoit să-şi facă singur treaba. Mama pleca dimineaţa la lucru, se întorcea seara, iar el profita cu folos de cele câteva zile de concediu pe care le avea. Lucrurile mergeau strună. În satul aproape pustiu razele soarelui îmbrăcau blând casele şi le poleiau geamurile cu aur cald, oamenii dădeau zor să termine de cules viile de pe dealuri, porumbul şi sfecla înainte să se strice vremea, timpul era cum nu se poate mai prielnic pentru o astfel de activitate ascunsă şi plăcută. Umplea cazanul, lipea alambicul, punea foc şi aştepta răbdător ca lichidul magic să înceapă să curgă pe ţeavă, schimbând din când în când apa din butoi, ca ţeava să rămână rece şi să nu lase alcoolul să se evapore aiurea. Ţuica începea să curgă iar el gusta cu lingura, să vadă dacă produsul finit e bun sau nu.

În jurul butoiului cu apă  se făcuse o baltă de toată frumuseţea, iar raţele de care mama era atât de mândră îşi tot făceau de lucru măcănind şi căutând cu ciocul prin apa noroioasă. În anul ăla se întrecuse pe ea. Avea treizeci de raţe dolofane, cu penele lucioase, păzite straşnic de doi răţoi cu pene albastre pe gât şi glasuri răguşite. Ele, gălăgioase nevoie mare dădeau trezirea în fiecare dimineaţă. Ce cocoşi cântători, ce raze rebele de soare? La primele semne ale zilei ce începea să mijească, raţele, flămânzite peste noapte, se adunau ciopor în faţa uşii şi începeau o zarvă care ar fi sculat din somn până şi morţii să le dea de mâncare. Erau într-un fel şi paznicii casei, acelaşi tratament aplicându-l şi tuturor celor ce strigau la poartă sau călcau pragul casei. Erau ca gâştele Romei, atente la tot ce mişcă în jurul lor, gata oricând să dea alarma.

L-au înnebunit pe tata. Le-a tot dat el de mâncare, sperând ca astfel să scape de compania lor gălăgioasă, dar atrase de apă, stăteau ca nişte gaiţe pe capul lui. Până la urmă, sătul de măcăneală, le-a închis în curtea oilor, liberă în acel moment pentru că oile veneau acasă abia după ce cădea prima zăpadă. Liniştit acum, şi-a văzut în continuare de treabă, bucuros că provizia de ţuică creştea, comina scădea şi lucrul se apropia de sfârşit. Când a ajuns mama acasă, aproape amurgea. S-a dus repede să pună să gătească ceva, apoi a intrat în curtea păsărilor, să le potolească de culcare.

– Viţule, nu se văd raţele alea deloc! Pe unde or fi?

– Vezi că le-am închis în curtea oilor că mă înnebuneau aici, numai în baltă lângă mine stăteau! Le-am umflat de mâncare toată ziua, nu-ţi bate capul cu ele.

– Mă duc măcar să le dau drumul să treacă la culcare… Oleleeeeee! Ce făcuşi mă, omorâşi raţele! Ce le-ai dat de mâncare?

– Ce-ai fă, ai înnebunit?! Grăunţe, ce să le dau!? Le-am aruncat boabe de porumb din alea curăţate aseară.

Se ridică şi fuge cât poate de repede, să vadă ce-are mama de plânge isteric şi urlă în bătătură. Ameţit de aburii alcoolului ce-i tot curseseră pe sub nas ziua întreagă şi de lingurile din care tot gustase, nu prea avea chef de glume proaste, aşa că înainta şovăind şi bombănind tot felul de înjurături, către locul dezastrului. În curtea oilor, pe grămada de comină încă aburindă pe care o tot mărise pe măsură ce golea cazanul să-l umple la loc, zăcea tot cârdul de raţe, cu tot cu răţoii afereţi, cu capurile într-o parte, tăcute ca moartea. Tot ciugulind din comina îmbibată cu alcool, căzuseră pentru patrie, la fel de îmbibate şi ele.

– Ei, s-au dus, s-au dus, dă-le dracului! Ce vrei acum? Crezi că dacă urli în bătătură învie?! zise el supărat, ridicând de aripă una din ele şi privind-o cu interes cum stătea bleagă, cu capul atârnând, de parcă urletele mamei le omorâse, nu ţuica lui. Sunt calde încă. Pune mâna şi ia-le puful măcar, să ne alegem şi noi cu ceva de pe urma lor. Hai, şi nu mai smiorcăi atât, că-ţi dau eu motiv de plâns acu’!!

