Arhive lunare: Aprilie 2014

Şoseaua Căţelu 42

Nu obişnuiesc să scriu despre cărţile citite, aţi observat şi voi, dealtfel. Nu mă pricep la recenzii şi nici critic literar nu sunt. Am rămas datoare însă Potecuţei   cu comentarii pe text atunci când voi reuşi, în sfârşit să citesc cartea. Şi am reuşit. Cu greu, e adevărat, că aşa e când eşti sigur că tu poţi găsi cartea oricând. Doar nici cizmarul nu are pingele la încăţări, nu-i aşa? În fine, după lupte seculare şi mai multe aşteptări, când aproape că-mi pierdusem orice speranţă şi aşteptam o nouă editare a cărţii, m-am trezit într-o seară cu cartea pe birou. Bucuria pe care am simţit-o când am văzut-o nu poate fi descrisă în cuvinte.  Aşa cum a trebuit să las să treacă ceva timp până să pot vorbi despre ea.

Am citit-o pe nerăsuflate, aşa cum se cuvine unei poveşti scrise pe nerăsuflate. Şi am goală, fără cuvinte, fără gânduri, doar cu o răsuflare adâncă şi privirea întoarsă în trecut. Un trecut nu atât de îndepărtat pe care l-am recunoscut, darpe care  eu tot nu l-am simţit atât de dur ca Alina Nedelea. Câteva zile prin faţa ochilor nu mi se perindau decât mase întregi de muncitori chemaţi de sirena fabricii dimineaţa, sutele de oameni aşteptând la cozi, învălmăşeala şi îmbrâncelile pe care le luam, lupta disperată pentru supravieţuire. Asta e povestea Alinei, o luptă disperată pentru supravieţuire, recunoaştere, identitate. Lupta dusă de o fată firavă şi inteligentă pentru a ieşi din rând, pentru a se face remarcată dintr-o mare de zombi robotizaţi şi îndobitociţi. Am avut marele noroc să cresc la ţară şi apoi  să trăiesc într-un orăşel mic de provincie, unde criza acelor ani nu a lăsat urme aşa adânci asupra locuitorilor. În primul rând asta m-a cutremurat: modul în care copiii mai puţin norocoşi de atunci au fost marcaţi de acea veşnică luptă pentru mâncare ce ne adusese la stadiul de hiene flămânde. Apoi am recunoscut brusca libertate de după ’90 care a dat ocazia tuturor profitorilor să prospere şi naivilor să se piardă. Până şi dependenţa de jocurile de noroc e specifică acelor ani tulburi în care oamenii trăiau suspendaţi deasupra unei prăpăstii create instantaneu între două luni: cea de dinainte de 21 decembrie şi cea de după.

Povestea Alinei Nedelea este probabil povestea a milioane de români care au crescut şi trăit în aceleaşi condiţii. Dar care nu au avut curajul să-şi asume destinul cu seninătatea şi responsabilitatea cu care o face ea. Povestea flămândului care aflat dintr-o dată aşezat la o masă plină cu bunătăţi mănâncă până nu mai poate şi parcă tot ar mai mânca, deşi, dacă mai ia o gură va crăpa cu siguranţă. Povestea noastră, a tuturor. Unii au condamnat-o, alţii au considerat că fabulează, niciunul din ei nu a îndrăznit însă să-şi privească în suflet şi să recunoască acolo înfometatul ce încă mai aruncă banii în vânt pe nimicuri nefolositoare, doar pentru că îi e teamă ca mâine să nu-i fie din nou interzise. E adevărat, foarte puţini ar fi avut talentul Alinei şi nu ştiu dacă altcineva ar fi reuşit să-şi spună cu atâta uşurinţă şi simplitate povestea şi să redea atât de fidel drama unor generaţii întregi.

După ce am citit şi am tăcut, i-am întins cartea fiică-mii care într-o noapte a devorat-o. Am întrebat-o cum i s-a părut. Sinceră cum este, mi-a zis că a avut senzaţia că sunt pasaje în care crede că autoarea fabulează. Poveştile legate de multele avorturi, de cazinoul care i-a mâncat ani din viaţă…. ea nu-şi poate închipui cum putea fi o tânără atât de naivă. Asta pentru că fata mea nu a apucat să cunoască nici închisoarea nici eliberarea. S-a născut prea târziu şi s-a ridicat când lucrurile deja se aşezaseră. Noi, pionierii de odinioară, din care puţini sunt cei care nu au pierdut o fiinţă dragă din cauza unui avort, femeile care au fost nevoite să recurgă la tot felul de artificii pentru a scăpa de sarcini nedorite şi au scăpat cu viaţă ca prin urechile acului şi care apoi s-au îngrămădit ca oile la uşile cabinetelor ginecologice, încântate că pot face avort fără dureri şi fără teamă, înţeleg. Şi iartă, chiar dacă nu e nimic de iertat pentru că Alina Nedelea îşi asumă cu voluptate fiecare pas greşit. De parcă l-ar fi făcut cu tot dinadinsul şi ar fi ieşit exact aşa cum şi-a dorit. Mă înclin în faţa ei şi-i mulţumesc pentru francheţea cu care şi-a pus sufletul pe tavă în faţa noastră, ca pe un gest de frondă. Recomand cu căldură romanul. Citiţi-l cu sufletul deschis fără să vă lăsaţi pradă cutumelor şi prejudecăţilor. Veţi fi surprinşi de ceea ce veţi descoperi.

Anunțuri

7 comentarii

Din categoria jurnal

Am învăţat

IMG_1310Nu ştiu când am uitat de mine. Undeva între grija pentru un frate ceva mai mic ce intra tot timpul în belele, veşnicile certuri între ai mei şi creditorii lor, boala ce m-a ţinut prea mult în spital şi prea multele plecări în lumea umbrelor, m-am trezit că nu mai ştiu cine sunt şi că mă clatin ca un fir de trestie în bătaia vântului, încercând să fac totul perfect. Unde oi fi văzut eu că oamenii sunt perfecţi, nu ştiu. Poate în cărţile ce-mi erau unic aliment de multe ori, poate în strania poveste a lui Don Quijote căreia mintea mea de copil a ţinut cu tot dinadinsul să-i schimbe finalul. Undeva, pe drum, am pierdut contactul cu realitatea, cu caracterele oamenilor şi am ajuns să-i cred pe toţi muşchetari viteji al căror cuvânt de gentilom nu este niciodată încălcat, indiferent câte greutăţi ar avea de înfruntat.

Când abia ridicată din copilărie a trebuit să plec de acasă, tata mi-a zis doar atât: Ai grija tată, viaţa nu e totdeauna uşoară. Tu să încerci să faci totul bine, să nu nemulţumeşti pe cineva şi să nu aibă nimeni motiv să spună că e obligat să te ducă în spate. Şi să nu lingi niciodată unde ai scuipat.

Singură prin lume nu am ştiut decât să muncesc. Nimic nu mi s-a dat de-a gata. Nu am primit nici măcar o lingură pentru care să nu fi plătit şi de zece ori preţul. Cu cât am făcut mai mult, cu cât ajutorul pe care l-am acordat din suflet a fost mai mare, cu atât cei din jurul meu s-au simţit îndreptăţiţi să mă lovească mai tare. Nu le-am reproşat,  puteam duce, rezistam. Nu am cerut niciodată clemenţă şi nici nu mi-am cerut iertare atunci când am avut dreptate. Am plecat capul, mi-am înghiţit lacrimile şi am suportat loviturile nemeritate, ca un bou condamnat să tragă la jug până îngenunchiază şi moare. Nu am ştiut să ridic ochii să cer mai mult pentru mine, credeam că nu merit. Am cerut totdeauna pentru alţii, m-am rupt bucăţi şi m-am dăruit tuturor, fără să-mi plâng rănile adânci şi sângerânde. Doar în singurătate lacrimile slobozite îşi săpau albia pe obraji, udându-mi buzele însetate.

Nu am fost pretenţioasă, a trebuit să trec prin multe ca să pot învăţa să am grijă şi de mine. Nu mi-am dorit decât linişte şi nu am avut parte decât de dispreţ şi lovituri, ca un câine credincios ce-ţi apără gospodăria, dar pe care nu-l suporţi pentru că nu aparţine rasei pe care tu ţi-o doreşti.  Mi-a luat mult să înţeleg că oamenii sunt răi şi egoişti şi nu vor pierde niciodată ocazia să te lovească. Am învăţat că viaţa e o continuă urcare şi că pe teptele ei vei întâlni mulţi oameni căzuţi. Că e bine să-i ajuţi să se ridice, dar în acelaşi timp trebuie să ai grijă să nu cumva să cazi şi tu. Că odată căzut, nimeni nu te va mai cunoaşte, nimeni nu te va mai ajuta să te ridici, din contră.

Am învăţat să pot spune „nu”, deşi am încă o oarecare strângere de inimă de fiecare dată când o fac. Pentru că unii oameni au doar vocaţia căderii şi vor face tot posibilul să te doboare odată ajunşi sus ca să se poată cocoţa pe umerii tăi, ca nişte paraziţi fără rădăcini şi coloană. Am învăţat că în viaţă nu tot ce străluceşte-i aur şi aproape nimic nu e ceea ce pare a fi. Când am ajuns la limită şi crucea pe care trebuia s-o duc devenise mult prea grea, Dumnezeu a avut grijă şi mi-a scos în cale omul ce m-a ajutat să mă descopăr şi să ridic ochii. Acum în ochii mei se oglindeşte cerul şi nici o răutate gratuită nu mă poate ajunge. Mă împart şi acum, pentru că omul făcut să se dăruiască nu se poate schimba, doar că am început să recunosc de la început caracterul celor ce-mi cer ajutorul şi să stiu la ce să mă aştept de la fiecare.

8 comentarii

Din categoria jurnal, Uncategorized

La coadă, de la grădiniţă

pe-1-aprilie-incep-oficial-inscrierile-la-gradinita-locurile-sunt-deja-pe-terminate-139644Sunt ani buni de când rata natalităţii scade progresiv, în timp ce rata mortalităţii a ajuns la cote alarmante. Preţurile ce veşnic cresc, instabilitatea vieţii, a locurilor de muncă, lipsa posibilităţilor materiale şi a sprijinului extrem de important pe care statul ar trebui să-l acorde tinerilor părinţi, îi fac pe aceştia să se gândească de două ori înainte de a concepe un copil. Şi pentru că guvernanţilor postdecembrişti li s-a părut totdeauna că viaţa de părinte în România prea e floare la ureche, au făcut tot posibilul s-o complice atât de tare, că-ţi vine să-ţi iei câmpii numai când te gândeşti la toată birocraţia şi bătaia de cap prin care trebuie să treci încă din primii ani de viaţă ai odraslei din dotare.

În fiecare an, părinţii responsabili ai căror copii au reuşit să meargă pe propriile picioruţe, se bat la propriu pe locurile veşnic insuficiente din grădiniţe. În domeniul învăţământului s-a schimbat legislaţia de nenumărate ori. De câte ori vin alţii la putere, ministrul învăţământului nu are altceva de făcut decât să schimbe legea. În atâţia amar de ani, nu s-a găsit nici măcar unul care să schimbe exact punctele care îmbolnăvesc sistemul de învăţământ din ţara asta. Nuu… toţi au umblat la numărul şi forma examenelor, au mai adăugat nişte hârţoage de completat pentru cadrele didactice, nişte materii stufoase de studiat pentru copii, s-au mai acoperit de nişte hârtii şi învăţământul a mers nestingherit către fundul prăpastiei unde se va opri în cel mai scurt timp.

Standardele europene ne impun un anumit număr de copii în clase încă de la grădiniţă. Nu e rău deloc, deşi dacă stau să mă gândesc bine, pe vremea cân noi, „decreţeii” ne-am ridicat copăcel şi am ajuns la şcoală, o clasă sub 30 de elevi era considerată o clasă slabă. Uniunea nu impune însă şi numărul cadrelor didactice ce trebuie să activeze într-o unitate de învăţământ. Pe principiul logic, dacă iei ditr-o parte, pui în cealaltă ca să echilibrezi balanţa. Deci, dacă reduci numărul de copii, creşti numărul de educatori, nu reduci numărul locurilor în şcoli şi grădiniţe, pui mâna şi mai construieşti nişte clase şi asiguri locurile necesare pentru toţi copiii! E la mintea cocoşului, ce naiba! Chiar nu există în întreg ministerul ăsta atât de hulit nici un om cu capul pe umeri care să rezolve problemele cu adevărat urgente?

Avem învăţământ obligatoriu şi gratuit, prin lege. Obligatoriu şi gratuit, dragi guvernanţi, înseamnă că voi asiguraţi copiilor toate locurile disponibile! Toate, nu 50%, nu 80%, nu 95%! În baza aceleiaşi legi, în clasa I nu pot fi înscrişi copiii care nu au frecventat măcar două grupe de grădiniţă: neapărat una trebuie să fie grupa pregătitoare şi, eventual, grupa 0 mai nou. L-aş întreba eu pe actualul ministru de la Educaţie ce trebuie să facă părinţii ale căror dosare sunt respinse de grădiniţe pe motiv de lipsă de locuri? Unde să facă copiii lor grupele obligatorii fără de care nu se pot înscrie la şcoală? Nu toţi părinţii sunt capabili să plătească un salariu mediu pe economie ca odraslele lor să poată urma cursurile grădiniţelor private. Chiar şi un loc într-o grădiniţă de stat este prea scump pentru majoritatea familiilor şi totuşi părinţii înţeleg şi fac eforturi mari să le asigure copiilor lor educaţia de care au nevoie.

