Arhive lunare: iunie 2014

Bilanţul zilei

scaune-2-var2

sursă imagine: http://www.sarmex.ro/

În fiecare seara
Strâng de prin vecini
Toate scaunele disponibile
si le citesc versuri.
Scaunele sunt foarte receptive
La poezie,
Daca stii cum sa le asezi.
De aceea
Eu ma emotionez,
si timp de câteva ore
Le povestesc
Ce frumos a murit sufletul meu
Peste zi.
Întâlnirile noastre
Sunt de obicei sobre,
Fara entuziasme
De prisos.
În orice caz,
Înseamna ca fiecare
Ne-am facut datoria,
si putem merge
Mai departe.

Marin Sorescu

Azi pot spune şi eu că mi-am făcut datoria. Sunt obosită, dar mulţumită. Pot să mă laud 🙂

Reclame

6 comentarii

Din categoria jurnal

Fericirea Doinei

Doina era medic. Neurolog. Încă unul foarte bun, care mă ajutase extrem de mult atunci când nu credeam că cineva sau ceva mă mai poate ajuta. Naşa m-a dus la ea. Avea această femeie temută de mulţi accese de bunătate pe care puţini le înţelegeau. Plinuţă,  -un pic prea plină pentru cei 150 de cm ai ei,- învârtea pe degete jumătate din oraş iar gura-i tăcea un minutera neobosită -toca mărunt pe toţi şi pe toate. Ferească Dumnezeu să intri în gura ei că nu te mai curăţa toată apa Dunării! Cu toate astea, atunci când îţi crăpa obrazul şi aveai cea mai  mare nevoie, sărea imediat să te ajute. Fără să ezite.

Aşa m-a dus într-o zi toridă de vară la Doina acasă. O cunoştea demult, de fapt naşa cunoştea tot ce mişca în oraş şi era „prietenă” cu cei mai buni specialişti din toate domeniile. Să nu mă întrebaţi cum de reuşise să se bage pe sub pielea tuturor. Cert e că nimeni nu o putea refuza şi indiferent ce le-ar fi cerut o serveau cu promtitudine totdeauna. Poate tocmai pentru că se temeau de gura ei mare, sau pentru că în prezenţa ei oricine simţea nevoia să-şi descarce sufletul cu încredere. Ştia să asculte şi să încurajeze, să dea sfaturi pe care nu le-ai fi primit de la nimeni altcineva. Că după aceea toate confesiunile puteau deveni armă letală în mâna ei, e altă poveste.

Pe o stradă mărginită de castani, casa Doinei aproape că strălucea în soare. Purta patina vremii în zidurile-i vechi, dar era luminoasă, îngrijită şi plină de flori. Se cunoştea mâna de gospodină. ” Ai văzut fină cât de frumos are acasă? Singură, cu mâinile ei o întreţine. Mă-sa nu face nimic, abia mai găteşte uneori când are asta gărzi prea multe şi au copiii nevoie, iar tolomacul ăla de bărbatu-său ar fi mort fără ea. Nici să ducă furculiţa la gură singur nu e în stare. Nu ştiu cum de a făcut o facultate şi a ajuns inginer. Zici că e de pe altă lume.” Şi cam aşa era.

Doina ne-a primit zâmbitoare şi încercănată. Fusese de gardă peste noapte şi încă nu apucase să doarmă. Nu terminase încă treaba în grădină. Era o femeie frumoasă de 45 de ani pe chipul căreia vârsta încă nu reuşise să sape urme decât în ochi. Blondă, tunsă scurt, cu ochi luminoşi şi prea rişti pentru zâmbetul larg şi vorba blândă ce nu o părăseau niciodată. Un contrast care era imposibil să nu-ţi sară în ochi, ca şi cum un defect genetic îşi punea amprenta pe un chip din poveşti. M-a întins pe pat, m-a consultat, a pus un diagnostic pe care toate investigaţiile de după aceea l-au confirmat în totalitate şi m-a trimis la operaţie, nevrând să-şi asume infirmitatea mea viitoare. Operaţie pe care eu am fost nevoită s-o resping atunci. Eram o mamă tânără cu copii mici , fără nici un ajutor şi-mi era imposibilă. M-a înţeles, pentru că şi viaţa ei era cam la fel de încurcată.

Drumurile noastre s-au intersectat de multe ori după aceea. La fiecare blocaj, cu fiecare internare se crea între noi un soi de complicitate, chiar dacă confesiuni directe nu veneau nici dintr-o parte nici din cealaltă. Înţelegea din viaţa mea mai mult decât eram dispusă să las să se vadă atunci şi mă spijinea fără reţinere şi fără discuţii de câte ori aveam nevoie. Şi fizic şi psihic. O vizită la cabinetul ei echivala cu o doză nepermis de mare de sedative. Nu mi-a pus niciodată întrebări care să mă stânjenească, nu mi-a cerut socoteală, nu a aşteptat cadouri extravagante. M-a sprijinit simplu, firesc, aşa cum îi stătea în fire.

Au trecut ani şi la un moment dat l-a cunoscut pe Mihai, atunci când mama acestuia i-a devenit pacientă. Şi l-a cucerit cu sufletul ei bun şi minunat de simplu. El, un dandy pe vremea aceea, s-a îndrăgostit iremediabil şi a scos la bătaie toate armele de seducţie ştiute şi neştiute încă. A divorţat pentru ea şi a înconjurat-o cu atâta dragoste şi atenţie că până la urmă a cucerit-o. Apoi a divorţat şi ea şi s-a mutat la el. S-au căsătorit într-o toamnă caldă, firesc şi simplu, el împrumutând numele ei. Viaţa nu le-a fost îndestulată de la început, amândoi au renunţat la multe ca să poată fi împreună. El a lăsat ultimei soţii aproape tot ce agonisise o viaţă, ea nu a luat cu ea decât hainele şi un geamantan greu în suflet în care adunase toate tristeţile şi supărările, dar dragostea le-a dat aripi şi le-a adus tot belşugul de care lumea îi vedea deja văduviţi.

Am întâlnit-o la câteva luni după cununie şi aproape că nu am cunoscut-o. Întinerise cu 10 ani, strălucea, şi transmitea în privire o fericire trufaşă cu care înfrunta toate bârfele şi judecăţile lumii înguste în care trăiam. Se deschisese ca o floare ce fusese prea mult ţinută la întuneric şi acum uimea prin frumuseţea ei. Şi-au acordat spaţiu şi timp şi niciunul nu a încercat să invadeze mai mult decât era necesar intimitatea celuilalt iar asta i-a unit mai puternic decât orice altceva, deşi o perioadă nu s-au mai avut decât unul pe altul. Familiile şi prietenii îi părăsiseră.

Bârfele nu au încetat să curgă. Soţul a rămas în casă cu părinţii ei care au dezmoştenit-o,  au trecut tot ce ea agonisise acolo pe numele lui şi  au devenit victimele pe care toţi le înţelegeau şi le căiau, deşi material tot Doina îi întreţinea în continuare.  „Uite fină şi proasta aia de Doina, şi-a lăsat bărbatul şi casa pentru unul ca Mihai. Unde-i minte multă şi prostie pe măsură!  Nu putea să-şi vadă de casă şi să se vadă cu el pe ascuns? Ăla a ţinut trei neveste până acum, o s-o lase şi pe ea cu prima ocazie. Un neinstruit şmecher, le învârte pe degete pe toate. Cinste lui, ce să spun, dar Doina rămâne o mare, mare proastă. Să laşi tu bunătate de casă şi să pleci după atâţia ani de căsnicie…”

Ea a purtat stigmatul cu seninătate şi cu cât era mai infloritoare şi mai fericită, cu atât o loveau cu mai mare satisfacţie toţi, chiar şi cei care până nu demult o căiau, îi erau „prieteni”. Au trecut ani de atunci, eu sunt departe, ei au îmbătrânit şi sunt tot împreună. Fericirea din ochii ei nu a dispărut, e aceeaşi, vie, chiar dacă chipul nu mai poartă strălucirea de odinioară.  Fericirea vine atunci când nu o mai aştepţi şi de multe ori poartă stigmatul unei societăţi inflexibile ce-ascunde sub preşul normelor sociale toate frustrările pe care le-au adunat în timp judecători de ocazie fără curaj.

11 comentarii

Din categoria trecut

O întâmplare de demult

Plouă furios de prea mult timp. Cerul răbufneşte, tună, fulgeră, asudă. Parcă toată apa adunată în ani lungi de secetă, toate zăpezile neninse şi toate ploile neudate s-ar fi adunat şi ar fi îngreunat norii atât de tare că cerul nu-i mai poate ţine, Îl trag în jos şi-l răstoarnă peste noi. Iar el, întru eliberare, le-a dezlegat sacii, să-i reverse cu furie peste oameni şi case, să ude pământul, să ne spele păcatele că prea multe avem. Prea multă mizerie omenească a adunat pământul ăsta şi cerul nu o mai poate suferi.

În anii de după revoluţie parcă toate s-au întors cu fundul în sus. Se distrugea în prostie, oamenii alergau de colo-colo să apuce să fure cât mai mult, să taie copaci, să distrugă, să acumuleze… Stăruia în aer o agitaţie de sfârşit de epocă, de parcă zilele se comprimau şi ei, cei ce flămânziseră atâta timp nu mai apucau să se sature. Copiii mi se ridicaseră mărişori, plecaseră la şcoală, deja puteam răsufla un pic uşurată. Ieşeau singuri afară la joacă, aveau gaşca lor de prieteni cu care alergau şi se jucau toată ziua.

Câteva veri la rând soarele a ars pământul zi de zi şi a fost o secetă atât de cumplită încât pământul căpătase crăpături adânci în care scăpa şi roata carului, câteodată. Câmpurile erau pârjolite, animalele sufereau de foame şi de sete, oamenii erau din ce în ce mai întunecaţi şi mai înrăiţi. Se certau pe pământ, pe avere, pe câte un petec de vie sau de pădure, până ajungeau să distrugă relaţii de o viaţă. Nu mai existau familii închegate, se certau copii cu părinţii, fraţii deveneau duşmani de moarte, lumea aproape că uitase de cele sfinte.  Ne îndreptam încet dar sigur către un deşert arid şi pe pământ şi-n suflete.

Şi iată că în vara aceea, cerul şi-a dezlegat băierele, aproape ca acum. Au venit peste noi furtuni cum nu mai văzusem niciodată până atunci. Vânturi furioase smulgeau ţiglele caselor, acoperişuri întregi şi copaci din rădăcini. Unul din teii ce mărgineau drumul alături de casa socrilor mei s-a culcat resemnat pe o parte, scoţând la suprafaţă o reţea de rădăcini pe care nici un tractor nu ar fi putut s-o urnească. Începuse urgia. Fulgere mari şi ramificate îţi picau alături când nici nu te aşteptai, tunetele te asurzeau şi făceau câinii să urle a moarte prin curţi. Ploaia cădea în stropi mari, îngheţaţi şi distrugea în câteva minute totul în jur, ca şi cum menirea ei asta ar fi fost, să distrugă şi ce încă mai resista. Era ziua de Ispas, Înălţarea Domnului şi nedeia ce s-ar fi vrut o sărbătoare se transformase în coşmar.

