Despre oameni şi salvări

Înainte de revoluţie a fost un moment în care după o lungă perioadă de indigestii repetate ce se manifestau din ce în ce mai violent la reluarea regimului alimentar după tratament, fetiţa mi-a intrat într-o stare semi-comatoasă după ce inteligenta de soacră-mea i-a dat să mănânce o pară, deşi organismul micuţ nu era încă refăcut. O ţineam în braţe, inertă şi palidă, strigam la ea şi nu avea nici o reacţie şi puţin a lipsit atunci să nu înnebunesc de spaimă. O vedeam cum se stinge în braţele mele şi nu ştiam ce să-i fac să o readuc la viaţă. Aş fi avut nevoie ca de aer de o ambulanţă. Nu a fost să fie. Şi atunci, ca şi acum dealtfel, ambulanţa ajunge în satele patriei cu greu şi doar în cazuri excepţionale. A trebuit să ies în stradă cu ea, să rog pe cineva din sat să ne ducă la spital. Spitalul era sinistru şi atunci. Vechi, jupuit, murdar, cu paturi care apucaseră probabil războiul, igrasie, gândaci. Doar personalul a fost amabil şi ne-au tratat cu profesionalism. După zece zile petrecute în spital ne cunoşteam deja cu toţii poveştile de viaţă.

Mai târziu, când m-am mutat în Bucureşti, în urma unor experienţe şi veşti traumatizante şi ca urmare a grijilor de zi cu zi, a fost o perioadă în care organismul a început să-mi cedeze. Am picat la serviciu, m-a dus o colegă de muncă la urgenţe la Floreasca, unde nimeni nu mi-a acordat primul ajutor pe motiv că nu locuiesc în raza lor de acţiune. Care o fi raza de acţiune a unui spital de urgenţă, nici până în ziua de azi nu am aflat. Am ajuns acasă şi am  chemat ambulanţa.  A venit a doua zi, după ce am sunat de trei ori. Minune, avea şi medic. Care, din păcate, era beat şi nu a fost în stare nici măcar pulsul să mi-l măsoare. M-a certat că stau nemâncată şi că sunt prea slabă, de aia am căderi de calciu. Mi-a recomandat să mănânc mai multe lactate, mi-a dat un calciu şi a plecat cum a venit. Eu am rămas ca înainte, suferind. După ce am ajuns în sfârşit la spital, medicul mi-a zis că sunt o norocoasă. Doar câteva ore cu tensiunea şi pulsul acela ma despărţiseră de lumea cealaltă.

La un an distanţă băiatului meu i-a pocnit un inel dintre vertebre în zona lombară. Era student în anul doi şi abia ce începuse anul universitar cu dureri insuportabile. În scurt timp nu s-a mai putut mişca deloc şi pentru a se simţi un pic mai bine, i-am aşternut o saltea direct pe pardoseală. Salvarea a venit după o oră de la apel. Cu o doamna cadru medical căreia a trebuit să-i deschid eu uşile ca la o regină, că ea se temea să nu cumva să ia cine ştie ce microbi din umila noastră locuinţă de atunci. Să pună mâna pe tânărul care transpira de durere nici nu se punea problema! L-a privit ca pe o gânganie, de la distanţă şi a catadicsit să ne facă o favoare. A plecat cu salvarea, aşa cum a venit, promiţându-ne că va trimite salvarea doar cu şoferul ca să ne ducă la spital. Nu putea să-l ia cu ea, poate se molipsea de boala lui. A venit salvarea înapoi, pe seară, când niciunul nu mai speram. Şoferul, un om cu suflet, l-a ajutat să se ridice şi l-a purtat aproape pe braţe până l-a urcat în salvare. La spitalul de urgenţă am aşteptat în triaj o jumătate de noapte. Întâi până am fost repartizaţi la un medic, apoi până l-a consultat medicul, la coadă la radiografie, înapoi la medicul care bineînţeles că nu a văzut nimic pe radiografie şi care ne-a trimis acasă aşa cum am venit, cu o reţetă scumpă în plus în buzunar. Şi fără mijloc de transport. Am laut un taxi şi ne-am mai chinuit cum am putut, până am reuşit să ajung prin cunoştinţe şi pile la spitalul Bagdazar, unde bineînţeles că a fost operat de urgenţă şi toată suferinţa noastră a încetat într-un final.