S-a pus biata mama, cu lacrimile în barbă, să jumulească penele de pe raţe. Raţele grase, îndopate, o făceau să-şi plângă de milă. Mândria curţii ei era acum dusă. Nu apucase să taie măcar una s-o pună pe varză la cuptor, acum nu mai avea ocazia. Într-un târziu, când a terminat, s-a dus obosită şi obidită la culcare, fără să mai mănânce ceva. Tata dormea demult, mulţumit că şi-a terminat treaba pe ziua aceea. Prea puţin îl durea acum de raţele moarte. Dacă aşa a fost să fie, de ce să-şi mai bată capul?

Dimineaţa , când încă nu se mijise de ziuă, zarvă mare la uşă.

– Scoal’, fă! Nu auzi că mor raţele alea de foame?!

– Ce raţe, mă? Nu vezi că nici nu s-a luminat? Îţi arde de glume acum, fi-ţ-ar făcutul al dracului! Obosită şi încă buimacă, mama se întoarce pe partea cealaltă. Trec aşa câteva minute, timp în care se cufundă imediat la loc în lumea viselor.

– Vioricoo, scoal’, fă! Nu auzi raţele alea? Le-am dat ieri o grămadă de mâncare şi acum sunt flămânde iar, fi-le-ar guşile ale dracului, că parcă sunt saci fără fund. Când or fi flămânzit aşa? – bombăne ameţit, îmboldind-o pe mama să se ridice din pat. Parcă aude şi ea ceva şi visează că se scoală şi le uşuie de la scară în mijlocul bătăturii, dracuindu-le cu foc şi învăluindu-le ca de obicei cu privirea drăgăstoasă şi mulţumită. Se mişcă, se ridică în capul oaselor pe marginea patului şi începe să se îmbrace, pe jumătate adormită. Acum se aude clar măcăneala. De parcă se băteau turcii la gura lor.

– Oleleeee, Viţule, scoal’!!!!

Trezită brusc din somn, cu bluza trasă peste cap şi pe o mânecă, îl zgâlţâie violent pe tata, care adormise liniştit la loc.

– Ce-ai fă, înnebunişi?! Ce-ţi veni?!

– Mă, de unde avem noi raţe? Nu muriră ieri toate?

Buimac şi speriat, tata aprinde lumina şi iese repede în prag, numai în izmene. În faţa uşii, tot cârdul de raţe în pielea goală tremura şi măcănea, făcând o gălăgie infernală. Se treziseră din beţie dezbrăcate ca vai de ele şi acum îşi cereau disperate penele înapoi.

Cântec

Cum să-mi împiedec sufletul

să nu-l ajungă cutremurat pe-al tău?

Cum să-l înalţ deasupra ta

spre alte lucruri, altundeva?

O, cum, cum l-aş aduna lângă ceva pierdut în întunerec,

într-un ungher tăcut, străin, nefrămătând,

ce nu se-ndepărtează când adâncurile-ţi lunecă departe, unduind.

Ci tot ce ne-nfioară, pe tine şi pe mine,

ne împreună totuşi aşa cum un arcuş

din două strune-un singur sunet scoate.

Pe ce vioară suntem înstrunaţi?

Şi ce artist ne ţine-n mâna lui, cântec cum altul nu-i?

Cântec de dragoste

Rainer Maria Rilke

Voi zăbovi în palma ta…o vreme

Aş locui în ochii tăi, o vreme, 
să văd cum munţii încă nasc izvoare; 
Când îl sărută-n taină căprioare, 
să simt cum firul ierbii încă geme. 

În pumnul tău aş locui, o vreme, 
de tine să mă simt la sân purtată 
Precum o mierlă care-a fost vânată 
şi stă rănită printre crizanteme. 

Aş locui în părul tău, o vreme, 
s-ascult cum vântul şuieră prin crânguri; 
Tu, scuturându-ţi tâmplele de gânduri, 
să îmi reciţi în şoaptă mici poeme. 

Aş locui sub paşii tăi, o vreme, 
să-mi poţi reda odihna unui drum 
Iar norii grei, bolnavi de-atâta fum, 
să îi aduni cu sârg în ninse gheme. 

Şi-atunci cand glasul meu o sa te cheme
să-mbraci toţi pomii-n haine de crăiasă. 
Eu, fulg de nea întors din nou acasă, 
voi zăbovi în palma ta…o vreme.

