Pe vremea comunismului nu aveai voie să-ţi faci singur băutura acasă. Se construiseră cazane mari, într-una din clădirile CAP-ului şi toţi sătenii erau obligaţi să meargă să-şi fiarbă acolo ţuica, plătind, bineinţeles, cota parte pentru „binele comunităţii”. Tata nu a fost niciodată un bun cetăţean din acest punct de vedere. Îi înjura şi-şi făcea treaba singur, ca mai toţi gospodarii din sat, dealtfel. Împrumuta un cazan de la un unchi şi-l aşeza în grădină, ferit de ochii lumii. Acolo fierbea fructele puse la macerat, făcea ţuică, iar noi, stând pe lângă foc, coceam porumb de lapte în spuză şi ascultam poveşti.
Într-o toamnă târzie, după ce a cules via şi a aşezat cuminte zaibărul în butoi, s-a apucat ca de obicei, să fiarbă comina rămasă. Noi plecasem care-ncotro pe la şcoli, mari fiind de acum, aşa că a fost nevoit să-şi facă singur treaba. Mama pleca dimineaţa la lucru, se întorcea seara, iar el profita cu folos de cele câteva zile de concediu pe care le avea. Lucrurile mergeau strună. În satul aproape pustiu razele soarelui îmbrăcau blând casele şi le poleiau geamurile cu aur cald, oamenii dădeau zor să termine de cules viile de pe dealuri, porumbul şi sfecla înainte să se strice vremea, timpul era cum nu se poate mai prielnic pentru o astfel de activitate ascunsă şi plăcută. Umplea cazanul, lipea alambicul, punea foc şi aştepta răbdător ca lichidul magic să înceapă să curgă pe ţeavă, schimbând din când în când apa din butoi, ca ţeava să rămână rece şi să nu lase alcoolul să se evapore aiurea. Ţuica începea să curgă iar el gusta cu lingura, să vadă dacă produsul finit e bun sau nu.
În jurul butoiului cu apă se făcuse o baltă de toată frumuseţea, iar raţele de care mama era atât de mândră îşi tot făceau de lucru măcănind şi căutând cu ciocul prin apa noroioasă. În anul ăla se întrecuse pe ea. Avea treizeci de raţe dolofane, cu penele lucioase, păzite straşnic de doi răţoi cu pene albastre pe gât şi glasuri răguşite. Ele, gălăgioase nevoie mare dădeau trezirea în fiecare dimineaţă. Ce cocoşi cântători, ce raze rebele de soare? La primele semne ale zilei ce începea să mijească, raţele, flămânzite peste noapte, se adunau ciopor în faţa uşii şi începeau o zarvă care ar fi sculat din somn până şi morţii să le dea de mâncare. Erau într-un fel şi paznicii casei, acelaşi tratament aplicându-l şi tuturor celor ce strigau la poartă sau călcau pragul casei. Erau ca gâştele Romei, atente la tot ce mişcă în jurul lor, gata oricând să dea alarma.
L-au înnebunit pe tata. Le-a tot dat el de mâncare, sperând ca astfel să scape de compania lor gălăgioasă, dar atrase de apă, stăteau ca nişte gaiţe pe capul lui. Până la urmă, sătul de măcăneală, le-a închis în curtea oilor, liberă în acel moment pentru că oile veneau acasă abia după ce cădea prima zăpadă. Liniştit acum, şi-a văzut în continuare de treabă, bucuros că provizia de ţuică creştea, comina scădea şi lucrul se apropia de sfârşit. Când a ajuns mama acasă, aproape amurgea. S-a dus repede să pună să gătească ceva, apoi a intrat în curtea păsărilor, să le potolească de culcare.
– Viţule, nu se văd raţele alea deloc! Pe unde or fi?
– Vezi că le-am închis în curtea oilor că mă înnebuneau aici, numai în baltă lângă mine stăteau! Le-am umflat de mâncare toată ziua, nu-ţi bate capul cu ele.
– Mă duc măcar să le dau drumul să treacă la culcare… Oleleeeeee! Ce făcuşi mă, omorâşi raţele! Ce le-ai dat de mâncare?
