Şi de-am să plec nu voi privi înapoi.

554097_140301629429815_1233015920_n

Voi alege un drum drept, pe care voi păşi până la capăt. Fără tine, fără nimic din tot ce-a fost şi nu va fi nicicând. Am aşteptat şi-am încercat să prind rădăcini, să-mi curăţ calea de buruieni, să arunc pietrele ce mi-ar fi putut răni picioarele.

Ai urlat şi-ai adus pietrele înapoi. Multe, tot mai multe şi mai ascuţite. Te-au durut buruienile smulse. Te-au deranjat rădăcinile mele vii şi m-ai smuls de fiecare dată cu duşmănie. Mă voiai ciulin bătut de vânt în desertul sufletului tău. M-am făcut trestie foşnitoare şi-am prins rădăcini în râul lacrimilor plânse din noapte până-n zori. Le adunam în căuşul palmei şi le închideam în carafa de cleştar în care strânsesem toate durerile copilăriei. Când n-au mai avut loc, a trebuit să le sap iaz. Am prins rădăcini în el şi ai trimis vânturile să mă pună la pământ.

M-am aplecat, dar nu m-am rupt. Atunci ai secat izvorul lacrimilor şi ai aruncat peste mine arşiţa deznădejdii. Mi-ai ridicat închisoare din pereţi drepţi de granit. Din loc în loc ai lăsat ţepi duri şi ascuţiţi, să fii sigur că-mi frâng aripile-n ei şi că voi sângera până la moarte. Nu mi-ai lăsat nici măcar un petec de cer curat deasupra.

Nu am murit. Îngerii şi-au întins aripile şi mi-au dărâmat zidurile. Mi-au arătat calea şi mi-au spus „acesta-i drumul tău, mergi!” iar eu mi-am oblojit tălpile sângerânde, m-am ridicat, mi-am şters lacrima şi am păşit. Greu a fost primul pas, apoi a venit firesc următorul, şi următorul…

Mi-am strâns inima în piept, mi-am adunat izvorul lacrimilor în ochi şi mi-am agăţat privirea de un petec de cer. Ce frumos e albastrul curat! Când am uitat cum vindecă? Priviri duşmănoase încă mai aruncă deasupra mea nori negri, am învăţat însă să-i împrăştii cu o suflare şi-un gând curat.

Încet, încet, ochii-mi capălă limpezimea apelor repezi izvorâte din stâncă şi doar ploaia îmi spală privirea. Am uitat închisoarea cu pereţi de granit şi-am sters toate urmele de pe unde am trecut, să nu mai existe cale de întoarcere oricâte amăgiri ai trimite după mine.

Plângi acum? Ochii mei nu te văd, urechile nu te aud, inima nu te simte. Cândva ţi-am dăruit totul şi nu am păstrat pentru mine decât amarul lacrimii. Acum nimic nu-mi poate răsuci paşii. Nu mă striga, nu-mi mai ştii numele, nu-ţi mai cunosc glasul. Nu aştepta, nu mă voi întoarce. Şi niciodată nu voi privi înapoi.

Anunțuri

4 comentarii

Din categoria jurnal

4 răspunsuri la „Şi de-am să plec nu voi privi înapoi.

  1. „Așa s-a călit oțelul”. Iar tu te-ai „oțelit”! 🙂

    Apreciază

  2. Georgiana Mihăescu

    Oamenii cand pleaca, ar trebui sa ramana plecati.
    Sa avem puterea sa spunem NU clar si raspicat! 🙂

    Apreciază

    • Da, aşa este. E unul din principiile mele de viaţă, are însă un mare neajuns: te hotarasti sa pleci abia după ce ai epuizat toate motivele pe care le-ar putea inventa cineva să rămână şi să lupte. Sunt relaţii pentru care nu trebuie să lupţi, nu merită, dar tu nu le poţi deosebi şi pierzi ani din viaţă şi energie, făcând tot posibilul să ţii în viaţă o relaţie sortită de la început eşecului. În viaţă e necesar să înveţi să spui nu de la început, dacă simţi că ceva nu merge, pentru că acel ceva nu va merge niciodată, indiferent ce-ai face.

      Apreciază

  3. Georgiana Mihăescu

    Mare dreptate aveti…Intr-adevar trebuie sa sti cand sa spui nu. 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s