Pe lângă taxele de grădiniţă, de pat, de masă şi de ce naiba or mai fi, un părinte trebuie să-i cumpere copilului creioane colorate, caiete speciale şi cam tot ce presupune  material didactic pentru orele de curs. Dacă ei, părinţii plătitori de taxe, majoritatea muncitori pe minim pe economie îşi fac datoria faţă de viitorul acestei ţări, tu, stat român gras şi îmbuibat, ce faci? Le dai în cap prin lipsa ta de interes şi reacţie punându-i să se bată la propriu stând la cozi infernale doar ca să-şi depună dosarele pentru un loc la… grădiniţă? În ce epocă trăim? Nu credeţi că ar fi cazul să devenim responsabili şi să luăm decizii raţionale şi utile, care să ne ajute să formăm tineri capabili, nu rataţi ce în curând nu vor mai reuşi să înveţe nici măcar să-şi silabisească numele?

10 comentarii

Din categoria Cotidian

În sfârşit liberăăăă!…sau nu?

424661_103949166398395_1279953000_nAm mai sărit de două ori. Cum prindeam balconul deschis, hop şi eu zburam până în liliacul de dedesubt şi după aceea ţuşti în balconul vecinei. Numai că s-a prins Asta şi de acum ştia de unde să mă recupereze de fiecare dată. Nu v-am povestit, dar eu mai am un defect pe care mi-l asum. Pe lângă faptul că sunt extrem de inteligentă mai sunt şi la fel de vorbăreaţă. Nu pot să-mi ţin gura, de parcă aş fi mâncat iarbă de vorbă când am fost mică. Era suficient să strige de câteva ori peste balcon şi măcar o dată trebuia să răspund înjurând printre dinţi. Uite aşa mă dibuia. Era necesar să-mi storc creierul şi  să pun la punct un plan mai bun de evadare.

Ceva bun tot am făcut între timp, cu aerul de libertate pe care l-am adus în casă. Toate pisicile ăstora au luat-o razna şi au început să-şi ceară drepturile. Cea care îmi zădărnicea planurile era nebuna aia de Fă pentru care m-a şi lăsat Blondul meu la ei. Era o frijită tărcată, cu tot felul de modele pe blana ei cenuşie, atât de rea, că-mi citea orice gând. Mi se zbârlea blana instantaneu când o vedeam stând în coadă şi privindu-mă fix cu ochii ei mari şi verzi. Frate, de parcă mi-ar fi umblat prin creier să vadă ce mai ascund acolo! O psihopată! Motanul (nu o să-i zic pe nume, ca e ruşine-vedeţi şi voi că ăştia sunt cu toţi nişte ciudaţi după numele pus pisicilor din dotare), un bleg de birmanez cu blana stufoasă, îmi copia orice mişcare. Nu îndrăznea să sară după mine (bleeaaaah, fricos) dar de câte ori prindea fereastra deschisă la bucătărie, sau uşa de la intrare, se făcea nevăzut. Voia şi el să vadă cum e libertatea aia după care tot tânjesc eu. Fricosul! Nu a reuşit să ajungă niciodată prea departe. O singură dată a coborât scările până la parter şi s-a ascuns acolo sub un calorifer, unde a şi făcut pe el de frică. Un papă-lapte, v-am zis doar.

Ei, eu am găsit odată ocazia perfectă şi am crezut că toate necazurile mele s-au terminat. În timp ce Asta (stăpâna asta, de…) gătea cu geamul deschis la bucătărie, m-am strecurat uşurel pe balconul de la casa scării şi am început să caut o altă fereastră deschisă pe care să am loc. Pe vremea aia eram ceva mai împlinită, nu ca acum… M-am dus la etajul 5, nimic, la 1, la 2 la fel… până la urmă, la etajul trei, când îmi pierdusem orice speranţă şi mă întorceam spăşită către casă, s-a deschis fereastra larg chiar în faţa mea. Wow! Acum e de mine! M-am strecurat elegant printre gratii şi iată-mă oameni buni ce frumoasă, blândă, iubitoare şi vorbăreaţă sunt eu! Ce mai, i-am dat pe spate pe tinerii aceia! Parcă nu mai văzuseră pisică în viaţa lor. Atâta m-am frecat de ei, i-am alintat, le-am lăudat odrasla cu suzetă că s-au hotărât pe loc să mă oprească.

Yuppy, am scăpat de ciudaţii ăia nesuferiţi! Am auzit-o pe Asta căutându-mă, coborând, strigând după mine, dar de data asta m-am ţinut tare. Oricum nu m-ar fi auzit cu toate uşile închise. Trei zile m-a tot căutat. Până la urmă a renunţat, a văzut şi singură că nu avea sorţi de izbândă. Aşa a început traiul meu fericit în noua casă. Tinerii mă răsfăţau cu tot ce-mi poftea inimioara. Îmi dădeau resturi de la masa lor, carne, mâncarea rămasă de la copilul lor mofturos, eram în al nouălea cer! Să ştiţi însă că e adevărat că nici o bucurie nu durează prea mult.

După o săptămână tinerii au decis să plece în concediu şi oricât m-am rugat de ei, nu au vrut să mă ia şi pe mine. Şi-au încărcat bagajul şi plodul în maşină, mi-au lăsat mâncare şi apă este tot, ziare şi duşi au fost. I-am aşteptat eu cuminte vreo trei zile. Când am văzut însă că se îngroaşă gluma, m-am supărat rău de tot! Daaa, rău de tot m-am supărat! Atunci am auzit-o într-o zi pe Asta spălând geamul de la dormitor, deasupra mea. Şi am început să urlu. Am strigat cât m-au ţinut plămânii să vină să mă scape din închisoarea aia că sunt claustrofobă. Ea a venit săraca… A sunat la uşă, a strigat la geam, în zadar. Cine să-i deschidă? Aşa că am urlat trei zile şi trei nopţi şi am fost nevoită să jur pe Dumnezeul pisicilor că nu voi mai pleca niciodată aşa de acasă, ca să mă ierte. Asta căpiase de grija mea şi de nesomn, dar las’ că aşa îi trebuia şi ei, dacă nu a avut altă treabă decât să-şi mai aducă o pisică deşteaptă în casă. Să fi rămas cu proştii ei!

După aceste trei zile, când tinerii au venit acasă şi au deschis uşa, eu am ţâşnit repede printre picioarele lor şi dusă am fost! Nu m-am mai oprit din fugă decât acasă, sub biblioteca atât de dragă mie. Le-am şi lăsat nişte amintiri care le-au tăiat cheful să mai plece altădată şi să lase animalele singure în casă câte o săptămână. Nu m-am atins de mâncarea lor împuţită! Am răsturnat-o, am împrăştiat-o pe covoare, mi-am făcut nevoile în toate paturile şi le-am zgâriat mobila. Păi cu mine se puneau ei? Spuneţi şi voi, aşa te porţi cu un animal de casă? Hmm!

2 comentarii

Din categoria Jurnalul unei pisici vagaboande

Să nu mai pleci…

Gothic eyes wallpaper 6Merg. Lacrimile care se revarsă râu pe obraji nu mă lasă să văd unde. Picioarele mă duc singure acolo unde unicul gând înfipt ca un cuţit în creier le-au comandat. Trec printre oameni ce uneori întorc capul clătinând din cap după ce s-au ferit din calea mea ca din calea unui ciumat. Nimeni nu îndrăzneşte să intrebe nimic când pe lângă el trece o femeie neîngrijită, cu părul în dezordine, pantaloni de trening, papuci de plastic în picioare, cu obraji prea roşii şi lacrimi înnodându-se în barbă. Ce rost ar avea să-şi complice existenţa? Pun privirea în pământ şi trec repede mai departe, ca şi cum nu ar fi văzut nimic. Mai târziu, la adăpostul pereţilor proprii vor povesti râzând despre nebuna cu care s-au întâlnit. Îşi vor da cu presupusul, vor face scenarii în care mă vor tranşa bucată cu bucată, mărunt, să curgă sânge, mult sânge.  Pentru că existenţa lor anostă are nevoie de asta să poată simţi că trăiesc. Numai la adăpstul propriilor pereţi. Altfel ar putea cineva să le ceară ajutorul, ar trebui să se implice, să ajute…. Cum să ajute un condamnat pe altul mai rănit ca el? Doar rana aia proaspătă, deschisă şi însângerată îl face să supravieţuiască!

Înserarea începe să mă ascundă în lungile umbre aruncate pe trotuar de becurile rare, din ce în ce mai rare. Paşi-mi ocolesc instinctiv centrul aglomerat şi mă poartă pe străduţe ascunse, printre case aproape adormite, în curţile cărora doar câte un câine mai latră ici-colo. Ajung şi mă aşey obosită să mă odihnesc un pic pe pietrele ascuţite ale terasamentului. Aştept un tren. Ultimul tren. În creierul golit de orice gând şi sentiment s-a aşternut deja liniştea. Nimic nu mă mai leagă de viaţa asta atât de urâtă şi crudă. Disperarea a şters cu buretele tot şi a lăsat doar liniştea ultimului gând. Şi a ultimului tren care a uitat să mai apară. Stelele strălucesc bizar şi luna ca o seceră ascuţită aruncă raze reci făcând tufişurile din jur şi mai întunecate. Ochii încearcă să distingă o lumină în intunericul adânc din jur. Colţurile ascuţite ale pietrelor taie urme adânci şi dureroase în carnea obosită. Mă ridic şi mă învârt în cer, vorbind fără şir de una singură. Trebuie să-mi aud glasul, să simt că încă mai pot face pasul. Ultimul pas. Timpul trece, o bufniţă zboară deasupra mea, îi aud aripile tăind aerul. La câţiva paşi depărtare disting o siluetă. Stă acolo ca o hienă ce-şi aşteaptă rândul la leş. Cât timp nu se apropie nu mă deranjează. Şi trenul ăla care nu mai vine! Umbra prinde curaj şi se apropie câţiva paşi. Un cerşetor zdrenţăros şi murdar mă fixează direct cu ochi strălucitori. Doar albul ochilor îi este curat şi curajul şi-l ia din nepăsarea mea. Aş fi o pradă uşoară, doar că apropierea şi mirosul lui mă trezesc şi mă sperie.

Nu vreau să devin o pradă pentru un astfel de exemplar. Mă depărtez uşor. Vine după mine cu paşi din ce în ce mai siguri. Încercând să scap de el mă trezesc înapoi în stradă, printre faruri orbitoare de maşini. Un pas de-aş face şi totul s-ar termina. Ar fi aşa uşor! Ridic piciorul să păşesc şi în acelaşi timp privirea-mi rătăcită prinde ochii atenţi ai celui de la volan. Mă fulgeră şi mă trag speriată înapoi. Privesc în jur şi-mi fac cruce. Doamne, ce fac eu aici? Cum pot încărca un suflet de om cu o asemenea povară? Măresc pasul şi fac drumul înapoi, cu toate simţurile treze dintr-o dată. Mi-e frig, carnea mă doare peste tot pe unde a fost lovită, ochii îmi ard şi în urechi aud plânsul speriat a doi copii neajutoraţi. Trebuie să mă grăbesc. Unde i-am lăsat? Cine să-i apere? Alerg acum. Mă întorc grăbită în celula închisorii mele, să-mi iau înapoi crucea de care am vrut să scap aşa ruşinos. Cum am putut să fiu atât de oarbă? În inchisoarea mea doi copilaşi mă aşteaptă plângând fără zgomot îmbrăţişaţi, în pat. Călăul, speriat, răsuflă adânc şi tace. S-a potolit pe moment. Duşul rece îşi face efectul şi mă întoarce încet, încet la viaţă. Îmbrac pijamaua şi mă întind cu durere lângă copii. ” Să nu mai pleci!” şopteşte uşurel băiatul şi mânuţa lui mică şi caldă îmi mângâie lacrimile pe obraz. „Să nu mai pleci…”

 

2 comentarii

Din categoria Dezrădăcinare

Despre oameni şi salvări

Înainte de revoluţie a fost un moment în care după o lungă perioadă de indigestii repetate ce se manifestau din ce în ce mai violent la reluarea regimului alimentar după tratament, fetiţa mi-a intrat într-o stare semi-comatoasă după ce inteligenta de soacră-mea i-a dat să mănânce o pară, deşi organismul micuţ nu era încă refăcut. O ţineam în braţe, inertă şi palidă, strigam la ea şi nu avea nici o reacţie şi puţin a lipsit atunci să nu înnebunesc de spaimă. O vedeam cum se stinge în braţele mele şi nu ştiam ce să-i fac să o readuc la viaţă. Aş fi avut nevoie ca de aer de o ambulanţă. Nu a fost să fie. Şi atunci, ca şi acum dealtfel, ambulanţa ajunge în satele patriei cu greu şi doar în cazuri excepţionale. A trebuit să ies în stradă cu ea, să rog pe cineva din sat să ne ducă la spital. Spitalul era sinistru şi atunci. Vechi, jupuit, murdar, cu paturi care apucaseră probabil războiul, igrasie, gândaci. Doar personalul a fost amabil şi ne-au tratat cu profesionalism. După zece zile petrecute în spital ne cunoşteam deja cu toţii poveştile de viaţă.

