Arhive lunare: Mai 2014

Weekend fără lacrimi

Plouă. Din nou. E frig. Din nou. E cod portocaliu, din nou. Voi nu credeţi că ar fi cazul să schimbăm ceva în lumea asta, să simţim şi căldura soarelui, nu numai frig şi umezeală? Că nici măcar nu stăm pe malul mării, să ne putem bucura de eaerul ei sărat şi faţa ei de plumb topit în zilele întunecate!

Eu încep acum. Vă dau bună dimineaţa de weekend cu crăiţe cu faţa udă, dar fericite şi zâmbitoare că ochii copilaşilor după plâns!

IMG_1559IMG_1560

Şi vă ademenesc cu o melodie de suflet, numai bună de închis ochii şi ascultat cu sufletul, visând la o plajă cu nisip cald şi val limpede cu spumă albă mângâind picioarele.

Şi… ce-ar fi să bem o cafea prin ţinuturi mai calde?

 

Weekend plăcut tuturor!

Reclame

11 comentarii

Din categoria jurnal

Pe strada sufletului meu

Pe strada sufletului meu a înflorit iasomia şi mâna Maicii Domnului şi teii sunt încărcaţi de floare. Pe strada sufletului meu parfumul e îmbătător. Îţi vine să te aşezi pe bordură, să închizi ochii şi să îţi umpli plămânii cu nesaţ, să-ţi ajungă cât pentru un an întreg. Pentru că parfumul e trecător, ţine cât ţine floarea -cât o respiraţie, cât o bătaie de inimă, cât un roi de fluturi în stomac. Dacă îl pierzi acum, trebuie să aştepţi un an lung şi tern până să-l simţi iar.

Pe strada sufletului meu e vară tânără. Zâmbeşte cald cu auriu de floare şi albastru de cer senin. Din când în când nori furioşi îmi mai întunecă cerul şi mai trimite furtuni cu lacrimi de ploi. Crede el  că-mi vor face rău. Nu-şi dă seama că florile iubesc lacrima ploii, se adapă din ea, îşi spală ochii în ea şi renasc mai frumoase şi mai strălucitoare. După ploaie parfumul este mai intens, mai curat, pentru că se amestecă cu parfum reavăn de pământ căruia i-a fost prea mult timp sete şi crud de iarbă verde.  Lacrima spală sufletul, îl curăţă de mizeria lumii şi-l înalţă până sus, la stele.

M-am născut sub zodia florilor de tei, de trandafir, de mâna Maicii Domnului, de iasomie şi crini delicaţi de început de iunie. În sufletul meu primăvara e veşnic tânără. Poftiţi desculţi, vă rog! Călcaţi cu grijă să nu striviţi parfumul. Luaţi loc pe verdele ochilor şi îmbătaţi-vă simţurile din plin. Umblaţi cu grijă, sunt fragilă. Doar diamantele cerului strălucesc din când în când în ochii mei, păzind ca un cerber frumuseţea înşirată alb şi auriu şi verde de o parte şi de alta a pavajului mătăsos de iarbă nouă. Nu rupeţi florile, lasă urme adânci şi sângerânde. Luaţi-le cu voi direct în suflet, înlocuiţi-le cu bunătate şi zâmbete calde, să nu le simt lipsa. Închideţi-le în cămăruţa aceea curată de cleştar pe care fiecare am primit-o la naştere şi udaţi-le din când în când cu lacrimi curate şi limpezi. Aşa o să dureze până anul viitor când alte flori proaspete le vor lua locul.

Pe strada sufletului meu înainte de furtună e lumină. Multă lumină, raze jucăuşe şi strălucitoare pe care doar cei iniţiaţi le pot vedea dincolo de umbra întunecată a norilor. În inima mea e magie, veniţi cu sufletul curat, vă rog!

IMG_1557 IMG_1556 IMG_1553 IMG_1552 IMG_1550 Fotografie-0731IMG_1524 IMG_1525 IMG_1526

13 comentarii

Din categoria jurnal

Hristos s-a înălţat!

Azi se încheie şirul sărbătorilor pascale. Când au trecut atâtea zile de la Înviere, Dumnezeu mai ştie. Viaţa noastră trepidantă nu ne-a lăsat să numărăm. Doar punctăm din când în când trecerea ei cu câte o sărbătoare atât de mare şi de frumoasă. Semnificaţia religioasă o ştiţi cu toţii, probabil. După ce a stat 40 de zile pe pământ, după minunata zi a Învierii, azi, Iisus Hristos şi-a lăsat apostolii să se împrăştie prin lume să poarte cuvântul Său şi s-a înălţat la Cer să şadă de-a dreapta Tatălui şi să vegheze asupra lumii noastre de acolo, de sus.

Uităm de multe ori în lupta noastră pentru lucruri lumeşti de privirea ce vede şi judecă tot. Din când în când, măcar, e bine să ne aducem aminte, să înălţăm o rugăciune şi să plecăm privirea pentru că fără credinţă doar ţărâna rămâne din viaţa noastră. Doar după aceea putem ridica ochii să cerem ajutor, că nimeni nu a luat nici o avere lumească cu el plecând din lume, doar sufletul şi-i l-a dus la judecată cu tot ce-a adunat  în el într-o viaţă de om.

Se spune că cine moare în ziua de Înălţare merge direct în cer, ale cărui porţi sunt larg deschise azi, pentru primirea Fiului Sfânt. Poate de aceea Dumnezeu a luminat minţilor conducătorilor noştri de au decretat sfânta zi de Înălţare ca zi de pomenire şi prăznuire a Eroilor Neamului. Să aprindem o lumânare şi să îndreptăm un gând curat şi pentru ei, pentru odihna sufletelor celor care s-au jertfit de-a lungul istoriei ca noi să putem trăi pe aceste meleaguri liberi şi cu fruntea sus azi. Ei şi-au dat viaţa şi au udat cu sângele lor pământul acesta pe care ni l-au lăsat moştenire. Cinste Eroilor Neamului Românesc, celor duşi şi celor ce încă mai sunt pentru noi, mărturie pentru posteritate. Dumnezeu să aducă pacea pentru sufletele tuturor şi pentru lumea noastră!

Hristos s-a înălţat, oameni buni! De acolo de sus să vă lumineze vieţile şi să vă înalţe sufletele!

 

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

Oracolul din ziua de Înălţare

Botezul_Domnului_v1Sursă imagine: http://www.tainele-sculpturii.ro

Oamenii uitaseră de dogme şi credinţă în satul prăfuit de pe colinele cu nisip arid înfierbântat de soare. Îşi duceau traiul de zi cu zi între păcatele lumeşti, munca pentru supravieţuire şi veşnicul plan cincinal ce era musai să fie împlinit 300%, dacă nu mai mult. Lucru ce nu era chiar uşor pe nisipurile lor unde nici măcar iarba nu mai creştea. Aproape nimeni nu-şi mai aducea aminte de Dumitru din deal care dispăruse aşa, dintr-o dată acum mulţi ani în urmă. Când nu a mai fost văzut nici pe uliţă, nici la câmp -să tot fi fost 5 sau chiar 7 ani în urmă- vecinii au început să şuşotească şi să-şi pună întrebări iar nevestele lor au încercat s-o iscodească pe Măria, să afle ce s-a întâmplat cu el.

Măria, mută ca pământul, se întuneca şi ridica din umeri. Nu putea spune nimic, doar îşi ducea traiul amărât, obligată să-şi crească singură cum o putea cei trei copii de şcoală. Greu îi era, dar ce putea face? Liniştea s-a aşternut repede în jurul lor. Dumitru era oricum privit ca un ciudat până şi de cei apropiaţi, nu merita să-şi bată capul cu el. Într-o lume normală vecinii ar fi alertat miliţia care l-ar fi căutat şi-n gaură de şarpe şi l-ar fi găsit până la urmă oriunde s-ar fi aflat. Lumea lor nu era însă una normală. Aveau o normalitate doar a lor care trecea cu vederea peste orice nu îi interesa direct şi care în afară de o bârfă încinsă în răscruce într-un moment de respiro, nu dădea cine ştie ce prilej de socializare. Din când în când, câte o babă îşi mai aducea aminte şi se întreba unde diavolul o fi dispărut şi Dumitru ăla de şi-a lăsat muierea singură să ducă tot greul casei fără să-i pese. Cum să intre aşa, în pământ un om zdravăn, tânăr, sănătos, să nu se mai audă nici numele de el.

Nici ai lui nu-i mai pomeneau numele. Era ca şi cum nu ar fi existat niciodată, ca şi cum muierea aia posomorâtă şi tăcută, ce trebăluia cu basmaua trasă pe ochi din zori şi până în noapte, ar fi făcut trei copii de una singură şi acum trăgea şi cu dinţii să-i facă mari. Ce-i drept, nu se prea cunoştea lipsa lui. Gospodăria lor era înfloritoare, casa curată strălucea în soare şi parcă creştea pe măsură ce trecea timpul iar copiii se făceau din ce în ce mai mari. Acum e drept, toţi erau copii cuminţi, tăcuţi şi muncitori ca mama lor. Doi dintre ei plecaseră la liceu la oraş, băiatul cel mare îşi găsise şi el o fată şi voia să se însoare. Viaţa îşi urma cursul. Măcar din punctul ăsta de vedere, Măria era împlinită.

Şi uite cum toată tihna traiului de zi cu zi a fost împrăştiată într-o dimineaţă senină şi caldă de iunie, când Dumitru şi-a făcut din nou apariţia la fel de brusc şi misterios cum dispăruse în altă dimineaţă acum 7 ani. Tot satul vuia şi oamenii au lăsat lucrul de zi cu zi să vină să vadă minunea. Treceau femeile pe la poartă cu basmaua la gură, înfricoşate de ciudata arătare şi de vorbele pe care le bolborosea într-una, fără odihnă. Parcă azi trebuia să spună tot ce adunase în el şapte ani şi se grăbea, să nu cumva să se termine ziua şi el să nu apuce să spună tot. Pentru prima dată, după mult timp, oamenii îşi făceau cruce şi se gândeau la Dumnezeu cel răzbunător care cu siguranţă va veni să arunce foc peste satul lor cu oameni păcătoşi ce-şi puseseră averea şi îmbogăţirea înaintea celor sfinte şi uitaseră să se mai roage.

Dumitru era şi parcă nu mai era el. Cu părul vâlvoi, ce-i cădea pe ochi, barbă mare, îmbătrânit şi cu privirea rătăcită reprezenta el însuşi un întreg spectacol ce merita privit. După ce te săturai privindu-l şi ascultându-l, puteai arunca ochii roată să vezi minunile care ieşiseră la suprafaţă odată cu el. Pentru că Dumitru chiar sub pământ dispăruse. Visase el într-o noapte că misiunea lui pe pământ nu era să trăiască tihnit, să se iubească cu muierea, să crească copii şi să meargă zilnic la CAP ca să ajute la creşterea statisticilor cincinale. Misiunea lui era una divină şi importantă, să readucă în rândul sătenilor pierduţi în rele credinţa în Dumnezeu. Pentru asta i se arătase în vis chiar Maica Domnului care îi dăduse canon de tăcere şi întuneric timp de 7 ani, să-şi pregătească măreaţa revenire. Aşa că-şi săpase cu grijă o pivniţă mare sub casă, înghesuise în ea toate cele trebuincioase şi într-o bună dimineaţă se închisese în ea să-şi împlinească canonul. Ieşea la suprafaţă decât noaptea târziu, să mănânce un colţ de pâine, să se primenească şi să-i poruncească în scris muierii ce are de făcut pe a doua zi.

Cât s-a rugat biata femeie de el, câte lacrimi a vărsat, cât s-a bătut cu pumnii în cap, a fost în zadar. Nu i-a rămas decât să se resemneze şi să urmeze punct cu punct toate poruncile bărbatului că mânia lui era mai mare decât a lui Dumnezeu când nu i se dădea ascultare. Şi dacă Dumnezeu nu bate cu parul, Dumitru dădea cu ce avea la îndemână. Acum însă se mândrea Măria când vedea tot satul adunat la poarta ei, cum vine lumea ca în pelerinaj în curte, să privească la minunile care ieşiseră din mâna bărbatului ei eliberat în dimineaţa aceea senină de vară de legea tăcerii. Doamne şi ce frumoase erau! Cruci de lemn sculptate, inscripţii din biblie, apocalipsa redată aşa plastic pe tăbliţe de lemn, icoane, Iisus răstignit, toate migălite în ani întregi de muncă asiduă la lumina chioară a unui bec în beciul casei. Nici ei nu-i venea să creadă cât de frumoase sunt toate aliniate aşa, pe lângă ziduri şi pe lângă gard printre straturile ei cu bujori înfloriţi şi crini parfumaţi, la vedere, să citească toţi să se minuneze şi să se înfricoşeze în ziua aceea frumoasă de Înălţare.

Şi oamenii aceia care lăsaseră toată munca câmpului şi rezemaseră sapele de gard să vină să vadă minunea! Era ca într-o biserică în curtea ei, aşa cum îşi aducea ea aminte de când era copil şi se ducea cu bătrânii la biserică, iar acolo în curtea plină de oameni alerga printre morminte cu alţi copii de vârsta ei în timp ce popa cădelniţa fum alb de tămâie şi cânta pe nas de pomenirea morţilor. L-a chemat şi pe popa acum, dar acesta, fricos, nu s-a grăbit să ajungă. Aştepta aprobare de sus, să nu cumva să vină şi după aia să-şi piardă postul. Aprinsese ea nişte tămâie într-o oală cu care tămâiase toate minunile din lemn şi pusese un lighean cu nisip la poartă unde lumea venea şi aprindea câte o lumânare, ca la mort. Că ce altceva putea să fie întâmplarea aceea minunată în satul lor, decât o înviere din morţi? Zile întregi s-au tot perindat pe la poarta omului tot felul de indivizi din toate satele din jur, ba chiar de la oraş.

