Uneori

IMG_1369 - CopyMi se face uneori teamă. O teamă organică, de parcă aş simţi răul suflându-mi în ceafă exact când sunt mai fericită.

Nu prea am cunoscut în viaţă sentimentul acela de fericire supremă. Cum e să te trezeşti dimineaţa, să deschizi ochii şi să-ţi spui că lumea e cu adevărat frumoasă pentru că ţie îţi merg toate din plin? Eu nu ştiu. Totdeauna mi-am câştigat fărâmele de fericire cu mari eforturi. Aşa am învăţat să nu mai mai bucur deplin de o realizare sau de un mare bine, ca nu cumva hazardul, acest copil obraznic ce se joacă sadic cu soarta oamenilor, să se simtă invitat să-mi mai tragă câte o palmă dureroasă.

Mi-am tras energia şi puterea din bucurii mărunte pe care le-am împodobit cu aripi străvezii şi le-am dat drumul în văzduh purtând în piept zâmbet cald. Le-am adunat rând pe rând şi mi-am făcut cerul meu senin brăzdat ziua doar uneori de nori albi pufoşi, atunci când aripile li s-au împreunat şi noaptea spuzit de stele mii, atunci când ochii le deveneau strălucitori. Cu timpul cerul mi s-a îmbogăţit cu stele dragi, ce-au ales să plece şi să mă lase singură aici, pe pământ. Mi-a fost greu – singurătatea e ca o piatră rotundă de moară, ce nu se micşorează niciodată, indiferent câte grăunţe s-ar măcina pe ea. Uneori pământul e prea pustiu şi-n marea de oameni ce te înconjoară nu e nici un suflet pereche care să-ţi simtă durerea şi să-ţi şteargă lacrima.

Cândva, demult, când aveam cea mai mare nevoie de ajutor, tata mi-a spus „Ai grijă tată, începând de azi tu nu mai ai nici o rudă. Singurele tale rude sunt copiii tăi. În rest nimeni nu te mai cunoaşte, nimeni nu te va ajuta pentru că nimeni nu va mai vrea să-ţi vadă lacrima, zbuciumul tău, nimeni nu-ţi va mai simţi durerea. Tu trebuie să fii tare şi să nu ceri ajutorul nimănui.” Credeam că sunt slabă şi că se va prăbuşi cerul pe mine.

S-a prăbuşit. Şi m-a îngropat în cer, nu în pământ. M-a învăluit în ceaţa norilor când am plâns, mi-a pus în ochi lumina de stele şi mi-i i-a colorat cu valul mării-uneori verzi când ziua îmi e lină, alteori cenuşii când nori negri se îngrămădesc la orizont, din când în când aurii când soarele se reflectă pentru o clipă în ei. Nu am mai cerut niciodată ajutor. Din când în când am înflorit, de multe ori am plâns şi ploaia lacrimilor a udat pământul ce-a-nverzit, uneori îmi îngânam durerea în versuri de cântec. Nimeni nu m-a mai ascultat. Doar de acolo, de sus, o aripă a stat veşnic întinsă peste destinul meu şi m-a apărat de ploi  furtunoase, de ninsori îngheţate, de grindină furioasă. Când totul în jur se clătina îmi netezea calea să nu cumva să cad. Când zilele erau senine îmi deschidea orizontul şi mă lăsa să-mi întind aripile şi să visez frumos cât pentru o viaţă întreagă.

Şi am ajuns aici, acum, cu prea mult argint în păr, să-mi fie teamă că viaţa mă va învinge până la urmă. Cine mai poate înţelege sufletul ce-a îndurat prea multe lovituri? Cum îl mai poţi linişti? A putut evita cineva ceea ce e inevitabil?

Anunțuri

7 comentarii

Din categoria jurnal

7 răspunsuri la „Uneori

  1. Și eu am aceeași teamă, deși nu am trecut, poate, prin tot atâtea încercări. De câte ori mă bucur de ceva, imediat mă gândesc că va urma ceva rău. Cam așa s-a întâmplat mai mereu pentru mine. E ca și când viața ne-ar da mereu palme ca să nu ne obișnuim cu binele. Sau poate să-l apreciem așa cum se cuvine, când este cazul. Cred că fericirea nici nu este o stare de durată. E prea intensă ca să dureze. Cei care par continuu fericiți fie mimează starea de bine (cunosc persoane care fac asta căzând în penibil, doar ca să nu devină obiectul milei sau al satisfacției răutăcioase a celorlalți), fie trăiesc superficial, au alte așteptări de la viață, mai ușor de atins. Totul ține și de percepție. Am încercat să mă pun în locul lor și am constatat că pe mine viața lor nu m-ar face fericită. N-am cunoscut încă persoane care să cunoască fericirea asta continuă, supremă, printr-o înălțare spirituală, asemenea marilor inițiați despre care se tot vorbește. Astfel de oameni nu sunt chiar la tot pasul. Și am mai învățat ceva: ,,fericirea” mea depinde doar de mine. Atât timp cât o voi aștepta de la alții, nu o voi avea. Dar poate sunt eu mai egoistă. 🙂

    Apreciază

    • Nu eşti egoistă, aşa este. Depinde de tine cum alegi să fii… totuşi, nu poţi fii fericit de unul singur. Ai nevoie ca toţi oamenii dragi să-ţi fie fericiţi, ca abia apoi tu să te poţi gândi doar la tine. Eu nu am avut până acum ocazia să mă gândesc la mine în primul rând. Toate frânturile de fericire din viaţa mea au fost legate de cei pe care-i iubesc. Poate de asta mă şi tem aşa tare… 🙂

      Apreciază

      • Da, așa este mama 🙂 . Complet diferită de mine. Poate așa sunt toate mamele. De când și-a legat viața de noi, e chinuită de o teamă continuă. Tata, în schimb, a fost și este mai egoist. Cred că ține de caracterul fiecăruia. Noi l-am moștenit pe tata, amândoi. 🙂

        Apreciază

  2. Crede-mă că și eu am obținut cu greu fiecare clipă de mulțumire, și mai ales de bucurie, dar m-am bucurat pe deplin de ea, până nu a intervenit o dezamăgire. Fiecare ne-am călit în felul lui, iar argintul din păr e medalia pe care o primim pentru că am reușit.
    O zi plină de auriul soarelui îți doresc! 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s