Suflete la vedere

1004673_372873706172605_1562545121_nLuminiţei, fata blondă cu ochi de cer senin, veşnic răniţi de lumina crudă, ce m-a învăţat cum să privesc sufletele oamenilor prin obiectivul unui aparat fotografic.

Băteam oraşul la pas de fiecare dată când aveam un minut liber. Aveam o atracţie morbidă pentru cimitirul cu cruci albe şi alei liniştite. Priveam pozele învechite de vreme de pe cruci şi citeam epitafe care de multe ori reuşeau să sintetizeze în câteva cuvinte o viaţă de om. Refăceam în minte viaţa persoanei decedate şi încercam să-mi închipui câtă durere a putut lăsa în urmă cu plecarea sa.

Apoi am descoperit atelierele foto. În ramele încrustrate din vitrine zâmbeau mirese fericite, miri ţepeni în costumele lor purtate cu stângăcie, copii dolofani cu ochi luminoşi. Din când în când, câte un portret reuşit al unei persoane oarecare, te privea de dincolo de geam cu un mister ascuns şăgalnic sau cu durere în strălucirea ochilor. Îmi plăceau pozele alb-negru, în care fotograful lăsa cale liberă imaginaţiei şi pentru culoarea ochilor şi a hainelor… Plecam din faţa vitrinei purtând cu mine cuvintele pe care figurile surprinse de obiectiv mi le spuneau. Ţeseam pe marginea lor poveşti de viaţă ce depăşeau de multe ori realitatea.

Am învăţat apoi misterul fotografic într-o cămăruţă îngustă şi întunecată, plină de reactivi şi tot felul de recipiente pline cu substanţe ciudate. Pe o sfoară întinsă peste masa de lucru se uscau prinse în cleşti de rufe poze incredibile, instantanee minunate, pe care cu ochiul liber le treci de cele mai multe ori cu vederea. Fotograf era o fată subţirică şi blondă, delicată ca o floare, cu ochii albaştrii de cer senin pe jumătate închişi, prea sensibili la lumina crudă a zilei. Nici nu-ţi dădeai seama cum puteau ochii ei să vadă ceea ce tu nici nu zărisei până atunci.525735_372873806172595_128542650_n

M-a fascinat şi m-a subjugat. Petreceam ore în şir în spaţiul acela strâmt cu miros înţepător, stând cuminte pe un scaun după uşă şi urmărindu-i cu interes fiecare mişcare. La început nici nu îndrăzneam să respir, să nu cumva să stric cu răsuflarea mea poveştile imortalizate pe film. Mai târziu am prins curaj şi am început să o ajut la developat şi să urmăresc cum se fixează imaginea umedă pe hârtia albă.

Au apărut apoi aparatele performante, care fotografiază aproape singure, fără să fie nevoie ca tu să potriveşti unghiul, lumina, fără să-ţi fie teamă că voalezi filmul când îl scoţi din aparat sau că o rază de lumină rebelă îţi va strica într-un moment nefavorabil întreaga muncă. Ies fotografii electronice în culori vii, de multe ori chiar mai strălucitoare decât cele originale. Dar privirea rămâne aceeaşi. Dacă reuşeşti s-o surpinzi îşi spune povestea fără să se lase rugată. Oglinda sufletului…. oricât ai vrea să te ascunzi te va trăda totdeauna.

Privesc acum la poze vechi făcute de-a lungul timpului şi mă întreb ce s-a întâmplat cu oamenii aceia surprinşi în momente diverse ale vieţii lor, fără ca aparatul să le altereze povestea. Oameni încrezători şi tineri, care şi-au dezvăluit obiectivului tot amalgamul de gânduri, tot bagajul de vise şi idei numai bune de puse în practică. Unde şi când s-au hotărât să renunţe la ei, la ceea ce-i definea tineri fiind? Când au devenit bătrâni şi cine le-a influenţat destinul în asemenea hal, încât să nu mai recunoşti în cel de acum nimic din strălucirea celui de atunci? Pe mâna cărui căpcăun au încăput sufletele lor şi cum de s-au lăsat mutilaţi de bună voie, ca şi cum ar fi fost normal să le cedeze şi visele, şi sufletele, şi viitorul întreg? Când au adunat privirile atâta tristeţe şi atâta gol tăcut şi rece? Când au renunţat la luptă, la viaţă şi pentru cine? Mă înfior.  Oare, viaţa chiar este o continuă renunţare?

Anunțuri

3 comentarii

Din categoria jurnal

3 răspunsuri la „Suflete la vedere

  1. Este un continuu „inca”.
    Este ca un drum sinuos printre munti,paduri.
    Te bucuri ( sau nu) de ceea ce vezi in preajma, dar nu stii ce urmeaza, ce te asteapta dupa urmatoarea curba.Si mai mergi.

    Apreciază

  2. Fromoasă și născătoare de nostalgii călătoria ta în timp. Îmi amintesc vremurile când și eu deprindeam tainele revelatorului și al fixatorului în câmăruța cu lumină roșietică. Da, viața e o continuă renunțare, dar… însoțită de un șir neântrerupt de câștiguri – chiar dacă ele nu apar așa la prima vedere 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s