Mai târziu, când m-am mutat în Bucureşti, în urma unor experienţe şi veşti traumatizante şi ca urmare a grijilor de zi cu zi, a fost o perioadă în care organismul a început să-mi cedeze. Am picat la serviciu, m-a dus o colegă de muncă la urgenţe la Floreasca, unde nimeni nu mi-a acordat primul ajutor pe motiv că nu locuiesc în raza lor de acţiune. Care o fi raza de acţiune a unui spital de urgenţă, nici până în ziua de azi nu am aflat. Am ajuns acasă şi am  chemat ambulanţa.  A venit a doua zi, după ce am sunat de trei ori. Minune, avea şi medic. Care, din păcate, era beat şi nu a fost în stare nici măcar pulsul să mi-l măsoare. M-a certat că stau nemâncată şi că sunt prea slabă, de aia am căderi de calciu. Mi-a recomandat să mănânc mai multe lactate, mi-a dat un calciu şi a plecat cum a venit. Eu am rămas ca înainte, suferind. După ce am ajuns în sfârşit la spital, medicul mi-a zis că sunt o norocoasă. Doar câteva ore cu tensiunea şi pulsul acela ma despărţiseră de lumea cealaltă.

La un an distanţă băiatului meu i-a pocnit un inel dintre vertebre în zona lombară. Era student în anul doi şi abia ce începuse anul universitar cu dureri insuportabile. În scurt timp nu s-a mai putut mişca deloc şi pentru a se simţi un pic mai bine, i-am aşternut o saltea direct pe pardoseală. Salvarea a venit după o oră de la apel. Cu o doamna cadru medical căreia a trebuit să-i deschid eu uşile ca la o regină, că ea se temea să nu cumva să ia cine ştie ce microbi din umila noastră locuinţă de atunci. Să pună mâna pe tânărul care transpira de durere nici nu se punea problema! L-a privit ca pe o gânganie, de la distanţă şi a catadicsit să ne facă o favoare. A plecat cu salvarea, aşa cum a venit, promiţându-ne că va trimite salvarea doar cu şoferul ca să ne ducă la spital. Nu putea să-l ia cu ea, poate se molipsea de boala lui. A venit salvarea înapoi, pe seară, când niciunul nu mai speram. Şoferul, un om cu suflet, l-a ajutat să se ridice şi l-a purtat aproape pe braţe până l-a urcat în salvare. La spitalul de urgenţă am aşteptat în triaj o jumătate de noapte. Întâi până am fost repartizaţi la un medic, apoi până l-a consultat medicul, la coadă la radiografie, înapoi la medicul care bineînţeles că nu a văzut nimic pe radiografie şi care ne-a trimis acasă aşa cum am venit, cu o reţetă scumpă în plus în buzunar. Şi fără mijloc de transport. Am laut un taxi şi ne-am mai chinuit cum am putut, până am reuşit să ajung prin cunoştinţe şi pile la spitalul Bagdazar, unde bineînţeles că a fost operat de urgenţă şi toată suferinţa noastră a încetat într-un final.

Sunt experienţe despre care am ales să nu povestesc pentru că nu vreau  să intru în categoria celor care aruncă cu noroi de ceva timp în întreg personalul medical din ţara asta. Pentru că le-am considerat cazuri izolate şi pentru că am întâlnit în acelaşi timp şi medici excepţionali, profesionişti până în măduva oaselor, care chiar reuşesc să facă minuni cu toată dotarea deficitară şi toată mizeria în care sunt obligaţi să-şi desfăşoare activitatea. Azi le-am povestit pentru că mă doare şi consider că cei care aleg să lucreze în sistemul de sănătate ar trebui să se îndrepte către această profesie nu din considerente materiale, ci pentru că iubesc oamenii şi vor cu adevărat să ajute. Cel puţin asta este menirea unui cadru medical şi a  oricărui lucrător în sistemul de sănătate.

Într-un orăşel din Iaşi, săptămâna trecută o tânără a murit în braţele soţului său aşteptând cu sufletul în gât să vină salvarea apelată. Care salvare a făcut întâi un ocol pe la Iaşi, pentru că un/o operator/oare de la centrală nu a avut prezenţa de spirit să intrebe şi în ce oraş este adresa de la care se cere ajutor. S-a crezut atoateştiutor /oare şi a lăsat omul acela să-şi privească neputincios soţia cum se stinge şi-l lasă să crească singur doi copii. Când în sfârşit a ajuns o salvare, nu au mai avut cu ce să-l ajute. Decât cu o înjurătură şi vreo câteva palme împărţite echitabil de şoferul salvării, nervos şi el şi deranjat probabil de nervozitatea soţului ghinionist.

Şi parcă nu era de ajuns tot ce s-a spus până acum. De două zile toate tunurile sunt puse pe nişte medici şpăgari de la spitalul de arşi din capitală care au găsit oportunitatea de a face bani frumoşi făcând operaţii estetice cu aparatura spitalului şi decontând operaţiile prin casa de asigurări, acoperiţi de diagnostice şi fişe de observaţie false. Foamea de bani ia uneori minţile multor medici care uită menirea pe care o au şi nu mai văd în faţă decât forma, culoarea şi greutatea plicurilor. Am sperat şi, naivă cum sunt, încă mai sper că lucrurile vor intra pe făgaşul normal şi în ţara asta. Mi se revoltă stomacul când aud că sunt cazuri în care deznodământul este cu mult mai rău în astfel de experienţe. Treziţi-vă, oameni buni! Nu vom ajunge niciodată să progresăm dacă singuri ne tăiem creanga de sub picioare. Sunt oameni cu adevărat bolnavi care plătesc bani grei pe medicamente şi operaţii care nu-i ajută pentru că voi alegeţi să vă daţi cu adevărat interesul doar pentru fufe mofturoase nemulţumite de sâni, buze sau mai ştiu eu ce părţi anatomice ascunse vederii. Atâta timp cât putregaiul nu este smuls din rădăcină, vom rămâne la stadiul de ţară subdezvoltată şi în domeniul sănătăţii. Degeaba vă revoltaţi când oamenii vă arată cu degetul şi veniţi să ne bateţi obrazul argumentând că v-aţi tocit coatele pe băncile facultăţii şase ani şi că aţi flămânzit alţi şase ca rezidenţi. Dacă scopul vostru în viaţă este reprezentat doar de bani trebuia să vă faceţi bancheri, avocaţi, notari, politicieni, parlamentari, fotbalişti nu medici.

14 comentarii

Din categoria Cotidian

La drum, marţea

Cine a zis că nu e bine să pleci la drum marţea, înţelept om a fost! Am probat-o ieri pe pielea mea când forţată de împrejurări a trebuit să stau numai pe drumuri.

Mă trezesc eu dimineaţă la 5,30, după doar vreo 2 ore jumate de somn. Am tren la 6,45, mi-am făcut bagajul de cu seară, gândesc eu că e suficient timp pentru duş, îmbrăcat, plecat, prins trenul. Socoteala din târg, însă… Mă dau jos din pat, mă duc la baie şi când mă întorc… e trecut deja de ora 6! Când mă-sa a trecut o jumătate de oră, când eu pot jura că m-am grăbit? Intru în criză de timp. Mă apuc să mă îmbrac repede şi între timp intru pe aplicaţia pentru taxi. Împuşc doi iepuri dintr-o lovitură, ce mai! Până mă îmbrac eu, vine şi taxi. Dar… surpriză! După zece minte de aşteptat, aplicaţia imi spune politicoasă că nu-mi găseste nici o maşină!

Deja sunt pe cale să fac o criză de nervi. Mai e puţin şi degeaba plec de acasă! Mobilizez restul casei, găsesc taxi în 5 minute, îi spun şoferului că mă grăbesc să prind trenul de 6,45. Şoferul mă înţelege şi mă debarcă la 6,32 în faţa gării. Am reuşit! Mă reped la casa de bilete, fac ochii roată, ginesc o casieriţă care fix pe mine mă aştepta şi care, fată isteaţă, îşi dă seama de criza mea şi se mişcă la foc automat şi fug către peron. Pe drum mă opresc un minut să iau în grabă două batoane şi o sticlă de apă (când mama mă-sii au făcut ăştia apa 5 lei?) ajung la tren, pun piciorul pe treaptă şi urc. Arunc o privire pe ceasul peronului şi brusc realizez că timpul nu se mai grăbeşte. E abia 6,38! Mă liniştesc şi mă aşez cuminte pe o banchetă să văd cam pe unde mi-ar fi locul în tren. Nici nu am privit biletul de când l-am luat. Citesc vagonul – 435. Ok, sunt în vagonul 20, înseamnă că e bine. O luăm la rând, trebuie să-l găsim şi pe 435. Trec de 16, de 6, 5, 4, 3 şi ajung la 2. Gata, mă opresc că mai am puţin şi mă duc direct în locomotivă peste mecanici. Să mă aşez cuminte pe un loc liber, să văd bine ce scrie pe bilet.

Sunt pe jumătate adormită, poate nu am citit bine. Mă uit cu atenţie, scrie clar, vagonul 435, clasa a 2-a, loc 73. Ceva nu e în regulă. Încep să iau la citit tot biletul şi rămân ca la dentist. Cu gura căscată, adică! Închide gura, Luci, că-ţi intră muştele, cum ar zice tata. Îmi zic: „Să vezi că nu sunt singura adormită în dimineaţa asta! Puii mei, casieriţa mi-a dat bilet de întors!” Scrie frumos pe el: Plecare: Tr Severin la ora 17,48 sosire în Bucuresti Nord, la 22,45. Măi să fie! asta a ghicit că vreau să mă întorc! Dar cum mă-sa să mă întorc, când eu nici nu am plecat? Nu s-a gândit că trebuie să părăsesc şi peronul ca să am de unde mă întoarce? Mă apucă un râs isteric. Pun mâna pe telefon, o sun pe fie-mea şi-i povestesc toată tărăşenia. Lumea în vagon se amuză copios, eu nu mă pot opri din râs, ea mai adormită ca mine mă întreabă ce fac acum. Ce să fac? Rămân aici şi-mi iau bilet de la naş. Nu mă mai dau jos că aş pierde mult mai mult.

Închid telefonul, mă uit în geantă şi descopăr un nou bilet de tren. Hopa! Astea se înmulţesc ca pâinile biblice! Îl scot, îl citesc şi constat că mă trimite frumos, cu trenul de 6,45 direct la Tr Severin, la vagonul 2. Adică cel în care mă şi oprisem. Măi să fie! Ştiu sigur că am luat decât un bilet. Normal, doar pe ăla de-l tineam acum în mână şi-l priveam prostită. Primul rămâsese în geantă de la drumul trecut şi nu ieşise la iveală decât acum, când căutam ceva albastru cu traseu şi loc pe el. Cât timp nu mi-a trebuit l-am ignorat cu succes. Nici eu nu l-am întrebat de sănătate, nici el nu s-a sinchisit să strige după ajutor. Acum a ieşit la lumină să-mi arate că e nasol să pleci adormit la drum. E clar. Trebuie să mă trezesc. Dar cum, că în graba mea nici nu am apucat să gust o gură de cafea şi trenul e sărac, nu are nici vagon restaurant, nici chelner cu tava în mână?! Înghit în sec, scot cartea şi încerc să-mi omor timpul.

Trec peste faptul că, bineînţeles, vagonul e neîncălzit. Cu norocul meu nici nu mă aşteptam la altceva! Ba mai mult, am un aer condiţionat pe rece, de mai mare frumuseţea. Zici că am plecat să fac inhalaţii cu ozon direct în salină! Ieşim din Bucureşti şi văd cum se adună nori negri peste soare. Realizez că am plecat fără umbrelă, ca o floare. Ce-oi fi gândit? Ei, lasă, drumul e lung, în 5 ore şi câteva sute de km e imposibil ca vremea să rămână la fel. Punem pariu? Am ajuns la destinaţie la prânz, pe ploaie. Am luat repede un taxi şi am scăpat. Mi-am rezolvat treburile pe jumătate, normal, că doar era marţea.

La un moment dat m-a prins ploaia pe stradă şi mi-am băgat picioarele, m-am aşezat pe o terasă să beau o cafea, că deja eram un zombi umblător. Am comandat cafeaua şi am băut-o extrem de plăcut, în compania unui motan galben-tărcat, care, excesiv de încântat de prezenţa mea adormită acolo, s-a autoinvitat pe scaunul din faţă. După ce m-a privit bine peste masă a decis că am nevoie de o încurajare şi o mângăiere, aşa că s-a mutat pe scaunul de alături şi puţin a lipsit să nu se urce direct în poala mea. A fugit când a venit chelnerul cu meniul. Mi-a părut rău, dar chelnerul a zis să nu-mi fac griji, că se întoarce sigur, e de-al casei. Nu s-a mai întors dar a ieşit, în sfârşit, soarele! Parcă altfel se vede viaţa pe soare! Oraşul în verde bogat şi crud e de nedescris.