Sunt experienţe despre care am ales să nu povestesc pentru că nu vreau  să intru în categoria celor care aruncă cu noroi de ceva timp în întreg personalul medical din ţara asta. Pentru că le-am considerat cazuri izolate şi pentru că am întâlnit în acelaşi timp şi medici excepţionali, profesionişti până în măduva oaselor, care chiar reuşesc să facă minuni cu toată dotarea deficitară şi toată mizeria în care sunt obligaţi să-şi desfăşoare activitatea. Azi le-am povestit pentru că mă doare şi consider că cei care aleg să lucreze în sistemul de sănătate ar trebui să se îndrepte către această profesie nu din considerente materiale, ci pentru că iubesc oamenii şi vor cu adevărat să ajute. Cel puţin asta este menirea unui cadru medical şi a  oricărui lucrător în sistemul de sănătate.

Într-un orăşel din Iaşi, săptămâna trecută o tânără a murit în braţele soţului său aşteptând cu sufletul în gât să vină salvarea apelată. Care salvare a făcut întâi un ocol pe la Iaşi, pentru că un/o operator/oare de la centrală nu a avut prezenţa de spirit să intrebe şi în ce oraş este adresa de la care se cere ajutor. S-a crezut atoateştiutor /oare şi a lăsat omul acela să-şi privească neputincios soţia cum se stinge şi-l lasă să crească singur doi copii. Când în sfârşit a ajuns o salvare, nu au mai avut cu ce să-l ajute. Decât cu o înjurătură şi vreo câteva palme împărţite echitabil de şoferul salvării, nervos şi el şi deranjat probabil de nervozitatea soţului ghinionist.

Şi parcă nu era de ajuns tot ce s-a spus până acum. De două zile toate tunurile sunt puse pe nişte medici şpăgari de la spitalul de arşi din capitală care au găsit oportunitatea de a face bani frumoşi făcând operaţii estetice cu aparatura spitalului şi decontând operaţiile prin casa de asigurări, acoperiţi de diagnostice şi fişe de observaţie false. Foamea de bani ia uneori minţile multor medici care uită menirea pe care o au şi nu mai văd în faţă decât forma, culoarea şi greutatea plicurilor. Am sperat şi, naivă cum sunt, încă mai sper că lucrurile vor intra pe făgaşul normal şi în ţara asta. Mi se revoltă stomacul când aud că sunt cazuri în care deznodământul este cu mult mai rău în astfel de experienţe. Treziţi-vă, oameni buni! Nu vom ajunge niciodată să progresăm dacă singuri ne tăiem creanga de sub picioare. Sunt oameni cu adevărat bolnavi care plătesc bani grei pe medicamente şi operaţii care nu-i ajută pentru că voi alegeţi să vă daţi cu adevărat interesul doar pentru fufe mofturoase nemulţumite de sâni, buze sau mai ştiu eu ce părţi anatomice ascunse vederii. Atâta timp cât putregaiul nu este smuls din rădăcină, vom rămâne la stadiul de ţară subdezvoltată şi în domeniul sănătăţii. Degeaba vă revoltaţi când oamenii vă arată cu degetul şi veniţi să ne bateţi obrazul argumentând că v-aţi tocit coatele pe băncile facultăţii şase ani şi că aţi flămânzit alţi şase ca rezidenţi. Dacă scopul vostru în viaţă este reprezentat doar de bani trebuia să vă faceţi bancheri, avocaţi, notari, politicieni, parlamentari, fotbalişti nu medici.

Anunțuri

14 comentarii

Din categoria Cotidian

14 răspunsuri la „Despre oameni şi salvări

  1. Consider că medici, dascăli și preoți ar trebui să devină doar acele persoane ce au chemare către aceste „meserii” să le zicem. Doar atunci vom avea medicina, școala și biserica acolo unde le este locul, în fruntea societății!

    Apreciază

  2. Groaznice experiente, de care pana acum eu am fost ferita. Iti doresc sa nu mai ajungi niciodata in astfel de situatii!
    Am ajuns sa cred ca nu se poate schimba nimic cu reclamatii si cu scandaluri, e prea putin, iar nesimtirea e prea mare. Singura sansa este ca fiecare dintre noi sa ne facem datoria acolo unde suntem, schimbarea sa vina din interior. Oamenii sa-si descopere constiinta. Dupa cum se prezinta lucrurile, cel mai probabil generatia asta nu va mai apuca…
    Sanatate multa, Lucia!