I se dusese vestea până departe. El vorbea într-una de ziua judecăţii şi de pocăinţă, de respectarea sărbătorilor şi de Dumnezeu cel Sfânt iar oameni se închinau şi se îndoiau de viaţa lor păcătoasă. Dacă acest om cu mintea rătăcită o fi având dreptate? Noroc că orice minune ţine puţin. Până când securitatea alertată a trimis doi ofiţeri să vorbească cu proorocul şi să-l facă să înţeleagă ce e bine şi ce nu. După vizita lor, poarta omului a rămas închisă şi toate minunile pe care le-a muncit timp de şapte ani au dispărut.

A dispărut din nou şi Dumitru. Se zvonea că ocupă pe termen lung o cameră cu gratii la spitalul de nebuni. Păi daaa.  Ce om normal ar fi stat închis de bună voie 7 ani ca să scrie nişte tâmpenii înfricoşătoare pe tăbliţe de lemn, ca apoi să se împăuneze cu ele? Lumea l-a uitat la fel de repede ca acum 7 ani. S-a mai vorbit ce s-a mai vorbit în şoaptă de apariţia lui şi a fost aruncat la groapa uitări, acoperit de griji cotidiene. Doar Măria a continuat să lăcrimeze întunecată şi mută, după ce câteva zile i-au râs şi ei ochii în cap şi i s-a umplut sufletul de bucurie cât timp l-a avut pe Dumnezeu direct în curtea ei.

2 comentarii

Din categoria Poveşti de lângă noi

Hohotul cireşului

Cireşul
Anul ăsta cireşul nostru e plin de fructe galben-rozalii ce se coc blând în soarele verii. Abia aştept să mănânc pe săturate! Greu a mai crescut şi mai greu s-a umplut de rod! Anul trecut am mâncat fix 10 cireşe. Bine, ele au fost un pic mai multe, dar noi suntem doi şi mai sunt şi păsările cerului, iar amărâtul ăsta de cireş s-a gândit să se facă întâi de 3 metri, apoi să înflorească şi să facă cireşe! Ca să nu ajungem la ele! Cred că ştia cât aşteptăm să le mâncăm!

Până acum singurul cireş cu adevărat plin din colţul nostru de sat era în curtea unui vecin. Un cireş pietros, bătrân, cu crengi aplecate sub povara fructelor imense, negru lucioase. Trecem pe uliţa aia doar ca să ne uităm cu jind mai de aproape la el! Il văd eu şi din bătătura proprie, dar aşa, mai de aproape, parcă e mai frumos. E păzit de nişte câini ce ar rupe pe oricine s-ar  apropia de gard. Să furi măcar o cireaşă, e exclus. Să cer ar fi în zadar, chiar dacă cu ochii la cireşe şi cu gândul la dulceaţa lor aş reuşi să înghit nodul ce mă gâtuie când mă apropii de gard. Vecinul nu dă decât pe bani şi credeţi-mă, nu sunt deloc ieftine! Dacă ne ia mama 2-3 kg de cireşe pe an suntem fericiţi! Vă daţi seama acum cât de nerăbdători suntem să mâncăm din propriile noastre cireşe. Mai e un pic.

Acum două zile am luat vacanţă şi erau doar un pic pârguite. Acum deja se iţesc îmbujorate printre crengi. Nu ştiu cum a răsărit cireşul ăsta în curtea noastră. Nu am văzut niciodată cireşe jumătate roşii jumatate galbene. Are cineva la intrarea în sat un cireş cu totul şi cu totul galben. Când se coace zici că sunt de aur de nici nu-ţi vine să le mănânci. Dacă le lasă să mai îmbătrânească pe crengi par nişte corcoduşe un pic zbârcite şi pe jumătate stricate. Am auzit că sunt dulci şi alea, dar eu nu am îndrăznit să mănânc. Cum să mănânc cireşe aşa ciudate, care doar la codiţă seamănă cu suratele lor? Mai bine vişinele mele acre, de-ţi fac gura pungă! Cu cireşul amar din curtea silozurilor de grâu e cu totul altceva… mmmmmmmmmm, ce bune sunt cireşele micuţe, negre-negre şi zemoase care îţi pătează degetele, buzele şi hainele de pe tine dacă nu eşti atent!! Greu e de ajuns la ele, dar dulce e victoria, dacă reuşeşti să culegi câteva!

De azi-dimineaţă frate-meu tot îi dă târcoale. Nu ştiu ce are în cap, că tot bombăne şi se uită în sus. Mama a plecat şi ne-a încuiat în curte, tata e demult la serviciu, o să vină acasă abia la prânz.

– Titi, ce-ar fi să punem scara şi să culegem şi noi câteva, să vedem cum sunt?

– Nu vreau! răspunde nervos şi întunecat, supărat că i-am ghicit gândul.

Îl las. Frate-meu e cam ciudat şi dacă el nu vrea să te bage în seamă e răutăcios din cale afară. S-a încălzit bine, uliţa e încă pustie şi plictiseala e mare. O să mă dau puţin în leagăn. De acolo, de sus, unde mă ridic leagănul zdravăn pe care mi l-a făcut tata lângă poartă anul trecut pot să le văd mai bine, zbor pe lângă ele. M-aş urca şi eu în copac, dacă nu mi-ar fi teamă să mă agăţ de crengi.

Ce proastă sunt şi eu! Cu leagănul mă ridic sus, sus de tot, până aproape mă dau peste cap, mă dau cu plăcere până şi în tiribomba cu lanţuri de o pun ţiganii pe maidan în mijlocul târgului de Sfânta Maria, numai când mă agăţ de crengile câte unui copac genunchii încep să-mi tremure şi am impresia că ori se vor rupe crengile cu mine, ori o să se răstoarne pământul, să mă doboare. Sunt ca un pui de mâţă căruia, odată urcat pe cele mai înalte crengi îi e teamă să se mai mişte şi urlă de acolo să vină cineva să-l scape. Frica mă paralizează şi stau ca trăznită agăţată bine cu amândouă mâinile de câte o ramură mai groasă, tremurând. Offf! Titi nu vrea să culeagă… mai aştept, ce să fac.

Mă duc prin grădină, să culeg nişte zarzăre verzi. Bune şi alea. Cu sare. Le spăl bine, iau solniţa lângă mine şi o carte, întind un preş în verandă şi citesc la soare, până nu începe să ardă prea tare. Gata cu legănatul, nu e prea amuzant de una singură.  În grădină pot pierde uşor o jumătate de oră. Mai văd o floare nouă, mă mai uit prin vie, pe unde ştiu că se coc primii struguri, mă mai duc până în capăt, de unde pot privi nestingherită peste toată uliţa, mai cântă un cuc, mai văd o ciocănitoare cu pene roşii şi moţ colorat dacă am noroc.

Fac ce fac şi-mi tot arunc ochii către cireş. Frate-meu s-a hotărât acum, când are impresia că nu mă mai uit la el. Încearcă să se caţere în copac cu mâinile goale, fără să se folosească decât de braţe şi tălpile goale. Nu are de ce se agăţa şi tot alunecă, dar perseverează. E cazul să iau loc şi să tac mâlc, să-l văd unde-l duce capul. Cum crede el că se poate urca pe un trunchi gol fără să pună scara şi fără să se agaţe de nimic? Cred că şi-a făcut palmele şi tălpile praf, dar nu se lasă. Cade, se ridică şi se mai învârte un pic în jurul trunchiului, privind în sus. E clar, îşi face calcule. Dar ce naiba vrea să facă? Şi dacă reuşeşte să urce, cum se mai dă jos fără scară? Nu înţeleg, dar nici nu-l întreb că iar mă repede posomorât, de parcă i-aş fi duşman. Lasă-l aşa, să facă ce-l duce capul, dacă e prostovan!

Uite-l că aproape a reuşit. Mai are un pic şi se prinde de prima creangă. Măi, e deştept totuşi slăbănogul ăsta urâcios! Cum naiba a reuşit să ajungă până acolo? Stă aşa, nemişcat câteva secunde bune. Aproape că nu-mi vine nici să respir, privindu-l cum îmbrăţişează el strâns cu mâinile amândouă şi picioarele pereche trunchiul aspru al copacului. Îmi vine să-i fac galerie, mi-e teamă însă să nu-l sperii ca apoi să dea vina pe mine dacă cade. Tac. Ridică mâna să apuce prima creangă, o ratează şi dintr-o dată se dezechilibrează şi care drept în fund!

Hait! Să vezi că nu se mai poate mişca! Stă acolo nemişcat, fără să respire, înnegrindu-se încet dar sigur la faţă, uimit că e jos şi nu sus. Acum o să înceapă să urle! Ce fac eu cu el? Ce-o să zică tata când o veni? Iar pică toate în capul meu toate, că nu am avut grijă de el. Să vezi ce perdaf îmi iau! Şi neisprăvitul ăsta ce nu ascultă de mine deloc! Ce face dacă nu mai poate merge? Îmi dau lacrimile când mă gândesc şi mă ridic repede să mă duc să-l iau de acolo.

Stai!! S-a ridicat singur uşuureel, se scutură, se suceşte cu lacrimile pe gene, dar se ţine tare. Face doi paşi. Uf, e bine! Şi dintr-o dată, începe să danseze intr-un picior în jurul cireşului, ca indienii în jurul focului, incantând: ” Cade popa din gutui, rupe noada c*rului/ cade popa din cireş…” E clar, trebuie să mă aşez din nou să pot hohoti în voie! Râde şi cireşul foşnindu-şi frunzele în vânt. Până şi curcanii râd graseind cu moţul pe nas!

8 comentarii

Din categoria trecut

Pentru domnişori şi domnişoare

wtf4nbNeaţa fă şi salut coae!

Ştiu că voi sunteţi obosiţi şi probabil vă veţi trezi abia după prânz să luaţi de la capăt distracţia de azinoapte. A fost cool în club, nu-i aşa? Băutura a curs valuri, fundurile la vedere şi înghesuiala v-a dat ocazia să vă frecaţi de cine v-a plăcut fără prea mari probleme. În gaşca voastră de „coae” şi „fă” aţi râs de oricine, aţi făcut cuceriri şi aţi pus ţara la cale, cu o bârfă mică, că fără ea viaţa nu ar mai fi viaţă. Fă s-a enervat povestindu-vă de idioata şi nespălata aia de colegă tocilară care o jigneşte cu prezenţa ei în fiecare zi la şcoală şi pe care mă-sa o dă tot timpul exemplu de copil bun. A jurat cum martori să o s-o păruiască cu prima ocazie şi o să şteargă cu ea pe jos până nu-i va mai rămâne un fir de păr în cap.   Aţi mai tras un fum , aţi mai visat puţin la viaţa voastră viitoare care va fi neapărat îndestulată, fără griji şi probleme. Pentru voi există rezervat deja câte un iaht în Mediterană, câte o decapotabilă la fiecare colţ de stradă, un apartament plin de pantofi cu tocuri de 20, altul cu ţoale de firmă şi  şi cei mai sexy locuitori de pe planetă se vor bate să vă facă pe plac. De asta v-aţi născut voi acum, lumea asta ideală trebuia temeinic pregătită pentru a vă primi cu fast.

E normal ca oboseala şi stresul să-şi spună cuvântul după o seară atât de încărcată. Aşa că o să fiu indulgentă şi o să vă las să dormiţi până târziu. Nu-i nimic, mă veţi citi şi când vă treziţi. Doar dacă vor muşchii voştri, bineînţeles. Şi dacă mai ştiţi să citiţi şi ce e scris în română, nu în limba aia agramată pe care o folosiţi voi când vă scrieţi unul altuia. Eu recunosc spăşită că nu sunt de nivelul vostru. Nu am fost în stare niciodată să mă exprim aşa şi nici măcar nu înţeleg mare lucru din ce scrieţi voi.

Pe vremea mea ne scriam frumos, pe hârtie personalizată şi ne trimiteam scrisorile prin poştă. Toată lumea le putea vedea, dar nimeni nu îndrăznea să le citească fără acordul nostru. Se mai făceau şi pe vremea aia glume pe seama noastră când primeam câte o epistolă de la vreun amorez, dar nu  afla nimeni vorbele de suflet pe care admiratorul secret sau nu le aşternea pe hârtie. Era un soi de complicitate în doi, cuvinte care rămâneau spuse doar între noi, fără ochi străini care să le ucidă inocenţa. Ne roşeam, înghiţeam în sec şi treceam cu capul plecat printre râsetele ce ne cădeau ca grindina în cap. Eram încăpăţânaţi, de aia nu s-a ales nimic de generaţia noastră!

E adevărat, domnişorilor Coae, acum voi vă trimiteţi sms-uri, mms-uri şi vă scrieţi direct pe facebook, la vedere, să ştie toată lumea. Şi dacă sms-ul e trimis doar pentru ochii şi sufletul vostru, ieşiţi diseară iar cu prietenii şi-l citiţi în public, pe stradă, să vă daţi mari cu victimele pe care farmecul vostru irezistibil le face permanent. Dacă aglomeraţia este mare e şi mai bine. Cu cât aud mai mulţi, cu atât popularitatea voastră creşte! Am trecut şi eu pe lângă unii ca voi exact în aceste momente atât de intime şi tare impresionată am rămas! Atât de impresionată că mi-am înghiţit cuvintele şi parcă şi creierul a început să mi se lichefieze de atunci, când mi-am dat seama cât de înapoiată sunt.

Domnişoare Fă, voi să nu ascultaţi de unele ca mine care vă spun că nu bărbat care spune prietenilor toate intimităţile dintre voi şi râde în public de sentimentele voastre este un nemernic! Dincontră! Căutaţi-i voi, ţineţi-vă de capul lor, urmaţi-i peste tot ca o umbră de care nu se pot dezlipi. Îi iubiţi, ce naiba, daţi-le satisfacţie! Trebuie să-i faceţi admiraţi pe băieţii pe care îi iubiţi, chiar dacă preţul pentru asta e să fiţi considerate voi preşuri de care toţi îşi pot şterge picioarele. E un preţ prea mic pentru o asemenea iubire! Şi nu uitaţi, într-o relaţie sexul e cem mai important! Cu cât scăpaţi mai devreme de virginitate, cu cât o faceţi cu mai mulţi băieţi din şcoală, din cartier, din oraş, cu atât veţi fi mai admirate şi mai invidiate. Atunci veţi fi cu adevărat dive şi de aici pâna la a deveni vedete ca Tonciu, Senzuala şi mai ştiu eu ce modele mai aveţi voi în viaţă nu mai e decât un mic pas. Credeţi-mă, televiziunile se vor bate pentru voi! Toţi vor vrea să vă cunoască, să vă atingă, să tragă de voi pentru audienţă. Nu uitaţi de operaţiile estetice la sâni şi organe genitale, apoi de selfiurile goale postate pe fb, instgam sau direct în fereastră, sunt e-sen-ţi-a-le!

