O femeie ca oricare

„Sunt măr de langă drum şi fără gard.
La mine-n ramuri poame roşii ard.
Drumeţule, să iei fără sfială,
Că n-ai sa dai la nimeni socoteală.
Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulţam,
Adu-l ţărânei ce sub mine-o am.”
Mihai Beniuc

Ştiu,  dragul meu, că nu sunt o femeie normală. De fapt normalitatea mea diferă de normalitatea lumii asteia, din care facem cu toţii parte. Până şi de normalitatea ta. Nici nu poţi avea pretenţia ca eu, cea care a fost o ciudată de când se ştie, să devină cândva „normală”. Îmi place ciudăţenia asta a mea, m-am obişnuit în sfârşit cu mine aşa cum sunt şi nu mai lupt ca altădată să fiu pe placul tuturor. Ştiu, ard prea repede şi las peste tot pe unde trec bucăţi mari in mine, jertfă de cele mai multe ori nevăzută şi inutilă în consecinţă. Ce te-ai aştepta de o fetiţă firavă ce aduna păsărelele moarte odinioară şi le plângea vieţile pierdute, săpându-le morminte mici în  grădina cu flori? Te-ai fi aşteptat la altceva de la femeia care s-a abandonat pe sine într-o căsnicie nepotrivită, pentru a fi mamă până la capăt? Nu ar fi trebuit.

Sunt conştientă că datorită firii mele prea îngăduitoare şi prea dispusă la sacrificiu, toţi cei din jur profită şi de mine şi de bunătatea mea. Recunoaşte, până şi tu ai profitat de-a lungul timpului de naivitatea şi toleranţa asta fără măsură. Poate că latura aceasta e pentru ceilalţi ca o invitaţie la abuz. Poate că pe fruntea mea e desenată o ţintă care îi invită pe oameni să lovească cu atât mai tare, cu cât ajutorul acordat şi înţelegerea e mai mare. Poate că umerii mei nu-s suficient de puternici să ducă pe ei toată durerea lumii întregi, toate problemele ei. Sunt conştientă că nu-s o martiră şi nici nu poate fi făcută comparaţie între mine şi toate femeile ce-au suferit vreodată pentru binele omenirii. Nu sunt decât un minuscul bob de nisip pe fundul mării agitate. Şi crede-mă, chiar mă rog în fiecare zi să nu-mi dea Dumnezeu mai mult decât pot duce.

Ştiu că de multe ori, încercând să ajut, greşesc. Ştiu că răpesc din timpul meu şi din viaţa mea pentru oamenii nepotriviţi, că dăruindu-mă astfel voi ajunge să nu mai am nimic pentru mine în curând şi să mă sting ca o lumânare topită mult prea repede pentru că nimeni nu s-a gândit să-i taie mucul şi să o mute mai departe de foc. Sunt conştientă că risipindu-mă pentru fiecare om, animal, pasăre, floare devin din cei în ce mai invizibilă pentru cei din jur ce m-ar putea ajuta la un moment dat. Dar ce folos ajutorul lor, dacă acum nu sunt în stare să mă vadă? Daca nu mă pot iubi şi aprecia aşa cum sunt? Ce folos să duci o viaţă plină de compromisuri doar pentru a te putea încadra într-un anumit tipar? Nu sunt destui oameni ce poartă masca fericirii, când pe dinăuntru sunt putrezi şi găunoşi? Cu ce sunt eu diferită de cei ce-şi sacrifică sufletul pentru  o fericire iluzorie dată de nişte avantaje materiale, de o poziţie în societate, de gura lumii? Ei au ales să-şi vândă sufletul pentru lucruri lumeşti. Eu aleg să ard pentru vieţile şi binele celorlalţi.

Poate că eu mă voi stinge mai repede, măcinată de boli mai grave ca ale celor pe care-i ajut şi pentru sănătatea cărora mă rog. Poate că muncind prea mult fără să cer cuiva ajutor mă voi sinucide şi nimeni nu va aprecia sacrificiul pe care-l fac. M-am obişnuit până şi cu asta în scurta dar intensa mea viaţă. Şi sunt împăcată. Pot muri ştiind că nimănui nu-i va păsa de moartea mea, aşa cum nimănui nu i-a păsat de-a lungul timpului de viaţa mea.

Ce mai contează când cu o moarte toţi suntem datori? Ce contează numărul anilor când viaţa din ei e trăită doar pe jumătate? Nu mă mai agăţ de viaţă. Ce rost ar avea când în curând ea va deveni pentru ceilalţi povară, nu binecuvântare? Prefer să ard cu flacără până la capăt şi în momentul în care sufletul prins în corpul ăsta putred îl va părăsi eliberându-se, să simt uşurarea. Să zbor doar eu cu el, împăcată că, deşi nu mi-am îndeplinit menirea aici, pe pământ, am făcut totuşi tot ce-a fost omeneşte posibil să-mi împlinesc destinul. Să ştiu că am trăit cu adevărat. Poate că destinul meu e să trăiesc şi să mor singură, din moment ce moartea mi-a răpit până acum toate fiinţele ce m-au iubit necondiţionat.  C’est la vie! Ce rost ar avea acum să lupt contra lui?

Anunțuri

4 comentarii

Din categoria jurnal

4 răspunsuri la „O femeie ca oricare

  1. Dan

    Am trecut să las şi eu un mărţişor, chiar de e unul virtual şi deci nu are cum să fie la fel de reuşit cum este, spre exemplu, fie şi doar un singur ghiocel palpabil şi real. Îţi doresc să ai o primăvară frumoasă, cu zile calde, liniştite şi senine, cu flori în suflet, bucurie, spor în toate, sănătate şi lumină în privire. La mulţi ani ! de 1 Martie.

    Apreciază

  2. La multi ani de Martisor! O primavara frumoasa, vesela si infloritoare! 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s