’77

4330-231901-23cutremurSunt una din favorizatele sorţii. Acum 37 de ani, când oraşele României gemeau sub dărâmături, eram prea mică şi prea sedată să simt ceva. Doar părinţii mei au tras o sperietură soră cu moartea, temându-se că nu o să reuşească să mă scoată la timp din casă, aşa adormită cum eram. Veneam după o internare lungă, cu nervii zdrobiţi de boală şi nesomn şi tranchilizantele zilnice mă afundau de cu seară într-un somn soră cu moartea. Au încercat să mă trezească, să mă zgâlţâie, să strige la mine, fără succes. Înfricoşător este că, la fel ca-n timpul crizelor de dinainte de spitalizare, le auzeam strigătul, încercam să mă mişc şi să deschid ochii, dar nu reuşeam şi mă afundam singură într-o groază fără sfârşit, neînţelegând ce se întâmplă cu mine. Au reuşit într-un final, cu ajutorul vecinilor, să mă scoată pe geam înfăşurată în plapumă, aşa adormită cum eram. Exact când cutremurul se terminase.

S-a pornit în seara aia o vijelie ce parcă voia să culce la pământ toate casele satului. Tata se scutura ca de frison când intra în casă de pe la animale şi se minuna de puterea înfiorătoare a vântului. Nimeni nu bănuia ce aduce cu el acel vifor. În somnul meu adânc, nu i-am auzit decât urletul. Pentru că atunci pământul a urlat de durere, un urlet prelung, de fiară muribundă. Urletul acela îmi tulbură şi acum somnul. Când m-am trezit, eram în grădiniţă, uliţa era animată, oamenii comentau, se întrebau unul pe celălalt cum sunt, umblau cu felinare şi lumânări aprinse în mână, neîndrăznind să mai intre în casele ce li se păreau adevărate morminte de acum. Toţi dezbrăcaţi, cu câte un halat sau palton aruncat neglijent direct peste pijamale sau cămăşi de noapte, cu picioarele goale în papuci, cu părul în dezordine şi privirile rătăcite. Puţini erau cei care mai apucaseră astfel de dezastre naturale. „Cutremur”, cuvântul ăsta cumplit ca o condamnare la moarte, era pe buzele tuturor. Se spuneau tot felul de poveşti înfiorătoare despre dezastre trecute netrăite, auzite, transmise din gură în gură din generaţii trecute, înflorite, adăugate şi cu atât mai înfiorătoare. Zorii ne-au găsit pe toţi în drum, cu ochii tulburi de nesomn, înfriguraţi şi înfricoşaţi de replicile care păreau că vor aduce după ele dezastrul final.  Nu au venit decât zorii cu răsăritul şi un cer atât de albastru şi înalt, cum numai după ploaie mai vezi. Şi a adus cu el curaj.

Oamenii s-au împrăştiat, au îndrăznit să calce pragul caselor abandonate peste noapte, şi-au numărat stricăciunile, zidurile crăpate, ţiglele sparte. Nu era aşa rău cum se temuseră. Casuţa noastră rezistase eroic, fără nici măcar o crăpătură în zid. Chiar îmi era necaz când auzeam colegii şi prietenii povestind la şcoală despre crăpături în care intra pumnul lor tot, despre ţigle căzute cu zgomot în zeci de cioburi pe pământ, care lăsau în golul lor să se vadă cerul prin pod, despre uriaşa zguduire ce-i îngrozise pe toţi.