Cât despre şcoală… lăsaţi-o naiba! Voi ştiţi deja tot ce trebuie să ştiţi. V-aţi născut învăţaţi. Voi eraţi genii încă din burţile mamelor, dar ce spun eu din burţi, încă de când purtaţi codiţă jucăuşă şi aţi câştigat cursa fecundând ovulul ce vă aştepta cu sufletul la gură. Ce nevoie aveţi de ea? Ştiţi cuvintele esenţiale unei comunicări eficiente, ştiţi să vă comportaţi în public, ştiţi să purtaţi poşeta pe mână şi platformele fără să pupaţi pământul, ştiţi să faceţi sex şi să vă expuneţi până şi cele mai intime părţi cu hainele voastre cât ale păpuşilor din copilărie. Ştiţi personajele la modă, să purtaţi blugii astfel încât să vi se vadă fesele, ştiţi toate mărcile de maşini scumpe. E suficient!

Cărţile e pentru fraieri, că ei e atât de proşti încât mintea lor nu ştie să fete şi ea ceva de geniu, ca a voastră! Normal, doar nu toţi au ocazia să facă parte din cercul vostru select şi compensează şi ei lipsa cu ce pot. Important e doar ce emiteţi voi, ideile voastre sunt incununări ale geniului încă de când se formează în bucata aia de creier funcţională. Aveţi doar grijă să nu uitaţi să le postaţi pe toate gardurile şi paginile de socializare existente. Scoala e pentru tocilarii care nu poate învăţa singuri, că nu-i duce capul să se descurce să facă banul şi să cucerească cum faceţi voi. Voi aveţi cluburile de fiţe, terasele pe Dorobanţi, voi aveţi fani! Nu vă faceţi griji, onoarea, seriozitatea, cultura sunt lucruri perimate prăfuite rău, de pe vremea boşorogilor ca noi, nu aveţi nevoie de ele. Voi aveţi o misiune de îndeplinit. Somnul minţii voastre va readuce specia umană de unde a plecat acum câteva mii de ani. Astfel vor dispărea şi griji, şi nevoi, şi poluare iar planeta va ajunge să se cureţe de paraziţii ăştia umanoizi ce o seacă de energie de prea mult timp.

Şi să nu vă speriaţi, bătrânii voştri vor trăi cât voi, să vă poată întreţine. Doar au avut privilegiul să vă facă, ce naiba!

5 comentarii

Din categoria Cotidian

Ia trufandaua, neamule!

Cu mulţi ani în urmă, după ce sătenii îşi recuperaseră pământurile şi şi-au refăcut stilul de viaţă de dinainte de comunism, grădinile de legume ale satului s-au mutat la marginea lui, pe albia unui pârâu zglobiu ce ne folosea tuturor în zilele toride şi secetoase de vară. E mare lucru ca Dumnezeu să-ţi dea pământ rodnic, uşor de lucrat şi apă din belşug să-l uzi exact atunci când trebuie. Creşteau plantele ca din apă, cum se spune, numai putere de muncă şi tragere de inimă să ai să-ţi faci din grădină un mijloc de trai. Şi sătenii mei erau harnici, nu glumă! Era suficient să treci printre grădini, să-ţi dai seama de asta.

Nu toţi erau însă cinstiţi. Există unii care încearcă să ia din munca altuia ori pentru că i se pare că ăla are mai mult ţo mai bun, ori pentru că pur şi simplu e un profitor fără scrupule. Aveam grădina plină de primăvara de când dădea colţul ierbii, până toamna când cădea bruma, însă niciodată nu reuşeam să luăm acasă tot rodul muncii noastre. Când se pârguia vara şi legumele se făceau numai bune de cules, unii din vecinii noştri, oameni muncitori dealtfel, se trezeau cu noaptea în cap şi sacul în spinare şi luau la rând toate grădinile din împrejurimi.

Grădinile nu erau împrejmuite cu garduri, era şi costisitor să-ţi faci unul şi nu era deloc practic, pentru că te împiedica şi să ajungi în grădină şi să o lucrezi, aşa că doar un răzor bătătorit între vecini marca proprietăţile. Profitorii ăştia intrau în prima grădină cu sacul gol şi ieşeau din ultima cu el doldora de legume. Nu că ei nu ar fi avut! Aveau şi ei de toate, munceau de dimineaţa până seara, fără odihnă, răzoarele le erau curate şi rodul îmbelşugat, Dar… un ban în plus nu strică niciodată. După ce umpleau sacul se opreau direct in cea mai apropiată piaţă. Uite aşa, puteau şi mânca pe săturate şi aveau de toate fără să aibă în acel moment alte surse de venit. Aveau totuşi păgubiţii vreo obligaţie  să asigure bunăstarea acelei familii?
image-2010-05-30-7340514-56-cirese-luna-maiA venit vara şi s-au înmulţit vânzătorii ambulanţi de trufandale. Pe la toate colţurile, staţii RATB, guri de metrou, întâlneşti tot felul de personaje dubioase şi mai mult decât nespălate care îţi vând pe bani destul de buni munca altuia.

Cred că suntem conştienţi cu toţii că  acea minoritate habar nu are cu câte eforturi şi cu câtă cheltuială se ţine o livadă! Câte ore de muncă grea pentru toaletarea pomilor, pentru stropitul lor, pentru îngrijirea terenului, combaterea dăunătorilor, cât chin şi răbdare trebuie să ai ca acea crenguţă firavă pe care ai înfipt-o în pământ la un moment dat să crească să facă rod! Dacă vremea este potrivnică într-o primăvară se alege praful de un an întreg de muncă şi o iei de la capăt, pentru ca nu-ţi poţi permite să pierzi şi producţia anului viitor, sau să pui în pericol plantaţia, acolo e viaţa ta, de acolo îţi câştigi existenţa şi-ţi întreţii familia.

E muncă de Sisif şi oricine a lucrat vreodată pământul ştie s-o preţuiască. Cum se simt oamenii aceştia care de cum încep să se pârguiască fructele sunt nevoiţi să nu mai pună geană pe geană ca să-şi păzească avutul? De multe ori nu pot acoperi tot şi se trezesc într-o dimineaţă cu pomii devastaţi ca şi cum prin livadă a trecut un uragan însoţit de un cârd de lăcuste. Îţi vine să îngenunchi şi să blestemi ziua în care te-ai născut, pentru că te doare fizic, până la leşin te doare. Te dor crengile împrăştiate pe jos, fructele rămase călcate în picioare, copacii golaşi şi trişti cu ramuri ofilite încă atârnând de trunchi, ca nişte răni deschise. Cine îţi plăteşte paguba? Cine le plăteşte copacilor suferinţa?

Cei ce cumpăraţi chita cu 8-10 cireşe, pahăruţul de căpşuni, sau cel cu caise încă verzi cu un leu, doar pe principiul că un leu nu înseamnă nimic pentru o trufanda, staţi o clipă şi încercaţi să vizualizaţi cu ochii minţii imaginea pe care am prezentat-o mai sus. Gândiţivă la mâinile muncite şi bătătorite în crăpăturile cărora pământul şi-a desenat hartă permanentă ale ţăranului care plânge privind neputincios la munca lui distrusă de hoţi. Şi după aceea priviţi atent la mâinile murdare ce vă vând fructul dorit. Priviţile bine pentru că sub stratul de jeg se ascunde hoţul, cel care nu are scrupule şi care nu se gândeşte decât la propriul profit, la propria existenţă şi care dacă ar rămâne singur pe lume ar ajunge cu adevărat să moară de foame pentru că totul în jur s-ar transforma în pustiu.

Cei care vă liniştiţi conştiinţa spunându-vă că sunt şi ei oameni şi merită să mănânce o pâine pentru că măcar nu vă dau în cap pe stradă şi nu vă fură portofelul pentru o pâine, aduceţi-vă aminte de părinţii şi bunicii voştri bătrâni care trudesc din greu pentru fiecare pacheţel pe care vi-l pun în sacoşă atunci când plecaţi de acasă. Realizaţi că fără muncă nu se poate face nimic şi furtul, indiferent sub ce formă, tot furt rămâne. Gândiţi-vă că de munca voastră se alege praful când îi încurajaţi şi că le daţi copiilor voştri să mănânce ceva pătat cu lacrimi amare. Nu mai încurajaţi hoţia, lăsaţi-i pe toţi aceşti profitori să meargă să transpire trudind, nu stând pe stradă şi înjurând pe oricine ca la uşa cortului, pentru că sunt în marea lor majoritate tineri şi zdrahoni, numai buni se muncă! Şi ajutaţi tăranul care a udat pământul cu sudoarea şi lacrimile lui de când se ştie, nu-l lăsaţi să moară strivit de indiferenţa noastră sub călcâiul hoţilor!  E suficient că autorităţile îi lasă pe intermediari să ne fure zilnic şi să ne vândă scump marfa cumpărată pe mai nimic direct de la producător, dându-le posibilitatea să-şi creeze monopol pe pieţele agroalimentare, deşi nici unul din ei nu a crescut în viaţa lui  măcar un fir de mărar de la însămânţare până la maturitate.

8 comentarii

Din categoria Cotidian

Mi-a zâmbit un trandafir

Ajunsesem să mă tem că vom putrezi sub atâtea lacrimi vărsate de cer deasupra noastră. Aşa primăvară umedă şi rece nu-mi aduc aminte să mai fi întâlnit vreodată. Şi, dintr-o dată, într-o seară senină şi caldă am simţit miros floare aurie de sălcioară şoptindu-mi „a venit, în sfârşit, vara!”. Am ascultat-o şi a doua zi am coborât din tramvai să m-am dus să-i dau bineţe. Pentru aşa o veste bună merita să-i mulţumesc, nu?

De la copacul înflorit cu parfumul lui de miere până la serviciu am mers pe jos, cu soarele de mâna. Prima zi cu adevărat frumoasă din anul ăsta, o sărbătoare!

– Bună dimineaţa, drăguţă!

Am privit mirată în jur. Nimeni! Străduţa îngustă, mărginită de case cu grădini însorite, era pustie. Undeva în zare, la un colţ de stradă doi vecini stăteau de vorba gesticulând. M-am simtit dintr-o dată în altă lume, în alt timp, departe, în copilărie, unde soarele fierbinte aurea străzi pustii  mărginite de case cu grădini înflorite cărora le dădea bineţe şi le săruta petalele. O linişte ca de-nceput de lume se aşternea pe sufletul meu.

– Heeii!!! Bună dimineaţa! Tu nu mai auzi?

Până să mă dezmeticesc, în faţa mea, cocoţat pe gard, un trandafir râdea graseind cu toate florile deschise.IMG_1533

– Te-am speriat, nu-i aşa?! Păi da, aşa sunteţi voi oamenii, veşnic preocupaţi, veşnic grăbiţi. Treceţi prin viaţă cu capul în pământ fără să vedeţi altceva decât probleme, muncă, bani, termene, realizări, iar bani. Lumea voastră a ajuns întunecată şi rece şi vă mai miraţi de ce tot timpul plouă! Păi cum să nu plouă când cerul plânge după o privire deschisă care să-l salute măcar din când în când, să-i facă ziua frumoasă? Iată! În loc să-mi răspunzi la bineţe, te uiţi la mine ca la o altă minune a lumii! Bună dimineaţa, tu nu mai auzi?! Nu ai învăţat până la vârsta asta că atunci când cineva te salută, de bun simţ e să-i răspunzi?

– Ba da, dar….

– Dar, dar, dar… Vă agăţaţi de cuvântul ăsta ca de un colac de salvare. Nici un dar, nu există dar! Există soare, parfum şi frumuseţe, atât! Restul e umplutura voastră urâtă. Bleaaah!

– Bună dimineaţa, frumosule! Iartă-mă, prea multe ploi m-au udat şi prea multe griji mi-au aplecat privirea. Mi-era teamă că nu te aud bine.

– Nu mă auzeai pe naiba! M-ai auzit bine, nu-ţi venea să mă asculţi! Altădată să răspunzi mai repede, că mă supăr şi pentru răutăcioşi din ăştia care trec să mă bage în seamă am spini ascuţiţi să ştii!

– Am înţeles, să trăiţi! Nu voi mai trece pe lângă tine fără să te salut de acum înainte!

– Aşa să faci! zâmbeşte ştrengarul cu petale parfumate. Aşa e că sunt frumos? Nu e lipsă de modestie, m-am privit si eu dimineaţă în ochii cerului şi cerul s-a înseninat când m-a văzut. El m-a salutat primul să ştii, nu a aşteptat ca tine să vorbesc de două ori ca să mă bage în seamă!

– Biine, biiiinee!  Mi-am însuşit critica, nu mă mai certa. Mă laşi să-ţi facă o poză? Să duc frumuseţea ta peste tot cu mine şi când uit că viaţa e frumoasă, când nori se vor aşterne iar pe gândurile mele, să te privesc şi să-mi aduc aminte de lecţia de azi.

– Chiar te invit! Uite, pun floarea asta să-ţi zâmbească frumos. E bine aşa?

IMG_1534

– Foarte bine! Mulţumesc frumos! Să ai o zi plină de soare şi de admiratori!

– Hai că înveţi repede, îmi placi! Să mai treci pe la mine. Şi nu uita, viaţa e frumoasă dacă deschizi ochii şi priveşti în jur cu sufletul. Altfel trece fără să-ţi dai seama şi e viaţă irosită. Să ai o zi frumoasă şi tu şi vezi că te aştept şi mâine!