Am luat-o pe jos, prin parc, către gară. Ghinion. Am terminat cartea şi nu dau în drumul meu nici măcar de un chioşc de presă să cumpăr ceva de citit. Oamenii au alte nevoi pe acolo, ce să mai citească? Noroc că internaţionalul de întoarcere a venit la timp, fără nici un minut de întârziere. Lucru de excepţie, vă zic eu! Mă uit pe biletul cumpărat de la casa şi-mi vine să cad pe spate. Ghici în ce vagon m-a pus casieriţa! Aţi ghicit: 435. Stau cu biletul nou într-o mână şi cu cel vechi în cealaltă privind cruciş. Nu, că asta e cu adevărat vrăjitorie! Norocul meu că, după ce am terminat treaba am petrecut un sfert de oră într-o minunată biserică goală, rugându-mă. Trebuie să fie semn bun, nu rău!

Şi dacă tot a ieşit soarele până la urmă, am reuşit să vă aduc şi vouă un petec de parc cum nici nu v-aţi fi închipuit de frumos! Îmi venea să mă aşez pe o bancă la soare, să prind rădăcini acolo. Nu aveam cum, aşa că am plecat cu tot cu oboseală şi cu răceala căpătată de la aerul condiţionat de dimineaţă şi de la ploaia prin care am umblat!

IMG_1457 IMG_1461 IMG_1462 IMG_1465 IMG_1470 IMG_1471 IMG_1474 IMG_1482 IMG_1486 IMG_1487 IMG_1488 IMG_1489 IMG_1490 IMG_1496 IMG_1497 IMG_1498 IMG_1499 IMG_1502

 

7 comentarii

Din categoria jurnal

Paştele copilăriei

Paştele a avut un loc aparte în sufletul meu, de când mă ştiu. Nu ştiam ce-nseamnă iepuraşul, cadouri se primeau doar iarna, când împodobeam bradul, dar sărbătoarea asta era înflorită şi însorită, ca o mireasă îmbujorată. Cum să nu-ţi placă?

Când eram copii ne cumpărau ai noştri hăinuţe noi şi săndăluţe albe , cu catarame lucitoare. Eu îmbrăcam prima rochiţă nouă pe anul acela, frate-meu prima pereche de pantaloni scurţi. Ne trezea tata la scurt timp după miezul nopţii şi înfriguraţi de somn şi de emoţie, cu un nod cald în stomac, ne îmbrăcam şi porneam bucuroşi pe drumul către biserică cu el de mână. Răcoarea nopţii ne trezea de tot şi săltam amândoi ca nişte iezi pe lângă tata care ne ţinea strâns, să nu cumva să scăpăm şi să ne murdărim hăinuţele noi înainte de a lua sfintele Paşti. Drumul era lung şi îl străbăteam totdeauna pe jos. 3 km erau ceva pentru picioruţele noastre ce se chinuiau să ţină pasul cu tata.

Până am plecat de acasă tata a avut o boală: să ne cumpere încălţăminte cu cel puţin un număr mai mare. Avea el un fix, că tălpile trebuie să se simtă libere, să nu ne crească deformate de încălţări prea fixe. Şi se asigura că o să purtăm pantofii cumpăraţi anul ăsta şi anul viitor, sau cu ceva noroc, chiar şi peste doi ani.  Eu eram slabă şi firavă şi era nevoie să dea găuri noi la baretele săndăluţelor să stea cât de cât pe picior. Tălpile mele subţiri jucau tot timpul în încălţările mult prea largi şi le târam după mine lipăind şi pocnind gleznele. “ Mergi ca o capră, tată! Uite cum îţi pocnesc încheieturile, exact ca Dorinei când pleacă la păscut!” El râdea de mine şi eu mă străduiam să merg frumos, să nu se mai audă pocnitura gleznelor. Fără succes. Mă surprindea strâmbându-mi paşii şi mă smucea atenţionându-mă să nu mă mai prostesc.

Ne întâlneam cu oameni ce ţineau lumânări aprinse în mână care îl salutau pe tata cu „Cristos a înviat!” . Tata le răspundea voios “Hai noroc, măi cumnate! Să trăieşti nea Nicule! Bună dimineaţa, Dodă!” Ne ardeau buzele să le răspundem frumos “Adevărat a înviat!” dar tata ne opera de fiecare dată. “ Nu se cuvine, nu aţi luat sfintele Paşti!” Parcă ne puneau aripi la tălpi, aşa ne doream de tare să ajungem şi noi mai repede la biserică. În depărtare se zăreau prin noaptea senină şi clară mii de luminiţe peste Dunăre, la bulgari şi întunericul nopţii avea ceva magic în seninul înalt, cu stele lucitoare pe cer şi pe pământ. Intram în biserică, aşteptam răbdători să ne citească preotul din evanghelie, să-i răspundem în cor „Adevărat a înviat”, să ne dea cu mir pe frunte şi să luăm lumină şi bucăţica de Paşti binecuvântat.

O luam apoi la picior înapoi, către casă, nerăbdători, ştiind că de data asta ne aşteaptă ouăle roşii să le ciocnim şi mama cu masa întinsă. Mergeam cu grijă, concentraţi, cu dinţii strânşi , muşcându-ne uşurel limba şi buzele cu lumânările aprinse în mâini, încercând să apărăm flacăra lumânării cât mai mult timp, să nu o stingă vântul. Înflorea liliacul şi tata se ridica şi-mi umplea braţul cu crengi înflorite şi parfumate de lângă gardul mătuşii Lenuţa. Pentru mama era un adevărat festin când primea batista cu bucăţica de paşti învelită cu grijă în batistuţa nouă şi buchetul de liliac pe deasupra.

Mai târziu, când Taicu s-a hotărât să devină omul bisericii şi să cânte în strană, cu preotul, mergeam cu el şi cu Maica la toate deniile. Nu fusesră nişte oameni bisericoşi. Credinţa venise mai mult din compasiune şi din calcul. Ţârcovnicul murise şi preotul era nevoit să slujească singur pentru că pe vremea aceea nimeni nu se înghesuia să meargă să cânte în biserică, de teama represiunii. S-au sfătuit ei doi într-o seară şi Maica a decretat: “ Aşa facem Costică! Mergi şi te aşezi lângă popa că are şi el nevoie de ajutor. Noi suntem bătrâni. Dacă o fi să fie ceva pe lumea ailaltă, atunci faci un bine, te vede Dumnezeu. Dacă nu, tot bine e, că nu o să lăsăm tocmai noi bietul om să se chinuie. Şi are nevoie de om de încredere, Costică, nu de orice târâie brâu care să lase biserica deschisă şi să bage în buzunar banii de la lumânări!” Aşa a făcut Taicu. În duminica următoare, bărbierit şi curat, a mers la slujbă şi s-a aşezat în strană. Acolo a rămas până când bătrâneţea şi neputinţa nu l-au mai lăsat să se ridice din pat.

Doamne şi ce frumos putea să fie la denia celor 12 evanghelii când ascultam fascinată povestea cinei cea de taină şi mă bucuram ca de o victorie personală când aflam că de remuşcare, Iuda s-a sinucis. Îl uram cu toată fiinţa pe apostolul acela nerecunoscător care-şi permisese să-l vândă pe blândul Învăţător pentru 30 de arginţi. Plângeam când preotul ne povestea cât pătimise Iisus umilit de mulţimea care îl lovea şi încins peste frunte cu celebra cunună de spini ascuţiţi pe care îi cunoşteam atât de bine din roşcovii copilăriei. Mă întorceam acasă cu braţele pline de flori şi cu sufletul greu şi mă visam toată noaptea pe drumul crucii, plângând pentru răstigniţi. A doua zi înconjuram biserica cu lumânări aprinse în mână şi îl îngropam pe Iisus omul, suferind ca după plecarea cuiva drag şi iubit.

Înviera venea inevitabil cu bucurie. Cu biserica plină de cu seară, cu, pomenile întinse pe jos, de-a stânga şi de-a dreapta culoarului de intrare în bisericuţa veche pe care ochii mei de copil o vedeau imensă atunci, cu cocoşii care aşteptau ameţiţi de zgomot şi lumină să cânte în dreapta, lângă intrare, să aducă la lumină sufletele celor morţi fără lumină, cu veşnicul du-te vino al tinerilor ce nu aveau stare şi aşteptarea noastră pofticioasă când priveam colacii îmbrăcaţi cu moţ generos de colivă, felii de cozonac şi minunatul peşte pe orez care a rămas până în ziua de azi mâncarea supremă pentru mine, cu zecile de lumânări aprinse şi fumul alb de tămâie împrăştiat cu generozitate de cădelniţă.

A doua zi urma masa de Paşte, împărţitul prin vecini, finii şi verişorii care se adunau la noi şi dădeau farmec sărbătorii. Punctul culminant însă era în a doua zi de Paşti, când ne adunam cu mic cu mare în faţa primăriei şi jucam hora de pomană pentru cei duşi de prea tineri din astă lume. Lăutarii cântau şi noi ne prindeam în hora unul lângă celălalt, primind de pomană pentru răposat lumânări aprinse, flori, colaci şi ouă roşii să fie pentru sufletul celui răposat. Nimeni nu avea voie să se desprindă din horă până nu se opreau lăutarii din cântat. Uneori te durea sufletul şi-ţi venea să-l smulgi din piept, pentru că cel pentru care jucai îţi fusese apropiat şi drag frate, soră, prieten, vă jucaseţi şi râseseţi împreună, iar acum nu aveai să-l mai vezi niciodată…

Când am mai crescut şi tata m-a blagoslovit cu petecul meu de grădină în care aveam voie să pun tot ce-mi poftea inima, mă bucuram când îmi băteau tineri în poartă să-mi ceară flori pentru hora de pomană de a doua zi. Eram aşa mândră de bogăţia florilor mele că le rupeam cu generozitate lujerele pentru aşa o cauză sfântă iar cei ce-mi veniseră la poartă să ceară plecau cu sufletul împăcat, fericiţi. Târziu, după ani mulţi, am întâlnit obiceiul acesta pe care îl consideram pierdut în lumea satului meu de pe malul Dunării, undeva în munţii Mehedinţiului, la Izverna şi peste Dunăre, la comunitatea de români din Serbia. Nu-i incredibil cum pot să unească oameni din diverse colţuri ale lumii nişte obiceiuri de care te-ai fi aşteptat ca lumea să fi uitat demult până şi acolo unde le-ai cunoscut prima dată?

6 comentarii

Din categoria trecut

De Paşti

lumina-de-inviere_10035800– Tata Lacheeeeee!!

– Ce e, mă? Ce vreţi?

– Hai de dă-ne şi nouă ceva pentru foc!

Sâmbătă după amiază, în toiul pregătirilor de Paşte, flăcăii înhămaseră caii la căruţă şi plecaseră prin sat la adunat lemne de foc. Luau cu îngăduinţă tot ce li se oferea; buturugi vechi, cauciucuri, lemne noduroase pe care nimeni nu le putuse sparge peste iarnă. Orice bucăţică de lemn era binevenită.

– Hai să vă dau şi eu ceva… Mai aveţi de adunat?

– Slab de tot anul ăsta, măi tata Lache… abia am adunat o căruţă bună. Mi-e teamă că nu reuşim să facem un foc sănătos.

În satul dintre izvoare, bisericuţa este pusă la şosea, fix la intrarea în sat. Peste stradă este cimitirul, în vârful unei coaste abrupte ce cobora sinuos până în mijlocul satului, la răscrucea cu scaunul lăutarilor, unde se ţineau horele de sărbători sau la nunţi . În faţa bisericii, acolo unde pornea prăfuitul drum pe coastă în jos, era un platou micuţ, liber. Pe el îşi deşertau flăcăii căruţele cu lemne adunate de prin sat şi clădeau cel mai mare foc de tabără pe care ochii mei îl văzuseră vreodată. Era nevoie de multe lemne sănătoase, că focul trebuia să ardă până hăt, la ziuă, când preotul sfârşea slujba de înviere şi oamenii începeau să se împrăştie pe la casele lor după ce luau sfintele Paşti. Dacă lemnele erau puţine, focul se stingea înainte de vreme şi nu era semn bun. Nu apucau femeile să ia cărbuni încinşi, numai buni de descântat la vreme de nevoie în gospodărie, ori asta echivala cu o adevărată tragedie.

Când copilaşii mei s-au ridicat suficient cât să poată rezista în biserică până după miezul nopţii, am început să merg şi eu la slujba de înviere. După zile întregi de muncă susţinută, cu toată oboseala care făcea să mă doară toate oasele, sâmbătă seara nu ratam niciodată plecarea la biserică.

– Cumnatăăăăă! Eşti gata? Hai, că noi plecăm!

