De Paşti

lumina-de-inviere_10035800– Tata Lacheeeeee!!

– Ce e, mă? Ce vreţi?

– Hai de dă-ne şi nouă ceva pentru foc!

Sâmbătă după amiază, în toiul pregătirilor de Paşte, flăcăii înhămaseră caii la căruţă şi plecaseră prin sat la adunat lemne de foc. Luau cu îngăduinţă tot ce li se oferea; buturugi vechi, cauciucuri, lemne noduroase pe care nimeni nu le putuse sparge peste iarnă. Orice bucăţică de lemn era binevenită.

– Hai să vă dau şi eu ceva… Mai aveţi de adunat?

– Slab de tot anul ăsta, măi tata Lache… abia am adunat o căruţă bună. Mi-e teamă că nu reuşim să facem un foc sănătos.

În satul dintre izvoare, bisericuţa este pusă la şosea, fix la intrarea în sat. Peste stradă este cimitirul, în vârful unei coaste abrupte ce cobora sinuos până în mijlocul satului, la răscrucea cu scaunul lăutarilor, unde se ţineau horele de sărbători sau la nunţi . În faţa bisericii, acolo unde pornea prăfuitul drum pe coastă în jos, era un platou micuţ, liber. Pe el îşi deşertau flăcăii căruţele cu lemne adunate de prin sat şi clădeau cel mai mare foc de tabără pe care ochii mei îl văzuseră vreodată. Era nevoie de multe lemne sănătoase, că focul trebuia să ardă până hăt, la ziuă, când preotul sfârşea slujba de înviere şi oamenii începeau să se împrăştie pe la casele lor după ce luau sfintele Paşti. Dacă lemnele erau puţine, focul se stingea înainte de vreme şi nu era semn bun. Nu apucau femeile să ia cărbuni încinşi, numai buni de descântat la vreme de nevoie în gospodărie, ori asta echivala cu o adevărată tragedie.

Când copilaşii mei s-au ridicat suficient cât să poată rezista în biserică până după miezul nopţii, am început să merg şi eu la slujba de înviere. După zile întregi de muncă susţinută, cu toată oboseala care făcea să mă doară toate oasele, sâmbătă seara nu ratam niciodată plecarea la biserică.

– Cumnatăăăăă! Eşti gata? Hai, că noi plecăm!

Aproape niciodată nu eram gata la timp. Mămiţa striga, ne aştepta ce ne aştepta, apoi pleca cu tanti Nela înainte, lăsându-ne să venim şi noi, când ne terminam de învârtit pe bătătură. Eu mă îmbrăcam, îmbrăcam copiii pe jumătate adormiţi şi aşteptam după soacră-mea care abia atunci se învârtea căutându-şi hainele prin casa mare, încălzind apă şi aducând haine curate pentru socru-meu care nu reuşise toată ziua să găsească timp să se spele şi să se pregătească de sărbătoare. Ajungeam într-un final la biserică. Cumpăram lumânări şi treceam ca toată lumea prin cimitir, să aprindem câte o lumină la căpătâiul celor duşi. Legenda spune că în noaptea de înviere, când Dumnezeu deschide cerul şi Iisus se arată în toată splendoarea, odată cu el se ridică din morţi şi sufletele drepţilor ce odihnesc la umbra crucilor din cimitire. E mare păcat să nu găsească şi ei câte o lumină tremurătoare la căpătâi, să poată să-l urmeze pe Iisus călăuziţi de ea. În faţa bisericii focul ardea de se vedea de la mulţi kilometri depărtare şi tinerii adunaţi în jurul lui se distrau spunând bancuri şi ascultând muzică. În ultimii ani, după ce paharele de vin deveneau prea multe, uitau de cele sfinte şi dădeau muzica prea tare, înjurând şi luându-se de multe ori la bătaie din cine ştie ce pricini numai de ei ştiute. Era nevoie atunci să iasă preotul să-i certe cu glas tunător şi să-i ameninţe cu focul iadului dacă nu se potolesc. 

Biserica mică se umplea ca niciodată în noaptea de înviere. La celelalte sărbători abia dacă se adunau câteva babe rătăcite ce dormeau pe scaune cât timp slujea preotul. Şi acum, cele mai obosite îşi revendicau scaunele şi picoteau pe rând, nesimţitoare, ignorând toată larma din jur. Cele mai energice se adunau în grupuri mici şi bârfeau de una, de alta, că doar nu reuşiseră să se vadă de cine ştie cât timp, deşi stăteau pe aceeaşi uliţă. Din când în când preotul Aurel se oprea şi le mustra strigându-le pe nume şi făcându-le de râs de se supărau bietele babe şi-l spurcau în şoaptă de preot nebun. Nu prea-l aveau la suflet pe preotul acesta tânăr ce-şi purta cu seninătate tot trecutul tumultos în spate.

Fusese preot în biserica aceea de la început, când ieşit de pe băncile şcolii primise repartizare în satul dintre izvoare. Tânăr, cu preoteasă frumoasă, căzuse de multe ori în păcat. Se spune că nu i-ar fi fost străine nici una sau alta din muierile fierbinţi ale satului care îi făceau ochi dulci şi îl ademeneau cu nurii lor scoşi la vedere, că doar tânăr şi fierbinte era şi el. Se căieşte acum de toate zâmbind amintirii că grele şi lumeşti au fost toate.