Poem şoptit,

Elena Glodean

Drumul

A nins toată noaptea ca în sfârşit de lume. Dimineaţă când s-au trezit, stratul de zăpadă trecea lejer de cizme. Puţini erau cei care se încumetaseră să ia nămeţii în piept şi pe stradă abia erau vizibile urmele a celor câteva maşini mânate de cine ştie ce nevoi pe drumuri în dimineaţa aceea albă de iarnă veritabilă. Pe trotuare, din loc în loc, câte o urmă adâncă de bocanc, semn că pensionarii trecuseră  să-şi cumpere laptele sau pâinea. Era sâmbăta lor liberă şi el făcuse bagajul de aseară, să plece la ţară. Pe o vreme ca aceea drumurile erau de obicei închise. Dar nu voia să renunţe.

La autogară, nici un autobuz nu pleca. Drumurile erau închise, cursele suspendate. Orice om cu scaun la cap s-ar fi întors din drum şi ar fi aşteptat să se deschidă din nou drumurile. Nu el. Ţinea neapărat să ajungă în ziua aceea la ţară, aşa că va face tot posibilul să ajungă. Dacă prin minune se va întâmpla să se întoarcă din drum, avea măcar conştiinţa împăcată că a făcut tot posibilul. Au ieşit la ocazie. Trec minutele unul după altul. Tic-tac, tic-tac, tic-tac, se adună unul câte unul până trece o oră întreagă fără să treacă nici o maşină. În raiul alb totul e linişte, doar din când în când, câte un trecător grăbit, merge cu capul în pământ către treburile zilnice. Picioarele îi îngheţaseră în cizmele îmblănite în care mai îndesase şi o pereche de ciorapi flauşaţi, plus una de lână. Degeaba. Degetele prinse în menghina încălţării nu reuşeau să se mişte suficient cât să-şi pună sângele în mişcare şi să simtă oarecare căldură. Ace de gheaţă urcau în sus, spre gambă, pe sub stratul protector al dresului, pantalonilor de trening şi blugilor ţepeni deja. Frigul o cuprindea din interior.

Într-un final, când deja îşi pierduse orice speranţă, opreşte o dacie. Încearcă să ajungă la Vânju Mare. Îi ia până la Rogova, dacă vor. Vor. El vrea. Urcă. Ea în spate, el lângă şofer, care se bucură de companie pe o vreme câinoasă ca asta. Omul venise de joi cu cartofi la piaţă. Îl prinsese vremea rea în oraş şi nu avea unde să stea. Dormise două nopţi la o rudă, dar şi rudele se satură să te ţină, când în casă e frig şi mâncarea nu ajunge pentru toţi. Oricum, nu suporta să stea închis acolo, între patru pereţi, când acasă îl aşteaptă nevasta, o sobă caldă pe care abureşte oala cu sarmale şi ţuica fiartă. Are gospodărie mare, nu o poate lăsa în spinarea nevestei prea mult.

Drumul e pustiu. Nimeni nu se încumetă să plece pe o vreme ca asta. Noroc că pe dealul Stârminei a trecut un plug. E chiar în faţa lor. Peisajul e de vis. În dreapta şi-n stânga drumului şerpuitor pădurea îşi etalează copacii albi, îmbătrâniţi cu crengile plecate de nea. Fulgii cad şi aştern deasupra văii de la picioare o minunată ceaţă fâşâitoare, natura parcă a încremenit. Nu se aude nici o aripă, nici un pas de sălbăticiune nu tulbură liniştea aşternută.

Ajung cu chiu cu vai la Rogova. ” De aici vă descurcaţi singuri!” Coboară amândoi şi încep să aştepte un alt mijloc de transport care să-i ducă mai departe, către Vânjuleţ, Pătule, Gruia. Nu trece nimic. În curţi, din loc în loc se aude câte un gospodar ce se chinuie să facă pârtie. Hârşt – hârşt, hârşt – hârşt. Pe hornuri fumul se ridică leneş şi probabil că oamenii stau liniştiţi şi veseli la căldură, în căminele lor primitoare. Nici măcar copiii cu sănii nu se văd pe afară. Satul e tăcut şi pustiu. Trece un sfert de oră, mai trece unul… Picioarele ce aproape apucaseră să se dezgheţe, îngheaţă la loc. Dacă nu găsesc urgent ceva, îngheaţă de tot. Până la urmă trece pe lângă ei o căruţă. „Unde mergeţi taică, pe punerea asta de cap?” „La Izvoare, tataie!” „Vai de păcatele mele, dar cum ajungeţi până acolo că nu circulă nimic!?” ” Mata unde mergi?” „Ia, până în Vânjuleţ, să iau nişte coceni pentru calul ăsta de la un megieş.” ” Ia-ne şi pe noi până acolo, vedem pe urmă ce mai facem. Poate trece cineva cunoscut pe lângă noi!” „Hai, urcaţi!” Şi urcă.