Toată vara episoadele de căldură excesivă urmate de furtuni violente s-au tot succedat. Ajunsese să ne fie teamă de mânia lui Dumnezeu de fiecare dată când cerul se întuneca şi începea să plouă. Într-una din dimineţi, o astfel de ploaie pornită din senin a urnit un întreg deal plin de puhoaie în poarta şantierului naval în care lucram şi abia am reuşit să ieşim din mijlocul apelor cu ajutorul maşinilor armatei. Peste 20 de minute, când am ajuns acasă cu apa şiroind pe mine, în capătul celălalt al oraşului, soarele ardea cu putere din nou şi în colţul acela de lume nici măcar nu dăduse un strop.  A trecut vara cu chiu cu vai, prima vară cu adevărat capricioasă din lungul şir ce avea să urmeze.

Toamna, la începutul şcolii, gaşca puştilor mei era mai săracă cu un suflet de copil şi două bănci de şcoală -una într-o clasă primară, cealaltă într-un liceu- au rămas goale tot restul anului. Fetele, verişoare, avuseseră neşansa să fie surprinse de furia naturii într-o poiană. Când s-a terminat furtuna şi sătenii au plecat în căutarea lor, le-au găsit îmbrăţişate la umbra unui tufiş. Încercaseră să se adăpostească acolo şi sfârşiseră aşa, îmbrăţişate şi pe jumătate carbonizate. Una avea 15 ani şi doar ce intrase în clasa a 9-a, cealaltă de 9 ani. Alături, vacile cu care erau la păscut le priveau cu ochi umezi, rupând din când în când smocuri mari de iarbă spălată de ploaie.  Ani mulţi după aceea, când începea ploaia fetiţa mea începea să tremure şi să plângă sfâşietor, de-mi era tot mai greu s-o liniştesc. Şi eu am urât fulgerele pentru că în fiecare stăruia chipul luminos cu ochi albaştii şi zâmbet frumos al fetiţei blonde cu păr ondulat al cărei râs vesel din zilele fericite îmi stăruia încă în urechi.

Scrie un comentariu

Din categoria trecut

Despre dinţi şi durerile lor

Priveam zilele trecute un reportaj făcut pe străzile din India. Acolo, unde lumea e atât de deasă şi de săracă, încât în  oraşele lor cosmopolite, ce amestecă pe străzile înguste şi prea aglomerate o lume pestriţă şi exotică, cabinetele medicilor sunt un lux pe care marea majoritate a locuitorilor nu şi-l permit. Acolo stomatologia nu este o ramură a medicinii, nu se studiază în ani lungi şi grei de facultate. Se transmite din tată în fiu împreună cu o trusă ruginită de prim ajutor şi cu nişte cleşti care nici nu-şi mai aduc aminte când au strălucit ultima oară. Un soi de vraci ale cărui mâini nu au mai fost cu adevărat curate din copilărie mânuieşte cu dexteritate ustensilele vechi direct pe trotuar. Le aşeza pe o ladă de lemn tocit de vreme, cu o lampă mică pe spirt alături.  Fără anestezie, fără dezinfectant, în mijlocul mulţimii adunate în jur, stând pe ciuci, cu genunchii la gură.

Alături, la o freză mică, un puşti şlefuia dinţi de umplutură pe care vraciul îi înghesuia cu mâna lui murdară în gura pacienţilor. Nimeni nu se plângea, toată lumea era mulţimită- cei fără dinţi că se vedeau din nou întregi, sau că scăpau de dureri chinuitoare, dentistul că reuşea să câştige astfel încât să aibă cu ce-şi plăti mâncarea zilnică. Preţurile erau departe de a fi satisfăcătoare. Câteva monezi fără valoare plăteau efortul dentistului şi confortul propriu. Avea bietul om şi mai bine de 30 de pacienţi pe zi dar vorbea cu atâta mândrie despre de ceea ce făcea deja de o viaţă întreagă, cum nu am văzut la nici un medic renumit de pe la noi. Şi mi-am adus aminte de o întâmplare de demult, de pe vremea tinereţii mele petrecută în satul dintre izvoare.

Dentist era pe vremea aceea doar la oraş. Te dureau dinţii, sufereai cât sufereai şi când nu mai puteai, luai rata şi te opreai la uşa unui stomatolog prin oraş. Şi sufereai, nu glumă, că la ţară sănătatea ţi-o cam îngrijeşti în funcţie de muncile câmpului, că nu poţi lăsa tu grădina neudată sau fasolea neculeasă că te dor dinţii. Iar dacă mai trebuie să-ţi fete ba purceaua, ba văcuţa, ai pus-o, eşti legat de mâini şi de picioare. Că se duce pe apa sâmbetei toată munca de până atunci. La dispensarul din sat abia venea din când în când o doctoriţă din asta, de familie, care-ţi lua tensiunea şi îţi dădea câte o reţetă. Sora medicală era de bază, dar vezi bine, ea se pricepea la făcut injecţii şi alte pozne, nu la scos dinţi.

Mă chinuia la un moment dat o măsea ce-şi arătase colţii exact înainte de sărbători, aşa, să nu-mi tihnească Crăciunul. Nu că altfel mi-ar fi tihnit prea tare… Unde să pleci când porcul abia aşteaptă să fie tranşat şi băgat la tobă, caltaboşi, cârnaţi şi sarmalele se vor fierte iar copiii aşteaptă cozonac cald? Nici vorbă de dentist. Socru-meu, să-şi râdă de mine,  zice „Hai tată s-o chemăm pe fina Polina, că-ţi scoate aia măseaua cât ai clipi.” Ei, asta-mi mai trebuia, să risc o infecţie mai mare ca cea pe care o aveam deja. ” Nici vorbă, nu mă las eu chinuită cu cine ştie ce ustensile antideluviene!” „Ce ustensile mă, că asta îşi scoate dintele direct cu mâna! Uite aşa, bagă deştele, prinde bine dintele în ele şi trage. Şi gata. Păi câţi oameni nu-i mulţumesc că i-a scăpat de chin!” Perspectiva mi s-a părut atât de sumbră că nici măcar să mă plâng nu am mai îndrăznit! Am luat pastile cu pumnul, m-am oblojit cum am putut şi am tăcut chitic până când am putut pleca să ajung la un doctor în toată regula.

Peste ceva timp, în mijlocul unei veri fierbinţi am avut ocazia s-o văd pe fina Polina în exerciţiul funcţiunii cum ar veni. Venea de la grădină purtând un sac plin cu iarbă pentru animale pe cap şi o sapă pe umăr. Prăşise toată dimineaţa şi se îndrepta alene către casă. La fântână a oprit-o un bătrân să i se plângă de o durere sâcâitoare de măsea. Nu i-a trebuit mult femeii. A lăsat sapa de pe umăr şi a aruncat sacul cu iarbă alături, s-a spălat un pic pe mâini în jgheabul fântânii, l-a pus pe om să deschidă gura, i-a înfipt mâna în gură, genunchiul în piept şi până să apuce ăla să zică „au” i-a şi tras măseaua buclucaşă lăsându-l cu gura plină de sânge. Eu am rămas cu gura căscată, ea a mai trecut odată mâinile prin apă să se spele de sânge, şi-a ridicat tacticoasă sacul înapoi în cap şi sapa pe umăr şi a plecat mândră mai departe către casă. În urma ei, cu ochii în lacrimi bătrânul încă mai bâguia mulţumiri privind uimit la măseaua stricată ce-i rânjea în palmă cu rădăcinile ei adânci şi întregi. „Ehei, taică! Nimeni nu are forţă în degete ca femeia asta! nici  un cleşte din lume nu ar prinde aşa bine cum prinde ea măseaua cu două degete şi nu-i mai dă drumul până nu o smulge cu totul afară. Mult bine mi-a făcut că mă chinuia nenorocita asta de măsea de două săptămâni! Mă duc acu’ să-i dau nişte ţuică.”

Ştiu, o să rămâneţi uimiţi, oripilaţi, înspăimântaţi de lipsa de igienă şi focarul de infecţie deschis. Spre surprinderea mea nici măcar unul din „pacienţii” de ocazie nu a făcut infecţie după o astfel de intervenţie. Eu sunt o fricoasă şi toleranţa mea la durerea de dinţi tinde sensibil către zero. Când merg la dentist şi pentru o banală şlefuire cer anestezie. Există însă oameni care nu se tem de nimic. Nici să se lase pe mâna altuia, nici să prindă bine cu două degete o măsea şi s-o smulgă afară ca pe un puf de pe pieptul unei gâşte.

8 comentarii

Din categoria jurnal

Singurătate în doi

Aripi străvezii

singuratate-in-doi-1_bb50a9e6fd29e1Avem cu toţi  idealuri şi când ne căsătorim ne punem în acea uniune toate speranţele. Unii vor avere, alţii visează la cuplul perfect, să fie invidiaţi, să aibă de toate, să fie fericiţi şi luptă cu toate puterile să le împlinească. Dar când vine vinerea oarbă, laşi totul deoparte şi faci pasul. Că trebuie făcut odată şi o dată şi ai senzaţia că doar el e alesul, prinţul pe cal alb/prinţesa din turn, cel mai cel/cea mai cea.

De cele mai multe ori nu vezi omul de lângă tine, care vine şi el cu idealurile lui în căsnicia asta şi care de cele mai multe ori sunt cu totul altele decat ale tale.  Rar se întâmplă să ne te îndrăgosteşti cu adevărat de omul de lângă tine, să-l iubeşti aşa cum este el, cu bune, cu rele. În general proiectezi asupra lui imaginea perechii perfecte pe care o visăm. Perfecţiunea…

Vezi articolul original 809 cuvinte mai mult

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

De vacanţă

Mi-e dor de copilărie.delta-dunarii_article-main-image

De prima zi de vacanţă, când soarele încălzea nisipul până ne ardea tălpile şi cireşii ne zâmbeau de sub toate crengile cu luciu de cireşe coapte şi macii ne îmbiau purpuriu dintre spice de un verde pal de grâu. Mi-e dor să mă pot trezi odihnită şi plină de viaţă dimineaţa devreme, cât roua încă nu s-a ridicat de pe firele de iarbă, să alerg desculţă după bobocii de gâscă către apa Jiului şi să-mi înmoi tălpile în apa lui curată întru botez de dimineaţă. Să mă spăl pe ochi cu apă rece şi proaspătă din fântână, ca nu cumva să risc ca odată ridicat soarele pe cer să mă spurce, Doamne fereşte, cucul.

Mi-e dor să-mi aruc ochii roată peste grădini, să văd cum căldura ridică în abur lin roua dimineţii, să punem masa la umbra boltei de viţă vie, cu brânză de capră, pâine coaptă în ţest pe frunze verzi de nuc şi roşii proaspăt culese din grădină, să ne adunăm cu toţi pe lângă masă, veseli şi fericiţi, fără griji şi nervi, cu ochii plini de frumuseţea zilei senine de vară.