 

O zi frumoasă şi vouă, dragii mei! Nu uitaţi, viaţa e scurtă şi fericirea stă în lucruri mărunte, chiar şi în zâmbetul unui trandafir!

 

7 comentarii

Din categoria jurnal

Să fii al nimănui- epilog

Mi-ar fi plăcut să vă spun acum că povestea este pură imaginaţie, că realitatea e mult mai frumoasă şi nu permite să se întâmple astfel de lucruri. Din păcate nu este adevărat. Realitatea e crudă, sadică uneori şi cei care reuşesc să-i supravieţuiască fără să se piardă merită apreciaţi.  Protagonistul poveştii este un supravieţuitor. Un om care a ştiut învăţa din fiecare lecţie primită câte ceva, fără a se uita pe sine. Într-un singur domeniul a exagerat- propria familie. Dar şi asta e normal, având în vedere cât de mult a tânjit după o familie normală. Are doi băieţi mari care au primit mai mult decât mulţi alţi copii crescuţi de părinţi cu vieţi „normale” şi care încă îşi permit să-şi judece tatăl un pic „înapoiat” şi poate prea slab pentru „pretenţiile” lor de odrasle răsfăţate. Poate consideră că ei ar fi meritat de la viaţă mai mult decât au primit, dar ce copii nu judecă aşa? Până să ajungă să vadă sacrifiiciile pe care părinţii lor le-au făcut ca să-i crească şi să-i facă oameni mari trebuie să aiă şi ei la rândul lor copii şi ar fi trebuit să simtă măcar o parte din trecutul dureros al părintelui judecat.

Viaţa nu i-a fost deloc uşoară eroului acestei povestiri. De câte ori a zis hop, i-a mai servit o palmă, că aşa se întâmplă oamenilor încercaţi de soartă. Să nu cumva să uite şi să se fălească. Nu se poate spune însă că totul i-a fost potrivnic. De câte ori s-a împiedicat, a avut sora care i-a întins o mână de ajutor şi nu l-a lăsat să cadă. Că la ce altceva ar fi buni fraţii, dacă atunci când ai nevoie nu te ajută? Da, fraţii care au cunoscut ce înseamnă să nu se aibă decât unul pe celălalt, cei care nu au avut cui cere ajutor când le-a fost greu, care au fost lăsaţi să-şi trăiască viaţa cum or putea au reuşit să supravieţuiască împreună şi nici chiar moartea nu-i va putea despărţi. Niciunul din ei nu au avut o viaţă uşoară pentru că e uşor să profiţi de copiii nimănui. Ei sunt fideli, devotaţi, îşi doresc cu ardoare să aparţină cuiva şi de cele mai multe ori acel cineva nu apreciază devotamentul lor. Ei au totuşi marele avantaj de a fi învăţat de mici că viaţa e o luptă ce trebuie dusă până la capăt, că te ridici singur de fiecare dată când cazi, pentru că nimeni altcineva nu te va ridica, dincontră. Supravieţuieşti şi de multe ori realizezi cât alţii în generaţii întregi. Pentru că nu ştii să te dai bătut.

Pe fraţii aceştia îi admirşi îi iubesc  din tot sufletul, încă de când erau tineri iar eu abia mă ridicam din copilărie şi cunoşteam cu ajutorul lor cele mai mari trupe ale lumii la vremea respectivă. El era rebel, iubea rockul şi avea o colecţie de discuri pentru care orice alt tânăr l-ar fi invidiat, iar ea era copilul perfect: frumoasă, harnică, deşteaptă, talentată, veselă. Toate calităţile adunate într-un singur om. Lor le dedic povestea asta, romanţată pe alocuri şi cu lacune, normal, şi le cer iertare dacă ceva din ce am povestit le-a trezit amintiri dureroase. Realitatea a fost mai dură decât am reuşit eu s-o redau şi tocmai de asta evoluţia lor e mai preţioasă. Ei sunt verii mei ce au dus mai departe destinul crud şi nemilos al părinţilor noştri şi pe care viaţa nu i-a putut înfrânge. De multe ori ne plângem că lucrurile nu se întâmplă chiar aşa cum ne-am dori noi, nu atât de repede, nu atât de bine, că nu e totul perfect şi nu ne dăm seama că pretenţiile noastre sunt doar mofturi de copii alintaţi pe lângă viaţa pe care oamenii neştiuţi de lângă noi au ştiut s-o înfrunte şi s-o trăiască din plin aşa cum a venit, cu bune şi cu rele fără să se plângă, fără să ceară nimic gratis.

7 comentarii

Din categoria Să fii al nimănui

Să fii al nimănui (4)

Mărturia unui părinte.

La-apus

– Da’ văru-tău ce mai face, tată? Mai ştii ceva de el?

– E bine… munceşte, ce să facă. Doar nu a ştiut niciodată să facă altceva.

– Păi nu a ştiut, că nu a avut minte!

– De ce spui asta? E bătrân la casa lui, cu copiii mari ce minte i-ar mai fi trebuit?

– Să fi învăţat că-l ducea capul! Să fi fost şi el om ajuns acum!

– Ba să nu fi vândut casa colea! Vândură ei bunătate de casă făcută de nenea cu mâna lui şi se alese praful! intervine cu năduf, mama. Să fi stat aci să-şi fi muncit pământul şi să nu plece hai-hui prin lume!

– Mamă, asta e treaba lor. Ce ne băgăm noi? Atunci să-l fi oprit, nu să-l certaţi acum! Atunci de ce nu aţi găsit cuvintele să-l faceţi să înţeleagă?

– Ce cuvinte să găsesc, taică? M-am trezit cu el noaptea că îşi ia nevasta şi copiii şi pleacă! Că îi era frică să nu-i omoare rudarii copiii. Şi ăştia erau înverşunaţi rău!

– Atunci ce rost mai are să-l condamni acum?

– Ei, păi văd că nu o duce bine… să fi fost şi el mai responsabil! Numai prostii a făcut! Cât am umblat eu după el! De câte ori făcea vreo prostie la casa de copii, ăştia veneau la mine să se plângă. Venea tata Mărin plângând, „du-te Viţule, tată şi bagă-i minţile în cap!” şi mă duceam, ce să fac? Ajungeam la Craiova îmi împuia nebuna aia capul: că a făcut, că a dres, că o să ne facă de râs, că o să ajungă un puşcăriaş… să-l bat. Cum să-l bat? Mă duceam şi când intram pe uşă i se luminau ochii şi-mi sărea de gât. „Sărut mâna, nea Viţule!” Cum să-l baţi când el îţi zice sărut mâna? Ce să-l mai cerţi? Îi ziceam şi eu că nu e bine ce face, să se potolească, că-şi face neamul de râs. Dar se potolea? Nici vorbă!

– Te-ai gândit mata vreodată că ăsta era modul lui de a se răzbuna pentru că l-aţi lăsat acolo? Era strigătul lui de ajutor. De ce nu l-ai luat înapoi acasă? Aici puteai să stai cu ochii pe el, acolo cine ştie câte o fi avut de tras…

– Eu ştiu, taică… poate ai dreptate. Dar cum să- iau acasă? Eu eram vai de capul meu, cum să stau după el? Ştii bine că stăteam cu chirie şi tu erai mică, noi aveam serviciu. Şi mai era şi mătuşă-sa, care nu ar fi fost de acord în ruptul capului. Eheeeei, nu ştii tu, taică, nu ştiţi voi multe…

– Nu ştiu, e adevărat. Nu ştiu pentru că nu aţi vrut să-mi spuneţi, totdeauna aţi avut lucruri ascunse pe undeva pe sub preş pe care nu mi le-aţi spus. Creştea şi el cum am crescut toţi. Mimi cum a crescut acasă? Eu cred că dacă s-ar fi simţit şi el iubit nu ar mai fi fost aşa.

– Mimi a fost cuminte, mai rar copii ca ea. Aia a fost bătrână şi ambiţioasă de mică! Ăsta nu ştiu cu cine a semănat! S-a aruncat în neamul lui taicu-tău, leit baba Ghina! Ce făceau bătrânii ăia cu el, cum îl ţineau în frâu că nu-i asculta deloc?! De nimeni nu asculta! A crescut şi tot probleme făcea. Când a fost în armată nu era să-l declare ăia dezertor? Nu-i plăcea disciplina, gradaţii aveau toţi ceva cu el. Se folosea de toate tertipurile să plece şi să se întoarcă acasă. Când a cerut permisie să vină s-o îngroape pe mamaie-ta Tudoriţa şi a uitat să se întoarcă, cum crezi că a fost? Au trimis ăia soldaţii după el. Mamaie-ta Tudoriţa bine, sănătoasă în curte, el nicăieri! Iar au venit „Du-te Viţule, maică şi scapă-l, că îl bagă ăştia de nu-l mai vedem la faţă!” Îl acoperea mamaie-ta asta, orice-ar fi făcut. M-am dus, ce era să fac? Pe urmă când a venit acasă am zis că gata, s-a potolit şi el, se aşează la casa lui. Vezi să nu! L-am angajat la SMA, tractorist. El s-a apucat să dărâme stâlpi cu tractorul. Nu i-a plăcut.  Inginerul se lua tot timpul de mine, că-l dă afară şi eu tot mă rugam de el să-l mai ţină. Păi ăsta abia aştepta să scape de tractor! Trăia pe spinarea bătrânilor ălora, săracii!

– Ei, ale tinereţii valuri. Cezi că i-a fost uşor să se readapteze cu traiul de zi cu zi de acasă? Dacă ar fi crescut aici, altceva era. Toată lumea e dezorientată la tinereţe, puţini sunt cei ce ştiu de la început ce vor. Vei bine că acum e şi el la casa lui, însurat, cu copii. A muncit până s-a îmbolnăvit să le dea de toate. Dacă te uiţi la el zici că e taicu, aplecat de spate şi ascuţit. Are probleme cu stomacul de la câte a îndurat…

– El şi-a făcut-o cu mâna lui! Nu are ce reproşa nimănui! Poate că ai dreptate, dacă îl ţineam acasă ar fi avut altă viaţă. Crezi că mie nu-mi pare rău de el? Crezi că nu mă gândesc la toate câte au fost? Eu nu am crescut cu mamă vitregă? Mă-sa era veşnic flămândă şi bătută, săraca. Prin câte am trecut noi…. ochii aburiţi nu se mai ridică de pe masă şi glasul se frânge.

E greu şi pentru bietul tata. Ce să-i mai reproşezi când viaţa lui a fost toată un lung şir de dureri şi renunţări? Uneori trăieşti aşa, legat de mâini şi de picioare, lovit din toate părţile, chinuindu-te să mergi mai departe, să scapi. Înveţi până la urmă să nu mai simţi, să devii imun la loviturile sorţii dacă tot nu le poţi ocoli. Şi supravieţuieşti. Ce bagaj duci în fundul sufletului, cât noroi şi cât amar s-a adunat acolo nimeni nu te mai întreabă şi dacă te-ar întreba nimeni nu te-ar mai crede. Răscoleşti singur din când în când şi-ţi mai îneci amarul cu câte un pahar de vin, o suduială şi un oftat din suflet. Trânteşti apoi capacul lăzii în care ai adunat tot, ridici capul şi pleci mai departe, ce să faci. Asta e viaţa. Tace şi mama. Înţelege şi ştie mai multe decât spune. Plânge liniştit, cu ochii pe un desen ciudat de pe muşamaua arsă de soare, fără să-l vadă şi se joacă în neştire pe el cu un dumicat de pâine pe care l-a tot frământat în mână până a ajuns din nou cocă.

– Ei, mamă! Ce ştiţi voi… voi doar judecaţi, nu aţi trecut prin ce am trecut noi.

E adevărat, nu ştim multe. Ştim doar ce am trăit şi ce am adunat la rândul nostru în lada plină cu amar a sufletului. Şi e aşa grea lada asta că uneori lacrima ce pică poartă gust de fiere.

 

 

 

 

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Să fii al nimănui

Să fii al nimănui (3)

Confesiunile unui golan

hugocabret

„Vreţi să ştiţi cum e traiul într-un orfelinat? Hmmmm… sunt lucruri greu de imaginat şi greu de spus.

Când nenea şi-a desprins mâna şi a plecat fără să se uite înapoi am crezut că s-a prăvălit tavanul pe mine. Mi se părea că încăperea aia înaltă şi rece îşi adună pereţii şi vrea să mă sufoce. Nu ştiu cât am plâns. Nimeni nu mi-a zis o vorbă bună, nimeni nu a încercat să mă consoleze. Parcă intrasem într-o lume cu oameni de gheaţă pe care nimic nu-i mişcă, nimic nu-i mai miră. Pedagogul, plictisit, m-a dus întâi în infirmierie. M-au tuns. Chilug. Cu ţeasta aşa goală, parcă capul meu era prea mare pentru corpul acela firav. Mi-era frig. Mi-au îndesat în braţe o uniformă, bocanci, o lenjerie şi m-am trezit într-o camera mare, mare, cu paturi multe aliniate pe lângă pereţi. Era frig, geamurile înalte aveau gratii, mirosea greu a urină şi mucegai. Am fost lăsat lângă un pat care mi s-a spus că ar fi al meu. Trebuia să mă schimb şi să merg apoi la clasă, să fac cunoştinţă cu ceilalţi băieţi.

Ceilalţi băieţi… Ştiţi cum trăiesc animalele într-un ţarc închis? E o continuă luptă pentru supravieţuire. Cel mai tare rezistă. Unii erau băieţi buni dar conflictele sunt inevitabile. Dacă aveai norocul să-ţi placă cartea şi să intri pe sub pielea unui pedagog, îţi era mai uşor. Eu nu am avut norocul ăsta. Unii aveau părinţii amândoi care-i lăsaseră acolo, unii aveau doar mamă, sau doar tată… Eu eram al nimănui. Am aflat repede ce înseamnă să fii nou. Exista un şef de cameră, unul de clasă, era câte unul care era mai tare ca toţi. Toate poziţiile astea se câştigau cu pumnii. Eram eu micuţ, dar niciodată nu m-am dat înapoi dacă vreunul voia bătaie. Dădea el, dădeam şi eu. Dar mai mult primeam de la ăia mai mari.