Au urmat apoi ştirile. Difuzoarele din perete numărau morţi. Nu ne venea să ne dezlipim de locul acela în care voci egale, grave, adunau dărâmături, mai scoteau câte un cadavru, numărau clipe, minute, ore hotărâtoare pentru cei prinşi sub mormane grele de moloz. Clipe ce duceau cu ele câte putin din viaţa fiecărul rănit aflat sub dărâmături. Zeci de blocuri prăbuşite, mii de oameni morţi. Cântăreţi, artişti, oameni iubiţi de o lume întreagă, pe care îi percepeai ca fiind de ai tăi -doar îi cunoşteai- rude, prieteni. Puţini au fost în acel martie negru cei care nu au pierdut pe nimeni. În Craiova, Zimnicea, Bucureşti lumina zilei a sporit groaza. Au început căutările febrile cu armata, cu câini poliţişti, cu supravieţuitori care nu ştiau ce să facă şi mai mult încurcau. Cu eroi necunoscuţi, care au renunţat la ei, au uitat de teamă şi de frig şi de foame şi au căutat cu mâinile goale ore şi zile în şir, reuşind să salveze zeci de vieţi, plângând pentru fiecare mort descoperit.

Jurnalele tv erau pline de imagini cutremurătoare.  Familia Ceauşescu plecată în vizită de lucru printre dărâmături avea un aer sinistru, de corbi ce căutau şi remodelau lumea din mers. Nu-mi dădeam seama ce tot arată cu degetul de fiecare dată. Credeam în mintea mea inocentă, că îi îndrumă pe salvatori către zonele în care ar mai putea găsi supravieţuitori. El făcea deja planuri pentru o altă faţă a oraşului, călcând pe cadavre ca pe pietrele drumului. Brrrr.

Cu fiecare oră ce trecea numărul victimelor creştea. Zilele se scurgeau şi şansele de a găsi supravieţuitori scădeau. Au fost totuşi oameni ce căutau febrili în continuare.  Au fost oameni ce au stat 6 zile sub dărâmături, îngropaţi de vii şi au supravieţuit. Salvatorii plângeau de-a dreptul când îi găseau. Mâinile le sângerau, erau pline de mizerie şi răni, feţele obosite, ochii nedormiţi, arătau ca nişte morţi vii, bucuroşi că au reuşit să-i smulgă morţii încă o viaţă. O singură viaţă din miile pierdute îţi dă speranţă. Nu te-ai trudit în zadar. Nu ai pierdut bătălia. Ai învins hazardul, poţi trăi, poţi merge mai departe.

După 37 de ani Bucureştiul e mai expus ca atunci. Clădiri pe care acel cutremur nu le-a putut răpune, sunt gata să pice acum şi dacă le bate vântul. Blocurile anilor în care comunismul era în vervă, când se construia mult şi prost, pline de cuşti de beton în care locuiesc şi acum oameni, sunt o bombă cu ceas. Se construia mult, se fura şi mai mult. Până în acel cutremur nimeni nu luase în calcul posibilitatea unor asemenea dezastre, nimeni nu s-a îngrijit de structurile de rezistenţă ale blocurilor ce creşteau ca ciupercile după ploaie. Atunci erau noi, au rămas în picioare. Acum sunt toate vechi şi dărăpănate, pentru că nici după aceea nimeni nu s-a îngrijit de ele. Timpul a trecut, viaţa şi-a reluat cursul, oamenii au uitat şi au început să trăiască din nou cu aceeaşi inconştienţă care-i conduce sigur spre dezastru. Revoluţia le-a dat posibilitatea să-şi cumpere cutiile de chibrituri, să spargă, să modifice fără discernământ pereţi de rezistenţă în interior şi încă aşteaptă să vină altcineva să le repare, să le consolideze, să le tencuiască. Crăpături hidoase au apărut între pereţi, bucăţi de tencuială şi chiar ziduri întregi îţi cad în cap pe stradă. Un nou cutremur ar fi dezastruos. Şi parcă nimeni nu e conştient de asta. Sute de clădiri poartă bulina roşie ca pe o insignă de merit, alte sute nu au nici măcar acest semn distinct. Toate aşteaptă resemnate dezastrul, pentru a-şi duce cu ele în pământ locuitorii sau trecătorii ocazionali. Fiecare zi care trece e ca o secundă pierdută deasupra unei bombe cu ceas. Iar noi aşteptăm resemnaţi declicul.