Aproape niciodată nu eram gata la timp. Mămiţa striga, ne aştepta ce ne aştepta, apoi pleca cu tanti Nela înainte, lăsându-ne să venim şi noi, când ne terminam de învârtit pe bătătură. Eu mă îmbrăcam, îmbrăcam copiii pe jumătate adormiţi şi aşteptam după soacră-mea care abia atunci se învârtea căutându-şi hainele prin casa mare, încălzind apă şi aducând haine curate pentru socru-meu care nu reuşise toată ziua să găsească timp să se spele şi să se pregătească de sărbătoare. Ajungeam într-un final la biserică. Cumpăram lumânări şi treceam ca toată lumea prin cimitir, să aprindem câte o lumină la căpătâiul celor duşi. Legenda spune că în noaptea de înviere, când Dumnezeu deschide cerul şi Iisus se arată în toată splendoarea, odată cu el se ridică din morţi şi sufletele drepţilor ce odihnesc la umbra crucilor din cimitire. E mare păcat să nu găsească şi ei câte o lumină tremurătoare la căpătâi, să poată să-l urmeze pe Iisus călăuziţi de ea. În faţa bisericii focul ardea de se vedea de la mulţi kilometri depărtare şi tinerii adunaţi în jurul lui se distrau spunând bancuri şi ascultând muzică. În ultimii ani, după ce paharele de vin deveneau prea multe, uitau de cele sfinte şi dădeau muzica prea tare, înjurând şi luându-se de multe ori la bătaie din cine ştie ce pricini numai de ei ştiute. Era nevoie atunci să iasă preotul să-i certe cu glas tunător şi să-i ameninţe cu focul iadului dacă nu se potolesc. 

Biserica mică se umplea ca niciodată în noaptea de înviere. La celelalte sărbători abia dacă se adunau câteva babe rătăcite ce dormeau pe scaune cât timp slujea preotul. Şi acum, cele mai obosite îşi revendicau scaunele şi picoteau pe rând, nesimţitoare, ignorând toată larma din jur. Cele mai energice se adunau în grupuri mici şi bârfeau de una, de alta, că doar nu reuşiseră să se vadă de cine ştie cât timp, deşi stăteau pe aceeaşi uliţă. Din când în când preotul Aurel se oprea şi le mustra strigându-le pe nume şi făcându-le de râs de se supărau bietele babe şi-l spurcau în şoaptă de preot nebun. Nu prea-l aveau la suflet pe preotul acesta tânăr ce-şi purta cu seninătate tot trecutul tumultos în spate.

Fusese preot în biserica aceea de la început, când ieşit de pe băncile şcolii primise repartizare în satul dintre izvoare. Tânăr, cu preoteasă frumoasă, căzuse de multe ori în păcat. Se spune că nu i-ar fi fost străine nici una sau alta din muierile fierbinţi ale satului care îi făceau ochi dulci şi îl ademeneau cu nurii lor scoşi la vedere, că doar tânăr şi fierbinte era şi el. Se căieşte acum de toate zâmbind amintirii că grele şi lumeşti au fost toate.

Oamenii cu capul pe umeri se săturaseră de prostiile lui şi-i făcuseră reclamaţie la patriarhie. Veniseră mai marii bisericii şi-l luaseră la întrebări. Au constatat, au întocmit raport, l-au sancţionat şi au adus în locul lui un alt preot, la fel de tânăr, harnic şi gospodar, dar care nu ştia nici măcar să zâmbească. Era tot timpul serios şi parcă plin de fiere, deşi îşi păstra cumpătul indiferent ce situaţie i-ar fi ieşit în cale. Au început sătenii să-l regrete pe Aurel al lor, cel plin de patimi.

Peste ani, când nimeni nu se mai aştepta la vreo schimbare, a revenit părintele Aurel. Se lecuise, se recăsătorise şi îşi întemeiase gospodărie frumoasă în satul părinţilor lui, la câţiva km distanţă. Dumnezeu ştie cum, reuşise să-şi convingă şefii să-i mai acorde o şansă şi să recapete vechea parohie. Se mai împlinise, devenise un tată responsabil, dar rămâsese acelaşi om senin şi deschis, care nu pregeta să spună lucrurilor pe nume  când era cazul. În perioada asta de cuminţenie l-am cunoscut şi eu. O fire bonomă, pusă pe şotii când te aşteptai mai puţin, cu o voce ce umplea minunat toată biserica şi îţi ajungea până în fundul sufletului atunci când slujea.

Îşi lua în serios slujba şi în privinţa asta nu aveai ce să-i reproşezi niciodată. Slujea cu credinţă indiferent de împrejurare, postea cu uşurinţă şi dacă s-ar fi luat după el, tot satul ar fi fost o grădină înflorită în care nici un gând rău nu ar fi avut ce căuta. Rămâsese cu duşmani care tot încercau să-i mai facă rău. Îşi vedea liniştit de treburile lui, veşnic cu zâmbetul pe buze şi cu o replică pregătită pentru fiecare, în funcţie de împrejurări. Iniţial am căzut şi eu  pradă prejudecăţilor şi bârfelor satului. Apoi, când am ajuns să-l cunosc personal pe el şi pe minunata lui soţie, am reuşit recunosc dincolo de faţadă omul Domnului cuminte şi frumos şi l-am respectat. Îi port şi acum o dulce amintire.

Mi-e dor de slujba de înviere din bisericuţa mică din faţa cimitirului, în care vocea lui umplea fiecare colţişor cu cuvântul dulce al scripturii, de masa scoasă în noapte afară, în faţa bisericii, în jurul căreia ne adunam şi ascultam cu pioşenie fiecare bucată de evanghelie înainte de a lua lumină şi a ne bucuram în cor de Învierea Domnului.  Aproape că-l vedeam pe Iisus privindu-ne din cer pe noi, cei adunaţi acolo, pe iarba crudă şi înrourată, cântând acompaniaţi de tril de privighetori „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând”.

Aşa cu patimă cânta preotul Aurel, că şi vedeam cu ochii minţii moartea strivită alături de păcatele noastre şi simţeam sufletul uşor şi liber, cum păşea în lumină alături de Hristos. Târziu, după ora trei din noapte, când slujba se termina şi luam Paştele după ce treceam cu toţii pe la miruit ieşeam de la slujbă, rupeam o mână bună de iarbă din curtea bisericii, luam pe o coajă mai groasă o bucată de cărbune, să aibă bunica să le descânte copiilor şi animalelor dacă Doamne fereşte se deochiau şi plecam către casă. Iarba o presăram pe praguri, cărbunele îl puneam bine şi adunaţi în jurul mesei, ciocneam câte un ou pe care îl mâncam apoi aşa gol, în picioare, înainte de a beneficia de binemeritata odihnă. Magia nopţii mă însoţea şi-n somnul care refuza să-mi închidă pleoapele imediat şi întârzia scurtându-mi şi mai mult odihna.  Priveam copiii dormind liniştiţi lângă mine, ascultam privighetoarea cântând în noapte şi mă rugam ca pacea acelei nopţi sfinte să nu mai plece niciodată din casa noastră.

A doua zi de Paşti umpleam coşul cu ouă şi cu copiii de mână plecam la cimitir, unde fiecare mort primea câte un ou rostogolit blând peste mormânt. Copiii le prindeau şoptind uşurel „bogdeaproste” şi le adunau mândri în punguţe pe care le păzeau cu grijă, să nu cumva să se spargă ouăle şi ei să nu mai aibă ce ciocni cu colegii la şcoală. În cimitir copacii înfloriţi râdeau în soare, păsările cerului ciripeau şi mormintele proaspăt săpate, cu flori răsădite sau fără se odihneau cuminţi, ascultând glasurile proaspete de copii care alergau de la un mormânt la altul, întrebând şi bucurându-se să afle povestea fiecăruia. De dedesupt morţii îşi dormeau somnul de veci liniştiţi acum, sub ceara topită a lumânărilor arse în ajun şi a celor proaspăt aprinse la căpătâiele lor azi.

5 comentarii

Din categoria Dezrădăcinare, Uncategorized

Hristos a înviat!

Inviere-lumina-din-luminaLumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat… Hristos a înviat, oameni buni! Să aveţi parte de sărbători liniştite şi binecuvântate, să vă fie sufletul plin de dragoste şi înţelegere şi să uitaţi tot ce-a fost rău, toate grijile şi necazurile. Se spune că începând de azi cerurile sunt deschise până la Înălţare. Să fiţi iubire şi lumină vie!

10 comentarii

Din categoria Uncategorized

Prima evadare

429689_103948599731785_1921181701_nSă vă spun drept, nu mi-au plăcut stăpânii ăştia ai mei. Dacă ştiam că blondul meu mă va lăsa la ei fugeam de nebună într-o noapte. Dar nu mi-a spus nimic, nimic! S-a hotărât el să plece să colinde lumea şi mi-a găsit alţi stăpâni. Dar pe mine nu putea să mă întrebe? Poate că aş fi vrut şi eu să mă plimb! Ce, eram aşa grea de nu putea să mă care? Ei, aveam eu pe atunci vreo 6 kg, dar şi el era tânăr, ce conta? Aparatul ăla cu care făcea poze era mai greu ca mine şi nu l-a lăsat acasă! Şi aş mai fi mers uneori şi pe picioarele mele, pe cuvânt!

M-am trezit într-o seară că m-a băgat în cuşcă şi în loc să mergem la doctor, ca de obicei, m-a dus la urâţii ăştia. Şi ce să vezi, nici măcar nu eram singură, ăştia mai aveau două pisici jigărite pe atunci! Când le-am văzut mi s-a aplecat! Păi alea erau javre, nu pisici! Şi cum veneau ele să mă miroasă, să pună boturile lor murdare pe mine…..eaaah! Nici măcar nu m-au întâmpinat cu dragoste, aşa cum mi se cuvenea! Auzi, urâtul ăla de băiat a exclamat :”Urâtă eşti, fă!” când m-a văzut! Eu! Urâtă! Dar el s-o fi uitat vreodată în oglindă? Ce dacă am eu nasul mai mare, ăsta e semn de nobleţe şi inteligenţă! Pfff, nici nu merita atenţia mea. M-am ascuns sub mobilă şi nu am ieşit de acolo decât când eram sigură că toţi dorm şi nu mă văd. Dacă ei nu mă plac pe mine, nici eu nu-i plac. Deloc! Eii, au trecut atunci multe zile în care îmi plângeau maţele de foame şi-mi făceam planuri de evadare în colţul în care m-am ascuns. Doar stăpâna asta mă mai deranja câte o dată şi era îngrijorată că nu mănânc nimic. Nu mănânc fa, uite aşa, să vă fac vouă în ciudă! Stai să vezi când oi pleca!

Şi am plecat. Nu o dată, de trei ori. De fiecare dată însă, m-a găsit şi m-a adus înapoi. Prima dată am prins uşa de la balcon deschisă, fereastra la fel şi am ieşit uşurel. I-am minţit când m-am aşezat pe pervaz şi am adulmecat aerul primăverii. Au crezut că încep să mă obişnuiesc şi devin şi eu mai sociabilă. Dar eu, şmecheră, am aşteptat până nu s-a mai uitat niciunul la mine şi zvârrr, am zburat peste balcon! Când s-au trezit ei, ia-mă de unde nu-s! Ce dacă eram la etajul 4? Păi eu degeaba am crescut în stradă, credeţi că nu am învăţat nici să mă întorc în zbor? Am aterizat frumos, pe toate lăbuţele şi am zbughit-o pe geamul balconului de la parter, printre florile vecinei, să mă ascund. Nici nu a fost greu, avea aia în balcon o întreagă junglă!

Peste vreo oră s-a trezit stăpâna asta nouă să mă caute. Pfff, a realizat şi ea într-un final că nu mai sunt! S-a învârtit prin grădină, m-a strigat, m-a căutat prin tufişuri… Eu am tăcut mâlc. Aveam de gând ca peste noapte s-o iau la picior, să mă întorc acasă, la blondul meu. Noaptea mi-a dat toate planurile peste cap. În primul rând că ăştia stau într-un cartier plin de câini şi dacă urăsc pe cineva mai mult ca pe ei, atunci trebuie să ştiţi că urăsc câinii. Şi eu pe ei, da’ şi ei pe mine. E o simbioză între noi, de groază! Apoi, cum naiba să mă duc acasă, că blondul m-a adus cu maşina şi nu a lăsat nici un miros în urmă! Încotro s-o iau? Şi mă mai chinuia şi foamea asta… Sus măcar puteam să mă îndop când dormeau ăia, aici nu aveam nici un strop de mâncare! Am băut nişte apă din farfuria unui ghiveci, am răsturnat vreo dăuă ghivece ca să-mi fac nevoile în pământul lor şi am aşteptat să se facă ziua, s-o pândesc pe aia când pleacă la serviciu, s-o strig să mă ia acasă. Dacă vedea vecina ce dezastru i-am făcut în balcon, era vai de pielea mea!

Când am mirosit-o pe stăpâna asta la uşă, am dat un strigăt. Ştiam eu că o să vină după mine, ce de cu seară nu am auzit-o plângând când nu m-a găsit?! Se temea că o să mă mănânce câinii. De parcă eu eram aşa de proastă să stau în calea lor. Oamenii ăştia sunt aşa limitaţi… habar nu au ce e aia logică în gândire! A venit fericită, s-a cocoţat pe balcon şi m-a recuperat! Să vezi ce fericită era când m-am lăsat luată în braţe şi i-am vorbit până în casă! Plângea de bucurie! Aşa mă, să vezi ce vă educă Suri pe voi… Cânad am ajuns sus însă, am dat cu ochii de morocănosul de fiu-său din nou. Nu ştiu ce face ăstă de nu se dă jos din pat deloc! Toată ziua cere ba una pa alta şi e urâcios nevoie mare! E chiar mai pretenţios ca mine! Măcar de ar elibera patul ăla, să mă tolănesc şi eu niţel. Off, nu scăpam de ăsta, neam! Trebuia să-mi coc alt plan de evadare!

