Roaba lui Dumnezeu

1000023_372873196172656_1872322281_n

  • Lasă Riie, stai liniştită că nu rămân ele lucrurile aşa. Mai abţine-te şi tu, că rezolvăm ca de obicei.
  • Ce să las, Lache? Nu vezi cum îşi bate sărăcia asta joc de noi? Nu zice nimic, stă mută! Nici când a trebuit să vorbească nu a deschis gura, de ce ar mai deschide-o acum? Ce, numele meu nu e bun? Nu putea să-i pună amândouă numele de la noi? Dacă era şi al meu tuşea? Ori eu sunt bună doar să-i fac fală, să aibă cu ce se mândri! Muunceeşte, proasta, ce să facă! Doar de muncă e bună, respectată de ce să fie! Vai de capul meu Doamne, cum de m-ai pricopsit cu aşa o sărăcie pe cap?!
  • Taci, fă, dracu’ din gură, n-auzi! Ascultă ăştia la tine de după gard! Lasă că vine Petrică acasă şi stăm noi de vorbă altfel. Nu trebuie să ne ştie toată lumea, să râdă şi cu curu’ de noi!
  • O să râdă şi cu curu’, Lache! O să râdă! Ce, crezi că oamenii sunt proşti, nu o să întrebe cum o cheamă? Crezi că nu o să mai fie nimeni care să afle? Cum mai scot eu capul în lume? Cine mai sunt eu în satul ăsta când o să se afle că am lăsat nişte sărăcii să-şi bată joc de mine? Eu nu am ce căuta cu ei la masă, să ştii! Să se descurce! Singuri au hotărât, singuri să stea în faţa lumii. Eu cu ei pe drum nu am ce căuta, să fie clar.
    Cuvintele cădeau ca pietrele în capul meu, iar eu tăceam în continuare privind pe geamul bucătăriei de vară la ploaia rece şi sâcâitoare de afară. Nici nu mai ştiu cât a ţinut vremea rea. Simţeam că putrezesc acolo, în satul acela de pe malul Dunării, la fel de singură şi tristă ca ploaia ce-mi intra insinuos pe sub piele, până în ultimul neuron. O tăcere de mormânt se aşternuse în mine şi aproape că uitasem rostul cuvintelor. Le scoteam uneori, silabă cu silabă şi le aruncam în eter, rar, privindu-le cu mirare cum se împrăştie singure, legându-se unele de altele fără sens, după o logică pe care eu nu o mai pricepeam. Toţi erau în vervă,nervoşi, îmi aruncau invective tăioase, eu doar aş fi închis ochii, prea obosită şi prea golită de viaţă şi de orice sentiment. Inima se adunase cu totul într-un colţişor ascuns se învelise în ultimul strop de viaţă şi-mi lăsase corpul gol, ca o cavernă în care orice gând păşea cu zgomot asurzitor. Închideam ochii, puneam palmele pe urechi şi le alungam ca pe gângănii, pe ele, gândurile ce nu-mi dădeau pace. Păstrasem doar unul ce se înfipsese adânc sub frunte, între ochi şi care-mi şoptea neîncetat „a mai trecut o zi- trebuie să supravieţuieşti”.
    …….
  • Năşicăăă! Eşti gata?
    Am tresărit şi-am sărit de pe scaun. Era târziu de venise deja fină-mea după mine.
  • Hai în casă, fină! Nu sunt, nu a venit naşu-tău  încă. Doar ce am vorbit cu el la telefon, cică vine cu vecinii cu maşina.
  • Mă năşică, se face prea târziu. Uite, deja a început să se întunece. Şi ploaia asta nu se mai termină, parcă mi-a intrat şi-n suflet. Nu ar fi bine să mergem pe întuneric la biserică.
  • Ce să fac, fină? Nu m-a lăsat să o aduc cu mine şi nici să mergem aşa, de unele singure nu am putea. Nu-ţi dai seama că s-ar supăra dacă am pleca fără el? Lasă că ajunge. Acum o oră a plecat din Severin, trebuie să apară, nu are cum să mai facă mult pe drum.
  • Măcar să nu rupă lumânarea aia… ar fi semn rău.
  • Mi-a promis că nu o rupe. De asta nici nu am împodobit-o acolo, ca să o poate pune dreaptă în spate, să nu cumva să se rupă. O împodobim şi plecăm imediat ce ajunge.
  • Off, mai trece timpul şi cu împodobitul. Naşa tot supărată e?
  • Ei, cum o ştii. Nu-ţi face griji, că îi trece ei.