Am învăţat că nu trebuie să te pui cu ei. Şi că dacă unul din ăştia pune ochii pe farfuria ta, poţi adormi şi flămând. Şi că pâinea neagră e de multe ori bună şi goală, decât să-ţi chiorăie maţele în gol o zi întreagă. Am învăţat să mă ascund când puneam mâna pe un biscuit. Să-mi văd de treaba mea când îl vedeam pe altul că ia bătaie, ca să nu o încasez şi eu cu el. Să plâng, să lovesc cu piciorul dar să nu spun. Dacă afla pedagogul mâncam şi mai multă bătaie. Să suport genunchii grei în care urmele cojilor de nuci persistau o zi întreagă. Să ţin creionul cu degetele umflate de la dunga liniilor împărţite cu generozitate de profesori. Să suport fără să zic nimic un vârtej făcut cu pumnul în creştet, să nu-mi dea lacrimile când nervii învăţătorilor se vărsau pe perciunii mei. Uneori mă bucuram că eram tot timpul tuns periuţă.

Nu am suportat niciodată închisoarea. Şi felul în care mă priveau oamenii pe stradă. Scria în fruntea noastră că suntem orfani, abandonaţi, purtam un stigmat de care lumea de afară se ferea ca de râie. Ieşeam rar din închisoarea noastră şi când ieşeam eram supravegheaţi tot timpul. Trebuia să mergi în rând, cu toată clasa, ţinându-ţi colegul de mână. Vedeam mamele trăgându-şi odraslele de mână din calea noastră şi grăbind pasul. Copiii de afară ne priveau lung, ca pe nişte ciudăţenii. Ei erau liberi şi le uram libertatea care mie îmi era refuzată.

Eram şi eu liber în vacanţe, când mergeam acasă şi alergam cu soru-mea şi cu băieţii de pe uliţă. De fiecare dată când trebuia să mă întorc fugeam. Uram şcoala, profesorii, băieţii cu care nu reuşeam să mă înţeleg. Nu am fost un copil cuminte. Am fost un rebel de care s-au prins toate relele şi toate viciile. La început speram că mă vor da afară aşa. Că-i vor chema pe ai mei să mă ia acasă. I-au chemat. De câte ori îl vedeam pe nea Viţu la poartă mă şi vedeam liber. Îl chema mătuşă-mea să mă pună la punct. Până la urmă mi-am luat gândul. Mi-am dat seama că nimic din ce fac nu va avea efect.

Îmi făcusem prieten un băiat de vârsta mea. Ne sfătuiam unul cu altul şi ne ţineam partea când era câte unul mai mare pus pe harţă. Ne făcusem planul să fugim cu prima ocazie. Şi ocazia s-a ivit când am făcut o excursie la Bucureşti cu toată clasa. Ne-am pierdut în mulţime şi profesoarele au plecat cu autocarul fără noi. Târziu şi-au dat seama că nu mai suntem, dar noi eram departe. Luasem străzile la picior, eram în sfârşit liberi! Venea noaptea însă şi să fii liber pe străzi, cu burta goală, nu era prea plăcut. Ne uitam cu jind la tarabele pe care se încălzeau la soare covrigi şi nu îndrăzneam să cerem… nu aveam nici un banuţ în buzunar. Umblam de colo colo şi maţele se încovrigau dureros în noi.

Într-o staţie de autobuz geanta deschisă a unei cucoane mi-a făcut cu ochiul. Se zăreau câteva bancnote. Am întins mâna să iau una, dar m-a văzut şi m-a prins imediat de mână. Maamă, ce scandal a făcut! Ziceai că i-am dat în cap. Am plâns, am rugat-o să- mă ierte, i-am zis că-mi e foame şi nu voiam decât să-mi cumpăr şi eu un covrig. Totul a fost în zadar. M-a ţinut strâns şi a urlat şi a adunat pe lângă noi o grămadă de gură cască furioşi, care m-ar fi făcut bucăţi dacă nu apărea miliţia. Înnebuniseră de tot şi foamea mea s-a transformat atunci în cea mai mare spaimă. Îmi părea rău şi mi-aş fi dorit de mii de ori să fiu în autocar în drum spre închisoarea de zi cu zi decât acolo, în mijlocul acelor oameni care îmi strigau cuvinte jignitoare şi mă îmbrânceau. Am ajuns în arest. Devenisem peste noapte un infractor. Prietenul meu îşi luase picioarele la spinare şi fugise mâncând pământul încă de la primul semn. Eu am rămas să înfrunt mulţimea şi palmele grele ale miliţienilor după ceafă. A venit nea Viţu să mă scoată pe semnătură. Am intrat la şcoala de corecţie după aia.

Ei, multe s-au petrecut! Ce rost are să dezgropăm morţii? A fost, a trecut. Când am devenit major şi m-am întors definitiv acasă, am zis că am apucat pe Dumnezeu de picior. Am mai trecut un hop cu armata, dar a trecut şi ăsta până la urmă. Parcă ştie omul ce-o să păţească în viaţă? Dacă ar fi trăit şi părinţii mei, poate viaţa mi-ar fi fost mai uşoară… Ei, asta e! Trecutul e trecut. Ce rost mai are să-ţi mai aduci aminte şi să suferi din nou?”

Scrie un comentariu

Din categoria Să fii al nimănui, Uncategorized

Să fii al nimănui (2)

lacrimi-de-copil-2_9dbbcc2be74c7e
Dimineaţa plecării a venit mai repede decât şi-ar fi dorit toţi. Trăistuţa cu hainele copilului era gata, alături stătea o sacoşă cu merinde în care bătrâna indesase tot ce găsise mai bun prin casă. Acum, cu basmaua neagră trasă pe ochi, lăcrima făcându-şi de lucru pe lângă plită. Bătrânul trebăluia şi tuşea din când în când afară, în grajd, să-şi omoare nodul ce-l gâtuia de când se trezise. Băieţelul blond, pe jumătate adormit, ieşi pe poartă ţinându-se strâns de mâna lui Nea Viţu, fratele mamei sale.

–   Sărut mâna, tata Mărine! Sărut mâna, mamaie Tudoriţă! Rămâneţi cu bine! Ne vedem deseară, când mă întorc! Zi-i mă şi tu sărut mâna lui tataie-tău! Nu-ţi e ruşine să pleci aşa, fără nici un cuvânt?!

–   Sărut mâna, tataie! Rosti copilul cu glas stins, gâtuit. Îi venea să plângă şi nici măcar nu ştia de ce. Avea presimţirea că toate cuiburile păsărelelor vor rămâne văduve, ale nimănui, iar ouăle se vor strica în ele în lipsa lui.

–   Mergi sănătos, tată…

Craiova e mare şi înfricoşătoare. Au coborât din autobuz într-un furnicar de oameni grăbiţi. Se loveau ba de unul, ba de altul în drumul lor, de parcă strada ar fi fost neîncăpătoare pentru atâţia oameni în dimineaţa aceea. Copilul strângea cât putea cu degeţelele mâna unchiului său şi privea în jur cu teamă. Ceva nu era în regulă cu toţi oamenii ăia necunoscuţi ce se loveau de tine şi te-ar fi călcat în picioare dacă nu erai atent. Au urcat în alt autobuz în care aglomeraţia era atât de mare că abia reuşea să respire. Din când în când autobuzul oprea şi oamenii îl îmbrânceau unii grăbiţi să coboare, alţii să le ia locul urcând. Într-un târziu au coborât şi ei în faţa unui bloc înalt, ce strălucea în soarele dimineţii. Ajunseseră acasă la mătuşa care-i aştepta la uşă îmbrăcată în capod de casă, bigudiuri în cap şi mâinile în şoldurişi care îi interpelă fără să-i lase să respire măcar.

–   Aţi găsit uşor blocul? Credeam că nu mai ajungeţi! Hai că ne grăbim, ne aşteaptă oamenii acolo.

–  Bună dimineaţa, cumnată! Am ajuns, da…

S-au aşezat aşa obosiţi cum erau, pe câte un scaun în bucătărie. Niciunul din ei nu îndrăznea să ridice ochii sau să zică ceva. Stăteau unul în faţa celuilalt şi băieţelul se gândea că-i e sete şi foame fără să îndrăznească să ceară nici măcar o gură de apă. Sacoşa cu merinde de acasă dispăruse în cămară. Şi îi pusese mamaie acolo pui fript, brânză tare de oaie şi ouă fierte… Ce bune ar fi fost acum, când foamea îi făcea maţele să plângă zgomotos! Acasă trebuia să-l strige de multe ori ca să-l adune de pe drumuri să-l pună la masă, acum ar fi mâncat singur tot, dacă ar fi îndrăznit să ceară.  Se simţea stingher şi străin în casa aceasta cocoţaţă la înălţime pe scările blocului.  Habar nu avea unde îl vor mai duce de data asta.

În faţa lor se ridica o clădire cenuşie cu multe geamuri şi mai multe gratii. Poarta imensă s-a închis cu zgomot surd, metalic în urma lor şi i-a făcut pe băieţi să tresară. Copilul tremura ca frunza bătută de vânt, brusc cuprins de friguri ce-i făceau dinţii să-i clănţăne. În curtea pustie nu se vedea decât beton şi garduri de sârmă. Din când în când câte o voce furioasă de adult spărgea liniştea dimineţii şi  acoperea plânsul surd al câte unui copil. La poarta lăsaseră un portar, altul îi aştepta la uşa clădirii, să-i întrebe de sănătate. I-a condus pe coridoare lungi întunecate şi reci unde paşii le răsunau trist ca-ntr-un cavou părăsit până în biroul pedagogului de serviciu. Îi aştepta. S-a uitat la băieţelul cu ochii înlăcrimaţi, l-a întors cu spatele, l-a studiat bine şi pe o parte şi pe alta, apoi a decretat:

– Am auzit că eşti cam năzdrăvan, dar o să avem noi grijă să te cuminţeşti! Aici toţi băieţii sunt cuminţi!  Mergeţi la secretariat să semnaţi actele de cedare a custodiei. Vă vor explica acolo mai multe.

Actele se semnează repede, când există determinare şi hotărâre. Fără prea multe întrebări şi pretenţii. Clipa despărţirii vine repede, pe nesimţite. Unul din pedagogi ia copilul de mână şi le spune la revedere celor doi adulţi. Micuţul strânge încă mâna unchiului său. Nu-i vine să se desprindă.

– Ia-mă înapoi, nene! Promit să fiu cuminte! Promit că nu mai fac nici o prostie, că nu mai supăr pe nimeni! Nu-mi place aici, mi-e frig şi e urât!!

Lacrimi mari se rostogoleau repede din ochişorii luminoşi şi tremurul îi cuprinsese cu totul corpul micuţ ce-şi striga cu toate fibrele disperarea.

– Neeeea Viţuuuleee!!! Nu mă lăsa aici, neneeee!! Vreau acasă la mamaie!

Adultul şi-a smuls degetele din strânsoarea mică şi umedă şi a plecat grăbit, ascunzându-şi privirea să nu se vadă lacrima ce juca sub pleoape de prea mult timp. Nu a privit înapoi. A lăsat acolo copilaşul care-şi plângea durerea şi-şi striga disperarea iar glasul micuţ avea să-i răsune în urechi zile întregi de acum înainte.

– Lasă, Viţule, că-i trece. Când nu ne mai vede se linişteşte imediat, o să vezi. Plângea aşa, să te impresioneze pe tine, atât. Lasă că nu o să păţească nimic, trebuie să se obişnuiască!

Curtea încă pustie răsună de strigăt surd.

– Ia-mă acaasăăă, neneeee, nu mă lăsaaaa!

2 comentarii

Din categoria Să fii al nimănui

Să fii al nimănui (1)

Sursă imagine: fanatik.roorfan

–      Trebuie să-l dăm la casa de copii, tată, te rog să înţelegi! Nu-i puteţi creşte pe amândoi, sunteţi bătrâni şi el e băiat! Crezi că atunci când va creşte el va mai asculta de un bătrân ca mata? O să ajungă un golan, să vă facă numai probleme! Acolo de bine de rău are şcoala asigurată, masă, un pat cald şi poate să înveţe o meserie, să aibă o pâine în mână mâine-poimâine.

–     Mă taicule, e copil şi el mă…. creşte şi el pe lângă noi, cum creşte şi soră-sa. E păcat tată, tot al nostru este!

–     Lasă, tată, că tot al nostru rămâne! În vacanţe o să vină acasă, nu o să-l lăsăm acolo! Ştii ceva? Până la urmă pe mine şi pe Viţu ne-a numit instanţa tutori. Eu nu pot să-mi las familia la Craiova şi să vin să am grijă de el aici, cu voi.  Viţu e vai de capul lui, ai văzut că l-au gonit ăia şi stă cu nevasta cu chirie. Unde să-l ia? Numai un copil îi lipseşte de pe cap! Noi decidem şi eu ştiu ce avem de făcut, m-am interesat.

–    Tu ce zici, Viţule, tată? Să-l dăm?

–     De, tată Mărine… nici eu nu ştiu cum e mai bine! Dacă ea zice că a vorbit şi a fost acolo… E mai bine pentru el să înveţe o meserie şi să fie tot timpul supravegheat, dacă condiţiile sunt bune. Ea e fata mata şi soră cu nenea, Dumnezeu să-l ierte. Trăieşte la oraş de atâta timp, ştie mai bine. Noi, vezi bine…. suntem destul de strâmtoraţi acum.

–    Dar e al nostru, măi tată… e şi el al nostru.