11 comentarii

Din categoria Jurnalul unei pisici vagaboande

Bună dimineaţa!

IMG_1354 - Copy

Bună dimineaţa!

Nu am făcut cunoştinţă, deşi mă tot rog de fata asta să mă prezinte şi pe mine de vreo doi ani! Eu sunt Suri. Sunt cam golancă de cartier, aşa zice stăpâna mea… de aia mă şi ascunde, îi e cam ruşine cu mine că fac numai prostii. Dar ce să fac eu dacă m-am născut pe stradă? Am învăţat să supravieţuiesc singură şi m-am descurcat foarte bine până când un om rău mi-a rupt piciorul. Atunci era să mor, dar sunt norocoasă, nu am murit. Am pierdut doar o viaţă. Mare lucru, mai am o grămadă! Să ştiţi că nu-i adevărat ce se spune cu cele 9 vieţi ale unei pisici. Depinde sub ce stea te-ai născut. Unii nu au decât una. Eu cred că am douăzeci şi încă nu am terminat de numărat. Nu am învăţat până acum mai multe numere. Când mi-am rupt piciorul m-a luat un băiat blond cu barbă şi m-a dus la veterinar. M-a operat şi m-a scăpat. Atunci m-a scăpat şi de grija puilor, de parcă tare mi-aş fi dorit eu boraci din ăia chirăitori pe lângă mine. Nu-mi plac puii deloc! În general nu-mi plac celelalte pisici, animale şi nici oamenii toţi. Îmi place doar să fac cunoştinţă cu ei şi mă mai gândesc atunci când îmi dau de mâncare. Dacă îşi menţin obiceiul ne împrietenim repede, că sunt prietenoasă atunci când vreau eu.

V-aţi gândi că mă cheamă Suri din cauza culorii mele indecise. Nici vorbă! Băiatul blond mi-a pus numele după nişte animale purecoase din deşert -suricate- cică stau ca ele atunci când cerşesc atenţie. Eu ştiu cum or sta ele? Eu doar mă aşez pe coadă şi mă ridic în două labe, să văd dacă îi dă mâna să-mi arate ceva gustos. Nu mănânc din mână. De ce? păi oricine ştie că oamenii nu sunt de încredere! Atunci când se fac mâţă blândă şi-ţi întind mâna să te hrănească fac tot posibilul să te rănească, de fapt! Mănânc din farfurie, din ce-mi iau singură după ce toată lumea dispare din bucătărie. Daaaa… mâncarea din care au mâncat ei ştiu sigur că nu e otrăvită! Nu-i aşa că sunt deşteaptă? Mai ales că fur totdeauna cele mai mari şi mai frumoase bucăţi, chiar dacă nu le pot mânca. Trebuie să mă învăţ minte însă, să nu mă mai duc cu ele direct în pat lângă stăpâna asta haină. Mă ceartă şi mă înjură tot timpul! S-o vedeţi cum se înroşeşte la faţă şi cum se sufocă de zici că-i balon şi mai are un pic până să pocnească! Am văzut eu odată un balon roşu care se tot plimba îngâmfat pe lângă mine. Mi-am înfipt gheruţa şi s-a desumflat îmediat. A luat-o la fugă făcând fâssss! Păi ce, cu mine se punea el? Acum vă întreb eu pe voi: s-o agăţ la fel şi pe ea când o văd că stă să pleznească aşa? Parcă nu aş vrea să se sufoce, a început să-mi fie dragă cu toate defectele ei…. Uneori o las şi să mă mângâie, deşi mă plictisesc repede şi o muşc. Cum să iubeşti o pisică fără să te laşi muşcat? Aşa face mălai moale ăla de motan pe care l-am găsit în casa asta când băiatul blond a plecat. Se întinde cât e de lung şi ar sta o zi întreagă la mângâiat. Eu mă mir că nu am făcut diabet până acum, privindu-i!   O să vă povestest eu despre toate.

Acum intrasem doar să vă salut şi să vă urez o săptămână frumoasă şi însorită! Cică voi sărbătoriţi Paştele duminica viitoare şi că acum ar fi zile de reculegere. Nu cunosc cuvântul. Nu miroase ademenitor pentru o pisică, dar ce ştim noi din treburile omeneşti? Ha, de parcă oamenii ar ştii mare lucru din treburile pisiceşti! Gata, vă las! Să aveţi o săptămână cum vreţi voi! Eu aş vrea să mă lase afară să vânez ceva, mi-e dor de o vrăbiuţă. Dar nu mă lasă haina asta! Oricum e prea frig afară. Florile astea miros frumos, însă, îmi plac până şi mie! Vă dau şi vouă, ştiu că oamenilor le plac toate buruienile!

IMG_1357 - Copy

 

14 comentarii

Din categoria Jurnalul unei pisici vagaboande

Drumuri cu peripeţii

Acum mulţi ani în urmă am făcut pentru prima dată drumul de acasă până la Bucureşti pe ruta Olt-Teleorman. Atunci eram la început de drum nou, alături de om drag şi bun şi drumul a fost o încântare. Turnu Măgurele mi s-a parut un orăşel cochet, Alexandria curată şi înflorită. Nici nu ştiu când au trecut anii şi la un moment dat ne-am reîntors la ruta asta din spirit de eoconomie- de timp, combustibil, bani. Numai că lucrurile au rămas la fel. Adică la fel a acum aproape un deceniu. Asfaltul e acelaşi, îmbogăţit cu ceva gropi în plus, oraşele mai multe şi mai ponosite şi colac peste pupăză, fiecare drum vine cu partea lui de neprevăzut şi surprize care de care mai mari.

Acum doi ani am plecat la drum înainte de Crăciun pe o vreme câinoasă de nu ai fi scos nici măcar un câine afară din casă. De fapt, când am plecat din Bucureşti totul era ok. Nu ningea, deşi era întunecat, nu bătea vântul, nimic nu prevestea ce avea să urmeze pe parcurs. Totul a fost frumos până am ajuns la Alexandria. Până şi vremea se revoltă în judeţul mustăciosului de Dragnea. Când să intrăm în Alexandria a început să plouă. Atât de puternic şi de îngheţat că atunci când am oprit la benzinărie să alimentăm, ne-am dus ca pe tălpici de sanie drept înainte şi ne-am oprit frumos în bordură, înainte de a ne da seama ce se întâmplă cu noi. Noroc cu bordura, altfel ajungeam să plătim combustibilul direct de la volan, lângă casa de marcat.

Când am coborât din maşină eram ca în filmele acelea amuzante de pe net unde un cârd de raţe încearcă cu disperare să-ţi păstreze echilibrul pe luciul incredibil al lacului îngheţat. Bineînţeles că nici un angajat al benzinăriei nu se gândise să împrăştie ceva antiderapant măcar la uşa. Stăteau înăuntru, la căldură şi se distrau copios pe seama aventurierilor care îndrăzneau să le calce pragul. Am ieşit cu chiul cu vai din Alexandria şi am intrat în câmp deschis. Acolo s-a dezlănţuit iadul. A început să ningă viscolit şi am avut surpriza să constatăm că erau porţiuni de şosea pe unde nu trecuse un plug nici măcar în visele teleormănenilor.

Pe o latura a drumului se vedea pământul negru, pe cealalta mormanul de zăpadă ajunsese deja un zid de cel puţin doi metri înălţime. Din loc în loc câte o cioară croncănitoare ţinea să ne salute circumspectă. La Turnu Măgurele zăpada era intactă pe stradă, deranjată doar puţin, de roţile maşinilor ce se încumetaseră să se aventureze prin oraş pe o vreme aşa câinoasă şi locuitorii îşi scoseseră copilaşii pe sănii direct pe mijlocul şoselei, privindu-ne ca pe o a noua minune a lumii cum încercam noi să traversăm oraşul cu încăpăţânare.  Te simţeai ca-n iernile copilăriei, la ţară, unde singurele urme în zăpada proaspete erau ale tale şi ale saniei din dotare. Drumul a fost un chin şi la dus şi la întors.

Anul trecut, tot înainte de Crăciun, nu a mai nins. Când am plecat din Bucureşti era soare, frumos, vreme de primăvară. Ei, şi am ieşit din Alexandria, oameni buni! Şi cum am ieşit ne-a dat în nas o ceaţă atât de deasă că reuşeai să-ţi bagi cu succes degetele în ochi fără să-ţi dai seama. La propriu! Şoseaua- vai de lume, marcaje lipsă, pustietate ca-n deşertul Arizonei. Nici ţipenie de om pe kilometri întregi. Ne-am rătăcit de două ori. O dată la dus, o dată la întors.

Am mers aşa încordaţi, cu ochii privind deja cruciş până la intrarea în orăşelul meu natal, unde ne-a întâmpinat un cer senin şi limpede de parcă până atunci nici usturoi nu mâncase nici gura nu-i mirosea. Cât am stat acasă, nu s-a văzut nici urmă de ceaţă. Le povesteam bătrânilor mei prin ce am trecut la dus şi nu le venea să creadă. Ei nu văzuseră ceaţă de două zile! Ce mai, era de vis. Un vis ce s-a transformat înapoi în coşmar imediat ce am părăsit localitatea, că doar nu era să ne învăţăm cu binele, nu? Când am ajuns acasă mi-am făcut cruce şi am mulţumit lui Dumnezeu că ne-a îngăduit să ne întoarcem cu bine şi ne-a lăsat să mai vedem lumina zilei şi în dimineaţa următoare.

Şi na, am zis să ne ducem odată şi pe vreme bună, primăvara. Pomi înfloriţi, soare, frumos, cer limpede după două zile cu ploaie şi întuneric… Ce ni se putea întâmpla? Am sunat întâi acasă, preventiv, să vedem cum e vremea acolo, să nu riscăm. Era frumos, soare, vânt, senin. Nici urmă de ploaie. Plecăm, ieşim din Bucureşti, totul ok, ajungem în Alexandria- incredibil, dar era uscat şi înflorit totul, facem cele doua sensuri giratorii ce dirijează circulaţia în oraş (o să vă povestesc cândva de celebrul sens giratoriu care a reuşit performanţa să  închidă în mijlocul lui şi o cârciumă şi un muzeu şi cam tot centrul Alexandriei, să ştie omul o treabă atunci când ocoleşte!) şi dăm să ieşim. Nici nu ne venea să credem că a mers totul aşa usor şi frumos până atunci!

Ei şi dacă credeţi că în sfârşit am prins şi noi o dată o vreme prietenoasă cât am traversat celebrul de pe acum judeţ Teleorman, vă înşelaţi. Ieşim din Alexandria şi surpriză, s-a pus o ploaie de nu mai făceau faţă nici ştergătoarele! Asta dublată de data aceasta de un trafic infernal, de parcă toţi bucureştenii se gândiseră să încerce ruta Alexandria-Corabia în ziua de graţie de 12 aprilie 2014. Gropi în asfalt, cât încape. Poduri cu bucăţi surpate pe care autorităţile le îngrădiseră cu bandă de plastic şi le lăsaseră în plata lor, poduri construite pentru o singură bandă (naiba ştie ce-or fi gândit proiectanţii cât le-au construit!) unde nici unul din dobitocii care trebuiau să dea prioritate nu o făcea. Legea junglei funcţiona impecabil pe un drum ca-n junglă, bineînţeles. Mi-am epuizat tot arsenalul de înjurături la purtător şi m-am hotărât să-mi îmbogăţesc vocabularul cu unele noi, ca nu cumva drumul viitor să mă prindă nepregătită.

În Corabia o groapă cât jumătate de om era să ne fure o roată când am luat-o în plin şi în Dăbuleni a ieşit soarele, bineînţeles. Soare era şi acasă, cu tot vântul rece ce ne-a făcut pe noi orăşenii să tremurăm serios. Şi cum călătorului îi stă bine cu drumul, după câteva ore, ne luăm picioarele la spinare, urcăm în maşină şi plecăm, că de, oamenii muncii au de lucru în perioada asta de dat şi la alţii, nu-şi permit să lipsească de la datorie mai mult de câteva ore. De data asta vremea uscată ne-a însoţit fix până la intrarea în judeţul Teleorman. Când am ajuns la Izlaz a început să plouă şi a plouat în reprize mai repezi şi mai moi, până la lacul de acumulare de pe Argeş, unde bineînţeles ploaia ne-a părăsit cu regret, rămânând să chinuie alţi călători aventuroşi pe tărâmuri teleormănene.

Suntem hotărâţi să refacem drumul şi la vară. Tare sunt curioasă să văd cu ce o să ne întâmpine. Până acum cam toate calamităţile posibile s-au abătut asupra noastră, de parcă toate ielele şi-ar fi dat mâna peste dealurile Teleormanului, să ne pună tot felul de piedici. Ce-a mai rămas?

Una peste alta, când am ajuns acasă am uitat de toţi nervii când, întrând în bucătăria încălzită am dat nas în nas cu minunile astea pufoase de mai jos. Fotografie-0712 Fotografie-0713 Fotografie-0714 Fotografie-0715 Fotografie-0716 Fotografie-0717 IMG_1403 IMG_1404A meritat tot chinul, nu?!