Mi-e dor de poveştile tatei şi de râsul molipsitor al mamei, de cântatul cocoşilor pe gard şi laudele găinilor pe cuibar, după ce-au făcut ou, de zumzetul albinelor prin florile grădiniţei. Mi-e dor de verde crud, de lucernă proaspăt cosită, de grădină fremătând de viaţă, de boboci de raţă alergând veseli să mănânce lintiţa proaspăt adunată cu minciogul de pe baltă, de pui orbi de pisică căutaţi şi adunaţi din cotloane greu de imaginat pe unde îi ascundea mama lor grijulie, de căţei graşi cu picioare scurte şi codiţă veselă, de iezi jucăuşi căţărându-ni-se în spate, de zbor săgetat negru de rândunică cu coada în furculiţă aşteptată cu ciocurile deschise de pui în cuiburi zidite măiastru deasupra uşii din verandă, sau sub streaşina grajdului, de Dunărea tulbure pe malul căreia sălcii umbroase-şi apleacă creanga până sărută apa.

De flori aurii de tei mi-e dor, de claca gureşă la tecuit de făsui, de mere verzi de sân’Petru, de pere tari , de caise cu puf auriu,  de cărţile copilăriei, de uliţa cu râsete vesele de copii şi picioare neobosite alergând după minge sau după cărăbuşi cu aripi verzi în prag de seară, de porumb cu dinţi de lapte fiert în oale pântecoase, sau copt în spuza focului aprins în mijlocul drumului să alunge tânţarii şi să însoţească poveştile şi jocurile copilăriei, de cântatul greierilor la lumina lunii şi strălucirea milioanelor de stele ale cerului inalt.

Mi-e dor să râdem isteric speriaţi de câte un liliac orbit de lumina crudă a flăcărilor, de teamă să nu cumva să ni se încurce în păr. Auzisem noi că nu-l mai poţi scoate de acolo decât cu foarfeca  şi ne vedeam veşnic pleata ciuntită strâmb în funcţie de gheruţele ascuţite încurcate în el.

Mi-e dor de vacanţă, de mine, de o viaţă tihnită demult apusă, de bunicii mei care nu mai sunt, de o lume ce-a dispărut odată cu copiii din noi, de vigoarea şi curăţenia copilăriei fără nici o grijă. Totul e viu în cămara sufletului şi mă îmbie cu soarele verii şi tinereţea să mă întorc mereu în locuri ce mi-au fost cândva atât de dragi. Nu mai sunt nici copiii uliţei, nici focurile în răscruci, nici tihna de odinioară, mai e doar bolta de vie, la umbra căreia încă mai punem masa şi rândunici negre cu coada-n furculiţă şi pui golaşi de hrănit şi-un gard bătrân, putrezit de vreme, aplecat sfios spre pământ. Farmecul a rămas ferecat undeva în amintire.

5 comentarii

Din categoria jurnal

Să fim roboti

Aripi străvezii

Să fim roboţi. Să ne scoatem inimile din piept şi să le întindem pe sfoară la soare, iar soarele să le usuce iască, până nu mai rămâne în ele nici un strop de sânge. Apoi, uscate bine, să le punem cheiţă, să o învârtim bine şi să le înapoiem pieptului, Să bată tic-tac, tic-tac, tic-tac, măsurând trecerea timpului egal şi imparţial, fără nici o emoţie, fără nici o durere. Simple ceasuri umblătoare. O secundă, două, trei, şaizeci de secunde. Uite, o luăm de la capăt, e gata minutul, apoi ora, ziua, luna, viaţa! Să muncim, să dăm totul fără să avem nevoie decât de câteva secunde în care să ne întoarcem ceasul inimii cu cheiţa.

Nici creierul nu ne-ar mai trebui tot. Am folosi eficient doar partea utilă, cea practică, cealaltă, devenită balast ar dispărea încet încet, făcând loc în craniile altfel prea ticsite. Creierul s-ar destinde, s-ar netezi şi…

Vezi articolul original 562 de cuvinte mai mult

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Plânge toamna peste flori de tei

A fost o vară în care credeam că nu ne mai putem redresa. Că drumul vieții ni se va frânge curând și noi va trebui să mergem mai departe singuri, împrăștiați pe drumuri necunoscute, trunchi fără rădăcini și căpătâi. Desțeleneam grădina de prea mult timp uitată și-i udam pământul cu lacrimi. Uitase de bogăția și binefacerea lor, le primea însetată, cu pământul uscat ars de arșița soarelui și rădăcinile buruienilor.

Între ele un puiet firav cu două trunchiuri ridica timid capul. Tremura. Se temea de ochii noștri orbi și de mâinile ce smulgeau fără cruțare tot. Lui îi fusese bine printre buruieni până atunci, îl apăraseră de soare, îl susținuseră când vânturi furioase se abătuseră asupra lui și-l ajutaseră să simtă căldura soarelui și al doilea an. Erau cumva familia lui. Mi-a plăcut tremurul lui uşor, respira viaţă, dădea speranţă. Şi l-am oprit de frate-meu când a vrut să-l smulgă. Tata a adus un arac să-l ajute să rămână şi să crească drept. Şi a crescut ca voinicii din poveste, într-un an cât alţii în zece. A supravieţuit şi s-a ridicat rapid o mândreţe de tei fremătător, umbrind cu coroana lui bogată jumătate de curte.

Rădăcinile noastre au rămas întregi atunci. Teiu-şi scutură floarea şi-mbată cu miros jumătate de uliţă în fiecare an, aşteptându-ne să-i culegem parfumul de aur binefăcător. Acum un an un fulger l-a săgetat din creştetul lui dublu până-n rădăcină. Un geamăn a murit. A rămas din el un ciot înnegrit să-i ţină companie falnicului supravieţuitor aplecat uşor peste poartă. Crescuseră aşa, unul aplecat puţin spre stânga, celălalt spre dreapta, să nu-şi încurce unul altuia destinul. Doar vârfurile pereche se ridicau semeţe drepte în văzduh. A rămas doar cel de dreapta să salute cerul şi acesta şi-a întins coroana îmbrăţişând şi văzduhul celuilalt. Să nu se simtă orfan. Şi-mbracă cu parfum văzduhul tot, ca şi cum ar fi încă doi într-o rădăcină. Cu încredere şi speranţă.

Există un sat în munţii noştri în care oamenii se spovedesc copacilor. Se şterg frumos pe picioare, intră în pădure, ridică ochii şi-i fac roată împrejur. Un copac freamătă atunci şi-şi alege un om. Omul se aşează lângă trunchiul drept şi frunzele-i şoptesc descântece. Îl botează în verde crud pe albastru limpede, înalt. Oasele se odihnesc, muşchii se relaxează şi copacul ridică uşor povara prea grea de pe umerii muritorului ales. Îi dă răgaz să respire şi-l îndeamnă să vorbească. Muritorul vorbeşte. „Am greşit, părinte şi gânduri negre mă apasă. Păsări cu ciocuri pline de sânge îmi dau târcoale şi se înfruptă din carnea mea, din inima mea sângerândă. Iau câte o halcă de carne, zboară şi-o sfâşie departe, pe stânci, mie îmi lasă doar rana grea, adâncă. Ciocul însângerat hrăneşte pui de vulturi, eu rămân să mă târăsc pe pământ, să-mi amestec lacrimile în tărâna drumului cu paşi şovăitori. Ajută-mă părinte!” Copacul îşi scutură frunzele şi freamătă o rugăciune. Dumnezeu ascultă rugăciunile şi le împlineşte.

Copacii sunt curaţi, cresc greu. Văd multe şi adună toate durerile anului în frunzele lor. Apoi le leapădă pământului, se purifică în zăpezi imaculate şi din geruri înţepătoare adună putere să poată curăţa durerile şi păcatele lumii şi în primăvara viitoare. Au timp să adune înţelepciune şi ştiu să asculte şi să tacă. Văd şi închid în frunzele lor tot ce au văzut, nu lasă ochii altor muritori să vadă ce nu e de văzut. Dragostea o ocroteşte, aşa că omul ales îi încredinţează lui totul. Prima iubire,  frământarea şi întregirea corpurilor iubite şi dorite, naşterea, viaţa, lacrima, durerea, bucuria, moartea. Când i se naşte pruncul, omul vine şi-l încredinţează copacului întru botez în Domnul. Cine altcineva poate atinge cu vârful lui picioarele lui Dumnezeu în înaltul cerului? Copacul învăluie cald trupul micuţ cu sufletul cocon în el şi-l înalţă la cer, să sărute cu smerenie picioarele Tatălui. Iar Tatăl, mulţumit binecuvântează începutul de viaţă. Există un sat în România în care Dumnezeu binecuvântează între cer şi pământ toţi oamenii. Cu pădurea. Fiecare om se spovedeşte unui copac ce-i ocroteşte cu coroana lui toată viaţa. Iar oamenii merg curaţi prin lume, în lumină, cu sufletele uşoare.

Acum ne plâng lacrimi reci pe floare de tei cu parfum de aur. Cerul se răzbună pe nerecunoştinţa noastră. De acum copiii nu mai vor botezul cerului, vor să vadă doar reflexia lui în piscine artificiale unde să ajungă cu maşini scumpe, poluante. Copiii celor ce conduc destinul României nu vor să mai vadă pădurea. Nici măcar copacii. Vor să rămână superficiali, carcase goale şi putrede, lipsite de conţinut. Fără creier, fără inimi de vindecat, fără suflete de înălţat la cer. Iar părinţii lor vor bani. Hârtii fără valoare, ochi de draci bucuroşi să distrugă. Hoteluri, masaje, şosele pe care maşinile să zboare. Vor să găzduiască toată mizeria umană în schimbul strălucirii acestor ochi. Dumnezeu, mâniat, trimite zăpezi în miez de vară şi cerul plânge rece peste floare de tei. Anotimpurile umblă bezmetice din colţ în colţ, lovindu-se, amestecându-se, nemaigăsindu-şi rostul şi locul. Pădurile îşi freamătă coroana şi-şi apleacă vârfurile sub furtuni şi tac. Nu mai au rugăciuni de înălţat la cer. Oameni fără speranţă, când aţi uitat în drumul vostru grăbit către moarte să vă opriţi să respiraţi adânc? Doar teii se străduiesc să vă numere bătăile inimii! Tic-tac, tic-tac, tic-tac… regulat, cu incredere, cu putere ca ceasurile elveţiene programate să trăiască o viaţă, două, trei. Voi nu simţiţi că puterea inimilor scade?

8 comentarii

Din categoria jurnal

Până când?

Scriu. Cu revoltă şi furie, scriu.

Cu mulţi ani în urmă pe uliţa noastră s-a mutat o familie de rudari. Oamenii i-au primit cu naturaleţe, ca pe toţi noii veniţi. În satul meu nu s-au făcut niciodată diferenţe în funcţie de rasă, etnie, situaţie materială. Erau săraci, rufoşi, murdari şi aveau o liotă de copii mărunţei. Mai cereau pe la vecini ba una ba alta, oamenii îi ajutau. Îi mai chemau la muncile câmpului până s-au prins că odată ce-i bagi în curte dispare ba una ba alta din gospodărie şi treaba pe care o fac e de mântuială. Atunci au început să-şi păzească mai bine avutul, deşi nu totdeauna reuşeau.

Părinţii mei au rămas singuri la un moment dat, când şi fratele meu a plecat să-şi urmeze drumul vieţii în funcţie de serviciu. Se gospodăresc cu pot şi pot spune că în ciuda vârstei au o gospodărie mai frumoasă decât familii mai tinere şi mai în putere. Într-o vară, când fratele meu şi-a luat câteva zile de concediu şi a mers să-i mai ajute, cum a intrat în curte s-a trezit la poartă cu unul din puradeii acestei noi familii vecine.