    Timpul trece greu când aştepţi şi te grăbeşti. O oră se întinde lung, pe o jumătate de zi. Vezi cum trece lumina pe lângă tine, gonită de întuneric, umbrele se alungesc, se înconvoaie apoi dispar cu totul, înghiţite de suflarea din ce în ce mai adâncă a nopţii. Aşteptam numărând secundele, cu o tânără mămică, tot mai îngrijorată şi mai nerăbdătoare lângă mine, cu doi socrii ostili şi furioşi în bătătură şi doi copilaşi care nu mai înţelegeau nimic îmbrăcaţi gros, ca de plecare. Aşteptarea se prelungea nepermis de mult, ca o prevestire rea. Într-un final o maşină a oprit la poartă. Din ea mi-a coborât grăbit şi posomorât bărbatul. Parcă toate figurile erau în ton cu vremea ploioasă şi rece – întunecate şi încruntate, ca un coşmar.
  • Sărut mâna, mumă! şi-a salutat el doar mama.
  • Să trăiţi! Ajunseşi, Petrică, maică? Hai că te aşteaptă fină-ta de nu mai poate!
    Bărbatu-meu, încruntat, muşcându-şi buzele, ş-a scuturat de plăaie, şi-a dat noroul jos de pe pantofi şi a întrat în casă.
  • Ce faci, Petrică? Ai adus lumânarea?
  • Am adus-o. Du-te şi tu şi ia-o din maşină, că eu am mâinile pline de sacoşe.
    M-am dus şi m-am întors, ţinând lumânarea ruptă în mâini. Tremuram.
  • Păi bine Năşicule, e ruptă.
  • Nu ţi-am zis măi, omule să ai grijă de ea? Cum mergem acum cu lumânarea ruptă la biserică?
  • Dacă s-a rupt, s-a rupt! Lasă că nu se frânge de tot, o să-i pui florile şi nu o să se mai cunoască! Ce atâta tărăboi? E o lumânare ca oricare alta., ne-a aruncat peste umăr întunecat şi grăbit.
    Cuvintele au devenit din nou de prisos. Tăcute, am aranjat şi noi cum am mai putut podoaba, frământând în minte propriile gânduri. Nimeni nu ne-a mai băgat în seamă. Oricum nu mai aveam de ales, trecuse demult de prânz şi preotul se săturase aşteptându-ne. Trebuia să ne grăbim. Ce-o da Dumnezeu de acum înainte. Ne-am îmbrăcat, ne-am încălţat şi am ieşit. Fina înainte, fără să mă privească, eu tăcută, cu capul plecat, în urma ei.
  • Hai Petrică, nu mergi? Mică, nu mergeţi niciunul?, i-am întrebat cu jumătate de gură pe bărbatu-meu şi pe soacră-mea.
  • Nu merg, mai am treabă cu muma şi cu tata! Du-te tu., mi-a răspuns nervos.
    Am plecat cu lumânarea în mână şi copiii agăţaţi de poale.
    În biserica rece, întunecată şi umedă, candelabrul arunca lumini palide şi umbre mişcătoare pe pereţi. În mijloc, pe masa împodobită ardea tremurând o lumânare şi aştepta cuminte cartea sfântă acoperită cu crucea de argint. Lângă masă aburea apa în cazan.
  • Întorceţi-vă cu faţa la apus şi spuneţi după mine, mi-a zis preotul.
  • Te lepezi de satana?
  • Mă lepăd!
  • Te lepezi de satana?
  • Mă lepăd…
    Eu, cu pruncul acela dolofan şi dulce în braţe, cu lacrimile în colţul ochilor şi un nod mare în gât, mă lepădam de tot răul din viaţa mea. M-aş fi lepădat şi de viaţă, dacă pe margine, lipiţi cuminţei de scaune, nu ar fi aşteptat proprii mei copii. Lângă mine, mămica îşi privea îngrijorată odorul şi cumnata ei ţinea lumânarea de botez cu gândul aiurea. Preotul citea în continuare în biserica goală, pentru trei copilaşi, trei femei singure şi un fotograf.
  • Se botează roaba lui Dumnezeu Alina-Emilia în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin!
    Botezam.
Anunțuri

4 comentarii

Din categoria Dezrădăcinare

4 răspunsuri la „Roaba lui Dumnezeu

  1. Bună povestire! Există o continuare?

    Apreciază

  2. alina

    Multumesc pentru povestioara, frumoasa si reala dealtfel. O stiam de la mami, dar in varianta mai scurta… oricum scrieti foarte frumos si citesc de drag scriierile mata, mai ales cand stiu si personajele 😛

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s