Oamenii cu capul pe umeri se săturaseră de prostiile lui şi-i făcuseră reclamaţie la patriarhie. Veniseră mai marii bisericii şi-l luaseră la întrebări. Au constatat, au întocmit raport, l-au sancţionat şi au adus în locul lui un alt preot, la fel de tânăr, harnic şi gospodar, dar care nu ştia nici măcar să zâmbească. Era tot timpul serios şi parcă plin de fiere, deşi îşi păstra cumpătul indiferent ce situaţie i-ar fi ieşit în cale. Au început sătenii să-l regrete pe Aurel al lor, cel plin de patimi.

Peste ani, când nimeni nu se mai aştepta la vreo schimbare, a revenit părintele Aurel. Se lecuise, se recăsătorise şi îşi întemeiase gospodărie frumoasă în satul părinţilor lui, la câţiva km distanţă. Dumnezeu ştie cum, reuşise să-şi convingă şefii să-i mai acorde o şansă şi să recapete vechea parohie. Se mai împlinise, devenise un tată responsabil, dar rămâsese acelaşi om senin şi deschis, care nu pregeta să spună lucrurilor pe nume  când era cazul. În perioada asta de cuminţenie l-am cunoscut şi eu. O fire bonomă, pusă pe şotii când te aşteptai mai puţin, cu o voce ce umplea minunat toată biserica şi îţi ajungea până în fundul sufletului atunci când slujea.

Îşi lua în serios slujba şi în privinţa asta nu aveai ce să-i reproşezi niciodată. Slujea cu credinţă indiferent de împrejurare, postea cu uşurinţă şi dacă s-ar fi luat după el, tot satul ar fi fost o grădină înflorită în care nici un gând rău nu ar fi avut ce căuta. Rămâsese cu duşmani care tot încercau să-i mai facă rău. Îşi vedea liniştit de treburile lui, veşnic cu zâmbetul pe buze şi cu o replică pregătită pentru fiecare, în funcţie de împrejurări. Iniţial am căzut şi eu  pradă prejudecăţilor şi bârfelor satului. Apoi, când am ajuns să-l cunosc personal pe el şi pe minunata lui soţie, am reuşit recunosc dincolo de faţadă omul Domnului cuminte şi frumos şi l-am respectat. Îi port şi acum o dulce amintire.

Mi-e dor de slujba de înviere din bisericuţa mică din faţa cimitirului, în care vocea lui umplea fiecare colţişor cu cuvântul dulce al scripturii, de masa scoasă în noapte afară, în faţa bisericii, în jurul căreia ne adunam şi ascultam cu pioşenie fiecare bucată de evanghelie înainte de a lua lumină şi a ne bucuram în cor de Învierea Domnului.  Aproape că-l vedeam pe Iisus privindu-ne din cer pe noi, cei adunaţi acolo, pe iarba crudă şi înrourată, cântând acompaniaţi de tril de privighetori „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând”.

Aşa cu patimă cânta preotul Aurel, că şi vedeam cu ochii minţii moartea strivită alături de păcatele noastre şi simţeam sufletul uşor şi liber, cum păşea în lumină alături de Hristos. Târziu, după ora trei din noapte, când slujba se termina şi luam Paştele după ce treceam cu toţii pe la miruit ieşeam de la slujbă, rupeam o mână bună de iarbă din curtea bisericii, luam pe o coajă mai groasă o bucată de cărbune, să aibă bunica să le descânte copiilor şi animalelor dacă Doamne fereşte se deochiau şi plecam către casă. Iarba o presăram pe praguri, cărbunele îl puneam bine şi adunaţi în jurul mesei, ciocneam câte un ou pe care îl mâncam apoi aşa gol, în picioare, înainte de a beneficia de binemeritata odihnă. Magia nopţii mă însoţea şi-n somnul care refuza să-mi închidă pleoapele imediat şi întârzia scurtându-mi şi mai mult odihna.  Priveam copiii dormind liniştiţi lângă mine, ascultam privighetoarea cântând în noapte şi mă rugam ca pacea acelei nopţi sfinte să nu mai plece niciodată din casa noastră.

A doua zi de Paşti umpleam coşul cu ouă şi cu copiii de mână plecam la cimitir, unde fiecare mort primea câte un ou rostogolit blând peste mormânt. Copiii le prindeau şoptind uşurel „bogdeaproste” şi le adunau mândri în punguţe pe care le păzeau cu grijă, să nu cumva să se spargă ouăle şi ei să nu mai aibă ce ciocni cu colegii la şcoală. În cimitir copacii înfloriţi râdeau în soare, păsările cerului ciripeau şi mormintele proaspăt săpate, cu flori răsădite sau fără se odihneau cuminţi, ascultând glasurile proaspete de copii care alergau de la un mormânt la altul, întrebând şi bucurându-se să afle povestea fiecăruia. De dedesupt morţii îşi dormeau somnul de veci liniştiţi acum, sub ceara topită a lumânărilor arse în ajun şi a celor proaspăt aprinse la căpătâiele lor azi.

Anunțuri

5 comentarii

Din categoria Dezrădăcinare, Uncategorized

5 răspunsuri la „De Paşti

  1. Frumoase obiceiuri și unele chiar neauzite încă de mine!

    Apreciază

  2. Orășancă fiind cu bunicii orășeni nu am niciuna din amintirile tale. Pot doar să mă simt încântată că ni le împărtășești.

    Apreciază

  3. Îmi era teribil de dor de lumea satului! Mulţumesc, Lucia!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s