– Aloooo! Domnu!

– Ce e mă ţâcă? Al cui eşti!

_ Domnu’, sunt copilul lui Milu, stau colo, în casa aia. M-a trimis mama să-mi dai curca că a zburat în curtea voastră.

_ Care curcă, mă? Când a zburat?

– Înainte de a veni matale, nene…. Uite-o aia e, aia cu pene negre. Dă-mi-o nenea, că mă bate mama dacă nu mă duc cu ea acasă, că eu trebuia să am grijă de ele!

Murdar, rufos, cu lacrimi mari ce săpau şanţuri în mizeria de pe obrajii pe care îi ştergea din când în când cu mâneca unei cămăşi prea mari pentru el, puiul de rudar îţi provoca mila.

– Bine mă, vino încoa s-o prindem s-o duci mă-tii!

Imediat a sărit boracul şi au prins nevinovata curcă pe loc. A luat-o sub braţ şi dus a fost, parcă îi pusese cineva foc sub tălpi.

Seara, când mama s-a întorsc de la câmp, ia curca de unde nu-i. Le-a chemat, le-a numărat şi răsnumărat, a căutat-o, nimic.

– Ai, Titi, mamă, nu ai văzut o curcă cu pene negre când ai venit?

– Ba da, am văzut-o! Era a lui Milu rudaru’, a venit fiu-său şi i-am dat-o!

– Fi-ţ-ar făcutul al naiba, maică! Dăduşi curca din bătătură! Eu de unde o mai scot acum? Nu puteai să aştepţi să venim acasă? De unde ştiai tu că nu e a noastră?

– Păi dacă a venit plângând la poartă şi a cerut-o?

S-a dus mama la rudari la poartă să-şi ceară curca. Rudăreasa a început să urle, să-şi smulgă părul şi să se jure pe toţi zeii lor hoţi că ea nu ştie nimic. Lângă gard o mână de pene ude aduceau aminte de ce fusese dimineaţă curca noastră cu pene negre. O băgaseră în oală deja, dar nu recunosc nici în ziua de azi că au furat-o. Normal, o dăduse frate-meu de bună voie.

La ceva timp, verişorul meu şi-a trimis copiii mărunţi să cumpere pâine. Le-a dat bani potriviţi, copiii s-au luat de mână şi au plecat la magazin. Numai că pe drum s-au întâlnit cu şleata de rudăruşi rufoşi care i-au înconjurat, i-au bătut şi le-au furat banii. S-au întors copiii plângând acasă. Văru-meu i-a luat de mână să-l ducă să-i arate cine i-a bătut. L-au dus. Rudăreii stăteau strânşi ciopor în mijlocul trotuarului. Văru-meu l-a luat de braţ pe cel mai răsărit din ei, ameninţându-l că-l duce la poliţie. Rudarul s-a tot sucit şi răsucit, până l-a făcut pe bărbat să-l scape din mână. Scăpat din strânsoare a sărit în stradă, în faţa unui tir şi acolo a rămas. Văru-meu are şi acum imaginea puradelului strivit de tir şi mâna lui neputincioasă ce nu a reuşit să-l mai prindă. S-a adunat atunci tot clanul ţigănesc pe el şi l-au ameninţat că o să-i omoare copiii, drept pedeapsă că din cauza lui a murit puradelul lor. Din cauza lui, că-l prinsese furând şi voia să-l ducă la poliţie, nu din cauza lor, că-l învăţaseră să fure. Văru-meu a fost nevoit să-şi ia familia şi să plece din sat, rudarii s-ar fi ţinut de cuvânt.

Tatăl meu are câţiva ari  în cel mai mănos loc din lunca Dunării. Anul trecut pe o parte din acest pământ a pus lucernă, pe cealaltă porumb. Nu mică i-a fost mirarea când pe timpul ăsta, mergând cu căruţa plină de oameni la prăşit de porumb, a găsit toată lucerna cosită şi rudarul în mijlocul ei, cu căruţa încărcată, s-o ducă acasă. Băgase rudarul cositoarea mecanică ca pe moşia lui tac-su. S-a dus tata imediat la poliţie şi dacă nu avea martori, nimeni nu l-ar fi băgat în seamă. Până seara a tot alergat de la poliţie la primărie şi înapoi. Ba să-l prindă în flagrant, ba să adune probe, ba să facă reclamaţie scrisă, ba să cheme EL, păgubitul reprezentantul primăriei, să-l ducă la faţa locului, să-i facă proces verbal de constatare a pagubei. Autorităţile au luat dosarul întocmit de tata şi l-au sfătuit să cadă la pace cu rudarul, ca să recupereze ceva din pagubă. Îl urmăreau demult pe hoţul ăsta, dar nu reuşeau să-l prindă. Normal, din biroul poliţiei nu poţi prinde hoţi, doar nu sunt proşti să-ţi vină singuri la fereastră să se predea.

Între timp satul meu s-a umplut de rudari. Au tot venit şi s-au aşezat acolo, în satul în care lumea nu face diferenţe în funcţie de etnie, rasă, stare materială. Când nu au mai avut de ales, au început să muncească, să poată supravieţui. Bătrânii au rămas acasă să crească puradei, tinerii au plecat aiurea prin lume… la furat. Din ce au câştigat au venit, au dărâmat casele de patrimoniu pe care au pus mâna şi şi-au ridicat buncăre de beton şi bca, cu turnuleţe sau fără, după buna tradiţie ţigănească. Ei trăiesc în legea lor, respectă doar reguli proprii, răspund doar în faţa propriilor judecători. Şi fură pe unde ajung, prin lume. Acasă nu prea mai au ce, au ajuns mai bogaţi decât amărâţii de rumâni care muncesc ca vai de ei palma aia nenorocită de pământ din dotare.

Când merg în concedii afară, românii trebuie să se ascundă, să nu afle ţiganii că sunt români. Îi recunosc din depărtare şi tac ca peştii în preajma lor, să nu cumva săse prindă conaţionalii că sunt de-ai lor. Pentru că primii de la care fură sunt ai noştri. Îi ascultă cum vorbesc tare şi se laudă în română cu furăciunile de peste zi şi an şi cu averea pe care au adunat-o în ţară din cerşetorie şi furt şi tac. Cui să spună? Toată lumea ia apărarea minoritarilor, sunt consideraţi discriminaţi, se consideră că românul -prost- nu ştie cum să integreze această minoritate amărâtă şi bătută de soartă. Românul trebuie să plece capul şi să accepte resemnat stigmatul pe care i l-au pus în frunte aceşti „nedreptăţiţi”.

Sunt doar câteva exemple. De la un timp au început să se sature şi străinii de furăciunile lor. Şi să îşi facă dreptate singuri, după vechea lege a Talionului. Pentru că autorităţile din toată lumea sunt ca hipnotizate. Există legi pentru noi, ceilalţi, pentru ei nu. Ei pot vinde la colţ de stradă produsele furate fără ca nimeni să-i întrebe de sănătate şi provenineţă, pot fura din genţi, portofele, maşini, case şi nimeni să nu-i recunoască, pot să-ţi dea în cap cu bâte şi topoare pe stradă şi să nu răspundă pentru faptele lor. Şi dacă ajung la închisoare nimeni nu are voie să se atingă de un fir de păr de pe corpul lor. Aşa mai capătă ceva notorietate, au cu ce se lăuda, un motiv în plus să te temi de ei. „Eu am făcut şi puşcărie, bă, mă întorc cu fruntea sus acolo, dar tot bag cuţitu’ în tine! Că eu trăiesc bine în închisoare şi scap, tu mori, ghiolbanule!” Pot face orice, la adăpostul ţipetelor isterice ale etniei discriminate. Omul de rând nu-i mai poate suporta niciunde şi când se răzbună, lideri de guverne şi de state urlă ca din gură de şarpe şi cer pedepse capitale pentru agresori. Până când va domina epoca hoţilor şi terorii?

15 comentarii

Din categoria Cotidian

A început bac-ul, e timpul perlelor!

  • „Nici nu ştiu care e treaba cu războiaele cu turci ruşi şi nemţi că ieu tot aud că unguri e obraznici şi ne fac probleme”
  • „Dacă nu era Mihai Viteazu să facă el România cu mânuţele lui cum l-a tăiat capu, şi bine la tăiat,  nu aveau ăştia ce să fure azi”
  • ‘Ştefan cel Mare a bătut cel mai mulţi turci, era spaima Imperiului Austro-Otoman. A avut vreo 50 de războaie cu ei şi a fost 50-0. Numai când îl vedeau ăia şi deja începea să le sune apa în cap”
  • „Comuniştii erau terorişti, nu dădeau internet la oameni. Ei se bătea cu americanii, care lea dat la temelie, că avea mai multe bombe atomice”
  • „Statul român s-a născut pe cadavrele oamenilor simpli, ca mine şi ca tine, care au murit ca să avem noi unde să mergem azi la mall şi să spunem că România e o ţară de… mă scuzaţi puncte puncte”
  • „Sau bătut ani mulţi în al doilea război mondial şi sa-u mai şi săturat. Şi au zis să facă pace şi au puso diun tratat. Adio război”
  • „Uniunea Sovietică era un fel de Rusia de acum, mai măricică. Ea avea Armata Roşie, care era câtă frunză câtă iarbă, vorba poetului, iar noi otrăveam fântânile, ca să moară ei de sete înainte să ne arunce bombe în cap”
  • „Hoţomanii din Imperiul Otoman au belit Ţara Românească de tot ce avea ea mai de preţ. Aur, carne, copii tineri pe care îi furau şi îi învăţau să fie hoţomani de mici”
  • „România a trecut prin „criza orientală” la mijlocul secolului XIX pentru că a fost invadată de mici, bere şi manele din Turcia, care a vrut să termine cu România. Numai că românii nu sa împotrivit şi au câştigat războiu”
  • „România era implicată în tot felul de relaţii internaţionale aiurea prin lume cu diverşi dubioşi. Asta nu era bine, deoarece îşi bătea toţi joc de ea ca şi acuma”

Fără comentarii de prisos. Nici de râs nu prea este…. sau poate da, poate că ar trebui să privim cu detaşare această degradare a creierului uman. Se încheie probabil un ciclu al evoluţiei umanităţii şi cei ce vin de acum înainte trebuie să fie suficient de idioţi încât să ia drept normal  tot ce li se va întâmpla.

Sau cu aşa modele de viaţă, nu ne putem aştepta la altceva?

