Lecţia

rugaciune

Am o colegă pe care viaţa a încercat-o poate mai mult decât trebuia şi care mie îmi este în suflet tocmai datorită acestor încercări. Se zice să nu dea Dumnezeu omului atât cât poate duce. Ei i-a dat cu deasupra, deşi, în aparenţă, e cea mai temătoare şi superstiţioasă fiinţă ce poate exista. I-a tremurat inima pentru amândoi părinţii ei şi a avut parte să-i ţină de mână până şi-au dat sufletul. Şi-a îngrijit mama bolnavă de o boală înfiorătoare, cu un devotament demn de toată lauda, deşi nu putea dormi şi picioarele îi tremurau de oboseală, greaţă, spaimă. Nu voia s-o piardă, îi era atât de frică să rămână fără ea, încât a făcut mai mult decât era omeneşte posibil să-i pelungească viaţa, chiar dacă ultimele luni nu i-au fost decât o agonie.

Când bătrâna a închis ochii, am crezut că o să se prăbuşească psihic. Nu a picat. Cu antidepresive, cu ajutorul rugăciunilor, a rămas în picioare. Nu a trecut mult timp şi a trebuit să-şi opereze de urgenţă soţul. O altă boală, la fel de urâtă, instalată probabil de mult timp, pe fondul unor excese de neimaginat. Soţul ei, un om cât un munte, cu o rezistenţă cum rar mi-a fost dat să văd la cineva. Un om care i-a făcut viaţa un coşmar de multe ori, care a blestemat şi urma paşilor ei tot de atâtea ori, care îşi râdea de devotamentul ei pentru mama bătrână şi bolnavă. Nu-mi pot scoate din minte acel ” Ce fă, cât vrei să trăiască mă-ta? Să mor eu înaintea ei?” , urmat de înjurături şi blesteme care de care mai negre şi mai urâte.

Nu l-am plăcut. Dumnezeu mi-e martor că am simţit în el toată brutalitatea şi autosuficienţa fostului meu soţ. Tot ce-a fost urât în căsnicia mea, vedeam ca în oglindă în căsnicia acestei femei. Nu a dus-o niciodată bine cu el. Când era tânăr o bătea de o lăsa lată, apoi, ca s-o împace, îi cumpăra cele mai scumpe bijuterii, haine de blană sau mai ştiu eu ce capricii îi satisfăcea, să-l ierte. Tuturor le-a fost teamă de el. Era în putere, toca banii pe nimicuri şi plăceri efemere şi devenea violent de câte ori ea nu era de acord cu acţiunile lui. După înmormântarea mamei ei a bătut-o crunt, în curte, pentru un nimic. Apoi s-a îmbolnăvit şi ea l-a îngrijit cum a ştiut mai bine. Îi părea rău de el, de anii petrecuţi împreună, de averea pe care o făcuseră amândoi.

A ieşit el din spital şi ea a primit o nouă lovitură. A fost diagnosticată cu cancer la sân şi a început lungul şir al tratamentelor chinuitoare şi distructive cu citostatice şi adjuvantele acestora. Când a aflat diagnosticul, el a început să plângă. Şi-a cerut iertare pentru tot ce i-a făcut şi, ca niciodată, în atâţia ani de căsnicie, au stat de vorbă calm şi cald o noapte întreagă. Cu câteva zile înainte se certaseră şi o bătuse de plecase de acasă, săraca, când reuşise să scape din mâinile lui. De atunci episoadele de acalmie s-au succedat cu cele violente de multe ori în casa lor. O întrebam cum de mai rezistă şi îmi venea să-l strâng de gât când vedeam cât de rău îi este şi ştiam că el a contribuit în mare măsură la boala ei.

Apoi… el a fost din ce în ce mai rău. Nu a vrut să ţină regim, nici să facă tot tratamentul prescris de medic, dar asta nu era o noutate. Avea diabet de o viaţă, cu tensiune mare, cu tot tacâmul aferent şi niciodată nu se abţinuse de la mâncare şi de la micile plăceri ale vieţii. Ea îl mai ocăra şi-ncerca să-l oblige să se păstreze, el o înjura şi făcea tot ce ştia. Doar când îi era rău intra în panică şi o suna aproape plângând, s-o cheme acasă, să-i fie alături. Până când, săptămâna trecută a cedat. I-a fost foarte rău, ea a chemat salvarea, el a refuzat să meargă la spital, cum făcea de obicei. A doua zi, nu l-au mai lăsat acasă, l-au dus cu forţa la spital cu insuficienţă respiratorie, renală, cu sângerare în plămâni. Medicii i-au spus că are o pneumonie avansată şi că va necesita mult tratament pentru a se vindeca. Dar tratamentul lor nu-l ajuta cu nimic, dincontră.

În câteva zile starea lui s-a tot înrăutăţit, până când azi i-a cedat inima şi a făcut două infarcturi. S-au chinuit medicii şi l-au resuscitat, dar nu se ştie dacă apucă dimineaţa. Văzând starea în care este, sora lui nu a mai îndurat şi i-a spus colegei mele adevărul. El ştia de când s-a operat că nu mai are decât cel mult şase luni de trăit. Că a refuzat recomandarea medicilor de a-i face anus contra naturii şi tratamentul cu citostatice şi le-a impus tuturor tăcere. Voia într-un fel să-i protejeze pe soţia şi pe copilul lui. A îndurat toate aceste luni durerile şi evoluţia bolii cum a ştiut mai bine. Mai plângându-se, mai înjurând, mai revoltându-se. Dar nu a scos un cuvânt despre sfârşitul pe care îl simţea apropiindu-se.

Azi simt nevoia să-mi cer iertare. Mi-am permis să-l judec şi să-l cataloghez, fără să-l cunosc cu adevărat. Niciodată nu poţi ghici după comportamentul public cât poate un om să iubească în felul lui, bădăran şi brutal, astfel încât, pentru a-şi scuti soţia fricoasă de câteva luni de coşmaruri în care i-ar fi tremurat inima la fiecare strănutat, e în stare să îndure singur chinul numărării ultimelor luni, zile, ore, din viaţa ce i se scurge încet şi sigur printre degete. În felul lui, şi-a răscumpărat acum toată suferinţa de i-a provocat-o o viaţă. Azi am primit o lecţie. Una dură, grea, apăsătoare.  O lecţie despre boală şi demnitatea ei.

Anunțuri

5 comentarii

Din categoria jurnal

5 răspunsuri la „Lecţia

  1. Dan

    Complicat de comentat. Ok, ultimele 6 luni pot fi justificate, iertate, înțelese. Dar ce facem cu restul lunilor, cu anii ?

    Apreciază

    • Ei, Dane. Asta poate ierta doar ea, daca are puterea. Si Dumnezeu. Eu am reusit sa iert abia dupa ce am plecat, dar am adunat atata amaraciune, incat si acum sunt momente in care imi simt sufletul ingenunchiat.
      Probabil moartea lui va aduce cu ea si iertarea ei.

      Apreciază

  2. Mie imi pare rau de ea. De el, ce pot sa zic, nu doresc raul nimanui, dar cred ca a primit ce a meritat.. Trist oricum..

    Apreciază

    • Bună, Cristina!
      Da, şi mie îmi pare rău de ea, a avut multe de îndurat şi încă nu s-a terminat. Pe el l-a iertat Dumnezeu, a murit alaltăieri. Am fost aseara la înmormântare… EA singură în mijlocul lupilor. Tot neamul lui aşteaptă să se termine s-o şfâşie. Şi săptămâna viitoare o aşteaptă o nouă serie de citostatice. Maia trist de atât ce poate fi?

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s