– Ce-ai fă, ai înnebunit?! Grăunţe, ce să le dau!? Le-am aruncat boabe de porumb din alea curăţate aseară.
Se ridică şi fuge cât poate de repede, să vadă ce-are mama de plânge isteric şi urlă în bătătură. Ameţit de aburii alcoolului ce-i tot curseseră pe sub nas ziua întreagă şi de lingurile din care tot gustase, nu prea avea chef de glume proaste, aşa că înainta şovăind şi bombănind tot felul de înjurături, către locul dezastrului. În curtea oilor, pe grămada de comină încă aburindă pe care o tot mărise pe măsură ce golea cazanul să-l umple la loc, zăcea tot cârdul de raţe, cu tot cu răţoii afereţi, cu capurile într-o parte, tăcute ca moartea. Tot ciugulind din comina îmbibată cu alcool, căzuseră pentru patrie, la fel de îmbibate şi ele.
– Ei, s-au dus, s-au dus, dă-le dracului! Ce vrei acum? Crezi că dacă urli în bătătură învie?! zise el supărat, ridicând de aripă una din ele şi privind-o cu interes cum stătea bleagă, cu capul atârnând, de parcă urletele mamei le omorâse, nu ţuica lui. Sunt calde încă. Pune mâna şi ia-le puful măcar, să ne alegem şi noi cu ceva de pe urma lor. Hai, şi nu mai smiorcăi atât, că-ţi dau eu motiv de plâns acu’!!
S-a pus biata mama, cu lacrimile în barbă, să jumulească penele de pe raţe. Raţele grase, îndopate, o făceau să-şi plângă de milă. Mândria curţii ei era acum dusă. Nu apucase să taie măcar una s-o pună pe varză la cuptor, acum nu mai avea ocazia. Într-un târziu, când a terminat, s-a dus obosită şi obidită la culcare, fără să mai mănânce ceva. Tata dormea demult, mulţumit că şi-a terminat treaba pe ziua aceea. Prea puţin îl durea acum de raţele moarte. Dacă aşa a fost să fie, de ce să-şi mai bată capul?
Dimineaţa , când încă nu se mijise de ziuă, zarvă mare la uşă.
– Scoal’, fă! Nu auzi că mor raţele alea de foame?!
– Ce raţe, mă? Nu vezi că nici nu s-a luminat? Îţi arde de glume acum, fi-ţ-ar făcutul al dracului! Obosită şi încă buimacă, mama se întoarce pe partea cealaltă. Trec aşa câteva minute, timp în care se cufundă imediat la loc în lumea viselor.
– Vioricoo, scoal’, fă! Nu auzi raţele alea? Le-am dat ieri o grămadă de mâncare şi acum sunt flămânde iar, fi-le-ar guşile ale dracului, că parcă sunt saci fără fund. Când or fi flămânzit aşa? – bombăne ameţit, îmboldind-o pe mama să se ridice din pat. Parcă aude şi ea ceva şi visează că se scoală şi le uşuie de la scară în mijlocul bătăturii, dracuindu-le cu foc şi învăluindu-le ca de obicei cu privirea drăgăstoasă şi mulţumită. Se mişcă, se ridică în capul oaselor pe marginea patului şi începe să se îmbrace, pe jumătate adormită. Acum se aude clar măcăneala. De parcă se băteau turcii la gura lor.
– Oleleeee, Viţule, scoal’!!!!
Trezită brusc din somn, cu bluza trasă peste cap şi pe o mânecă, îl zgâlţâie violent pe tata, care adormise liniştit la loc.
– Ce-ai fă, înnebunişi?! Ce-ţi veni?!
– Mă, de unde avem noi raţe? Nu muriră ieri toate?
Buimac şi speriat, tata aprinde lumina şi iese repede în prag, numai în izmene. În faţa uşii, tot cârdul de raţe în pielea goală tremura şi măcănea, făcând o gălăgie infernală. Se treziseră din beţie dezbrăcate ca vai de ele şi acum îşi cereau disperate penele înapoi.
Apreciază:
Apreciere Încarc...