Georgeta- partea a II-a

La un moment dat nu a mai rezistat şi a fugit înapoi la soţul ei infirm. Se săturase de certuri acasă, de reproşuri, de închisoare. Când era fată putea umbla pe unde voia, fără să-i zică nimeni nimic nici când pleca, nici când se întorcea. Acum era păzită cu străşnicie şi în tot războiul ăla nimeni nu o mai întreba şi pe ea ce şi-ar dori. Văzuseră unde pot duce visele unei minţi înceţoşate şi puţine. Nu te poţi pune însă contra destinului. S-au trezit fără ea într-o dimineaţă. Au căutat-o, s-au speriat, au strigat, în zadar. Soacra-sa jubila şi nu a răbdat-o inima să nu se ducă la poarta cuscrilor să-şi strige victoria. Departe de a se potoli, lupta devenea acum pe viaţă şi pe moarte. Niciunul nu avea să cedeze.

Tinerii au stat ce au stat împreună, trăind în lumea lor, fără să îi intereseze prea tare ce se întâmplă în jur. Doar Georgeta rămâsese cu o spaimă teribilă de o nouă eventuală sarcină, aşa că, de câte ori venea vorba de copii o apucau pandaliile şi urla cât o ţinea gura, înjurând pe limba ei. Soacră-sa, nemulţumită, începuse să se cam sature de toanele astea şi a întors foaia, încercând s-o oblige s-o asculte. Nu a reuşit decât să-i încaiere unul cu altul, doi tineri fără minte, prinşi la mijloc  într-un război care nu era al lor. Într-o zi, când soacra era nemulţumită şi Georgeta ţipa pe limba ei cât o ţinea gura de începuseră câinii să urle în lanţ, dând din mâini şi din cap cuprinsă de o frenezie ciudată de parcă natura ar fi vrut s-o desfacă bucăţi, el a ridicat mâna şi a lovit-o. Atât învăţase, atât îl ducea capul să facă. Atunci a plecat Georgeta de tot de la ei bombănind numai ea ştie ce, pe coastă în sus. Nu s-a oprit până în casă la mă-sa. A doua zi s-au dus ai ei şi i-au adunat lucrurile din casa socrilor. Se săturase de căsnicie la fel cum tânjise după ea. Definitiv, fără regrete şi fără remuşcări.

Rămasă cu buza umflată soacra i-a jurat răzbunare. A aruncat în mijlocul bătăturii şi a pus foc lucrurilor pe care le atinsese noru-sa să vadă tot satul că ei nu-i mai trebuie strâmba în bătătură. Umbla cu capul sus, mândră, spunând tuturor că o să-şi aducă noră tânără şi frumoasă care să-i umple curtea de copii, nu ca muta aia de la care nici nu înţelegeai ce vorbea. Îi zicea „muta” ca şi cum toate defectele se regăseau în făptura aceea strâmbă şi ascuţită ce intrase cu forţa în casa lor de oameni normali. De parcă Georgeta îşi strâmbase şi ei băiatul.

Pe el nu-l întreba nimeni de sănătate. Muncea ca de obicei, mult, trecea cu pasul lui săltat şi chinuit cu calul la fântână, se întorcea înapoi cu capul în pământ. Dacă vreo babă mai curioasă îl întreba dacă nu-i pare rău după Georgeta răspundea limpede şi scurt „nu”. Hotărât şi posomorât. Doar ochii îi erau veşnic trişti acum şi ocoleau să mai privească oamenii în faţă cu întrăzneală, ca înainte. Se învăţase să meargă tăcut, cu capul în pământ, ca o umbră săltăreaţă şi diformă.

