Plânge toamna peste flori de tei

A fost o vară în care credeam că nu ne mai putem redresa. Că drumul vieții ni se va frânge curând și noi va trebui să mergem mai departe singuri, împrăștiați pe drumuri necunoscute, trunchi fără rădăcini și căpătâi. Desțeleneam grădina de prea mult timp uitată și-i udam pământul cu lacrimi. Uitase de bogăția și binefacerea lor, le primea însetată, cu pământul uscat ars de arșița soarelui și rădăcinile buruienilor.

Între ele un puiet firav cu două trunchiuri ridica timid capul. Tremura. Se temea de ochii noștri orbi și de mâinile ce smulgeau fără cruțare tot. Lui îi fusese bine printre buruieni până atunci, îl apăraseră de soare, îl susținuseră când vânturi furioase se abătuseră asupra lui și-l ajutaseră să simtă căldura soarelui și al doilea an. Erau cumva familia lui. Mi-a plăcut tremurul lui uşor, respira viaţă, dădea speranţă. Şi l-am oprit de frate-meu când a vrut să-l smulgă. Tata a adus un arac să-l ajute să rămână şi să crească drept. Şi a crescut ca voinicii din poveste, într-un an cât alţii în zece. A supravieţuit şi s-a ridicat rapid o mândreţe de tei fremătător, umbrind cu coroana lui bogată jumătate de curte.

Rădăcinile noastre au rămas întregi atunci. Teiu-şi scutură floarea şi-mbată cu miros jumătate de uliţă în fiecare an, aşteptându-ne să-i culegem parfumul de aur binefăcător. Acum un an un fulger l-a săgetat din creştetul lui dublu până-n rădăcină. Un geamăn a murit. A rămas din el un ciot înnegrit să-i ţină companie falnicului supravieţuitor aplecat uşor peste poartă. Crescuseră aşa, unul aplecat puţin spre stânga, celălalt spre dreapta, să nu-şi încurce unul altuia destinul. Doar vârfurile pereche se ridicau semeţe drepte în văzduh. A rămas doar cel de dreapta să salute cerul şi acesta şi-a întins coroana îmbrăţişând şi văzduhul celuilalt. Să nu se simtă orfan. Şi-mbracă cu parfum văzduhul tot, ca şi cum ar fi încă doi într-o rădăcină. Cu încredere şi speranţă.

Există un sat în munţii noştri în care oamenii se spovedesc copacilor. Se şterg frumos pe picioare, intră în pădure, ridică ochii şi-i fac roată împrejur. Un copac freamătă atunci şi-şi alege un om. Omul se aşează lângă trunchiul drept şi frunzele-i şoptesc descântece. Îl botează în verde crud pe albastru limpede, înalt. Oasele se odihnesc, muşchii se relaxează şi copacul ridică uşor povara prea grea de pe umerii muritorului ales. Îi dă răgaz să respire şi-l îndeamnă să vorbească. Muritorul vorbeşte. „Am greşit, părinte şi gânduri negre mă apasă. Păsări cu ciocuri pline de sânge îmi dau târcoale şi se înfruptă din carnea mea, din inima mea sângerândă. Iau câte o halcă de carne, zboară şi-o sfâşie departe, pe stânci, mie îmi lasă doar rana grea, adâncă. Ciocul însângerat hrăneşte pui de vulturi, eu rămân să mă târăsc pe pământ, să-mi amestec lacrimile în tărâna drumului cu paşi şovăitori. Ajută-mă părinte!” Copacul îşi scutură frunzele şi freamătă o rugăciune. Dumnezeu ascultă rugăciunile şi le împlineşte.

Copacii sunt curaţi, cresc greu. Văd multe şi adună toate durerile anului în frunzele lor. Apoi le leapădă pământului, se purifică în zăpezi imaculate şi din geruri înţepătoare adună putere să poată curăţa durerile şi păcatele lumii şi în primăvara viitoare. Au timp să adune înţelepciune şi ştiu să asculte şi să tacă. Văd şi închid în frunzele lor tot ce au văzut, nu lasă ochii altor muritori să vadă ce nu e de văzut. Dragostea o ocroteşte, aşa că omul ales îi încredinţează lui totul. Prima iubire,  frământarea şi întregirea corpurilor iubite şi dorite, naşterea, viaţa, lacrima, durerea, bucuria, moartea. Când i se naşte pruncul, omul vine şi-l încredinţează copacului întru botez în Domnul. Cine altcineva poate atinge cu vârful lui picioarele lui Dumnezeu în înaltul cerului? Copacul învăluie cald trupul micuţ cu sufletul cocon în el şi-l înalţă la cer, să sărute cu smerenie picioarele Tatălui. Iar Tatăl, mulţumit binecuvântează începutul de viaţă. Există un sat în România în care Dumnezeu binecuvântează între cer şi pământ toţi oamenii. Cu pădurea. Fiecare om se spovedeşte unui copac ce-i ocroteşte cu coroana lui toată viaţa. Iar oamenii merg curaţi prin lume, în lumină, cu sufletele uşoare.

Acum ne plâng lacrimi reci pe floare de tei cu parfum de aur. Cerul se răzbună pe nerecunoştinţa noastră. De acum copiii nu mai vor botezul cerului, vor să vadă doar reflexia lui în piscine artificiale unde să ajungă cu maşini scumpe, poluante. Copiii celor ce conduc destinul României nu vor să mai vadă pădurea. Nici măcar copacii. Vor să rămână superficiali, carcase goale şi putrede, lipsite de conţinut. Fără creier, fără inimi de vindecat, fără suflete de înălţat la cer. Iar părinţii lor vor bani. Hârtii fără valoare, ochi de draci bucuroşi să distrugă. Hoteluri, masaje, şosele pe care maşinile să zboare. Vor să găzduiască toată mizeria umană în schimbul strălucirii acestor ochi. Dumnezeu, mâniat, trimite zăpezi în miez de vară şi cerul plânge rece peste floare de tei. Anotimpurile umblă bezmetice din colţ în colţ, lovindu-se, amestecându-se, nemaigăsindu-şi rostul şi locul. Pădurile îşi freamătă coroana şi-şi apleacă vârfurile sub furtuni şi tac. Nu mai au rugăciuni de înălţat la cer. Oameni fără speranţă, când aţi uitat în drumul vostru grăbit către moarte să vă opriţi să respiraţi adânc? Doar teii se străduiesc să vă numere bătăile inimii! Tic-tac, tic-tac, tic-tac… regulat, cu incredere, cu putere ca ceasurile elveţiene programate să trăiască o viaţă, două, trei. Voi nu simţiţi că puterea inimilor scade?

Anunțuri

8 comentarii

Din categoria jurnal

8 răspunsuri la „Plânge toamna peste flori de tei

  1. Deocamdată nu simt nimic. Doar un nod în gât…..

    Apreciază

  2. Am simtit ca ma sufoc citind postarea ta minunata. Heloo, cine are ochi sa vada si urechi sa auda?

    Apreciază

    • Sper din suflet să aibă. Altfel se va alege praful si de ţară şi de viitorul copiilor noştri. Deja natura e dezorientată. Nu vezi că ne autodistrugem fără drept de apel, numai din prostia şi lăcomia unora care au putere de decizie?

      Apreciază

  3. ce frumos scrieți! e atâta liniște de parcă te-ai afla printr-o pădure și Dumnezeu, ca un copilaș, Ti-a adormit în poală

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s