 

  • Eu il iubesc pe Radu Mazare, pentru ca e baiat de viata si e foarte bun in politica. A dus fetele la vot in costum de baie si face Invierea pe plaja. L-am prins odata in club ametit si a dat noroc cu mine, nu s-a jenat.
  • N-am model ca nu prea citesc. O sa am pana in sesiunea de toamna. Dar cred ca dati alt subiect.
  • Am un var carciumar care este modelul meu. La el la bar vine si primarul si n-are treaba cu SANEPID-ul sau controale. Acum isi face terasa pe faleza. La el sunt numai bucati.
  • Modelul meu este Ilie Nastase, pentru ca nu ii pasa de gura lumii si s-a insurat de multe ori. Cand l-a suparat cineva i-a dat-o la temelie.
  • As vrea sa ajung ca Steve Jobs, cel care a descoperit telefonul mobil (nu dau nume) si tableta. Pentru ca a fost inteligent si insistent a facut miliarde de dolari. Pacat ca a murit tanar, eu voi merge mai des pe la doctor. Si poate voi face si eu descoperiri importante, sunt pasionata de tehnologie.
  • Eu il admir cel mai mult pe LOUIS AMSTRONG, primul om care a pasit pe luna. A avut curaj, pentru ca racheta putea sa explodeze cu o bomba pusa de rusi. De atunci, cand fac ceva important zis ca e un pas mare pentru mine. Dar daca pasul a fost facut intr-un studio de filmat, cum spun unii, nu-l mai vreau ca model.
  • Eu il aleg pe Nelson Mandela pentru ca mi-a placut filmul cu Morgan Freeman. El a spus ca inchisoarea nu e asa rea, daca dupa aia scapi si esti fericit. Pacat ca am inteles ca moare.
  • Modelul meu este tatal meu care este preot la parohia mare din centru. Il asculta toata lumea, are un program lejer si venituri bune. Imi plac si Papa Paul si Patriarhul, care fac biserici mari si oamenii sunt fericiti.
  • Modelul meu de viata sunt eu insumi, lucrez ca ospatar la MAI si sunt foarte mandru. la ora 8 incepe nebunia, cu cafele, ceaiuri si de mancare la majoritatea din unitate.

 

Adevărul e că proşti au fost dintotdeauna şi parcă toţi erau la fel, chiar dacă educaţia era alta.

4 comentarii

Din categoria Cotidian

Azi, când teiu-şi scutură floarea

Poate că a avut premoniţii, prea des a vorbit cu atâta regret de floare de tei şi linişti de seară. Poate că pe mulţi a incomodat de au ajuns să se răzbune atât de sadic, tratându-l de o boală pe care nu o avea, până l-au redus la tăcere. Au trecut de atunci 125 de ani. Fizic, l-au redus la tăcere, l-au făcut pământ. Nu s-au gândit că verbul lui la rămâne atât de viu şi actual peste ani şi ani. Nu s-au gândit că adevărul atât de bine ascuns în vreme va ieși la iveală oricum, chiar dacă i-au trebuit o sută de ani pentru asta. Nimic în lumea asta nu se pierde, geniul cu atât mai puțin. Detractori încă mai sunt, că la geniul lui muți au aspirat, neputincioși. El îi aude și-i privește de acolo, din patul lui de ramuri, nemuritor și rece. Nu ştiu câte capodopere ar mai fi născut geniul lui dacă viaţa nu i-ar fi fost atât de crud curmată. Ştiu doar că perfecţiunea există şi unul din numele ei e Eminescu.

Iar când voi fi pământ,
În liniştea serii,
Săpaţi-mi un mormânt
La marginea mării.

Nu voi sicriu bogat,
Podoabe şi flamuri,
Ci-mi împletiţi un pat
Din veştede ramuri.

Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Să am un cer senin
Pe-adâncile ape.

S-aud cum blânde cad
Izvoarele-ntruna,
Pe vârfuri lungi de brad
Alunece luna.

S-aud pe valuri vânt,
Din munte talanga,
Deasupra-mi teiul sfânt
Să-şi scuture creanga.

Şi cum n-oi suferi
De-atuncea-nainte,
Cu flori m-or troieni
Aduceri aminte.

Şi cum va înceta
Al inimii zbucium,
Ce dulce-mi va suna
Cântarea de bucium!

Vor arde-n preajma mea
Luminile-n dealuri,
Izbind s-or frământa
Eternele valuri

Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Ci codrul vânt să dea
Frunzişului veşted.

Luceferii de foc
Privi-vor din cetini
Mormânt făr’ de noroc
Şi fără prieteni.

Scrie un comentariu

Din categoria Gând răzleţ

Când oamenii (nu) gândesc

După evenimentele ce-au însângerat Crăciunul în 1989 şi care lăsaseră oamenilor satului senzaţia că nimic nu mai e sigur pe lumea asta, s-a trezit în ei dorinţa de a o lua viaţa de la capătul unde o lăsaseră când a venit peste ei colectivizarea, ca un tăvălug. Cum a dat firul ierbii s-au grăbit să revendice fiecare ce deţinuse înainte, bunurile cu care se înscriseseră în cooperativă. Au pus mână de la mână şi au golit grajdurile asociaţiei. A luat fiecare ce-a putut: ba doi viţei, ba o vacă de lapte, un porc, 20-30 de cărămizi, un tractor… numai lucruri folositoare la casa omului. Când au terminat, sediul asociaţiei şi al CAP-ului arătau ca după trecerea unui roi de lăcuste.  Oamenii voiau mult acasă, că aşa se începe o viaţă nouă, nu o poţi lua de la capăt doar cu ce ai avut tu, e nevoie şi de ceva de furat, eventual…

După ce au devastat sedii, grajduri şi parc auto, s-au răzbunat pe sistemul de irigatii. Şi canalele au rămas fără dale, staţiile fără pompe, iar ţevile de aluminiu au ajuns la fier vechi, prin gospodăriile ţăranilor, să sprijine câte o căpiţă de fân sau să adăpostească familii întreg de şobolani aşteptând să vină şi pentru ele zile mai bune.  Când a venit vara cu seceta, ar fi udat , dar cu ce s-o mai faci? Aşa că nu au mai udat. Au aşteptat să ude Dumnezeu şi au adunat de pe câmp ce le-a lăsat natura. Dar ei au muncit cu sârg! Unul nu şi-a lăsat petecul de pământ necultivat, deşi erau toate puse cam alandala, după cum l-a dus capul pe fiecare. Era primul an în care oamenii se simţeau din nou stăpâni pe pământurile lor şi nimeni nu-i spune românului ce să facă el la el acasă! Şi-au refăcut grădinile în marginea satului şi au aşteptat mai mult sau mai puţin răbdători să apuce pârâul să ude. Uneori s-au mai bătut pe apă, şi-au mai împărţit pumni, înjurături, dar s-au înţeles până la urmă. Şi-au pus din nou vii pe dealuri, cu soiuri din bătrâni, chiar dacă cele ale gostatului rămâneau nemuncite cu toţi strugurii lor din soiuri nobile. Când au început să scoată cât să facă un butoi de vin s-au simţit importanţi, erau cineva! Ei, de acum se puteau numi cu adevărat gospodari, cum ştiau ei de odinioară, din copilărie.

La un moment dat, statul s-a gândit să le dea înapoi şi pădurile. Fiecare avusese pe vremuri câte un petec de pădure pe care bătrânii trudiseră să planteze copaci de care să se folosească peste ani.  Aşa erau bătrânii pe vremuri… vorbă puţină, muncă multă. Ce rămânea în urmă se vedea, nu ce prostii scoteai din gură. Şi-au vrut fiecare înapoi doar petecul lui de pădure. Ăla din bătrâni, nu altul unde copacii nu erau atât de buni şi de drepţi, iar lemnul era de proastă calitate. Până la urmă toţi au fost mulţumiţi. Mulţumire ce nu a ţinut decât până când primul reîmproprietărit a intrat cu drujba şi a doborât la rând copacii. Tot a pus jos, într-o săptămână. Păi să se bată cu hoţii de lemne? Să-şi cumpere puşcă ca să facă treaba ocolului silvic, sau să se uite cu ochii cum îi vinde pădurarul lemnele? Pădurea o primiseră înapoi, dar statul, hoţ, îi lăsase cu ochii în soare să se descurce singuri mai departe. Şi organizarea e grea, nu e treabă de ţăran român, mândru şi încrezut. Aşa că a plecat tot satul la tăiat pădurea. Şi au tăiat, au tot tăiat, iar lemnele le-au stivuit prin curţi şi pe lângă garduri, să le fie sub ochi, la îndemână. În loc nu au mai pus nimic. Cine avea timp să smulgă rădăcini şi să reîmpădurească? A creşte lăstărişul din rădăcinile rămase. Vorba aia cum pomul nu trebuie interpretată aşa, pe spaţii mari.

După aceea au venit călduri nimicitoare. Şi secetă ani întregi, din primăvară până în toamnă. Semănau oamenii dar nu ştiau dacă vor şi scoate măcar cât au pus în pământ. Din când în când se mai mânia Dumnezeu şi mai trimitea câte o furtună care le smulgea ţiglele de pe casă, le culca copacii drumului la pământ şi vărsa fulgere chiar în mijlocul satului. Urgie cu piatră mare care le distrugea toată muncă în câteva minute. Plângeau şi ridicau ochii la cer, ce să facă? Erau neputincioşi în faţa lui Dumnezeu. Mai murea câte unul trăznit, îl mai îngropau şi mai evocau pe la pomeni vremuri demult apuse, poveşti din vechi despre cum se mai întâmplase odată demult, când erau bunicii lor tineri, cam ca acum. Viaţa mergea mai departe nepăsătoare. Dacă le spuneai că ei sunt de vină pentru ceea ce li se întâmplă, că şi-au bătut joc de natură, te priveau de sus, te înjurau printre dinţi şi-ţi aruncau în faţă un Taci mă mucosule din gură, ce ştii tu?! V-aţi trezit toţi deştepţi, când voi habar nu aveţi să ţineţi sapa în mână! Nici mucii de nas nu ţi-i i-au şters şi vii să ne dai nouă lecţii! Băi, ţâcă, când te-oi vedea dimineaţa la 5 pe câmp la prăşit să vorbeşti, până atunci vezi-ţi de treaba ta că agricultura nu o faci cu o sută de şcoli cum credeţi voi!  Tăceai, ce să faci, erai un mucos.

Şi noi am rămas mucoşi, pe când alţii mai deştepţi, s-au prins la timp cum stă treaba şi cu statul român şi cu ţăranii. Şi s-au îmbogăţit din furat. Întâi cu căruţa, apoi cu camionul, pe urmă cu acte în regulă, au trecut la defrişări masive. Au trecut ani şi pădurile încă dispar cu o viteză ameţitoare.

Zilele trecute nişte aleşi ai poporului, proprietari de pădure, s-au gândit că nu e suficient de rapid ritmul în care dispar pădurile, că legea este prea restrictivă şi pedepsele prea mari pentru cei ce pică în mâinile procurorilor. Că ar câştiga mai mult dacă s-ar liberaliza defrişările. Uite aşa: fiecare să-şi taie pădurea când vrea, fără să mai dea socoteală nimănui. Ca atunci, în anii ’90. Da, e adevărat că şi acum se defrişează masiv, dar una e să stai cu frica în sân şi să ai coşmaruri cu mascaţi şi DNA şi alta e să tai responsabil, sistematic, la adăpostul legii.  Păi ce, copiii mai vor acum să intre la umbră în pădure să culeagă floricele şi să asculte tril de ciocârlii? Nu, dragii mei! Copiii vor să stea la soare, la piscină, să meargă la spa, la discotecă, să asculte manele şi să privească piţipoance dând din fund pe boxe, să conducă maşini tari şi să spargă bani în cazinouri. Pentru ce le-ar mai trebui românilor păduri? Turiştii nu vin în România să se plimbe prin codri seculari. Şi dacă o fac nu-ţi plătesc ţie, mare apropitar, taxă de intrare în pădure de sute sau mii de euro. Pe ăştia îi lasă la hotelurilor şmecherilor iar ţie îţi calcă proprietatea gratis şi te lasă cu buza umflată să visezi cum ar fi şă fii şi tu miliardar în topul ăla deştept…  Să nu veniţi cu motive de alea de doi bani cu ecologie, mediu, strat de ozon, încălzire globală. Vax, bă! Care proprietar va trăi sute de ani până se va alege praful de planeta asta? Şi dacă tot mor, ce să le mai pese lor ce aer o să respire ăia de s-or naşte atunci? Să fie deştepţi şi să înveţe să trăiască cu dioxid de carbon, că doar de aia evoluează ştiinţa!