    Apreciază

  3. Mă indignează de fiecare dată când aud astfel de nedreptăți care se petrec în societatea noastră. Îmi pare rău pentru experiențele traumatizante prin care ai trecut, dar mă bucur că le-ai depășit în cele din urmă. Până nu se schimbă din rădăcini mentalitatea celor care conduc sistemul sanitar, nu putem decât să ne rugăm să nu ajungem pe mâinile lor. Și nu la popi materialiști sau în biserici aurite, ci în locuri cât mai intime.

    Apreciază

    • Să ştii că nu vorbeam despre asta, dacă nu ar fi fost întâmplările de care am auzit în ultimul timp. Îmi place să cred că normalitatea nu e nicidecum asta. Întâlnesc tot timpul salvări cu sirenele în funcţiune încercând să-şi facă loc prin traficul infernal din Bucureşti, am văzut echipaje cu oameni buni, profesionişti, care au reacţionat propt şi perfect în condiţii proaste şi împrejurări mult mai rele. Totuşi, iată că o mână de incompetenţi nesătui aruncă cu noroi pe toţi lucrătorii din sistem. Şi asta e frustrant.

      Apreciază

  4. Eu nu am crezut în corupția din sănătate pănă acum un an, când s-a îmbolnăvit tatăl meu. Medicul meu de familie este un om extraordinar, de un profesionalism mai rar intâlnit astăzi. Fără să aștepte nimic în schimb. La fel, doctorii de care mă lovisem eu în copilăria mea (și eu am stat prin spitale din cauza unor probleme digestive care m-au adus la un pas de moarte, la trei ani, iar de atunci am rămas cu un intestin iritabil care îmi va crea probleme toată viața). Când tatăl meu a fost la un pas de moarte, toate convingerile mele s-au prăbușit. I s-a făcut rău, în mod neașteptat, după ce urcase patru etaje, în vizită la mine fiind. Tensiunea 24, dureri mari de cap și amețeli. Am chemat ambulanța, disperată, era prima dată când mă confruntam cu așa ceva. Au venit foarte repede, în oraș fiind, dar din acel moment au început bâjbâielile. Sofer și asistentă, fără medic, deși prezentasem simptomele clar la telefon. Cu apartul lor, tensiunea era bună. I-o tot luat și de fiecare dată ieșea altfel. Au încercat să îi pună o perfuzie, au umplut cearșaful de sânge. I-au dat o pastilă penrtu eliminarea apei, starea lui se înrăutățea. Au adus o mască de oxigen. Îl tot ridicau, iar îl așezau. Îmi venea sa strig în gura mare, nu înțelegeam de ce se întârzie atât și nu îl transportă la spital. Cred că a durat cam jumătate de oră până s-au hotărât să îl ia. Nu putea coborî singur, nici măcar ajutat. Au adus un scaun de jos, cu chiu cu vai l-au coborât, șoferul cu fratele meu. Nu l-am putut însoți cu ambulanța, nu mi-au dat voie. Când am ajuns și eu la spital, tatăl meu era pe o targă, în holul de la Primire urgențe, abandonat. Nimeni părea să nu se ocupe de el. Era conștient încă, avea nevoie să urineze. Alerg la recepție, îi zăresc pe cei din ambulanță și mă trimit așa, cu o voce batjocoritoare, să caut o infirmieră. În momentul acela am înțeles, nu le dădusem nimic. Eu să caut o infirmiera? Dar dacă omul acesta nu avea pe nimeni, îl lăsau să moară? Am așteptat o bună bucată de vreme, timp în care îl tot întrebam cum îi mai e. Îmi era o frică teribilă să nu moară în ochii mei și nu puteam să fac nimic. Își simțea corpul amorțit pe o parte și începuse să vadă dublu. În sfârșit, îi vine și lui rândul, îl duc să îl consulte. După o vreme, iese medicul și îmi spune că are, probabil, o indigestie (?!). Probleme cu fierea, poate și o prostată mărită. L-au întrebat și a spus că a mâncat tocăniță, poate i-o fi picat greu. Nu au cum să îl interneze pentru așa ceva, va mai sta puțin într-o altă încăpere, să se mai liniștească, apoi trebuie să îl luam acasă. Cu tot respectul, i-am sugerat, subtil, că eu mă tem să nu aibă vreun accident vascular cerebral. Deja nu își mai simte corpul și vede dublu. A tăcut și a spus că așteaptă și rezultatul analizelor la sânge. Îl scot într-un scaun și îl duc în altă încăpere. Îl și văd, așa, cu capul căzut într-o parte. Râmăn eu singură cu el. În câteva minute, începe să verse. Ies pe hol și strig, disperată. Apar doi infirmieri, le explic că nu vor să îl interneze, deși mie mi se pare că e într-o stare destul de gravă. Unul îmi sugerează să fiu și eu atentă cu doamna doctor. Reușesc să intru, mă apropii de ea și îi strecor banii în buzunar. Cu o rușine teribilă, erau atâți bolnavi acolo și multe alte cadre medicale. Rușinea era doar a mea, însă, pentru restul era ceva perfect normal. Îl opresc iar pentru analize mai amănunțite. Între timp, sosește și mama de la țară, e chemată și ea, e atentă și ea. Abia atunci, tatăl meu e trimis la tomograf si internat la Neurologie. Alte atenții și pentru neurolog, care ne-a spus, mai târziu, că a fost la un pas de AVC, noroc că l-au trecut imediat pe anticoagulante. Toată bâjbâiala a durat de la ora 11 la 16-17. A fost un norocos și un luptător. În cele 10 zile de internare, atențiile au tot curs. Nici măcar așternuturile nu îți erau schimbate dacă nu erai atent cu infirmierele. Atunci am înțeles ce îmi povesteau ceilalți despre cum stau lucrurile în spitale. Ca să nu mai spun că nu înțeleg cum supraviețuiește un bolnav fără însoțitor, fără familie. Unele medicamente și materiale sanitare trebuie să ți le cumperi. Când se întâmplă ceva cu un pacient, altcineva din salon trebuie să iasă și să caute o asistentă. Mâncarea lasă de dorit. Și totuși plătim atât, lunar, pentru serviciile medicale. Multe ar mai fi de spus, dar am scris deja prea mult pentru un comentariu. Nu știu dacă mai e vreo speranță să se schimbe ceva. 😦