Din Rogova până la Vânjuleţ e o aruncătură de băţ. Vara mergi fluierând. Acum însă, calul se opinteşte greu cu pieptul în ulubă, picioarele i se afundă în omăt şi nările îi freamătă sforăind şi scoţând aburi calzi de care fulgii se topesc instantaneu. Ajung până la urmă şi la destinaţie şi trebuie să coboare. „Să trăieşti, moşule! Mulţumim!” ” Drum bun, taică! Aveţi grijă ca acum se face noapte şi voi aveţi drum lung!”. De data asta nu mai aşteaptă. Merg înainte cu capul plecat, prin ninsoarea ce le bate în faţă. El înainte, ea după el, pas cu pas, înfruntând vântul câmpului. Nu mai sunt case în jur şi până la Pătule e mult, numai drum în câmp deschis.

În zare se văd negri, ieşind din zăpadă parii de la gardul unei stâni. Şoseaua s-a făcut una cu pământul, întindere albă cât vezi cu ochii. Dacă nu ar fi plopii înalţi de pe margine, s-ar rătăci. S-au încălzit. Mersul şi liniştea drumului o îndeamnă să se oprească şi să se aşeze puţin în zăpadă. El grăbeşte pasul şi-o îndeamnă să se ţină după el. Se teme să nu cumva să-i prindă întunericul aşa departe de sat. Cât au mers, numai Dumnezeu ştie. Ei nu mai ştiu nici cât e ceasul, nici cât au făcut, nici pe unde sunt. Târziu, când se apropiau de sat, îi ajunge din spate o maşină. Mană cerească!

„Unde mergeţi, copii?” ” La Izvoare!” ” Hai că vă duc eu până la Gruia, găsiţi voi ceva de acolo!” ” Cum v-aţi încumetat voi, taică, să plecaţi pe vremea asta la drum? De unde veniţi?” ” De la Severin!” ” De la Severin?! Măi, tată, măi! Ce-aţi gândit când aţi văzut cum ninge? Nu ştiaţi că aşa va fi?” Tac. Amândoi. Ce să spună? Bine că i-a luat omul acela. O mare parte din drum l-au acoperit. Din curbă de la Gruia până acasă pot merge şi pe jos, nu mai contează. E aproape.

Ajung, şoferul opreşte în curbă, ei coboară şi o iau din nou voiniceşte la picior. De data aceasta parcă a amurgit şi zăpada necălcată de picior de om scârţâie sub tălpi. În cizme, picioarele nu se mai simt. S-au umflat atât de tare, că svâcnesc să iasă afară. S-ar descălţa, dar nu se poate opri. Şi apoi, ude, nu mai are cum le băga înapoi în cizmă. Înaintează greu, dar nu se lasă. Mai e puţin, din ce în ce mai puţin. Au ajuns la ogaşul de unde de obicei se vede Dunărea. Acum se văd în depărtare doar nişte copacii, umbre cenuşii în zarea albă.

Trec curba şi încep să vadă satul. Turla bisericii creşte uşor pe măsură ce înaintează şi asta le dă putere să grăbească pasul. Via gostatului doarme sub omăt, mormintele cimitirului la fel. Se disting crucile albe pe zăpada şi mai albă. Literele scrise cu vopsea neagră parcă ar fi muşte supărătoare ce tulbură odihna ochilor. Se hotărăsc să taie drumul către casă pe lângă gardul cimitirului. Ogaşul, neumblat, pe primeşte paşii afundându-i până la genunchi în stratul gros de nea. Nu se mai întorc la şosea. Merg aşa, la vale, duşi de forţa de atracţie a pământului, până dau în uliţă, apoi în pârâul negru ce-adună toate apele izvoarelor şi le duce vesel şi cald până la Dunăre. Dacă s-ar rostogoli, ar ajunge jos bulgări de zăpadă.

Apa pârâului abureşte, fulgii se topesc imediat ce-i ating luciul şi clipocesc veseli împreună până hăt, departe. Doar doi paşi îi mai despart de casă. Intră pe poartă oameni de zăpadă umblători, cu sacoşe în mâini şi bătrânii se crucesc. Trăpăie pe alee să se scuture cât de cât de zăpada care li s-a prins şi s-a întărit pe cojoacele din piele de miel, pe gene, în păr, pe căciuli. „Mă mumă, voi sunteţi nebuni? Cu ce-aţi venit pe vremea asta de sunteţi albi de sus până jos?” ” Pe jos, Mică!” ” Doamne apără, aţi îngheţat de tot! Hai repede în casă, să vă încălziţi. Minte aţi avut voi să plecaţi dacă nu venea nici un autobuz?” „Ei, noru-ta! Nu am mai scăpat de gura ei, să vină să-şi vadă fata!”