2 comentarii

Din categoria Cotidian

Inegalabili -Sorescu, Tudor Gheorghe…

Că tot e cald, vineri, e vară şi mi-e tare dor de acasă. Poezia ca o zi însorită de vară pe nisipurile copilăriei mele. Spusă de o voce ce-mi dă fiori de câte ori o aud.

În fiecare seara
Strâng de prin vecini
Toate scaunele disponibile
si le citesc versuri.
Scaunele sunt foarte receptive
La poezie,
Daca stii cum sa le asezi.
De aceea
Eu ma emotionez,
si timp de câteva ore
Le povestesc
Ce frumos a murit sufletul meu
Peste zi.
Întâlnirile noastre
Sunt de obicei sobre,
Fara entuziasme
De prisos.
În orice caz,
Înseamna ca fiecare
Ne-am facut datoria,
si putem merge
Mai departe.

Să aveţi o zi de vineri, 13 iunie, liniştită şi frumoasă ca aceşti oameni simpli.

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal

Vara cu miesme

Am o slăbiciune pentru femeile cochete, cele  care şi-au asumat vârsta fără să-şi pună cenuşă în cap, fără să recurgă la artificii pentru a arăta mai tinere decât sunt, dar nici nu s-au complăcut într-o delăsare murdară, sub pretextul vârstei. Aşa cum îmi plac bătrânele de la ţară, care nu au recurs niciodată la un artificiu care să le înfrumuseţeze mai mult decât le-a înzestrat Dumnezeu. Femeile care îşi poartă cu mândrie ridurile şi mâinile muncite, care ştiu alina suflete de copii, chiar dacă mângâierea lor e aspră de cele mai multe ori şi are pământul impregnat în palme.

Mi-am iubit şi admirat necondiţionat bunicile. Una mică, slabă şi adusă de spate, cu ochi albaştri ca cerul senin în cea mai frumoasă zi de primăvară, cu faţa pe ale cărei riduri descriam hărţi pentru comorile sufleteşti cu degetele copilăriei. Nu mio puteam închipui fără ridurile ei adânci în care viaţa săpase toate necazurile şi toate bucuriile. Hainele-i erau tot timpul prea largi şi prea negre, le purta cu încăpăţânare aşa de când îşi îngropase odată cu prima fiică jumătate din fiinţă. Cealaltă masivă, cu şolduri mari, feminine, ce tremurau de câte ori punea pasul, cu fustele ei de bumbac totdeauna alb înflorat prinse cu şnur în talie, cu ochi un pic saşii şi obraz de o claritate şi o fineţe înfiorătoare. Nu-mi pot închipui cum ar fi fost copilăria mea fără frumuseţea lor pe care nu au adăugat niciodată decât apă limpede de fântână şi săpun. Miroseau a flori de câmp, a levănţică, busuioc şi mentă şi hainele lor spălate cu săpun de casă şi uscate pe sârmă la aer  nu purtau niciodată mirosul greu pe care îl emană hainele orăşencelor în mijlocul cărora trăiesc.

În Bucureşti a venit vara şi în mijloacele de transport în comun  supra-aglomerate şi prost aerisite mirosul e pestilenţial. Bine, acelaşi miros este şi pe stradă când treci pe lângă un astfel de exemplar, şi în magazine, hipermarcheturi, instituţii publice. Bătrâni ieşiţi la plimbare, tineri plecaţi aiurea cu treburi sau din cine ştie ce alte motive emană miasme demne de cartea recordurilor. Transpiraţie învechită, funduri nespălate, chiloţi împuţiţi, cămăşi şi bluze ce nu au mai văzut apa şi săpunul de prea mult timp. Deasupra acestui tablou feţele acre şi nesimţile ale purtătorilor de miasme. Veşnic nemulţumiţi că tineretul din jur nu-i respectă la adevărata valoare pe ei, cei care au construit cu mâinile lor societatea asta perfectă în care trăim. Ei, cei care încă fac eforturi supraomeneşti să ne păstreze mediul curat, refuzând cu încăpăţânare să folosească apa şi săpunul, că de, toate costă şi consumul lor poluează.

Da, am ajuns la concluzia că protecţia mediului este scopul primordial în viaţa acestor oameni. Îşi păstrează cu obstinaţie şi încăpăţânare mirosurile originale de maimuţe proaspăt coborâte din copaci şi nu vor sub nici o formă să renunţe la ele, oricâţi oameni ar pica ca muştele ucişi de miazmele lor. Apa e scumpă, săpunul s-o găsi el pe toate drumurile, o fi el cu tot felul de arome, dar dacă foloseşti prea mult poluezi. Unde nu mai pui că îţi pierzi mirosul tău autentic şi nu mai ştie restul haitei unde să te găsească! Te pierzi în anonimat, nu te mai înjură nici o sclifosită din asta care-şi strâmbă nasul şi-şi ţine respiraţia când trece pe lângă tine, nu mai ai satisfacţia că ai stricat ziua nimănui!În lumea lor chiar cred că se oferă premii celor care ucid cât mai multă populaţie în jur. De asta îi şi întâlneşti pretutindeni! La piaţă, pe stradă, la orice oră în tramvaie, trolee, autobuze.

RATB-ul şi Metrorex-ul sunt părtaşi la acest masacru în masă. De cum a dat căldura, la orele la care până şi asfaltul se topeşte sub razele soarelui, pe traseu sunt doar autobuze, trolee şi tramvaie fără aer condiţionat, fără ferestre care să se deschidă suficient cât să poţi respira, veşnic prea pline, pentru că de, traseul e aglomerat şi cu cât sunt mai rare cu atât mai bine.  Geamurile minuscule ce se deschid doar cât să ai senzaţia că totuşi mai iese din dioxidul de carbon expirat de sardinele împuţite dinăuntru sunt făcute special aşa, ca să protejeze fauna preţioasă de curentul de aer extrem de dăunător. Curentul ăla de care se tem toţi, hai că aţi auzit şi voi de el! Metrourile, chiar dacă sunt dotate corespunzător, ţin să facă economie, aşa că aerul niciodată nu e pornit în garnituri, ba de multe ori şi ventilaţia e închisă, că tot se deschid uşile în fiecare staţiile şi e suficient timp să mai intre aer proaspăt cu aromă de mucegai,umezeală şi şobolani.

Afară miroase dumnezeieşte a tei în floare, mâna Maicii Domnului şi trandafiri, dar parfumul lor nu poate acoperi atâtea tone de mizerie umană purtată cu mândrie de sute, mii de exemplare pline de ifose. Ziceţi că mama proştilor e mereu gravidă? Eu aş completa: şi a nespălaţilor, şi a nespălaţilor!! Chiar nu mă miră că natura se răzbună din ce în ce mai des şi trimite pe capul nostru aproape zilnic furtuni şi ploi cu tunete şi fulgere! Exasperată, încearcă ea, săraca, să ne mai spele la propriu, să ne mai cureţe. Trebuie să recunosc însă că oamenii sunt mai puternici, nu-i dau nici o şansă. Şi uite aşa, a venit vara, hai să ne bucurăm de zilele călduroase, că nu se ştie la iarnă cât le vom regreta! Asta dacă nu sucombăm între timp, ucişi pe altarul mizeriei.

8 comentarii

Din categoria Cotidian

Durerea mamelor

Tanti Leana era o femeie incredibil de frumoasă. Cu părul negru-tăciune, piele albă, ochi luminoşi şi zâmbet ce era în stare să spargă orice gheaţă. Până atunci nu o văzusem niciodată plângând. Veselă, plină de viaţă, veşnic cu o glumă pregătită să încălzească atmosfera. O idolatrizam şi pe ea şi pe soţul ei ce nu ştia să se enerveze şi lua viaţa aşa cum era, cu toate ale ei, bucurându-se de orice clipă ca şi cum nimic nu avea de ce să-i tulbure echilibrul interior. Stătusem în casa lor în copilărie, frate-meu acolo se născuse într-o cameră imensă, cu două paturi şi uşă dublă de scândură pe care dacă o deschideai priveai o imensă bucată de sat. Telefonul nostru, printre primele în sat,  le-a adus cea mai cumplită veste pe care o poate primi vreodată un părinte şi i-a ţinut legaţi de el, ca de un colac de salvare mai bine de o jumătate de an.

Făcuseră 3 copii după multe sarcini pierdute cu puţin înainte de termen. Doi supravieţuiau şi erau mândria sufletului lor. O fată adolescentă care se deschisese ca o floare rară purtând pe umeri frumuseţea incredibilă a mamei ei şi un băiat cuminte şi bun în care îşi puneau toate speranţele. Se considerau împliniţi până când fata a început să şchioapete şi să se plângă de dureri din ce în ce mai mari. Un an întreg au mers cu ea din doctor în doctor- la Craiova, la Bucuresti, la Timişoara. Nimeni nu ştia să le spună sigur ce are copila lor. Fata se simţea din ce în ce mai rău şi parcă şi îmbătrânise de la atâtea tratamente fără nici un rezultat şi de la atâtea diagnostice, care mai de care mai hazardant. De la dureri de creştere până la reumatism galopant, tot ce putea fi explicat li s-a explicat, tot ce putea fi tratat s-a tratat, toate variantele s-au epuizat în anul acela fatidic, ce nu voia s-o lase să se bucure de viaţă.

Incertitudinea a durat până în vara următoare, când, îndemnaţi de medicii de la Craiova unde se întorseseră după ce cutreieraseră spitalele din ţară, au dus-o pe fată la băi de nămol, la Techirghiol. Era ultima redută de cucerit, ultima variantă de încercat. Doar tratamentele pentru bătrâni mai puteau ajuta oasele ce îmbătrâneau prea repede, la doar 16 ani. Zile întregi de proceduri chinuitoare, de împachetări cu nămol, de infiltraţii şi tratamente dureroase, nu au adus în starea ei nici o schimbare. Durerile erau constante şi din ce în ce mai mari. Ajunsese să se obişnuiască oarecum cu ele şi să-şi spună că va putea supravieţui aşa, dacă sănătoasă nu o să mai fie niciodată. Visa  cu ochii închişi  întinsă pe un scaun pentru invalizi la zilele bune în care era ca o sfârlează fără nici o grijă şi tăcea din ce în ce mai mult. Într-una din aceste zile i-a ajuns la urechi prima dată zvonul că boala asta de care suferă o va ucide. Infirmierele impresionate de suferinţa ei îşi şopteau undeva în spate, pronunţând un cuvânt ce avea să ne marcheze de atunci tuturor existenţa: cancer. Toată lumea ei s-a năruit şi a tras după ea destinul întregii familii. Seara, când tanti Leana a venit să dea obişnuitul telefon de zi cu zi, au întâmplinat-o o ploaie de lacrimi şi de reproşuri.