    Apreciază

    • Da, din păcate tot ce ai scris este adevărat. Dacă nu ai însoţitor, ar trebui să ai bani. Mulţi bani. Te ajută orice infirmieră, dar doar contra cost. Asta este sistemul şi merge aşa pentru că e încurajat să fie astfel. Sunt prost plătiţi, statul în loc să aloce mai mulţi bani sănătăţii încearcă să legalizezebanii din plic. Nimeni nu încearcă să facă ordine într-unul din cele mai bolnave domenii. De asta sunt atâşia bolnavi incurabili, de asta se moare cu zile şi spitalele arată ca nişte lagăre de exterminare din timpul ultimului război mondial. Asta e trista realitate şi dacă încerci să-ţi faci meseria cu profesionalism într-un asemenea mediu eşti marginalizat şi eliminat dacă nudovedeşti că muşcătura ta e mai puternică decât a lor.

      Apreciază

  5. Reblogged this on Trufe și Aguride and commented:
    Unde-i salvarea?

    Apreciază

  6. Cu totii am avut si avem inca astfel de experiente cu sistemul sanitar de stat. ai trecut prin multe si multe ti-a fost dat sa tragi. m-a impresionat si comentariul Irinei. sunt atatea povesti de viata si de moarte incat cred ca ar trebui adunate si trimise undeva, celor ce hotarasc soarta sistemului….

