Şoseaua Căţelu 42

Nu obişnuiesc să scriu despre cărţile citite, aţi observat şi voi, dealtfel. Nu mă pricep la recenzii şi nici critic literar nu sunt. Am rămas datoare însă Potecuţei   cu comentarii pe text atunci când voi reuşi, în sfârşit să citesc cartea. Şi am reuşit. Cu greu, e adevărat, că aşa e când eşti sigur că tu poţi găsi cartea oricând. Doar nici cizmarul nu are pingele la încăţări, nu-i aşa? În fine, după lupte seculare şi mai multe aşteptări, când aproape că-mi pierdusem orice speranţă şi aşteptam o nouă editare a cărţii, m-am trezit într-o seară cu cartea pe birou. Bucuria pe care am simţit-o când am văzut-o nu poate fi descrisă în cuvinte.  Aşa cum a trebuit să las să treacă ceva timp până să pot vorbi despre ea.

Am citit-o pe nerăsuflate, aşa cum se cuvine unei poveşti scrise pe nerăsuflate. Şi am goală, fără cuvinte, fără gânduri, doar cu o răsuflare adâncă şi privirea întoarsă în trecut. Un trecut nu atât de îndepărtat pe care l-am recunoscut, darpe care  eu tot nu l-am simţit atât de dur ca Alina Nedelea. Câteva zile prin faţa ochilor nu mi se perindau decât mase întregi de muncitori chemaţi de sirena fabricii dimineaţa, sutele de oameni aşteptând la cozi, învălmăşeala şi îmbrâncelile pe care le luam, lupta disperată pentru supravieţuire. Asta e povestea Alinei, o luptă disperată pentru supravieţuire, recunoaştere, identitate. Lupta dusă de o fată firavă şi inteligentă pentru a ieşi din rând, pentru a se face remarcată dintr-o mare de zombi robotizaţi şi îndobitociţi. Am avut marele noroc să cresc la ţară şi apoi  să trăiesc într-un orăşel mic de provincie, unde criza acelor ani nu a lăsat urme aşa adânci asupra locuitorilor. În primul rând asta m-a cutremurat: modul în care copiii mai puţin norocoşi de atunci au fost marcaţi de acea veşnică luptă pentru mâncare ce ne adusese la stadiul de hiene flămânde. Apoi am recunoscut brusca libertate de după ’90 care a dat ocazia tuturor profitorilor să prospere şi naivilor să se piardă. Până şi dependenţa de jocurile de noroc e specifică acelor ani tulburi în care oamenii trăiau suspendaţi deasupra unei prăpăstii create instantaneu între două luni: cea de dinainte de 21 decembrie şi cea de după.

Povestea Alinei Nedelea este probabil povestea a milioane de români care au crescut şi trăit în aceleaşi condiţii. Dar care nu au avut curajul să-şi asume destinul cu seninătatea şi responsabilitatea cu care o face ea. Povestea flămândului care aflat dintr-o dată aşezat la o masă plină cu bunătăţi mănâncă până nu mai poate şi parcă tot ar mai mânca, deşi, dacă mai ia o gură va crăpa cu siguranţă. Povestea noastră, a tuturor. Unii au condamnat-o, alţii au considerat că fabulează, niciunul din ei nu a îndrăznit însă să-şi privească în suflet şi să recunoască acolo înfometatul ce încă mai aruncă banii în vânt pe nimicuri nefolositoare, doar pentru că îi e teamă ca mâine să nu-i fie din nou interzise. E adevărat, foarte puţini ar fi avut talentul Alinei şi nu ştiu dacă altcineva ar fi reuşit să-şi spună cu atâta uşurinţă şi simplitate povestea şi să redea atât de fidel drama unor generaţii întregi.

După ce am citit şi am tăcut, i-am întins cartea fiică-mii care într-o noapte a devorat-o. Am întrebat-o cum i s-a părut. Sinceră cum este, mi-a zis că a avut senzaţia că sunt pasaje în care crede că autoarea fabulează. Poveştile legate de multele avorturi, de cazinoul care i-a mâncat ani din viaţă…. ea nu-şi poate închipui cum putea fi o tânără atât de naivă. Asta pentru că fata mea nu a apucat să cunoască nici închisoarea nici eliberarea. S-a născut prea târziu şi s-a ridicat când lucrurile deja se aşezaseră. Noi, pionierii de odinioară, din care puţini sunt cei care nu au pierdut o fiinţă dragă din cauza unui avort, femeile care au fost nevoite să recurgă la tot felul de artificii pentru a scăpa de sarcini nedorite şi au scăpat cu viaţă ca prin urechile acului şi care apoi s-au îngrămădit ca oile la uşile cabinetelor ginecologice, încântate că pot face avort fără dureri şi fără teamă, înţeleg. Şi iartă, chiar dacă nu e nimic de iertat pentru că Alina Nedelea îşi asumă cu voluptate fiecare pas greşit. De parcă l-ar fi făcut cu tot dinadinsul şi ar fi ieşit exact aşa cum şi-a dorit. Mă înclin în faţa ei şi-i mulţumesc pentru francheţea cu care şi-a pus sufletul pe tavă în faţa noastră, ca pe un gest de frondă. Recomand cu căldură romanul. Citiţi-l cu sufletul deschis fără să vă lăsaţi pradă cutumelor şi prejudecăţilor. Veţi fi surprinşi de ceea ce veţi descoperi.

Anunțuri

7 comentarii

Din categoria jurnal

7 răspunsuri la „Şoseaua Căţelu 42

  1. Ce surpriză plăcută să citesc aceste rânduri. Pentru că această carte mă leagă şi pe mine de Potecuţă. 🙂 Şi da, am fost surprinsă de ceea ce-am citit. O lecţie de viaţă, greu de imaginat că-i reală.

    Apreciază

  2. După ce am terminat textul tău, am luat cartea din nou şi am recitit câteva pasaje….
    Mulţumesc mult, Lucia!
    Şi eu sper că nu se va opri aici, aştept o altă carte de-a ei!

    Apreciază

  3. Sunt pasaje întregi pe care ţi le poţi imagina, dar cu totul altceva e să-ţi aduci aminte… de exemplu, cum e să stai ore întregi pe scăunel să vină puii care nu mai vin…
    Am citit-o acum mai bine de jumătate de an şi încă mă bântuie.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s