Ochii tuturor rămân plecaţi, doar femeia venită să rezolve treburile odată pentru totdeauna rămâne dârză şi-i priveşte pe rând în faţă pe toţi. Într-un colţ bunica plânge uşurel cu basmaua la gură. Pe ea nu o întreabă nimeni nimic, fiică-sa ştie că nu ar avea sorţi de izbândă dacă ar întreba-o. Copiii s-au strâns unul în celălalt într-un colţ, ţinându-se de mână fără să înţeleagă nimic din frământarea bătrânilor, doar presimţind că ceva rău avea să se întâmple şi să-i despartă. Intră pe rând în casă şi ceilalţi tineri ai familiei. Ochii orăşencei îi săgeată şi-i reduce la tăcere. Ei nu au nici un cuvânt de spus şi oricum nu ar avea de ce se opune. Nimeni nu-şi doreşte o bătaie de cap în plus. Toată lumea ştie că e greu să ţii în frâu un băiat şi când e al tău, dar când e al altuia. Orfanii nici nu sunt ai altuia, sunt ai nimănui.

–     Hai să-l întrebăm şi pe el, să vedem ce zice. Ia vino aici, Ninele, tată! Ia zi tu bunului, vrei să te duci la şcoală la oraş?

–    De, tataie, eu ştiu… nu prea aş vrea.

–    De ce să nu vrei, mă! Acolo e bine, ai mulţi băieţi cu care să te joci, nu o să mai fie tot timpul tataie-tău după tine, nu te pune nimeni să munceşti pe bătătură, o să poţi face ce vrei toată ziua! Vii acasă în vacanţe!

–   ….

–    Gata tată, ce mai atâta vorbă, am hotărât! Eu mă duc să-l înscriu. Îi pregăteşti bagajul şi-l aduce Viţu la mine luni seara. Mai departe am eu grijă. Nu o să las eu băiatul lui frate-meu să ajungă un golan pe străzi. Până la urmă pe hotărârea judecătorească nu sunteţi voi răspunzători pentru el, eu sunt! Şi nu-mi distrug viitorul fetelor stând să alerg după un golan de câte ori face vreo prostie acasă.

Şi a plecat cu fruntea sus, înţepată, aşa cum venise. Bătrânii au oftat cu ochii în pământ şi tăcerea s-a aşternut pentru lung timp între oamenii adunaţi în încăperea strâmtă şi întunecată. Vinul aburea încă carafa de pe masă şi făcea cu ochiul din pahare, cine să-l mai bage în seamă?

–    Lasă tată că ştie ea ce face! O să aibă grijă de el, vei vedea. Noi ce să facem cu amândoi aici? Vezi cât eşti de bolnav, dacă mori mâine-poimâine, ce face mama cu amândoi? Aşa are doar grija fetei, poate s-o crească cum trebuie, nu s-o strice frate-său şi pe ea.

În colţul lui băieţelul firav şi blond, cu privirea întrebătoare şi naivă nici nu bănuia că existenţa lui iscase o asemenea furtună în familia necăjită şi plânsă. Ca orice copil de vârsta lui umbla cu buzunarele pline de pietricele cu care trăgea după vrăbii cu praştia şi de nasturi pe care îi folosea drept monedă de schimb cu băieţii de pe uliţă, la joacă. Avea genunchii juliţi şi mâinile murdare, nasul îi curgea şi-l ştergea din când în când cu mâneca ce se asprise de atâta folosit iar picioarele goale nu-şi mai găseau locul aşteptând nerăbdătoare să-l poarte în fugă prin praful ulicioarei, după băieţii mai mari. Descoperise de curând un cuib cu oua în corcoduşul de peste drum şi voia să-l arate prietenilor. Nu îndrăznea încă să iasă şi se muta de pe un picior pe altul de parcă puţin ar fi lipsit până să-şi dea drumul pe el. Lângă el fetiţa mică şi dolofană cu privire luminoasă îi priveşte pe rând pe toţi fără le înţeleagă vorbele, simţind doar tensiunea ce plutea în aer. Acea tensiune ce-i ţinea încă pe toţi cu ochii plecaţi.

4 comentarii

Din categoria Să fii al nimănui

Ziua fatidică

ploaieNimic nu prevestea nenorocirea ce avea să schimbe destine în acea fatidică zi de 2 februarie, când iarna abia plecase şi oamenii se pregăteau cu nerăbdare să iasă la munca câmpului. Venea primăvara devreme, zăpada se topea şi curgea la vale în păraie micuţe,  soarele ardea ca-n mijloc de martie. Era sărbătoare şi la răsărit se adunau nori de furtună. Furtună în luna februarie, mai rar… În bătătura goală rufe curate se uscau la soarele primăvăratic şi muşte trezite de soarele prea cald se aşezau ameţite când pe una când pe altă albitură de pe sârmă.

Ploaia a venit fără să anunţe, întâi un strop, apoi altul şi altul, din ce în ce mai mulţi şi mai repezi, mânaţi de un vânt nervos iscat din senin. Ploua în toată legea. Vântul scutura albiturile pe sfoară de parcă voia să le smulgă să le ducă cu el. Crengile negre şi goale ale plopilor de pe lângă gard se chinuiau amarnic, sub suflarea îngheţată şi furioasă ce încerca să le rupă. Una nu a rezistat, s-a desprins de trunchi şi a zburat cu zgomot, rupând în căderea ei un cablu de curent şi azvârlindu-l cât colo, pe sârma cu rufe din bătătura pustie. În casa micuţă, oamenii se îngrămădeau pe lângă foc privind la cum  primăvara se lupta să rămână în timp ce iarna îşi cerea cu violenţă drepturile.

Tânăra mamă a ieşit în fugă, ferindu-şi ochii de săgeţile ploii, să scape rufele ude de stropii îngheţaţi, însă cum a pus mâna pe ele trupul a început să tremure necontrolat şi mâna a înţepenit strânsă pe haina udă. Cablul de curent căzut îşi cerea prima victimă. Bărbatul a venit în fugă încercând să-şi smulgă nevasta din ghearele morţii aceleia neînţelese şi violente. Doar ce se băgase curent electric în sat şi ei, oameni simpli, habar nu aveau ce efecte devastatoare poate avea joaca cu el. A pus mâna s-o tragă de acolo dar coasa arsă a avut mai multă putere şi i-a lipit în moarte ca şi în viaţă şi i-a luat pe amândoi, îmbrăţişaţi. În câteva minute totul s-a terminat.

Bătrânii priveau îngroziţi la trupurile ce nu mai mişcau sub ploaia cu gheaţă furioasă, vecinii alertaţi plângeau neputincioşi cu mâna la gură pe margine, nimeni nu ştia ce să mai facă. La un moment dat cineva a luat un par din gard şi a desfăcut violent mâna înţepenită pe sârma de rufe. Trupurile au căzut inerte, amândouă odată. Uliţa stătea înmărmurită în faţa morţii ce-şi luase neaşteptatul tain de vieţi tinere, în putere. Fulgerul căzuse peste liniştea caselor lor în zi de sărbătoare, când nimeni nu se aştepta. Primăvara debuta sub steag negru de doliu, semn rău.

Neştiinţa, o furtună iscată din senin şi o soartă potrivnică răsturnaseră într-o secundă destinul unei întregi familii. Rămâneau în urmă doi bătrâni a căror viaţă s-a frânt şi s-a lipit la loc strâmbă, luând alt făgaş în acest unic moment în care şi-au pierdut şi fiul şi nora şi doi prunci micuţi care nu înţeleg de ce mămica şi tăticu nu vor să se scoale din cutiile acelea negre în care lumea i-a culcat îmbrăcaţi în haine de sărbătoare şi rămân acolo serioşi şi ţepeni, cu mâinile pe piept, insensibili şi reci fără să le pese că ei îi strigă plângând speriaţi. Aripa morţii pluteşte deasupra casei încă în construcţie pe care tatăl o ridica pentru ei. Nimic nu va mai fi aşa cum şi-au visat cei doi tineri. De acum norii negri adunaţi deasupra familiei tinere se vor risipi târziu, peste ani şi vor apăsa cu greutatea lor destinele tuturor membrilor supravieţuitori.

Tot satul s-a adunat să petreacă pe ultimul drum pe cei doi soţi pe care moartea i-a luat atât de brusc şi violent tocmai când erau convinşi că viaţa este cu adevărat frumoasă şi merită trăită din plin.  Cât de grea poate fi plecarea asta intempestivă  pentru doi părinţi tineri ce lasă în urmă copilaşi prea cruzi şi prea mici să se poată descurca singuri, numai sufletele lor puteau ştii. Cerul nu a vrut să plângă mai mult pentru ei, a ridicat soarele sus pe cer, să încălzească ochii celor rămaşi, de parcă nimic rău nu s-ar fi întâmplat. I-a petrecut aşa, cu alai strălucitor, două cruci cu litere proaspăt săpate în lemnul încă verde, preot cântând de despărţire, fum de tămâie şi goarne ce boceau sfâşietor până când pământul ud şi negru a căzut greu, cu zgomot surd peste sicriele proaspete unite în moarte.

La ei nu a existat „până când moartea ne va despărţi”. Dragostea a răzbit peste timp şi spaţiu şi a convins-o pe neînduplecata cu coasa să-i secere împreună şi să-i păstreze aşa, îmbrăţişaţi pentru eternitate.  Pe seară, după ce toţi s-au întors tăcuţi pe la casele lor calde, iarna s-a întors furioasă să acopere cu pătura ei albă toată durerea pământului. Doar durerea căsuţei a rămas în sufletele locuitorilor ei ce nu se mai încălzeau la nici un foc.

Ochii nu se usucă atunci când copilaşii plâng strigându-şi mama să le dea de mâncare. Lacrimile sapă albii adânci pe obraji veştejiţi înainte de vreme, se adună în barbă şi udă pământul ce le suge nerăbdător  pe toate, ca şi cum nu ar mai avea saţ. Umerii se apleacă sub povara durerii şi ochii uită să mai privească cerul. Pentru ce l-ar privi dacă el nu a lăsat să treacă de bariera lui de nori rugăciunile părinţilor pentru copii şi ale bunicilor pentru nepoţi? Cum să te mai rogi când Dumnezeu s-a dovedit atât de crud cu toţi cei pe care îi iubeşti?

2 comentarii

Din categoria Să fii al nimănui

Celei ce-a fost

694236317183822336Sărut mâna!

Nici nu ştiu cum să-ţi spun. Ţi-aş spune „maică” dar am avut o maică ce ţi-a luat locul demult şi te-ai simţi jignită, poate… Mamaie nu-ţi pot spune, mata nu ai apucat să fii nici mamă ca lumea. Nu ai apucat să te bucuri de copiii pe care i-ai adus pe lume, nu i-ai văzut crescând, nu le-ai şters lacrima când i-a durut, nu i-ai certat când au făcut prostii. Nici nu ai apucat să înţelegi ce e viaţa. Te-ai stins aşa repede, înainte de vreme şi nici măcar nu ştiu câte regrete ai dus în sufletul mata chinuit acolo unde nu e nici durere nici suferinţă.

Ţi-aduci aminte vreodată de vremurile care au fost? De casa voastră nouă care între timp s-a cam lăsat într-o rână? Era proaspăt terminată pe atunci, o făcuse tatăl mata mustăcios, acel Tudorache Zăvăleanu atât de temut de toţi şi atât de independent, căruia nu i-a dat soarta nici măcar un băiat care să-i ducă cerbicia mai departe. Pe el l-am cunoscut. Îl privesc şi acum cum stă mândru şi drept, cu părul alb şi mustaţa mare, cu pantaloni de dimie albă şi suman cusut cu şnur negru pe umeri în faţa bisericii pe care abia o sfinţiseră, ei, o mână de oameni cu frică de Dumnezeu. Încerc să-i citesc în ochi dacă l-a durut că te-a pierdut dar nu văd decât o privire dreaptă şi dârză, fără nici un licăr de veselie în ea. Nu v-a avut decât pe voi, cele patru fete şi matale, cea mai mică şi frumoasă dintre ele, te-ai gândit să pleci prima.  Greu a trebuit să-ţi superi soarta, ca ea să-ţi fi fost atât de potrivnică!

Lumea zicea că semăn cu mata. Eu nu ştiu dacă să cred sau nu, nici o poză ştearsă de vreme nu ţi-a păstrat chipul să te pot recunoaşte în ea. Nici fata pe care ai apucat s-o hrăneşti la sân nu a trăit  să-mi povestească ce-ţi citea în ochi când te privea cu drag iar tata nici măcar forma braţelor matale nu şi-o aminteşte. Cert e că ţi-am moştenit ochii verzi şi mari pe care nu-i mai are nimeni altcineva în neam. Încerc să mi te imaginez tânără mireasă, cu privirea luminoasă şi multe vise frumoase de viitor. Toate frânte într-un an de o boală urâtă şi chinuitoare. Cât a rămas din lumina privirii la capătul ei? Ţi-ai blestemat vreodată soarta? Te-ai revoltat vreodată împotriva ei? Dacă e adevărat că te-am moştenit, înclin să cred că da. Revolta matale s-a transmis toată fiinţei mele şi vitregia sorţii a rămas aceeaşi, ca şi cum nu ar fi terminat răzbunarea odată ce ţi-a furat sufletul şi te-a lăsat carcasă goală în cimitirul de pe deal.

Te-am tot vizitat, ştii? Acolo, pe deal, sub dudul acela ce a îmbătrânit la căpătâiul mata până m-am ridicat eu copăcel. S-a prins atunci, demult, când oamenii l-au sădit pom tânăr să-ţi vegheze somnul şi înfrunzeşte şi acum adăpostind cântec de ciocârlii să-ţi umbrească oasele ostenite de atâta purtat pământul în spate. Demult de tot aveai la cap cruce de lemn pictat albastru, cu acoperiş de şindrilă pe care timpul le-a înnegrit şi le-a şters încet, încet. Când numele nu s-a mai văzut pe cruce, copilul pe care nu l-ai mai putut atinge după ce ţi-a părăsit pântecul cald şi primitor ţi-a ridicat cruce de piatră cu numele săpat cu dalta în ea, pentru eternitate. Timpul a măcinat-o şi pe ea, muşchiul a acoperit şi ploile au şters literele.