    Apreciază

    • Crezi tu că le va lua cineva în seamă? Sunt prea ocupaţi cu lupta pentru putere, cu acumulările de capital, cu baronii locali… Sunt mult prea dezinteresaţi de soarta noastră, altul a fost scopul lor când au ajuns acolo. De asta au şi degenerat lucrurile în asemenea hal.
      Am citit azi un articol despre una din doctoritele anchetate la spitalul de arşi. Am rămas impresionată. Cea care a scris articolul a caracterizat-o atât de frumos, că-ţi vine greu să crezi că acuzaţiile care i se aduc sunt adevărate. Şi totuşi sunt. Ştii de ce? Pentru că dacă nu intră în horă, zboară. Oricât de bun ai fi, trebuie să faci ce-ţi impun şefii pentru că totdeauna se găsesc încă zece aspiranţi la uşă care abia aşteaptă să-ţi ia locul. Şi acum e timpul lor.
      Hai să-ţi spun un caz concret legat de celebrul baron de Mehedinţi, Duicu. Cred că nu există nimeni care să nu fi auzit de el şi de felul în care pusese stăpânire pe un judeţ întreg. Nevasta acestui Duicu este medic. Nu contează specializarea şi nici cât de bună este profesional. Contează că şi-a tras clinică privată şi aparatură de ultimă oră, doar banii erau pe mâna lor, nu? Ei, în acel judeţ, dacă ai nevoie de investigaţii amănunţite, trebuie să mergi neapărat la clinica acestei femei. Nu că ar fi singura, ci pentru că medicul de familie NU AVEA VOIE să-ţi dea trimitere la altă clinică. Dacă trimiterea nu era pe clinica susnumitei, casa se asigurari de sănătate Mehedinţi nu-i deconta respectivului medic consultaţia şi mai rău, risca să-şi piardă dreptul de a practica medicina în judeţ. Se ajunsese până acolo că medicii erau ameninţaţi cu ridicarea dreptului de practică, dacă încălcau codul. Poţi trage toate concluziile de aici. Cazul nu este izolat. În fruntea spitalelor au juns numai oameni numiţi pe criterii politice. Oameni de care nu se atinge nimeni. Exemple îţi mai pot da gârlă, inclusiv pe directorul spitalului de arşi. Ne batem cu morile de vânt. Nimănui nu-i pasă de sănătatea noastră atâta timp cât nu suntem în stare să schimbăm din temelii sistemul şi toţi şefii.

      Apreciază

  7. Da, fiecare om din ţara asta poate spune cel puţin o poveste dramatică despre experienţele avute cu cei din sistemul sanitar. Eu, una, am vreo 4 sau 5, una mai dramatică decât alta! Ultima trăită, într-un spital pe care d-l Boc a vrut să-l desfiinţeze, dar s-au opus cei din tabara adversă, şi care era să-mi trimită direct la moarte soţul. Doar ore l-au despărţit! La ce să ţii un astfel de spital, care are nu mai puţin de vreo 5 sute de angajaţi, la stat, evident!? Nepoata mea, studentă în anul V, îmi spune ce are soţul, iar medicul, aflat în prag de pensie, îl tratează de altceva!

    Apreciază

    • Oho şi câte mai sunt! În 2010 ne pregăteam de înmormântare când un dobitoc de doctor s-a hotărât să ne trateze mama de ciroză hepatică. Era umflată ca un balon şi ajunsese de nu se mai putea mişca din pat. Un an întreg a schimbat bietul tata la scutece. Ce mai, nu-i mai dădea nici o şansă.S-a dus bietul tata la el cu de toate. Nouă ne-a spus abia când i-a dat-o acasă definitiv, spunându-i că se curăţă în cel mult o lună, că e în ultimul stadiu. Poţi să-ţi închipui cum a căzut cerul pe noi când am aflat. Când am ajuns acasă am găsit o mână de piele zbârcită pe oase, galbenă ca ceara, cu un abdomen umflat de parcă stătea să pocnească.
      La un moment dat i-am chemat pe verii mei să-şi ia la revedere de la ea. Se usca de dorul lor, ea îi crescuse. Verişoara mea medic. Vine, o consultă şi zice: Măi, băgaţi-vă minţile în cap că Dădica nu are ciroză cum vă văd şi cum mă vedeţi. Vă arăt eu pacienţi cu ciroză, că-i tratez de ani buni! Nu o mai duceţi la dobitocul ăsta că a fost coleg de facultate cu mine şi el altceva nu a învăţat. Tratează oamenii de-a valma de aceeaşi boală. Când m-am interesat, m-am îngrozit. Băgase în pământ zeci de oameni sănătoşi. I-am întrerupt mamei tratamentul dat de criminalul ăla de medic şi am pus-o pe vitamine, pe medicamente de eliminat lichidul din organism şi pe mâncare bună. În două luni s-a ridicat din pat. Trăieşte şi acum bine merci, face treabă prin curte, sapă în grădină, e om pe picioarele lui. Idiotul îla de doctor e tot director de spital şi azi. Îştia sunt cei care ne hotărăsc soarta.

      Apreciază

  8. Dar nu-i de mirare: cine se duce la medicină? Mulţi sunt foşti elevi extrem de slabi. Îmi pare rău s-o spun , dar cunosc atât de multe cazuri. Nimereşti peste unul d-ăsta şi te-ai curăţat. Sigur, sunt şi medici, medici, dar puţini! Şi trebuie s-o spun, totul porneşte de la un sistem de învăţământ prost gândit, de jos până sus!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s