Drumul

iarnamijlA nins toată noaptea ca în sfârşit de lume. Dimineaţă când s-au trezit, stratul de zăpadă trecea lejer de cizme. Puţini erau cei care se încumetaseră să ia nămeţii în piept şi pe stradă abia erau vizibile urmele a celor câteva maşini mânate de cine ştie ce nevoi pe drumuri în dimineaţa aceea albă de iarnă veritabilă. Pe trotuare, din loc în loc, câte o urmă adâncă de bocanc, semn că pensionarii trecuseră  să-şi cumpere laptele sau pâinea. Era sâmbăta lor liberă şi el făcuse bagajul de aseară, să plece la ţară. Pe o vreme ca aceea drumurile erau de obicei închise. Dar nu voia să renunţe.

La autogară, nici un autobuz nu pleca. Drumurile erau închise, cursele suspendate. Orice om cu scaun la cap s-ar fi întors din drum şi ar fi aşteptat să se deschidă din nou drumurile. Nu el. Ţinea neapărat să ajungă în ziua aceea la ţară, aşa că va face tot posibilul să ajungă. Dacă prin minune se va întâmpla să se întoarcă din drum, avea măcar conştiinţa împăcată că a făcut tot posibilul. Au ieşit la ocazie. Trec minutele unul după altul. Tic-tac, tic-tac, tic-tac, se adună unul câte unul până trece o oră întreagă fără să treacă nici o maşină. În raiul alb totul e linişte, doar din când în când, câte un trecător grăbit, merge cu capul în pământ către treburile zilnice. Picioarele îi îngheţaseră în cizmele îmblănite în care mai îndesase şi o pereche de ciorapi flauşaţi, plus una de lână. Degeaba. Degetele prinse în menghina încălţării nu reuşeau să se mişte suficient cât să-şi pună sângele în mişcare şi să simtă oarecare căldură. Ace de gheaţă urcau în sus, spre gambă, pe sub stratul protector al dresului, pantalonilor de trening şi blugilor ţepeni deja. Frigul o cuprindea din interior.

Într-un final, când deja îşi pierduse orice speranţă, opreşte o dacie. Încearcă să ajungă la Vânju Mare. Îi ia până la Rogova, dacă vor. Vor. El vrea. Urcă. Ea în spate, el lângă şofer, care se bucură de companie pe o vreme câinoasă ca asta. Omul venise de joi cu cartofi la piaţă. Îl prinsese vremea rea în oraş şi nu avea unde să stea. Dormise două nopţi la o rudă, dar şi rudele se satură să te ţină, când în casă e frig şi mâncarea nu ajunge pentru toţi. Oricum, nu suporta să stea închis acolo, între patru pereţi, când acasă îl aşteaptă nevasta, o sobă caldă pe care abureşte oala cu sarmale şi ţuica fiartă. Are gospodărie mare, nu o poate lăsa în spinarea nevestei prea mult.

Drumul e pustiu. Nimeni nu se încumetă să plece pe o vreme ca asta. Noroc că pe dealul Stârminei a trecut un plug. E chiar în faţa lor. Peisajul e de vis. În dreapta şi-n stânga drumului şerpuitor pădurea îşi etalează copacii albi, îmbătrâniţi cu crengile plecate de nea. Fulgii cad şi aştern deasupra văii de la picioare o minunată ceaţă fâşâitoare, natura parcă a încremenit. Nu se aude nici o aripă, nici un pas de sălbăticiune nu tulbură liniştea aşternută.

Ajung cu chiu cu vai la Rogova. ” De aici vă descurcaţi singuri!” Coboară amândoi şi încep să aştepte un alt mijloc de transport care să-i ducă mai departe, către Vânjuleţ, Pătule, Gruia. Nu trece nimic. În curţi, din loc în loc se aude câte un gospodar ce se chinuie să facă pârtie. Hârşt – hârşt, hârşt – hârşt. Pe hornuri fumul se ridică leneş şi probabil că oamenii stau liniştiţi şi veseli la căldură, în căminele lor primitoare. Nici măcar copiii cu sănii nu se văd pe afară. Satul e tăcut şi pustiu. Trece un sfert de oră, mai trece unul… Picioarele ce aproape apucaseră să se dezgheţe, îngheaţă la loc. Dacă nu găsesc urgent ceva, îngheaţă de tot. Până la urmă trece pe lângă ei o căruţă. „Unde mergeţi taică, pe punerea asta de cap?” „La Izvoare, tataie!” „Vai de păcatele mele, dar cum ajungeţi până acolo că nu circulă nimic!?” ” Mata unde mergi?” „Ia, până în Vânjuleţ, să iau nişte coceni pentru calul ăsta de la un megieş.” ” Ia-ne şi pe noi până acolo, vedem pe urmă ce mai facem. Poate trece cineva cunoscut pe lângă noi!” „Hai, urcaţi!” Şi urcă.