Numele de pe cruce nu se mai distinge, ţi-l port eu pe umeri peste tot prin lume şi lumea ce mă strigă te poartă cu mine pe unde nici cu gândul nu gândeai atunci când încă erai tânără mamă visătoare. Crucea stă aplecată într-o rână la căpătâi, din ce în ce mai mică, ca şi cum odată cu trecerea anilor s-ar afunda puţin câte puţin să se odihnească alături de mata sub pământ. Eu trec prin viaţă uneori uşor, alteori greu, dar nu uit niciodată să aprind o lumină de ceară pentru cea fără de care nici tata, nici eu nu am fi existat. Mi-ar fi plăcut să te ştiu spunându-mi poveşti, sa-ţi mângâi ridurile pe faţa bătrână şi iubită. Ştiu că viaţa tatei ar fi fost alta şi eu aş fi crescut cu mai multă dragoste şi înţelegere. Ai plecat însă prea devreme şi nu te pot purta decât în suflet tânără, rădăcina mea fără chip. Promit să-ţi duc destinul până la capăt şi să ofer ocazia nepoţilor mei să asculte de la mine poveştile pe care mata nu ai apucat să mi le spui şi să-şi plimbe ochii cu dragoste pe chipul brăzdat de vreme şi de anii grei adunaţi în spate. Privindu-mă, ei o să-şi poată imagina cum ai fi arătat dacă mi-ai fi dat ocazia să te cunosc.

Sărut mâna, rădăcina mea cu nume fără chip. Odihneşte-te în pace!

14 comentarii

Din categoria Lumina de ceară, trecut

Ziua independenţei

Deputat-PNL--proiect-de-lege--10-mai---Ziua-Traditiei-Monarhice Ies ieri din scară şi văd fluturând în vânt la scară steagul României. Am avut o săptămână în care am uitat şi în ce zi a săptămânii sunt, cu atât mai puţin am reţinut data, aşa că a trebuit să stau câteva secunde să-mi aduc aminte ce ar trebui să sărbătorim. 9 Mai. Ziua Europei. Mamă, ce mari am ajuns, dacă ne arborăm steagul de ziua Europei! Nu ştiu cum uniunea nu se înclină în faţa noastră! Apoi m-a străfulgerat un gând: e ziua independeţei în cărţile de istorie! Mi se pare straniu cum şi după atâţia ani de la revoluţia care ar fi trebuit să ne scape definitiv de plaga comunistă, România încă serbează ziua indemepndeţei pe 9 mai, odată cu ziua în care Rusia şi-a adjudecat câştigarea războiului. Cum de preferăm încă să trăim în minciună şi nu să ne asumăm adevărata istorie?

Cred că a venit timpul să dăm Cezarului ce e al Cezarului. A venit timpul să ne debarasăm de practicile şi istoria contrafăcută şi să ne asumăm trecutul aşa cum a fost, cu bune şi rele, cu greşeli şi acte de vitejie, atâtea câte or fi fost ele. Ziua independenţei nu are de ce să fie sărbătorită pe 9 mai, doar pentru că o mână de comunişti voiau să şteargă din conştiinţa poporului realizările Casei Regale şi să ne lege destinul mai degrabă de ruşi decât de occident.

Discursul pe care Mihail Kogălniceanu l-a rostit în parlament, oricât de meşteşugit şi plin de încărcătură patriotică ar fi fost, nu a adus independenţa statului român, cel puţin pentru simplul fapt că Kogălniceanu nu era pe vremea aceea decât ministru de externe care putea vorbi, dar nu decide soarta statului. Ziua în care TOŢI PARLAMENTARII de atunci au mers la Rege cu Declaraţia de Independenţă pe care acesta a şi semnat-o, proclamând astfel independenţa deplină a statului român, este 10 mai 1877. Ziua Independenţei României este 10 MAI, aşa cum, ne place să recunoaştem sau nu, 10 mai 1866, ziua în care Principele Carol I a intrat în Bucureşti este ziua în care România mare a intrat pe harta lumii cu recunoaşterea tuturor puterilor vremii.

Ştiu, s-au vehiculat multe acuze şi calomnii la adresa Regelui Mihai de-a lungul timpului. De la vânzarea lui Antonescu, abdicare, trenul cu nu ştiu câte vagoane pline de bogăţii cu care ar fi părăsit ţara, până la provenienţa străină totul a fost valorificat, dezbătut, arătat cu degetul. Nimeni nu vede însă demnitatea cu care această familie şi-a dus traiul în exil atâţia ani, tenacitatea şi buna credinţă cu care promovează România deşi membri ei sunt încă priviţi ca nişte străini în propria lor ţară.

Cei care cu douăzeci de ani în urmă l-au izgonit a doua oară din ţară pe Rege îşi permit acum să-şi dea cu părerea despre regalitate, acceptă invitaţii la dineuri, se laudă cu „toleranţa şi sprijinul” pe care ei, pigmeii, îl vor acorda tot timpul Casei Regale a României. Pentru că e în tendinţe. Pentru că au văzut că seriozitatea şi bunătatea membrilor acesteia este apreciată. Oameni cu caractere infecte încearcă să se menţină la putere exploatând şi profitând la maxim de imaginea Casei Regale în timp ce perpetuează şi propovăduie aceeaşi istorie strâmbă, aceleaşi practici împrumutate de la răsărit, aceleaşi minciuni sfruntate. Se afişează la dineuri regale în timp ce fac tot posibilul să menţină populaţia la un nivel de ignoranţă şi sărăcie greu de imaginat. Iar noi evităm cu ostentaţie să recunoaştem că trăim de prea multă vreme în minciună şi falsitate. Ar fi timpul să ne redăm demnitatea, restituind Regelui prima poziţie în stat.

Este blestemul acestui popor să nu-şi recunoască niciodată rădăcinile. Poate prea mult am fost sub stăpânirea unuia sau altuia din imperiile străine, nu ne-am unit niciodată cu adevărat, încă mai avem orgolii de castă. Spunem cu mândrie că suntem bănăţeni, moldoveni, olteni fără a uita să îi denigrăm pe cei ce provin din alte regiuni şi mai cu o jumătate de gură recunoaştem că suntem români. Preferăm circul ieftin în care un preşedinte ales şi un premier inconştient şi mincinos, ambii fără coloană vertebrală, ambii cu caractere infecte se luptă la ora actuală pe ciolan şi ne afundăm în cloaca în care asemenea personaje penale ne trag zi de zi.

Bineînţeles, dimineaţă steagul României dispăruse de la scară. Am mai bifat şi în anul de graţie 2014 încă o sărbătoare falsă, comunistă. E totuşi 10 Mai, e ziua independenţei naţionale şi poate ar trebui să ne regândim cumva viitorul. Să intrăm şi noi în rândul lumii. La muţi ani, români! La mulţi ani cu sănătate şi putere de muncă Casei Regale a României! Să dea Dumnezeu ca lucrurile să se aşeze pe făgaşul normal şi pentru România noastră!

2 comentarii

Din categoria Cotidian

… şi acum o ştiu

O-sa-ma-stii-de-undevaAm aşteptat cartea Petronelei Rotar ca pe o pâine caldă ce-şi trimite înainte aroma îmbătătoare din cuptorul ce încă nu a copt-o. Când i-am descoperit blogul a fost pentru mine un soi de deja-vue, ca şi cum o mai întâlnisem cândva în altă viaţă şi-şi lăsase amprenta adânc în sufletul meu.  Am promis că o să mă duc la lansare şi lucrurile s-au întâmplat atunci aşa repede, că nu m-am ţinut de promisiune. La ora la care ea citea celor ce-o îndrăgesc şi le dădea autografe cu mâna tremurândă, eu mă luptam cu o întreagă serie de facturi, după o zi cum nu se poate mai ciudată. Mi-a părut rău şi mi-a fost ruşine. Însă, Dumnezeu bunul face totdeauna lucrurile să se întâmple atunci când trebuie şi aşa cum trebuie. Am căutat cartea în librării- nu am găsit-o, aşa că mi-am călcat pe inimă şi am comandat-o. Şi de parcă m-aş fi temut că o s-o primesc prea repede, am cerut să-mi fie trimisă prin poştă. Nu vă închipuiţi cum aduce poşta română corespondenţa în ziua de azi… Când îmi luasem gândul şi mă pregăteam s-o mai comand o dată, am primit, în sfârşit, avizul.  M-am întors de la poştă, am desfăcut coletul şi m-am aşezat comod. Nu ştiu când m-am trezit că deja mai am puţin şi-o termin. Şi m-am speriat!

Am descoperit în paginile ei o casă de suflet pe care nu o poţi vizita decât cu tălpile goale, călcând uşurel, pe vârfuri pentru că Petronela ţi se prezintă dezbrăcându-se pe rând de toate inhibiţiile şi cutumele ce te-ar impiedica să o priveşti direct în ochi. În ochii aceia din adânc, în care frumuseţea se reflectă altfel, ca soarele în apa mării în cald răsărit. Şi-ţi vine să taci, să nu cumva să le tulburi apele. Şi-ţi vine să şezi, să prinzi rădăcini acolo, să nu mai pleci din atâta rai. Ai citi-o ca pe o biblie, cu sufletul la gură, dar ai rămâne cu regretul că ai ieşit înainte de a te sătura de aroma de fân proaspăt cosit şi iasomie ce se revarsă din rândurile ei. „O să mă ştii de undeva” e o carte pe care vrei s-o legumeşti. Să-i simţi din plin gustul fiecărui cuvânt, înţelesul fiecărei fraze, ca boabelor de tămâioasă proaspăt culese în aurul dulce al toamnei. Şi să te întorci iar şi iar, pentru că nu te-ai săturat, mai vrei din ambrozia cu care te-a îmbiat şi pe care Petronela ţi-o oferă cu generozitate la fiecare pasaj. Constaţi cu caldă uimire că are provizii nesfârşite din această licoare dumnezeiască şi nu se zgârceşte atunci când o toarnă  gâlgâind  direct în carafa sufletului tău. Te cucereşte, te înrobeşte, te face al ei pentru totdeauna. Şi tu te dai de bună voie pentru că e atât de cald şi bine acolo în căsuţa sufletului ei!

Şi da, ajungi să o ştii dincolo de fizicul plăcut şi de zâmbetul de zi cu zi, dincolo de orice barieră lumească. Ţi se înşurubează atât de adânc în conştiinţă că ajungi să te întrebi dacă până la ea ai cunoscut cu adevărat pe altcineva şi începi să sapi, să te descoperi, să vezi dacă în propriu-ţi suflet ai pătruns vreodată atât de adânc. Mă înclin, îi mulţumesc şi recunosc cu mâna pe inimă că aş fi rămas cu un portret imperfect dacă aş fi cunoscut-o la lansare înainte de a o citi. Numai că… acum mă întreb spăşită dacă mai îndrăznesc să dau ochii cu ea duminică, la librăria Cărtureşti Verona, când se va întoarce să ne cunoască şi ea pe noi.

3 comentarii

Din categoria jurnal

Şi de-am să plec nu voi privi înapoi.

554097_140301629429815_1233015920_n

Voi alege un drum drept, pe care voi păşi până la capăt. Fără tine, fără nimic din tot ce-a fost şi nu va fi nicicând. Am aşteptat şi-am încercat să prind rădăcini, să-mi curăţ calea de buruieni, să arunc pietrele ce mi-ar fi putut răni picioarele.

Ai urlat şi-ai adus pietrele înapoi. Multe, tot mai multe şi mai ascuţite. Te-au durut buruienile smulse. Te-au deranjat rădăcinile mele vii şi m-ai smuls de fiecare dată cu duşmănie. Mă voiai ciulin bătut de vânt în desertul sufletului tău. M-am făcut trestie foşnitoare şi-am prins rădăcini în râul lacrimilor plânse din noapte până-n zori. Le adunam în căuşul palmei şi le închideam în carafa de cleştar în care strânsesem toate durerile copilăriei. Când n-au mai avut loc, a trebuit să le sap iaz. Am prins rădăcini în el şi ai trimis vânturile să mă pună la pământ.

M-am aplecat, dar nu m-am rupt. Atunci ai secat izvorul lacrimilor şi ai aruncat peste mine arşiţa deznădejdii. Mi-ai ridicat închisoare din pereţi drepţi de granit. Din loc în loc ai lăsat ţepi duri şi ascuţiţi, să fii sigur că-mi frâng aripile-n ei şi că voi sângera până la moarte. Nu mi-ai lăsat nici măcar un petec de cer curat deasupra.

Nu am murit. Îngerii şi-au întins aripile şi mi-au dărâmat zidurile. Mi-au arătat calea şi mi-au spus „acesta-i drumul tău, mergi!” iar eu mi-am oblojit tălpile sângerânde, m-am ridicat, mi-am şters lacrima şi am păşit. Greu a fost primul pas, apoi a venit firesc următorul, şi următorul…

Mi-am strâns inima în piept, mi-am adunat izvorul lacrimilor în ochi şi mi-am agăţat privirea de un petec de cer. Ce frumos e albastrul curat! Când am uitat cum vindecă? Priviri duşmănoase încă mai aruncă deasupra mea nori negri, am învăţat însă să-i împrăştii cu o suflare şi-un gând curat.

Încet, încet, ochii-mi capălă limpezimea apelor repezi izvorâte din stâncă şi doar ploaia îmi spală privirea. Am uitat închisoarea cu pereţi de granit şi-am sters toate urmele de pe unde am trecut, să nu mai existe cale de întoarcere oricâte amăgiri ai trimite după mine.

Plângi acum? Ochii mei nu te văd, urechile nu te aud, inima nu te simte. Cândva ţi-am dăruit totul şi nu am păstrat pentru mine decât amarul lacrimii. Acum nimic nu-mi poate răsuci paşii. Nu mă striga, nu-mi mai ştii numele, nu-ţi mai cunosc glasul. Nu aştepta, nu mă voi întoarce. Şi niciodată nu voi privi înapoi.