 

Un comentariu

Din categoria jurnal

Fără tine

dune-del-deserto-30243920Eu fără tine.

Grăunte de nisip purtat de vânt pe vasta întindere a deşertului arid. Buzele-mi uscate de dor tânjesc după ploaia dătătoare de viaţă a sărutărilor tale fierbinţi. Soarele mă arde, vântul mă biciuie, nopţile mă îngheaţă cu cerul înalt, înstelat, rece şi atât de departat. Din când în când mirajul deşertului îmi joacă feste şi mă face să întind mâna către iluzia dulce a chipului tău. Rămân cu mâna întinsă şi buzele arse în bătaia vântului ce mă poartă departe, pe altă dună de nisip fierbinte fără viaţă, alături de miliarde de alte grăunţe însetate. Mi-e sufletul greu de întrebări. Mă vei recunoaşte oare între ele atunci când vei veni? Vei descoperi inima bătând în palma ce a rămas întinsă, aşteptându-te?

Suflet gol în bătaia vântului. Aceasta-s eu fără tine.

Scrie un comentariu

Din categoria Scrisorile iubirii

De Florii

În viaţa ţăranilor mei, sărbătoarea de azi avea o mare însemnătate. Reprezenta momentul de început al vieţii: florile acum prindeau rod, copacii abia de azi trebuiau sădiţi ca să dea poame multe şi să fie sănătoşi, curtea şi grădina se primeneau ca să întâmpine cum se cuvine săptămâna patimilor, Se mergea la biserică cu flori şi ramuri de salcie pline de mâţişori, care apoi se aduceau acasă sfinţite să puse la icoană apărau tot anul gospodăria de rele. În mare obiceiul s-a păstrat, deşi parcă nu mai are farmecul de odinioară. Azi până şi soarele întâmpină intrarea lui Iisus  în Ierusalim călare pe un modest asin, cu sufletul greu, pregătit să ne spele nouă, oamenilor, toate păcatele.  Pentru mine e una din cele mai frumoase şi iubite sărbători, tocmai pentru că e a florilor şi a curăţeniei sufleteşti şi pentru că e legată de o soră a sufletului meu ce a trebuit să mă lase singură prea devreme şi a plecat pe ultimul drum însoţită de o mare de flori parfumate ca sufletul ei curat.

Vin acum la voi toţi, cu inima în palmă şi sufletul îngenunchiat să vă dăruiesc cele mai frumoase flori pentru cei mai frumoşi sărbătoriţi ai anului. La mulţi ani, dragii mei! Să vă fie toată viaţa ca o primăvară însorită, înflorită şi parfumată!

https://www.youtube.com/watch?v=qh65LGkSXu8

 

6 comentarii

Din categoria jurnal, Uncategorized

Ne plânge primăvara

Ne plânge primăvara. A înflorit alb şi nu ne-am înclinat.
A suflat verde crud în tei şi nu ne-am oprit să-i admirăm. S-a îmbrăcat pe rând în flori de cais, de cireş, de piersic, în roşu de lalele şi alb de lăcrămioare iar noi, prea grăbiţi, nu i-am spus niciodată cât de frumoasă este. Şi-a adus berzele şi a pus privighetorile să ne cânte la geam în fiecare dimineaţă şi noi, prea obosiţi, nu le-am auzit.
Azi, când şi-a deschis florile gingaşe de liliac, noi suntem prea departe să le putem fura parfumul. Acum plânge cu cer plumburiu peste frunze de ochi verzi, cu furie şi neputinţă- poate, poate va reuşi cu lacrima să ne ajungă în adâncul sufletului, acolo unde ne-am închis bucuria şi iubirea.
Plouă şi nori furioşi stau îngrămădiţi peste creştetele noastre în timp ce noi suntem prea grăbiţi şi nu găsim o secundă să ridicăm ochii ca ploaia să ne spele obrajii cu stropi curaţi de rouă. În căsuţa noastră soba aşteaptă focul să ne încălzească şi aşternuturile îngheaţă îmbrăţişându-se singure de dorul corpurilor noastre fierbinţi. Unde ne grăbim, suflete? Hai să ne oprim o clipă, să ne tragem răsuflarea şi să ne iubim cald, cu patimă şi dor sub crengile de meri în floare, petale catifelate să ne acopere pudic şi să ne ferească dragostea de început de lume.

Opreşte-te o clipă, iubire. Ne plânge primăvara!

Un comentariu

Din categoria Scrisorile iubirii

Roaba lui Dumnezeu

1000023_372873196172656_1872322281_n

  • Lasă Riie, stai liniştită că nu rămân ele lucrurile aşa. Mai abţine-te şi tu, că rezolvăm ca de obicei.
  • Ce să las, Lache? Nu vezi cum îşi bate sărăcia asta joc de noi? Nu zice nimic, stă mută! Nici când a trebuit să vorbească nu a deschis gura, de ce ar mai deschide-o acum? Ce, numele meu nu e bun? Nu putea să-i pună amândouă numele de la noi? Dacă era şi al meu tuşea? Ori eu sunt bună doar să-i fac fală, să aibă cu ce se mândri! Muunceeşte, proasta, ce să facă! Doar de muncă e bună, respectată de ce să fie! Vai de capul meu Doamne, cum de m-ai pricopsit cu aşa o sărăcie pe cap?!
  • Taci, fă, dracu’ din gură, n-auzi! Ascultă ăştia la tine de după gard! Lasă că vine Petrică acasă şi stăm noi de vorbă altfel. Nu trebuie să ne ştie toată lumea, să râdă şi cu curu’ de noi!
  • O să râdă şi cu curu’, Lache! O să râdă! Ce, crezi că oamenii sunt proşti, nu o să întrebe cum o cheamă? Crezi că nu o să mai fie nimeni care să afle? Cum mai scot eu capul în lume? Cine mai sunt eu în satul ăsta când o să se afle că am lăsat nişte sărăcii să-şi bată joc de mine? Eu nu am ce căuta cu ei la masă, să ştii! Să se descurce! Singuri au hotărât, singuri să stea în faţa lumii. Eu cu ei pe drum nu am ce căuta, să fie clar.
    Cuvintele cădeau ca pietrele în capul meu, iar eu tăceam în continuare privind pe geamul bucătăriei de vară la ploaia rece şi sâcâitoare de afară. Nici nu mai ştiu cât a ţinut vremea rea. Simţeam că putrezesc acolo, în satul acela de pe malul Dunării, la fel de singură şi tristă ca ploaia ce-mi intra insinuos pe sub piele, până în ultimul neuron. O tăcere de mormânt se aşternuse în mine şi aproape că uitasem rostul cuvintelor. Le scoteam uneori, silabă cu silabă şi le aruncam în eter, rar, privindu-le cu mirare cum se împrăştie singure, legându-se unele de altele fără sens, după o logică pe care eu nu o mai pricepeam. Toţi erau în vervă,nervoşi, îmi aruncau invective tăioase, eu doar aş fi închis ochii, prea obosită şi prea golită de viaţă şi de orice sentiment. Inima se adunase cu totul într-un colţişor ascuns se învelise în ultimul strop de viaţă şi-mi lăsase corpul gol, ca o cavernă în care orice gând păşea cu zgomot asurzitor. Închideam ochii, puneam palmele pe urechi şi le alungam ca pe gângănii, pe ele, gândurile ce nu-mi dădeau pace. Păstrasem doar unul ce se înfipsese adânc sub frunte, între ochi şi care-mi şoptea neîncetat „a mai trecut o zi- trebuie să supravieţuieşti”.
    …….
  • Năşicăăă! Eşti gata?
    Am tresărit şi-am sărit de pe scaun. Era târziu de venise deja fină-mea după mine.
  • Hai în casă, fină! Nu sunt, nu a venit naşu-tău  încă. Doar ce am vorbit cu el la telefon, cică vine cu vecinii cu maşina.
  • Mă năşică, se face prea târziu. Uite, deja a început să se întunece. Şi ploaia asta nu se mai termină, parcă mi-a intrat şi-n suflet. Nu ar fi bine să mergem pe întuneric la biserică.
  • Ce să fac, fină? Nu m-a lăsat să o aduc cu mine şi nici să mergem aşa, de unele singure nu am putea. Nu-ţi dai seama că s-ar supăra dacă am pleca fără el? Lasă că ajunge. Acum o oră a plecat din Severin, trebuie să apară, nu are cum să mai facă mult pe drum.
  • Măcar să nu rupă lumânarea aia… ar fi semn rău.
  • Mi-a promis că nu o rupe. De asta nici nu am împodobit-o acolo, ca să o poate pune dreaptă în spate, să nu cumva să se rupă. O împodobim şi plecăm imediat ce ajunge.
  • Off, mai trece timpul şi cu împodobitul. Naşa tot supărată e?
  • Ei, cum o ştii. Nu-ţi face griji, că îi trece ei.
    Timpul trece greu când aştepţi şi te grăbeşti. O oră se întinde lung, pe o jumătate de zi. Vezi cum trece lumina pe lângă tine, gonită de întuneric, umbrele se alungesc, se înconvoaie apoi dispar cu totul, înghiţite de suflarea din ce în ce mai adâncă a nopţii. Aşteptam numărând secundele, cu o tânără mămică, tot mai îngrijorată şi mai nerăbdătoare lângă mine, cu doi socrii ostili şi furioşi în bătătură şi doi copilaşi care nu mai înţelegeau nimic îmbrăcaţi gros, ca de plecare. Aşteptarea se prelungea nepermis de mult, ca o prevestire rea. Într-un final o maşină a oprit la poartă. Din ea mi-a coborât grăbit şi posomorât bărbatul. Parcă toate figurile erau în ton cu vremea ploioasă şi rece – întunecate şi încruntate, ca un coşmar.
  • Sărut mâna, mumă! şi-a salutat el doar mama.
  • Să trăiţi! Ajunseşi, Petrică, maică? Hai că te aşteaptă fină-ta de nu mai poate!
    Bărbatu-meu, încruntat, muşcându-şi buzele, ş-a scuturat de plăaie, şi-a dat noroul jos de pe pantofi şi a întrat în casă.
  • Ce faci, Petrică? Ai adus lumânarea?
  • Am adus-o. Du-te şi tu şi ia-o din maşină, că eu am mâinile pline de sacoşe.
    M-am dus şi m-am întors, ţinând lumânarea ruptă în mâini. Tremuram.
  • Păi bine Năşicule, e ruptă.
  • Nu ţi-am zis măi, omule să ai grijă de ea? Cum mergem acum cu lumânarea ruptă la biserică?
  • Dacă s-a rupt, s-a rupt! Lasă că nu se frânge de tot, o să-i pui florile şi nu o să se mai cunoască! Ce atâta tărăboi? E o lumânare ca oricare alta., ne-a aruncat peste umăr întunecat şi grăbit.
    Cuvintele au devenit din nou de prisos. Tăcute, am aranjat şi noi cum am mai putut podoaba, frământând în minte propriile gânduri. Nimeni nu ne-a mai băgat în seamă. Oricum nu mai aveam de ales, trecuse demult de prânz şi preotul se săturase aşteptându-ne. Trebuia să ne grăbim. Ce-o da Dumnezeu de acum înainte. Ne-am îmbrăcat, ne-am încălţat şi am ieşit. Fina înainte, fără să mă privească, eu tăcută, cu capul plecat, în urma ei.
  • Hai Petrică, nu mergi? Mică, nu mergeţi niciunul?, i-am întrebat cu jumătate de gură pe bărbatu-meu şi pe soacră-mea.
  • Nu merg, mai am treabă cu muma şi cu tata! Du-te tu., mi-a răspuns nervos.
    Am plecat cu lumânarea în mână şi copiii agăţaţi de poale.
    În biserica rece, întunecată şi umedă, candelabrul arunca lumini palide şi umbre mişcătoare pe pereţi. În mijloc, pe masa împodobită ardea tremurând o lumânare şi aştepta cuminte cartea sfântă acoperită cu crucea de argint. Lângă masă aburea apa în cazan.
  • Întorceţi-vă cu faţa la apus şi spuneţi după mine, mi-a zis preotul.
  • Te lepezi de satana?
  • Mă lepăd!
  • Te lepezi de satana?
  • Mă lepăd…
    Eu, cu pruncul acela dolofan şi dulce în braţe, cu lacrimile în colţul ochilor şi un nod mare în gât, mă lepădam de tot răul din viaţa mea. M-aş fi lepădat şi de viaţă, dacă pe margine, lipiţi cuminţei de scaune, nu ar fi aşteptat proprii mei copii. Lângă mine, mămica îşi privea îngrijorată odorul şi cumnata ei ţinea lumânarea de botez cu gândul aiurea. Preotul citea în continuare în biserica goală, pentru trei copilaşi, trei femei singure şi un fotograf.
  • Se botează roaba lui Dumnezeu Alina-Emilia în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin!
    Botezam.

4 comentarii

Din categoria Dezrădăcinare

Suflete la vedere

1004673_372873706172605_1562545121_nLuminiţei, fata blondă cu ochi de cer senin, veşnic răniţi de lumina crudă, ce m-a învăţat cum să privesc sufletele oamenilor prin obiectivul unui aparat fotografic.

