Să nu mai pleci…

Gothic eyes wallpaper 6Merg. Lacrimile care se revarsă râu pe obraji nu mă lasă să văd unde. Picioarele mă duc singure acolo unde unicul gând înfipt ca un cuţit în creier le-au comandat. Trec printre oameni ce uneori întorc capul clătinând din cap după ce s-au ferit din calea mea ca din calea unui ciumat. Nimeni nu îndrăzneşte să intrebe nimic când pe lângă el trece o femeie neîngrijită, cu părul în dezordine, pantaloni de trening, papuci de plastic în picioare, cu obraji prea roşii şi lacrimi înnodându-se în barbă. Ce rost ar avea să-şi complice existenţa? Pun privirea în pământ şi trec repede mai departe, ca şi cum nu ar fi văzut nimic. Mai târziu, la adăpostul pereţilor proprii vor povesti râzând despre nebuna cu care s-au întâlnit. Îşi vor da cu presupusul, vor face scenarii în care mă vor tranşa bucată cu bucată, mărunt, să curgă sânge, mult sânge.  Pentru că existenţa lor anostă are nevoie de asta să poată simţi că trăiesc. Numai la adăpstul propriilor pereţi. Altfel ar putea cineva să le ceară ajutorul, ar trebui să se implice, să ajute…. Cum să ajute un condamnat pe altul mai rănit ca el? Doar rana aia proaspătă, deschisă şi însângerată îl face să supravieţuiască!

Înserarea începe să mă ascundă în lungile umbre aruncate pe trotuar de becurile rare, din ce în ce mai rare. Paşi-mi ocolesc instinctiv centrul aglomerat şi mă poartă pe străduţe ascunse, printre case aproape adormite, în curţile cărora doar câte un câine mai latră ici-colo. Ajung şi mă aşey obosită să mă odihnesc un pic pe pietrele ascuţite ale terasamentului. Aştept un tren. Ultimul tren. În creierul golit de orice gând şi sentiment s-a aşternut deja liniştea. Nimic nu mă mai leagă de viaţa asta atât de urâtă şi crudă. Disperarea a şters cu buretele tot şi a lăsat doar liniştea ultimului gând. Şi a ultimului tren care a uitat să mai apară. Stelele strălucesc bizar şi luna ca o seceră ascuţită aruncă raze reci făcând tufişurile din jur şi mai întunecate. Ochii încearcă să distingă o lumină în intunericul adânc din jur. Colţurile ascuţite ale pietrelor taie urme adânci şi dureroase în carnea obosită. Mă ridic şi mă învârt în cer, vorbind fără şir de una singură. Trebuie să-mi aud glasul, să simt că încă mai pot face pasul. Ultimul pas. Timpul trece, o bufniţă zboară deasupra mea, îi aud aripile tăind aerul. La câţiva paşi depărtare disting o siluetă. Stă acolo ca o hienă ce-şi aşteaptă rândul la leş. Cât timp nu se apropie nu mă deranjează. Şi trenul ăla care nu mai vine! Umbra prinde curaj şi se apropie câţiva paşi. Un cerşetor zdrenţăros şi murdar mă fixează direct cu ochi strălucitori. Doar albul ochilor îi este curat şi curajul şi-l ia din nepăsarea mea. Aş fi o pradă uşoară, doar că apropierea şi mirosul lui mă trezesc şi mă sperie.

Nu vreau să devin o pradă pentru un astfel de exemplar. Mă depărtez uşor. Vine după mine cu paşi din ce în ce mai siguri. Încercând să scap de el mă trezesc înapoi în stradă, printre faruri orbitoare de maşini. Un pas de-aş face şi totul s-ar termina. Ar fi aşa uşor! Ridic piciorul să păşesc şi în acelaşi timp privirea-mi rătăcită prinde ochii atenţi ai celui de la volan. Mă fulgeră şi mă trag speriată înapoi. Privesc în jur şi-mi fac cruce. Doamne, ce fac eu aici? Cum pot încărca un suflet de om cu o asemenea povară? Măresc pasul şi fac drumul înapoi, cu toate simţurile treze dintr-o dată. Mi-e frig, carnea mă doare peste tot pe unde a fost lovită, ochii îmi ard şi în urechi aud plânsul speriat a doi copii neajutoraţi. Trebuie să mă grăbesc. Unde i-am lăsat? Cine să-i apere? Alerg acum. Mă întorc grăbită în celula închisorii mele, să-mi iau înapoi crucea de care am vrut să scap aşa ruşinos. Cum am putut să fiu atât de oarbă? În inchisoarea mea doi copilaşi mă aşteaptă plângând fără zgomot îmbrăţişaţi, în pat. Călăul, speriat, răsuflă adânc şi tace. S-a potolit pe moment. Duşul rece îşi face efectul şi mă întoarce încet, încet la viaţă. Îmbrac pijamaua şi mă întind cu durere lângă copii. ” Să nu mai pleci!” şopteşte uşurel băiatul şi mânuţa lui mică şi caldă îmi mângâie lacrimile pe obraz. „Să nu mai pleci…”

 

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Dezrădăcinare

2 răspunsuri la „Să nu mai pleci…

  1. Asa sa faci, Lucia. Sa nu mai pleci!
    Toate gandurile frumoase, pentru tine, pentru voi!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s