Anunțuri

8 comentarii

Din categoria jurnal

8 răspunsuri la „’77

  1. In acea seara imi faceam fituici pentru teza la chimie. In Valea Jiului nu s-a simtit foarte tare, doar cand am vazut stirile am realizat dezastrul si cred ca atunci am invatat si semnificatia cuvantului cutremur. Dumnezeu sa-i odihneasca pe toti cei care in acele clipe si-au gasit sfarsitul!
    Am devenit oamenii pentru care „e bine si asa” e ca un fel de „Tatal nostru”. Ca si cum nu despre vietile noastre ar fi vorba, refuzam sa facem lucrurile bine, refuzam sa tragem la raspundere pe cei care ar trebui sa dea socoteala. Ori suntem foarte smecheri si-atunci nici o lege nu ne sta in cale, ori suntem resemnati si-atunci ne lasam dusi de toata mizeria care ne inconjoara. Parca suntem un popor de drogati. Si ma tem ca nici macar un cutremur ca cel din ’77 nu ne-ar trezi, din contra, ar fi inca o oportunitate sa ne furam.
    Sanatate multa, Lucia!

    Apreciază

  2. Stau în aceeași casă în care m-a prins cutremurul din 77 cu cei doi copii mici. Doar că acum e mai bătrână și mai deteriorată. Am un etaj dedesubt și un pod locuit deasupra. Nu prea am de ales.
    PS Și eu țin minte urletul pământului din acea noapte.

    Apreciază

    • Imi dau seama. Mie imi e teama si acum, o teama patologica. Nu ma pot muta la un etaj superior, nu pot merge in vizita la cineva care sta mai sus de etajul 4, mi-e teama de lifturile si scarile din vechile blocuri. AM ramas cu traume si fara sa fi fost atunci cu adevarat treaza.

      Apreciază

  3. Eu nu am prins decât un cutremur în ’85 și încă unul în ’90, așa, demne de luat în seamă. Oricum, dintre toate catastrofele naturale, de cutremur am o spaimă teribilă, paralizantă. Nu îmi explic de ce. Îmi amintesc că, în timpul facultății, a fost un cutremur destul de slab ca intensitate, pe la ora 23, așa. Adormisem deja și m-am trezit îngrozită. Am sărit din pat și am vrut să fug, în pijamale, din apartament (locuiam la parter, cu chirie). Cum trebuia să trec prin camera gazdei, femeia m-a chemat la ea și a încercat să mă liniștească, zâmbind. Dar eu tremuram îngrozitor și nu mai puteam articula niciun cuvânt. Toată noaptea n-am mai putut adormi, de teamă să nu fie vreo replică. Acum stau la ultimul etaj (4), dar mi-am mai îmblânzit teama. Aici până și cutremurele neînsemnate se fac simțite (vitrinele cu bibelouri și sticlărie ale proprietarilor zornăie teribil), dar nu mai reacționez așa urât :). La ultimele doar m-am dat jos din pat și m-am așezat în ușă.

    Apreciază

    • Stiu cum este, le-am prins si eu si pe acelea. La cel din 1985 eram gravida si eram la masa la o petrecere. Mi-era cam rau si nu am marsat… ma uitam cum se misca lustra si nu ziceam nimic, de parca nici nu ma afecta pe mine. Dar cand am vazut ca fosta mea cumnata era sa-si arunce copilul din brate in casa scarii, mi-a fost cu adevarat groaza. La celalalt eram singura cu doi copii mici in casa, adormiti. Am stat linistita, de teama sa nu-i trezesc, desi mi-era groaza si cand s-au trezit am coborat cu ei si nu am mai intrat in casa pana seara. Oricum mi-e teama de cutremur, mai ales de cand sunt in Bucuresti.

      Apreciază

  4. Îmi aduc aminte usi trântite, usi care se inchideau si se deschideau în fata mamei. Si spaima ei teribilă care tinut mult timp după aceea. Peste toate, un vuiet pe care nu l-am mai auzit de atunci. Brrr…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s