Băteam oraşul la pas de fiecare dată când aveam un minut liber. Aveam o atracţie morbidă pentru cimitirul cu cruci albe şi alei liniştite. Priveam pozele învechite de vreme de pe cruci şi citeam epitafe care de multe ori reuşeau să sintetizeze în câteva cuvinte o viaţă de om. Refăceam în minte viaţa persoanei decedate şi încercam să-mi închipui câtă durere a putut lăsa în urmă cu plecarea sa.

Apoi am descoperit atelierele foto. În ramele încrustrate din vitrine zâmbeau mirese fericite, miri ţepeni în costumele lor purtate cu stângăcie, copii dolofani cu ochi luminoşi. Din când în când, câte un portret reuşit al unei persoane oarecare, te privea de dincolo de geam cu un mister ascuns şăgalnic sau cu durere în strălucirea ochilor. Îmi plăceau pozele alb-negru, în care fotograful lăsa cale liberă imaginaţiei şi pentru culoarea ochilor şi a hainelor… Plecam din faţa vitrinei purtând cu mine cuvintele pe care figurile surprinse de obiectiv mi le spuneau. Ţeseam pe marginea lor poveşti de viaţă ce depăşeau de multe ori realitatea.

Am învăţat apoi misterul fotografic într-o cămăruţă îngustă şi întunecată, plină de reactivi şi tot felul de recipiente pline cu substanţe ciudate. Pe o sfoară întinsă peste masa de lucru se uscau prinse în cleşti de rufe poze incredibile, instantanee minunate, pe care cu ochiul liber le treci de cele mai multe ori cu vederea. Fotograf era o fată subţirică şi blondă, delicată ca o floare, cu ochii albaştrii de cer senin pe jumătate închişi, prea sensibili la lumina crudă a zilei. Nici nu-ţi dădeai seama cum puteau ochii ei să vadă ceea ce tu nici nu zărisei până atunci.525735_372873806172595_128542650_n

M-a fascinat şi m-a subjugat. Petreceam ore în şir în spaţiul acela strâmt cu miros înţepător, stând cuminte pe un scaun după uşă şi urmărindu-i cu interes fiecare mişcare. La început nici nu îndrăzneam să respir, să nu cumva să stric cu răsuflarea mea poveştile imortalizate pe film. Mai târziu am prins curaj şi am început să o ajut la developat şi să urmăresc cum se fixează imaginea umedă pe hârtia albă.

Au apărut apoi aparatele performante, care fotografiază aproape singure, fără să fie nevoie ca tu să potriveşti unghiul, lumina, fără să-ţi fie teamă că voalezi filmul când îl scoţi din aparat sau că o rază de lumină rebelă îţi va strica într-un moment nefavorabil întreaga muncă. Ies fotografii electronice în culori vii, de multe ori chiar mai strălucitoare decât cele originale. Dar privirea rămâne aceeaşi. Dacă reuşeşti s-o surpinzi îşi spune povestea fără să se lase rugată. Oglinda sufletului…. oricât ai vrea să te ascunzi te va trăda totdeauna.

Privesc acum la poze vechi făcute de-a lungul timpului şi mă întreb ce s-a întâmplat cu oamenii aceia surprinşi în momente diverse ale vieţii lor, fără ca aparatul să le altereze povestea. Oameni încrezători şi tineri, care şi-au dezvăluit obiectivului tot amalgamul de gânduri, tot bagajul de vise şi idei numai bune de puse în practică. Unde şi când s-au hotărât să renunţe la ei, la ceea ce-i definea tineri fiind? Când au devenit bătrâni şi cine le-a influenţat destinul în asemenea hal, încât să nu mai recunoşti în cel de acum nimic din strălucirea celui de atunci? Pe mâna cărui căpcăun au încăput sufletele lor şi cum de s-au lăsat mutilaţi de bună voie, ca şi cum ar fi fost normal să le cedeze şi visele, şi sufletele, şi viitorul întreg? Când au adunat privirile atâta tristeţe şi atâta gol tăcut şi rece? Când au renunţat la luptă, la viaţă şi pentru cine? Mă înfior.  Oare, viaţa chiar este o continuă renunţare?

3 comentarii

Din categoria jurnal

Uneori

IMG_1369 - CopyMi se face uneori teamă. O teamă organică, de parcă aş simţi răul suflându-mi în ceafă exact când sunt mai fericită.

Nu prea am cunoscut în viaţă sentimentul acela de fericire supremă. Cum e să te trezeşti dimineaţa, să deschizi ochii şi să-ţi spui că lumea e cu adevărat frumoasă pentru că ţie îţi merg toate din plin? Eu nu ştiu. Totdeauna mi-am câştigat fărâmele de fericire cu mari eforturi. Aşa am învăţat să nu mai mai bucur deplin de o realizare sau de un mare bine, ca nu cumva hazardul, acest copil obraznic ce se joacă sadic cu soarta oamenilor, să se simtă invitat să-mi mai tragă câte o palmă dureroasă.

Mi-am tras energia şi puterea din bucurii mărunte pe care le-am împodobit cu aripi străvezii şi le-am dat drumul în văzduh purtând în piept zâmbet cald. Le-am adunat rând pe rând şi mi-am făcut cerul meu senin brăzdat ziua doar uneori de nori albi pufoşi, atunci când aripile li s-au împreunat şi noaptea spuzit de stele mii, atunci când ochii le deveneau strălucitori. Cu timpul cerul mi s-a îmbogăţit cu stele dragi, ce-au ales să plece şi să mă lase singură aici, pe pământ. Mi-a fost greu – singurătatea e ca o piatră rotundă de moară, ce nu se micşorează niciodată, indiferent câte grăunţe s-ar măcina pe ea. Uneori pământul e prea pustiu şi-n marea de oameni ce te înconjoară nu e nici un suflet pereche care să-ţi simtă durerea şi să-ţi şteargă lacrima.

Cândva, demult, când aveam cea mai mare nevoie de ajutor, tata mi-a spus „Ai grijă tată, începând de azi tu nu mai ai nici o rudă. Singurele tale rude sunt copiii tăi. În rest nimeni nu te mai cunoaşte, nimeni nu te va ajuta pentru că nimeni nu va mai vrea să-ţi vadă lacrima, zbuciumul tău, nimeni nu-ţi va mai simţi durerea. Tu trebuie să fii tare şi să nu ceri ajutorul nimănui.” Credeam că sunt slabă şi că se va prăbuşi cerul pe mine.

S-a prăbuşit. Şi m-a îngropat în cer, nu în pământ. M-a învăluit în ceaţa norilor când am plâns, mi-a pus în ochi lumina de stele şi mi-i i-a colorat cu valul mării-uneori verzi când ziua îmi e lină, alteori cenuşii când nori negri se îngrămădesc la orizont, din când în când aurii când soarele se reflectă pentru o clipă în ei. Nu am mai cerut niciodată ajutor. Din când în când am înflorit, de multe ori am plâns şi ploaia lacrimilor a udat pământul ce-a-nverzit, uneori îmi îngânam durerea în versuri de cântec. Nimeni nu m-a mai ascultat. Doar de acolo, de sus, o aripă a stat veşnic întinsă peste destinul meu şi m-a apărat de ploi  furtunoase, de ninsori îngheţate, de grindină furioasă. Când totul în jur se clătina îmi netezea calea să nu cumva să cad. Când zilele erau senine îmi deschidea orizontul şi mă lăsa să-mi întind aripile şi să visez frumos cât pentru o viaţă întreagă.

Şi am ajuns aici, acum, cu prea mult argint în păr, să-mi fie teamă că viaţa mă va învinge până la urmă. Cine mai poate înţelege sufletul ce-a îndurat prea multe lovituri? Cum îl mai poţi linişti? A putut evita cineva ceea ce e inevitabil?

7 comentarii

Din categoria jurnal

Eşti pregătit să fii părinte?

ddddEa se trezeşte într-o dimineaţă cu o stare ciudată şi nouă, face un test de sarcină şi afli că toată viaţa ta de până acum va fi dată peste cap. Nu ştii dacă să te bucuri sau nu şi oscilezi o perioadă între două stări total opuse. Dacă sarcina e dificilă şi greaţa permanentă cu atât mai rău. Cu timpul înveţi, totuşi, să visezi. Vezi mămici cu copii mici în braţe, alături de soţii lor fericiţi şi mândri şi parcă creşte inima în tine pentru că ştii că în câteva luni îţi vei purta şi tu în braţe odorul, carne din carnea ta, suflet din sufletul tău, rodul dragostei tale.Toţi am fost copii, toţi am avut părinţi. Cât de greu poate fi?

Realizezi cât de neputincios şi nepregătit eşti abia după prima noapte albă. Puiul tău are colici, suferă, plânge fără motiv şi tu nu ştii ce să-i faci să-i fie bine. Urmează alte şi alte nopţi la fel de chinuite, teama că poate avea ceva grav te face să vezi numai pericole în orice umbră, în orice scâncet şi viaţa îţi devine dureros de grea. Ai vrea să fugi din ea, dar nu mai poţi. Cui să laşi odorul care se agaţă de tine cu toată puterea pumnuleţului mic şi te priveşte cu atâta recunoştinţă în ochi atunci când îl hrăneşti? Fără veste te subjugă şi de aici până la a-ţi teroriza întreaga viaţă mai e decât un pas.

E cool azi să ai copii. Te poţi lăuda în cercul de prieteni cu odrasla ta frumoasă şi deşteaptă, postezi poze inedite pe facebook, primeşti like, eşti invidiat. Nu îţi dai seama că lucrurile nu stau totdeauna aşa cum visezi tu. Că apariţia unui copil nu e totdeauna o bucurie. Uneori vine cu un bagaj de probleme pe care până şi un adult le-ar înfrunta cu greu. Sunt copii care se nasc cu probleme de sănătate pe care nici o investigaţie prealabilă nu le poate vedea. Îl vezi pentru prima dată, îl iei la piept şi te simţi cel mai fericit om de pe pământ. Trece un timp şi descoperi uimit că puiul tău perfect nu e chiar aşa perfect. Are gene defecte, moştenite, cromozomii poate nu s-au combinat cum trebuie şi uneori au dat rateu. Ajungi să mergi din spital în spital, din doctor în doctor, încercând să înţelegi, să pricepi, să îl ajuţi.

Spune acum, tinere, eşti pregătit să faci faţă situaţiei? Eşti pregătit să mergi umăr lângă umăr cu cea care ţi-a adus pe lume copilul şi să treceţi împreună prin toate, sau te eschivezi, încercând să înfrunţi problema de departe, de unul singur? Eşti pregătit să-ţi susţii partenera de viaţă, care mamă fiind, e de cele mai multe ori de zece ori mai îngrijorată şi mai speriată ca tine? Sau vei fugi de toţi şi de toate căutând alinare în orice altceva, doar ca să eviţi realitatea cruntă de acasă? Cât de mult o iubeşti pe mama copilului tău?

Viaţa nu este un lung şir de bucurii şi plăceri. Dragostea nu este o mare de norişori roz, pufoşi, pe care cântă îngeri şi cupidoni  dolofani puşi pe şotii îţi săgeată partenera exact când şi cât trebuie să se reîndrăgostească de tine permanent. Traiul în cuplu are momente de care până şi îngerii fug. Te simţi destul de puternic să le înfrunţi, tinere? Te simţi suficient de stăpân pe tine să le faci faţă, să înţelegi şi să o susţii pe cea care simte în acele momente că se prăbuşeşte cerul şi totul în jurul ei se năruie?

Poate că nu mai e drăgăstoasă şi înţelegătoare ca odinioară. Uită uneori, în durerea ei, să te menajeze. Poate că nu ştie să-ţi vadă durere şi să-ţi citească gândurile. E prea obosită şi prea ocupată cu durerea ei şi a propriului copil care încă nu ştie să spună ce-l doare. Poate că a obosit aşteptându-te răbdătoare să-ţi plângi de milă în lungi ore petrecute departe de casă. Nu mai râde, nu mai cântă, nu te mai răsfaţă, nu te mai întâmpină drăgăstoasă de la uşă. Pentru că sufletul ei e făcut ţăndări şi se învinovăţeşte pentru tot ce se întâmplă. Se consideră vinovată pentru boala pe care nu o putea evita, pentru destrămarea căsniciei, pentru viaţa ei în care nu mai găseşte nici un sens şi din care tu cauţi orice pretext să fugi. Eşti pregătit să faci faţă? Eşti în stare să-ţi salvezi soţia şi copilul, sau egoismul va învinge şi te vei ascunde până şi de tine până când totul se va sfârşi chiar înainte să înceapă?

Voi, mame de copii ajunşi la rândul lor părinţi, cum faceţi faţă unei astfel de situaţii? Sunteţi în stare vă ajutaţi şi să vă sfătuiţi fiul şi fiica să biruiască tot răul din viaţa lor şi să meargă mână în mână mai departe, uniţi în faţa destinului, aşa cum şi-au promis? Ştiţi când să interveniţi cu un sfat, cu ajutor, astfel încât niciunul să nu rămână ciuntit sufleteşte sau prizoniere ale unor cutume adânci înrădăcinate nu puteţi vedea dincolo ce se ascunde în sufletele lor zbuciumate, dincolo de învelişul material?
Examenul vieţii abia în asemenea momente se dă. Sunteţi pregătite să-l treceţi?

14 comentarii

Din categoria jurnal