Din Rogova până la Vânjuleţ e o aruncătură de băţ. Vara mergi fluierând. Acum însă, calul se opinteşte greu cu pieptul în ulubă, picioarele i se afundă în omăt şi nările îi freamătă sforăind şi scoţând aburi calzi de care fulgii se topesc instantaneu. Ajung până la urmă şi la destinaţie şi trebuie să coboare. „Să trăieşti, moşule! Mulţumim!” ” Drum bun, taică! Aveţi grijă ca acum se face noapte şi voi aveţi drum lung!”. De data asta nu mai aşteaptă. Merg înainte cu capul plecat, prin ninsoarea ce le bate în faţă. El înainte, ea după el, pas cu pas, înfruntând vântul câmpului. Nu mai sunt case în jur şi până la Pătule e mult, numai drum în câmp deschis.

În zare se văd negri, ieşind din zăpadă parii de la gardul unei stâni. Şoseaua s-a făcut una cu pământul, întindere albă cât vezi cu ochii. Dacă nu ar fi plopii înalţi de pe margine, s-ar rătăci. S-au încălzit. Mersul şi liniştea drumului o îndeamnă să se oprească şi să se aşeze puţin în zăpadă. El grăbeşte pasul şi-o îndeamnă să se ţină după el. Se teme să nu cumva să-i prindă întunericul aşa departe de sat. Cât au mers, numai Dumnezeu ştie. Ei nu mai ştiu nici cât e ceasul, nici cât au făcut, nici pe unde sunt. Târziu, când se apropiau de sat, îi ajunge din spate o maşină. Mană cerească!

„Unde mergeţi, copii?” ” La Izvoare!” ” Hai că vă duc eu până la Gruia, găsiţi voi ceva de acolo!” ” Cum v-aţi încumetat voi, taică, să plecaţi pe vremea asta la drum? De unde veniţi?” ” De la Severin!” ” De la Severin?! Măi, tată, măi! Ce-aţi gândit când aţi văzut cum ninge? Nu ştiaţi că aşa va fi?” Tac. Amândoi. Ce să spună? Bine că i-a luat omul acela. O mare parte din drum l-au acoperit. Din curbă de la Gruia până acasă pot merge şi pe jos, nu mai contează. E aproape.

Ajung, şoferul opreşte în curbă, ei coboară şi o iau din nou voiniceşte la picior. De data aceasta parcă a amurgit şi zăpada necălcată de picior de om scârţâie sub tălpi. În cizme, picioarele nu se mai simt. S-au umflat atât de tare, că svâcnesc să iasă afară. S-ar descălţa, dar nu se poate opri. Şi apoi, ude, nu mai are cum le băga înapoi în cizmă. Înaintează greu, dar nu se lasă. Mai e puţin, din ce în ce mai puţin. Au ajuns la ogaşul de unde de obicei se vede Dunărea. Acum se văd în depărtare doar nişte copacii, umbre cenuşii în zarea albă.

Trec curba şi încep să vadă satul. Turla bisericii creşte uşor pe măsură ce înaintează şi asta le dă putere să grăbească pasul. Via gostatului doarme sub omăt, mormintele cimitirului la fel. Se disting crucile albe pe zăpada şi mai albă. Literele scrise cu vopsea neagră parcă ar fi muşte supărătoare ce tulbură odihna ochilor. Se hotărăsc să taie drumul către casă pe lângă gardul cimitirului. Ogaşul, neumblat, pe primeşte paşii afundându-i până la genunchi în stratul gros de nea. Nu se mai întorc la şosea. Merg aşa, la vale, duşi de forţa de atracţie a pământului, până dau în uliţă, apoi în pârâul negru ce-adună toate apele izvoarelor şi le duce vesel şi cald până la Dunăre. Dacă s-ar rostogoli, ar ajunge jos bulgări de zăpadă.

Apa pârâului abureşte, fulgii se topesc imediat ce-i ating luciul şi clipocesc veseli împreună până hăt, departe. Doar doi paşi îi mai despart de casă. Intră pe poartă oameni de zăpadă umblători, cu sacoşe în mâini şi bătrânii se crucesc. Trăpăie pe alee să se scuture cât de cât de zăpada care li s-a prins şi s-a întărit pe cojoacele din piele de miel, pe gene, în păr, pe căciuli. „Mă mumă, voi sunteţi nebuni? Cu ce-aţi venit pe vremea asta de sunteţi albi de sus până jos?” ” Pe jos, Mică!” ” Doamne apără, aţi îngheţat de tot! Hai repede în casă, să vă încălziţi. Minte aţi avut voi să plecaţi dacă nu venea nici un autobuz?” „Ei, noru-ta! Nu am mai scăpat de gura ei, să vină să-şi vadă fata!”

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Dezrădăcinare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s