Ura creştea şi se cocea ca o bubă netratată la timp. Cu cât părinţii fetei tăceau mai mult, cu atât familia băiatului se înverşuna mai tare. Decisă să se răzbune crunt, soacra mare a ajuns să ceară sfatul unei ţigănci din vecini, vestită cândva pentru descântecele şi vrăjitoriile ei. Nu ştia nimeni să spună dacă vrăjile ei avuseseră vreodată efect. Toate cele care trecuseră pe la ea dintr-un motiv sau altul respectau o ciudată lege a tăcerii şi nu povesteau niciodată nimic. Nici de bine, nici de rău. Ţiganca trecea drept o femeie cumsecade, la locul ei. Slabă ca un ţâr şi neagră ca un tăciune, zbârcită mai mult de ţigări şi ţuică decât de ani, îşi ajuta bărbatul -fierar în sat- cu ce putea. De la aţâţat focul cu foalele alea imense, până la bătut cu ciocanul fierul roşu întins pe nicovală ca un miel la tăiere. Crescuse şi ea un băiat pe care îl dăduse la liceu şi după aia la facultate şi-i plecase de acasă. Se mândrea cu el că ajunsese mare domn la Bucureşti, avea nevastă, copii, maşină mică şi lucra subinginer la una din fabricile din capitală. Copiii veneau în vacanţă în fiecare vară şi tare-i mai încălzeau sufletul ei plin de funingine.

O aleseseră pe Neta să medieze între vrăjitoare şi familia fetei, doar erau rude. Beţivă şi vorbăreaţă, Neta era prietenă cu toată lumea şi chiar dacă ai fi vrut s-o ocoleşti să nu-i vorbeşti, nu aveai sorţi de izbândă. O dădeai afară pe uşă şi-ţi intra pe coş dacă ştia că are treabă cu tine şi o purta interesul pe la poarta ta. Zis şi făcut. Se duce soacra şi-i duce ţigăncii tot ce i-a cerut, ţiganca descântă şi bolboroseşte în nopţile cu lună plină preparând poţiunea magică ce avea să aducă nenorocire în casa celor ce-i erau vecini de o viaţă întreagă. În dimineaţa în care Neta primenită şi proaspăt afumată i-a intrat în curte să ia făcăturile să le pună pe rivala cumnată-sii ţiganca a primit-o şi a instrut-o bine în legătură cu ce avea să facă. Părea chiar ea speriată de ceea ce putuse scoate din mâini cu mintea-i întunecată. A pus-o să repete tot ce o învăţase. A repetat Neta ca un papagal, râzând. Atunci ţiganca a condus-o spre poartă, vorbind vrute şi nevrute, cum stă bine unor muieri ce-şi iau rămas bun.

La poartă, Neta nu se dădea deloc plecată. Găsise prilejul să povestească o trăznaie şi povestea animat, râzând prosteşte şi însoţindu-şi vorbele cu gesturi largi şi împunsături menite să atragă atenţia interlocutoarei. S-a ferit ţiganca ce s-a ferit, până la urmă, însă, Neta tot a pus mâna pe ea. Atunci întunecată şi palidă la faţă, de parcă tot sângele i se scursese în pământ, i-a zis cu voce cavernoasă ” Fă, Netă, fir-ai blestemată, ce făcuşi, fă? Ce vorbii eu cu tine să nu pui mâna pe nimeni până ajungi la aia la poartă?” „Lasă fa, daică, că nu e nimic, nu o făcui cu intenţie!” „Fi-ţ-ar făcutu-al dracu de beţivancă ce eşti! Pleacă de la poarta mea şi să nu te mai întorci cât oi trăi!”

A plecat Neta grăbită şi nedumerită, bombănind. S-a oprit la poarta vecină. ” Fa, daică Lenăă!! Vino un pic pân’ la poartă!” ” Cine e? Ce vrei Netă, ce cauţi tu. fă, la poarta mea?!” ” Vino fa până la poartă că am să-ţi zic ceva!” ” Ba du-te învârtindu-te, că nu am ce discuta cu tine! Ce-ai avea tu să-mi spui mie, erea-ţi ai dracului cu neamul vostru cu tot! Du-te de unde-ai venit  şi nu mai călca pe aici că pun câinii pe tine, auzi!? Pun câinii pe tine, beţivanca dracului!”

Va urma

 

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria trecut

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s