Ghiocelul

De câteva zile soarele tot prinde  putere. Aurește cu razele lui toată întinderea albă, făcând-o să strălucească din mii și mii de diamante orbitoare. Căldura lui face pârâul să zburde, clipocindu-şi vesel apa limpede de cristal în vârtejuri mici, spumoase, pe lângă malurile negre. Temperatura creşte în fiecare zi, topind sub gradele ei pătura de nea. Pământul începe să se încălzească şi să împingă prin bulbul fraged zeci de furnici pişcătoare care îi urcă prin rădăcini şi îi dau o nelinişte cu care nu e obişnuit. Mugurul prinde viaţă şi încearcă să-şi facă loc prin pământul reavăn, către lumina soarelui.

A scos întâi două frunzuţe ascuţite. Ele au fremătat, au luat temperatura şi s-au aplecat să scoată afară şi floricica zgribulită şi abia ghicită. A cam tremurat la început, dar acum e puternic, nu mai tremură aşa, la orice adiere. Noaptea îl învăluie cu stele şi lună nouă şi cu ochii la măreţia lui se mai înalţă puţin. Parcă ar vrea să atingă cerul cu buzele petalelor. Nu reuşeşte, cerul cu stele e departe şi între ei stă o lume cu crengi golaşe şi negre. Adoarme greu sub strălucirea ireală a lunii învăluită într-un petec de nor alb.

Deschide ochii la primele raze de soare şi se minunează. Totul în jur e nou, abia scos din cutie – şi petecele de zăpadă şi pământul ce abureşte în soare, şi înaltul albastru al cerului către care tânjise peste noapte. „Hmmm, ce frumos!”, îşi spuse şi se mai înalţă preţ de o respiraţie, să simtă din plin mângâierea razelor calde şi strălucitoare. Simte seva urcând către albul petalelor şi se umflă-n pene în aerul curat şi călduţ. Noaptea următoare îi prinde floarea neadăpostită de frunze, dar semeaţă, cu petalele strâns îmbrăţişate.

Dimineaţa vine cu un nou răsărit de soare ce mângâie cald cupa micuţă, imaculată. Seva încălzită de razele blânde tot pompează viaţă în petalele ce apleacă resemnate şi ruşinate capul şi deschid ochii tiviţi cu verde spre pământ. Destul priviseră cerul pe sub petale. Delicat, cu petale ca de mătase albă tronează de unul singur, gingaş şi solitar vestitor al primăverii. Aşteaptă răbdător ca şi ceilalţi fraţi ai lui să scoată capetele la lumină. Le transmite prin glasul rădăcinii vibraţia dulce a revenirii la viaţă.

Noaptea următoare vine însă cu un vânt tăios şi îngheţat, care reduce la tăcere tot freamătul vieţii proaspete. Fulgi grăbiţi, izbesc furioşi în crengile castanului, se învârt într-un dans haotic, ameţiţi de vântul iernii ce nu se dă plecată. Peste noapte pătura albă a zăpezii a acoperit din nou tot pământul şi albastrul înalt al cerului e ascuns acum de draperii cenuşii şi groase de nori încruntaţi. Cu capul plecat, gingaşa şi solitara noastră floare, tremură tristă, cu lacrimi îngheţate pe petale.

Biet ghiocel naiv! Ai crezut că poţi chema de unul singur căldura primăverii? Nu ai văzut cum suflarea îngheţată a iernii pândeşte de după fiecare trunchi de copac?

Târziu, în lumina cenuşie doi ochişori albaştri şi o mânuţă cu mănuşă se apleacă pios către cupa gingaşă. Degetele înmănuşate împrăştie zăpada din jur şi culeg lujerul delicat de floare.

• Mami, mami! Am găsit un ghiocel! Uite!

• Vezi, puiule? Vine primăvara!

E 1 Martie, doamnelor şi domnilor! Să aveţi o primăvară minunată, însorită şi pură ca florile gingaşe de ghiocel!