„M-ai adus aici să mor şi nu vrei să-mi spui nimic! Ce fel de mamă eşti, când mă laşi să mă chinui aşa şi nu lupţi pentru viaţa mea? Să veniţi să mă luaţi imediat acasă, eu nu mai stau nici un minut aici. Nu o să vă fac pe plac să rămân să mor prin străini!” Am privit la faţa albă din care dispărea orice urmă de viaţă şi la lacrimile mari, cât boabele de struguri ce se prelingeau în tăcere pe obrajii lipsiţi de viaţă. Atunci am crezut că moare şi am început să ţip şi s-o strig, să nu moară lângă mine. Uitase să mai respire, atât de grea i-a fost vestea aceea picată ca un trăznet. Bănuia demult că bine nu poate fi dar nici un moment nu a vrut să creadă că e atât de rău. Simţea că se întâmplă ceva rău dar se agăţa cu disperare de orice speranţă deşartă.„Venim mămică, linişteşte-te.  Nu te lasă mămica să suferi. Să nu mai spui în viaţa ta că o să mori!! Are mama grijă de tine, nu o să se întâmple nici un rău.”

Un click surd, o tăcere plină de lacrimi şi ţipetele mele au încheiat discuţia. Urma calvarul. A doua zi au plecat şi au adus-o acasă. Au urmat zile lungi în care urletele de durere se potoleau doar cu morfină, din ce în ce mai multă morfină. Zile lungi cu zâmbete şi glume prefăcute, cu mâini frânte şi lacrimi amare vărsate la fiecare colţ al casei. O durere ca o sfâşiere a cărnii ce trebuia ascunsă cu grijă şi îndurată până la ultima picătură de sânge. Pentru copilul tău trebuie să fii tare chiar şi atunci când ai accepta bucuros să se deschidă pământul să te înghită de viu,  numai să nu-l vezi suferind. O mamă moare şi învie de şaizeci de ori pe minut, doar pentru a uşura suferinţa copilului, se ridică chiar şi atunci când nimeni nu ar mai găsi putere să respire şi inima nu-i crapă, oricât se roagă să scape astfel de chin. Nimic nu e mai sfâşietor ca durerea ei când se simte neputincioasă în faţa vieţii şi a morţi, a mamei care e obligată să fie acolo când copilul ei moare, să îl vegheze şi să-l încredinţeze pământului.

Am aflat ieri că fata adolescentă a uneia din prietenele mele trece prin acest cumplit coşmar iar mama ei se simte slabă şi neputincioasă în confruntarea cu moartea ce vrea să-i smulgă copilul. Nici o mamă  nu ar trebui să mai treacă prin acest coşmar. E împotriva firii ca pruncii să se ducă înaintea părinţilor. Chiar nu poate nimeni să găsească un leac adevărat pentru acest flagel? Din atâţia cercetărori şi atâţia bani alocaţi descoperirii de noi şi noi medicamente de sinteză, sau pentru modificări genetice care mai rău ne îmbolnăvesc decât să ne ajute să evoluăm, nu se gândeşte nimeni în lumea asta mare să investească în sănătatea copiilor?

Ai grijă, Doamne de mamele eroine, care nu pot muri deşi şi-ar da bucuroase viaţa pentru a-şi salva copiii! Ai milă, Doamne de copiii pe care îi condamni cu boli aşa cumplite, pe care nimeni nu vrea să le vadă vindecate. Ce vină au ei că s-au născut într-o lume murdară şi inconştientă?

 

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal, Uncategorized

Lecţia vieţii

Atunci când Dumnezeu s-a îndurat de mine şi i-a permis mamei să mă aducă în viaţă pe lume, după un travaliu obositor şi uscat se pare că aveam legat de gât un destin pe care nimeni altcineva nu l-a vrut. Am trăit în 47 de ani cât alţii în trei vieţi. Am dat mâna cu moartea de câteva ori, am tânjit după dragostea pe care soarta nu mi-a scos-o în cale, am plâns cât pentru zece vieţi- mai mult pentru alţii decât pentru mine, am râs, am sperat, am crezut în oamenii în care nu trebuia să am încredere, am făcut greşeli şi am plătit pentru ele. Sunt om om şi nimic din ce e omenesc nu mi-e străin. Am făcut lucruri pe care nu credeam că voi fi în stare să le fac vreodată, am căzut, m-am ridicat, am mers mai departe. Pe drumul meu, totdeauna singură.

Viaţa m-a învăţat că lucrurile nu sunt totdeauna aşa cum par, că oamenii nu sunt niciodată aşa cum vor să îi crezi, că adevărul are totdeauna două feţe, după cum şi oamenii care-l deţin sunt interesaţi sau nu. Am fost un om excesiv de sincer şi am fost lovită tocmai pentru sinceritatea aia. Pentru că oamenilor nu le place sinceritatea, ei preferă să creadă că ai şi tu ceva de ascuns, că şi gunoiul tău stă tot sub preş, departe de ochii celorlalţi muritori. Am învăţat de copil că prietenii buni sunt puţini şi îi poţi păstra aproape atâta timp cât sunteţi pe acelaşi drum. Când drumurile vi se despart, cei care-ţi rămân alături sunt extrem de rari şi cu atât mai valoroşi.

Am învăţat că de multe ori cei ce-ţi stau alături au un interes iar acest interes nu este de fiecare dată unul care să te avantajeze şi pe tine. Că trebuie să porţi mască într-o lume de măşti, trebuie să muşti într-o lume de hiene, să loveşti atunci când eşti lovit. Îndemnul acela biblic cu întorsul obrazului nu poate fi aplicat totdeauna, pentru că cei ce vor să te lovească o vor face cu atât mai rău şi mai des cu cât tu vei tăcea şi vei înghiţi, sperând în răsplata divină. Nu trăim într-o lume de oameni cu discernământ care să realizeze că obrazul tău întors este o palmă pentru ei. Trăim într-o junglă condusă de indivizi fără scrupule.

Am învăţat că dacă nu te ajuţi tu, nimeni nu te va ajuta dezinteresat. Dacă nu te ridici singur, ceilalţi te vor îngropa fără regrete, chiar dacă ai făcut pentru ei mai mult decât oricine altcineva. Am învăţat că rudele îţi sunt rude şi te cunosc până la un punct, că prietenia e un concept invechit ce se ghidează azi doar după un oarecare interes şi obişnuinţă. Trăim şi murim singuri şi dacă la un moment dat reuşim să găsim omul căruia putem să-i spunem şi cele mai ascunse gânduri, pe care să-l facem părtaş vieţii noastre în toate aspectele ei suntem atinşi de aripa divină. Dacă nu poţi să-l vezi şi să-l apreciezi la timp, acesta pleacă şi niciodată nu vei mai avea ocazia să întâlneşti altul.

Fotografie-0700Am învăţat că între suflete pereche minciuna nu-şi are locul. Nici umbrele, nici întunericul, nici măcar ceea ce tu ai vrea să uiţi şi să laşi în urmă. Pentru că doar fiind sincer cu totul cu el şi cu tine, ajungi să ţi-l apropii cât pentru o viaţă întreagă. Abia dacă atunci nu va pleca de lângă tine, este cu adevărat al tău, pereche şi îţi rămâne pereche până la ultima suflare. Dacă pleacă nu ţi-a fost dat ţie şi e mai bine aşa. O vorbă de duh zice să-ţi ţii prietenii aproape şi duşmanii şi mai aproape.  Am învăţat că doar atunci când cei care contează cu adevărat în viaţa ta ştiu totul despre tine nimeni nu-ţi mai poate face rău, infirerent ce-ar spune şi ce ar face. Minciuna are totdeauna picioare scurte şi adevărul, oricât de dual ar fi el, iese cu siguranţă la suprafaţă la un moment dat.

Am învăţat să nu aplec urechea la părerea niciunuia din cei ce cred că deţin adevărul absolut. Că viaţa mea e doar a mea şi nimeni nu o trăieşte în locul meu. Când va fi să plec din ea, îmi voi lua în braţe faptele bune şi rele, aşa cum au fost şi mă voi prezenta doar cu sufletul dezvelit în faţa Unicului Judecător, cel care mă va pedepsi în funcţie de ce am făcut eu, nu în funcţie de ce a zis unul şi altul despre mine. Nimeni nu trăieşte în locul meu, nimeni nu mă ajută când mi-e greu, la uşa nimănui nu stau cu mâna întinsă după pomană şi avantaje.

Am învăţat să nu judec pe nimeni fără să mă pun în locul lui, să văd dacă nu cumva aş face la fel în aceleaşi circumstanţe. Suntem entităţi separate, diferite în consecinţă. Ne despart ceva ani de studii poate, funcţii, averi, educaţie, nimeni nu poate spune însă că e mai presus de celălalt pentru că nu a trăit nici măcar o oră în pielea lui. Am învăţat că oricâte studii ai avea, caracterul îţi dictează comportamentul şi că uneori un analfabet are conştiinţa curată ca lacrima şi îţi oferă o lecţie de puritate de care un profesor universitar cu pretenţii nici nu se poate apropia.

Am învăţat că nu pot plăcea tuturor, că vor exista totdeauna oameni ce mă vor urî fără să mă asculte, oameni ce-mi vor face rău gratuit, sau oameni cărora pur şi simplu nu le vor plăcea ochii mei sau felul meu de a fi. Am învăţat însă  să fiu eu şi să nu dau socoteală nimănui pentru viaţa mea.  Greu, dar am învăţat.

5 comentarii

Din categoria jurnal

Grea boală invidia!

invidia-6_df6ded3e711859

Era cândva un banc, care suna cam aşa: „Se duce sfântul Petru într-o vizită de lucru în iad. Acolo, plânsul şi suspinul! Pretutindeni cazane cu zmoală, pucioasă încinsă, focuri până la cer şi suflete chinuindu-se în fiecare cazan, în funcţie de păcatele făcute în viaţă. Pretutindeni, în jurul cazanelor era plin de draci. Unii atâţau focul, alţii cu furcile caudine în mâini îi împingeau la loc în cazan pe cei care se străduiau să scoată capul la lumină. Numai în fundul iadului, lângă un cazan imens, un singur drac, plictisit, arunca din când în când lemne pe foc. Sfântul Petru, intrigat, l-a întrebat atunci pe Scaraoţchi: – Bine, bine, văd organizare peste tot, cazane pline, disciplină, dar de ce la restul cazanelor sunt împrejur cel puţin zece draci şi la ăsta nu e decât unul plictisit şi amărât? – Ei, Sfinte! La toate celelalte e nevoie, că sufletele chinuite se ajută unul pe altul să urce să iasă la lumină, trebuie să ne luptăm cu ei! În cazanul ăsta nu-i nici un pericol! E plin cu români şi ăştia, de invidie, de câte ori văd că unul reuşeşte să scoată capul îl trag imediat toţi de picioare înapoi! Unul nu a scăpat până acum!”