4 comentarii

Din categoria jurnal

Vacanţe (2)

cocoon1În hala aceea întunecoasă şi lungă, timpul avea o singură ora. Ora dimineţii în care somnul nu se dă plecat şi tu încerci să-l alungi cu toate puterile: îl împingi cu mâinile amândouă, te propteşti bine în picioare şi-i dai brânci pe poarta minţii cu stropi de apă rece la fântână, cu ferestrele ochilor deschise sub răcoarea proaspătă, iar el se agaţă de tocul ei şi rămâne acolo proptit în capul pieptului în măruntaie, plângând şi zvârcolindu-se prin ele, de necaz şi dor de plapumă caldă. Ai vrea să pleci înapoi, acasă, dar ai ajuns deja şi se face prezenţa (brigadiera nu are somn, e incredibil de trează de la ora aceea matinală, poate a fost trează toată noaptea, ca strigoii care nu au niciodată somn şi pe care doar cântatul cocoşilor dimineaţa, pe la patru îi mai potoleşte),  aşa că rămâi să-ţi continui ziua de muncă, încercând să-i mai dai câte un ghiont din când în când, să-l reduci odată la tăcere.

Măcar înăuntru e un pic mai cald ca în dimineaţa timpurie de afară. E o căldură umedă, ce miroase a pupe putrezite ca resturile frunzelor pe care viermii albi şi mătăsoşi le-au devorat până acum câteva zile, înainte de a se decide să treacă la dietă şi să-şi ţeasă de bună voie corpul în închisoarea coconului croit dintr-un singur fir subţire de mătase. Sacii plini cu mii de gogoşele albe ce-ţi vor trece până după prânz prin mâini abia se disting în lumina difuză împrăştiată cu parcimonie de câteva becuri chioare. Printre scândurile halei răzbeşte de afară câte o rază crudă şi caldă ce se topeşte imediat, prăfos în umezeala ce urcă lin din grămezile de viermi adormiţi.

Mi-s dragi viermii aceştia imenşi, de un alb strălucitor şi mătăsos, cu pofta lor sănătoasă de mâncare ce topeşte pe rând toate frunzele duzilor din sat. Pentru ei a pus asociaţia o plantaţie întreagă de duzi pitici, să nu cumva să sucombe de foame înainte de a-şi da obştescul tain de fir invizibil de mătase. Kilometri intregi de mătase fină, ca pânza de păianjen întinsă între lăstarii de prun primăvara devreme. Războaie neobosite îi aşteaptă să ţeasă zefir dulce şi răcoros la atingere pentru cămăşile doamnelor de la oraş şi pentru maramele tărăncilor noastre cu faţa arsă de soarele zilelor de vară petrecute pe câmp, la muncă.

Mi-s dragi tocmai pentru că-s aşa cum eu nu reuşesc să fiu: curaţi, graşi, egoişti. Aşezi peste ei coli imaculate pline de găuri prin care îşi fac loc, deasupra pui crenguţe cu frunze proaspete de dud iar ei părăsesc resturile de mai devreme, pentru festinul curat şi fraged. În liniştea încăperilor cu rafturi suprapuse îi auzi cum muşcă cu poftă din frunza crudă şi împrăştie în jur aromă de verde strivit între dinţii lor incredibil de puternici. Mănâncă zi şi noapte, fără odihnă, grăbindu-se să asimileze mult, cât mai mult, să aibă energie pentru treaba migăloasă care-i aşteaptă când dintr-o dată pofta de mâncare va dispărea iar natura îşi va lua de la ei dreptul de a-i transforma în pupă sunătoare în mijlocul unui cocon ţesut impecabil, ca odinioară dimia albă  în războaie de lemn.

Ne aşezăm în cerc direct pe podeaua ce ne îngheaţă fundurile în jurul unei grămezi imense de gogolii albe şi le alegem trecându-le pe rând prin mâini pe fiecare. Adunăm grămadă pe cele bune deoparte, pe cele moarte de cealaltă. Cele bune sunt tari şi sunătoare, pupa se mişca liberă prin ele, în încercarea ei disperată de a se transforma în fluturi cenuşii, graşi. Cele moarte nu mai au tăria de a lupta pentru viaţă. Corpul se destinde şi începe să putrezească în coconul ce nu-şi mai găseşte rostul şi se înnegreşte, pierzându-şi elasticitatea. Ca o ironie, noi salvăm pupele pentru a fi omorâte mai târziu, căci firul de mătase nu se scoate decât cu sacrificarea vieţii încă neîncepută din pântecele alb.

Până la prânz te obişnuieşti şi cu lumina puţină şi cu mirosul înţepător, doar picioarele amorţesc pe rând şi-ţi trimit furnici înţepătoare ce-ţi muşcă din vene şi-ţi umblă bezmetice prin sânge înainte de a se instala în celalalt picior. Când ieşi afară lumina vie a soarelui de vară ridicat demult în crucea amiezii îţi răneşte ochii şi căldura împrăştiată cu generoziate de razele sale pătrunde prin piele adânc, până în cele mai întunecate şi îndepărtate fibre ale fiinţei. Nu-ţi dai seama cât frig ai acumulat în corp decât atunci când ieşi la soare ca dintr-o pivniţă rece şi umedă. Ziua de muncă se termină brusc, la fel cum a început.

Nu e muncă grea. A ajuns să-mi placă şi chiar dacă uneori dimineţile îmi sunt grele cu trezitul lor odată cu primele raze de soare, rare sunt ocaziile în care să lipsesc de la lucru. Primesc şi bani pentru munca asta zilnică. Nu mulţi, suficient însă pentru orice copil care nu găseşte altceva mai bun de făcut în zilele lungi ale vacanţei de vară. Colegii mei care merg la cules de frunze câştigă mult mai bine, dar pe mine nu mă lasă mama să merg atâţia km cîn remorca unui tractor, să stau printre rândurile de duzi cu o traistă de frunze agăţată de gât. A rămas cu teama de boală şi mă fereşte aşa cum ştia ea mai bine de soarele năucitor ce-ncinge creierul  şi de nisipul fierbinte ce-arde tălpile.

Mie mi-ar fi plăcut să merg pe câmp… în aer liber copiii se distrează mult mai bine decât mine care sunt cea mai mică muncitoare din echipa închisă în pivniţa urât mirositoare. Mi-ar plăcea mai ales la cules de piersici sau mere, în livezile încărcate de roadă ale Dăbuleniului. Vin prietenii mei cu mere ascunse în sân şi ochii le strălucesc când povestesc cât de multe au cules şi cât de sus s-au urcat pe crengile văzduhului, nu e însă decizia mea. Mă mulţumesc cu ce am şi sunt chiar fericită că pentru câteva ore pe zi sunt pe jumătate liberă.

Pentru familia noastră sunt ani tulburi şi grei, iar micul meu venit îmi dă sentimentul că am contribuit cu ceva la prosperitatea familiei. Intru pe poartă mândră, strângând în pumn cele câteva bancnote, pe care i le întind tatei exact în momentul în care nu mai avem bani nici măcar de pâine. Şi momentele astea sunt din ce în ce mai dese în ultimul timp, deşi, Dumnezeu ştie, amândoi câştigă suficient cât să putem supravieţui decent.

Un comentariu

Din categoria trecut

Vacanţe

Nu ştiam ce-nseamnă să te bucuri că vine vacanţa ca să pleci în tabără, sau în concediu cu părinţii. Tabăra mea era de două săptămâni pe vară la Mamaie şi la Tataie, la Grindeni şi acolo eram de cele mai multe ori mai stresată decât acasă. Dar aveam o bibliotecă adevărată la îndemână! Una plină de cărţi, unele frumos colorate, altele mult prea serioase pentru vârsta mea, dar cărţi adevărate!

Prima dată când intram în casă, mă opream să văd dacă a mai apărut ceva nou. Cunoşteam toate titlurile pe dinafară, până şi locul fiecărei cărţi puteam să ţi-l spun cu ochii închişi. Schimbările erau rare. Verişorii mei se bucurau de vacanţă, erau plecaţi în excursii, sau învăţau temeinic pentru admiterea la facultate, nu aveau timp de prostii, ca mine. După ce le inventariam, alegeam una şi o doseam bine sub perna, în camera în care urma să-mi fac obligatoriul somn de prânz. Avea Tanti un program atât de strict, împărţit în intervale orare precise, cu sarcini şi îndatoriri pentru fiecare, de la care nici măcar bătrânii nu îndrăzneau să se abată. Pentru că Tanti… era SEFA! Înaltă, masivă, cu părul blond, ondulat, se deosebea radical de neamul nostru mărunţel, cu păr negru tăciune şi ochi luminoşi ca cerul senin, chiar dacă printr-o ironie a sorţii, ochii i se potriveau perfect pe tenta albastră a familiei Şarpe. Nimeni altcineva nu ştia însă să te fulgere cu privirea cum o făcea ea, cu atât mai puţin să te biciuie cu vorba ca să te doară până în fundul sufletului, lovind direct la ţintă, ca ea. Era unică şi până şi orătăniile de pe bătătură tremurau când îi auzeau glasul.

După fiecare masă de prânz toată lumea îşi făcea siesta. Nu ştiu voi cum sunteţi dar eu nu am putut dormi la prânz niciodată în copilărie. Acum sunt zile în care aş dormi continuu, numai că asta ţine de oboseala acumulată, nu de felul meu de a fi. Nu vă gândiţi că, dacă Tanti mă obliga să mă pun în pat mă şi culcam! Nici vorbă! Când eram micuţă mă lua în patul ei şi mă închidea la perete. Ea se punea la margine şi peste trupul ei masiv nu aveam nici o şansă să sar fără să mă simtă. Am încercat de câteva ori, când simţeam că a adormit cu adevărat şi începea să sforăie uşurel, dar avea un somn de iepure, cum încercam să mă mişc, cum se trezea şi-mi pleznea o palmă peste fund! În zilele acelea stăteam cu ochii închişi si visam că sunt o prinţesă închisă într-un turn, din care trebuia să găsesc o soluţie să ies fără să mă simtă balaurul care dormea pe pragul uşii. Făceam tot felul de scenarii, care mai de care mai fanteziste în minte, în timp ce număram secundele în tic-tacul ceasului masiv de masă, singura voce ce avea voie să se audă în orele acelea în cameră. Nici măcar o muscă nu îndrăznea să bâzâie şi să spargă liniştea odihnei dacă nu voia să-şi doarmă somnul de veci în colbul bătăturii!

Îl invidiam pe nea Florea, soţul ei, care îşi lua nepăsător beţele şi pleca la pescuit pe Jiu. Avea un pat de scânduri în mijlocul apei, aproape de pod. Se urca acolo, cu veşnica ţigară aprinsă între degetele-i îngălbenite de atâta fum şi nu se mişca decât seara, când trebuia să se întoarcă acasă, la masă. Uneori nici atunci nu venea! Pleca departe, aproape de gura Jiului, la Zăval, unde apa se lăţea într-un cot larg şi unde prindea tot timpul peşti atât de mari, că abia reuşea să-i aducă pe bicicletă. Atunci se întorcea şi noaptea târziu. Şalău, ştiucă, somn… venea pe întuneric şi trântea sacoşa grea pe masă, iar Tanti bombănea curăţându-i cu ochii sclipind de poftă. Îi planifica din ochi: ăsta merge în congelator, ăsta la saramură, din ăsta iese ciorbă… Îl certa că a întârziat, că e plin de noroi, nu s-a odihnit, nu a ajutat-o, că nu s-a înţeles cu noi… El râdea satisfăcut şi obosit, trecea la fântână şi se spăla din cap până în picioare cu apă rece, turnând pe el direct din ciutură şi sforăia cu mult înainte ca Tanti să termine de vorbit.

Mai apoi, am reuşit, în complicitate cu vărul meu să obţin patul lui din camera bună, de la stradă. Iubeam camera aceea pentru că era luminoasă, cu ferestre multe care lăsau lumina să pătrundă şi în cele mai întunecate zile. În faţa ferestrei era un păr bătrân care cocea în miezul verii pere atât de dulci şi parfumate că trebuia să fii de piatră ca să le erezişti atunci când îţi făceau cu ochiul din frunziş. Acolo, mişcându-mă cu atenţie, cât mai puţin, puteam să citesc două ore fără întrerupere, dacă aveam noroc. Când nu aveam noroc, tanti stătea la pândă şi când considera ea că ar fi trebuit să dorm, deschidea uşa să mă controleze şi de câte 3-4 ori. Trebuia să fiu atentă cum stau în pat, astfel încât să ascund repede cartea, ca nu cumva să mă prindă, să mă mute înapoi în închisoarea întunecată din camera ei. Citeam rar când era ea de faţă şi nu că nu m-ar fi lăsat să citesc, Doamne fereşte, ci pentru că avea pretenţia să citesc doar ce e potrivit pentru vârsta şi înţelegerea mea, ori eu depăşisem demult secţiunea pentru copii de grădiniţă, cum încă mă considera ea.

În zilele liniştite, în care nu putea să doarmă pentru că-i cerea Sanda câte o fustă sau rochie nouă şi se grăbea să le termine tâcânind la maşina de cusut, puteam citi liniştită aşezată pe scară, sub păr. Mă duceam şi scuturam uşurel de el iar perele coapte, sau un pic bolnave se desprindeau de ramuri, căzând cu zbomot în iarba. Le mâncam acolo pe loc aşa cum erau – nespălate, lovite, mai coapte sau mai puţin coapte, cu coaja tare ce pocnea în dinţi, cu o lăcomie egalată doar de a ciorilor ce mă priveau duşmănos din plopii de peste drum. Mă prindea uneori şi-mi trăgea câte-un perdaf de nu îndrăzneam să mă mai apropii de copac câteva zile bune. Trebuia să mănânc cât îmi dădea ea, cu porţia, o singură pară pe zi. O pară, o felie de prăjitură, câteva boabe de tămâioasă… niciodată suficient pentru pofta sănătoasă a unui copil a cărui alimentaţie preferată erau poamele crude de tot felul, în detrimentul mâncărurilor gătite, chiar dacă nimeni nu o întrecea la bucătărie. De-ar fi ştiut că eu golesc toţi corcoduşii şi zarzării încă de când îşi formau roadă nouă şi le mâncam cu sare în timp ce citeam, până-mi dădeau lacrimile, s-ar fi luat cu mâinile de păr şi m-ar fi pedepsit pe viaţă! Ce ştiu ei, copiii decât să scoată peri albi oamenilor maturi care le vor binele?

3 comentarii

Din categoria trecut