Caracterele infecte ies la lumină atunci când ai cel mai mare succes. Când tu reuşeşti prin efort propriu să faci mai mult decât au reuşit ei vreodată, oricât s-au străduit, oricât au furat sau şi-au însuşit cu nesimţire meritele altora, încep să scuipe flăcări şi să împroaşte cu noroi, de parcă sunt posedaţi de diavol. Invidia asta, mânca-o-ar focul, grea şi urâtă boală este! Şi nu face cinste nimănui. Am o oarecare experienţă de viaţă şi Dumnezeu mi-a scos în cale extrem de mulţi oameni prefăcuţi. La un moment dat chiar ajunsesem să cred că nimeni nu poate fi cinstit, nici măcar cu el însuşi, cu atât mai puţin în relaţiile cu ceilalţi, că toţi urmăresc un anume interes atunci când te roagă să-i ajuţi cu ceva, sau te laudă pentru ceea ce faci.  În mare parte e chiar adevărat şi evenimentele din ultimele zile mi-au confirmat aceasta.

Am avut şi şefi care veneau să culeagă soluţii de la noi ca apoi să se împăuneze cu ele la conducere şi colegi care mi-au cerut ajutorul ca după aceea să se laude că au făcut singuri lucrările şi şi-au stors creierii să iasă totul perfect, am cunoscut curve ordinare în ochii cărora toate celelalte femei erau curve dar ascundeau sub preş faptul că ele îşi furaseră bărbaţii de la altele, libidinoşi frustraţi că femeia după care bălesc nu se uită la ei, scriitoraşi de duzină care se îneacă în propria vomă când văd că alţii sunt publicaţi, citiţi şi apreciaţi. Sunt unii care ştiu cel mai bine, se pricep cel mai bine, vorbesc cel mai bine- despre alţii tot timpul- doar ca să-şi ascundă propriile neputinţe şi eşecuri.

Nu am întâlnit, însă, nicicând atâţia frustraţi pe metru pătrat cum am văzut acum, de când Simona Halep a ajuns să joace o finală de grand slam cu Sharapova. Wow, a ieşit fierea la iveală în oameni la care nu m-aş fi aşteptat în veci! Că a avut noroc, că nu ştie să joace, că nu e româncă, că nu avem de ce să fim mândri de ea şi de realizările ei, că e pitică, că nu va împărţi banii cu noi şi mai ştiu eu câte tâmpenii, care mai de care mai mari. Trist este că unele din ele au fost debitate de oameni care chiar nu aveau de ce să-şi mânjească numele debitând inepţii, cum a fost cazul lui Ilie Năstase.

Fraţilor, fata aceasta, chiar dacă nu a câştigat până acum nici un mare turneu, ne-a demonstrat tuturor că dacă eşti serios şi munceşti pentru ceea ce-ţi doreşti, visul ţi se împlineşte până la urmă! Ce vă interesează câţi bani a câştigat de pe urma turneului, aţi contribuit vreunul la cheltuielile pe care le-a avut pe parcurs? Nu e româncă? Ia ghiciţi voi la bugetul cărei ţări merg banii din impozitele pe câştigul ăla din muncă proprie la care vă sclipesc atât ochii? Machedonii nu sunt români? Poate că ar trebui să ne dorim cu toţii să fim machedoni, sau evrei, sau nemţi şi nu români. Astfel am ştii să ne ridicăm prin forţe proprii, nu să ne îmbătăm cu vorbe goale şi să ne mândrim cu nimic. În definitiv, mândria noastră e mai găunoasă ca un măr strălucitor la suprafaţă şi putred pe interior.

Înainte de a deschide gura şi a arăta cu degetul către ceilalţi, hai să ne curăţăm ochii de bârnele proprii care sunt atât de mari că abia ne lasă să mai zărim ceva dincolo de orgoliile noastre incomensurabile. Hai să ne vedem fiecare de ograda noastră şi să ne curăţăm întâi propria conştiinţă, apoi să ne dăm cocoşi în faţa altora. Poate atunci am evolua şi noi şi n-am mai rămâne la stadiul de babe bârfitoare pe radio şanţ, alea care sunt invidioase că bărbaţii care le făceau curte odinioară se uită după unele mai tinere, mai puţin acre şi mai cu nuri. Dacă nu ştiaţi până acum, cine zice ăla e!

Hoţul va striga totdeauna cel mai tare „săriţi, hoţii!!”, curva va arăta cu degetul totdeauna prima, prostul va ieşi ca păduchele în frunte spunând tâmpenii cu prima ocazie. Oamenii care ştiu ce vor de la viaţă şi care vor lăsa urmă pe pământ sunt cei ce tac şi-şi văd de treaba lor indiferent ce-ar zice unul şi altul despre ei. Simona Halep e un astfel de om, aşa că lăsaţi-o să-şi savureze în tihna victoria binemeritată. Pentru că ea va câştiga şi va urca în continuare, frustraţii vor rămâne la frustrările lor.

10 comentarii

Din categoria Cotidian

Sorescu- Simetrie

La-rascruceFotografie de Antoniu Bumb

Nu mai e un secret pentru nimeni, cred, înclinaţia mea către poezia lui Sorescu. Poate pentru că versul lui vine de acolo de unde mi-am lăsat eu sufletul, în câmpiile însorite şi nisipoase dintre un mal al Oltului şi altul al Jiului. Pentru că la noi, la olteni, cuvântul are o anumită greutate, un anumit înţeles care scapă necunoscătorilor şi care ar putea părea multora prea plin de el, prea autosuficient, prea intolerant. Aşa o fi, nu pot să neg în totalitate, Dumnezeu ne-a făcut cu adevărat români, aşa cum români i-a făcut şi pe bănăţenii ce se cred fruncea sau pe ardelenii molconi şi scumpi la vorbă, dar darnici în fapte. Însă spuneţi şi voi acum, cum să nu-l iubeşti pe omul ăsta ce-a dus în colţul ochilor o viaţă întreagă ceva din strălucirea jucăuşă a soarelui arzător al verilor de câmpie, când a reuşit să adune astfel o viaţă întreagă în câteva cuvinte?

Mergeam aşa,
Când deodată în faţa mea,S-au desfăcut două drumuri :
Unul la dreapta,
Şi altul la stânga,
După toate regulile simetriei.

Am stat,
Am făcut ochii mici,
Mi-am ţuguiat buzele,
Am tuşit,
Şi-am luat-o pe cel din dreapta
(Exact cel care nu trebuia,
După cum s-a dovedit după aceea).

Am mers pe el cum am mers,
De prisos să mai dau amănunte.
Şi după aceea în faţa mea s-au căscat două
Prăpăstii :
Una la dreapta 
Alta la stânga. 
M-am aruncat în cea din stânga,
Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,
Grămadă cu mine în cea din stânga,
Care, vai, nu era cea căptuşită cu puf!
Târâş, m-am urnit mai departe.
M-am târât ce m-am târât,
Şi deodată în faţa mea
S-au deschis larg două drumuri.
"V-arăt eu vouă!" - mi-am zis - 
Şi-am apucat-o tot pe cel din stânga,
În vrăjmăşie.
Greşit, foarte greşit, cel din dreapta era
Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.
Şi la prima răscruce
M-am dăruit cu toată fiinţa
Celui din dreapta. Tot aşa,
Celălalt trebuia acum, celălalt...
Acum merindea îmi e pe sfârşite,
Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,
Nu mai dau din el muguri,
Să stau la umbra lor
Când m-apucă disperarea.
Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
Scârţâie şi mârâie împotrivă-mi,
C-am ţinut-o tot într-o greşeală...

Şi iată în faţa mea iar se cască
Două ceruri :
Unul în dreapta.
Altul la stânga.


Când cu mulţi ani înainte de a veni şi eu pe lume să vă dau bineţe şi să vă întreb de sănătate, Sorescu a ştiut să-mi descrie atât de fidel viaţa, cum să nu-l iubesc?! Voi nu l-aţi iubi dacă vertul lui v-ar răscoli astfel şi cele mai ascunse unghere ale sufletului? Câţi dintre voi pot afirma cu mâna pe inimă că au ştiut alege drumul corect de fiecare dată când viaţa v-a scos în cale o răscruce?

4 comentarii

Din categoria jurnal

A doua naştere

Mamă, mai naşte-mă o dată! Prima viaţă nu prea mi-a ieşit. Cui nu i se poate întâmpla să nu trăiască după pofta inimii? Dar poate a doua oară… Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu.

Lilium-candidum-3Deschideam larg fereastra, îmi culcam capul pe mâna întinsă pe pervaz şi visam. Îmi încărcam ochii de stele şi plămânii de parfum de crini albi, teiul în floare de la poartă mă îmbăta şi privighetorile se întreceau cu greierii în cântece. Mi-era un dor nelămurit de viaţă. Nu mai aveam loc în copilărie, m-aş fi vrut mare direct, aş fi vrut să strălucesc, viaţa să râdă pentru mine, drumul să-mi fie lin, parfumat cu flori de tei, să am copii frumoşi şi mulţi, o casă cu ferestre râzând în soare, un rai să-mi fie sufletul.

Când s-au dus anii? Ce s-a ales de fetiţa firavă cu ochii plini de stele şi sufletul încărcat de parfum? Aş întoarce timpul azi şi l-aş opri în loc, să păstrez în suflet vise mari în nopţi albe înstelate şi înmiresmate. Aşa colorate şi mândre-mi erau visele pe atunci!

Stau şi acum trează în noapte de multe ori şi visez încă cu ochii larg deschişi. Viaţa nu mi-a fost generoasă de prea multe ori. Anii au trecut pe lângă mine fără să-mi dau seama. Numărul lor creşte şi cu fiecare zi ce trece copilăria curată şi naivă rămâne din ce în ce mai mult în urmă. Nu ştiu ce-mi rezervă viitorul. Anii ce vin sunt tot mai greu de pronunţat, cu atât mai greu de acceptat. Cândva m-aş fi crezut bătrână şi mi-aş fi spus în barbă că am trăit destul.

Mi se face teamă. Mă uit în ochii tăi adânci şi-aş vrea să pot întoarce timpul pentru ei. Să mă mai nasc odată şi să te visez din nou în nopţi cu lună plină în cer şi în obraji. Aş şti acum să nu-ţi mai uit chipul şi să-ţi recunosc mâinile. Să-ţi caut mângâierea fără să mă rătăcesc pe cărări lăturalnice şi spinoase.

Închid ochii şi-ţi las mâinile să se plimbe în voie pe trupul meu adus lor ofrandă târzie. Fiori dulci mă trec şi-mi fac inima să tresară ca-n zorii primei iubiri. Sunt tânără prin tine, iubitul meu şi-aş vrea să rămânem tineri o viaţă.

Ştii, poate Sorescu avea dreptate. Vine o zi în care trebuie să tragem linie şi să socotim. Să adunăm momentele când era să fim fericiţi, cu cele când era să ne iubim şi poate mama se îndură de noi şi ne mai naşte o dată – unul pentru celălalt, unul în celălalt, o singură fiinţă o viaţă întreagă. Să fim pregătiţi, iubitul meu, să nu ratăm momentul celei ce-a doua naşteri întru nemurire.

 

8 comentarii

Din categoria Scrisorile iubirii, Uncategorized

Nori

Aşa arată în seara asta cerul în Bucureşti. Înainte cu o jumătate de oră era încă soare şi frumos. Dacă vă concentraţi puţin puteţi să-l şi auziţi. E furios rău, nu?

IMG_1585
IMG_1583

IMG_1580
IMG_1578
IMG_1576
IMG_1584







 

Scrie un comentariu

Din categoria Cotidian