Despre dinţi şi durerile lor

Priveam zilele trecute un reportaj făcut pe străzile din India. Acolo, unde lumea e atât de deasă şi de săracă, încât în  oraşele lor cosmopolite, ce amestecă pe străzile înguste şi prea aglomerate o lume pestriţă şi exotică, cabinetele medicilor sunt un lux pe care marea majoritate a locuitorilor nu şi-l permit. Acolo stomatologia nu este o ramură a medicinii, nu se studiază în ani lungi şi grei de facultate. Se transmite din tată în fiu împreună cu o trusă ruginită de prim ajutor şi cu nişte cleşti care nici nu-şi mai aduc aminte când au strălucit ultima oară. Un soi de vraci ale cărui mâini nu au mai fost cu adevărat curate din copilărie mânuieşte cu dexteritate ustensilele vechi direct pe trotuar. Le aşeza pe o ladă de lemn tocit de vreme, cu o lampă mică pe spirt alături.  Fără anestezie, fără dezinfectant, în mijlocul mulţimii adunate în jur, stând pe ciuci, cu genunchii la gură.

Alături, la o freză mică, un puşti şlefuia dinţi de umplutură pe care vraciul îi înghesuia cu mâna lui murdară în gura pacienţilor. Nimeni nu se plângea, toată lumea era mulţimită- cei fără dinţi că se vedeau din nou întregi, sau că scăpau de dureri chinuitoare, dentistul că reuşea să câştige astfel încât să aibă cu ce-şi plăti mâncarea zilnică. Preţurile erau departe de a fi satisfăcătoare. Câteva monezi fără valoare plăteau efortul dentistului şi confortul propriu. Avea bietul om şi mai bine de 30 de pacienţi pe zi dar vorbea cu atâta mândrie despre de ceea ce făcea deja de o viaţă întreagă, cum nu am văzut la nici un medic renumit de pe la noi. Şi mi-am adus aminte de o întâmplare de demult, de pe vremea tinereţii mele petrecută în satul dintre izvoare.

Dentist era pe vremea aceea doar la oraş. Te dureau dinţii, sufereai cât sufereai şi când nu mai puteai, luai rata şi te opreai la uşa unui stomatolog prin oraş. Şi sufereai, nu glumă, că la ţară sănătatea ţi-o cam îngrijeşti în funcţie de muncile câmpului, că nu poţi lăsa tu grădina neudată sau fasolea neculeasă că te dor dinţii. Iar dacă mai trebuie să-ţi fete ba purceaua, ba văcuţa, ai pus-o, eşti legat de mâini şi de picioare. Că se duce pe apa sâmbetei toată munca de până atunci. La dispensarul din sat abia venea din când în când o doctoriţă din asta, de familie, care-ţi lua tensiunea şi îţi dădea câte o reţetă. Sora medicală era de bază, dar vezi bine, ea se pricepea la făcut injecţii şi alte pozne, nu la scos dinţi.

Mă chinuia la un moment dat o măsea ce-şi arătase colţii exact înainte de sărbători, aşa, să nu-mi tihnească Crăciunul. Nu că altfel mi-ar fi tihnit prea tare… Unde să pleci când porcul abia aşteaptă să fie tranşat şi băgat la tobă, caltaboşi, cârnaţi şi sarmalele se vor fierte iar copiii aşteaptă cozonac cald? Nici vorbă de dentist. Socru-meu, să-şi râdă de mine,  zice „Hai tată s-o chemăm pe fina Polina, că-ţi scoate aia măseaua cât ai clipi.” Ei, asta-mi mai trebuia, să risc o infecţie mai mare ca cea pe care o aveam deja. ” Nici vorbă, nu mă las eu chinuită cu cine ştie ce ustensile antideluviene!” „Ce ustensile mă, că asta îşi scoate dintele direct cu mâna! Uite aşa, bagă deştele, prinde bine dintele în ele şi trage. Şi gata. Păi câţi oameni nu-i mulţumesc că i-a scăpat de chin!” Perspectiva mi s-a părut atât de sumbră că nici măcar să mă plâng nu am mai îndrăznit! Am luat pastile cu pumnul, m-am oblojit cum am putut şi am tăcut chitic până când am putut pleca să ajung la un doctor în toată regula.

Peste ceva timp, în mijlocul unei veri fierbinţi am avut ocazia s-o văd pe fina Polina în exerciţiul funcţiunii cum ar veni. Venea de la grădină purtând un sac plin cu iarbă pentru animale pe cap şi o sapă pe umăr. Prăşise toată dimineaţa şi se îndrepta alene către casă. La fântână a oprit-o un bătrân să i se plângă de o durere sâcâitoare de măsea. Nu i-a trebuit mult femeii. A lăsat sapa de pe umăr şi a aruncat sacul cu iarbă alături, s-a spălat un pic pe mâini în jgheabul fântânii, l-a pus pe om să deschidă gura, i-a înfipt mâna în gură, genunchiul în piept şi până să apuce ăla să zică „au” i-a şi tras măseaua buclucaşă lăsându-l cu gura plină de sânge. Eu am rămas cu gura căscată, ea a mai trecut odată mâinile prin apă să se spele de sânge, şi-a ridicat tacticoasă sacul înapoi în cap şi sapa pe umăr şi a plecat mândră mai departe către casă. În urma ei, cu ochii în lacrimi bătrânul încă mai bâguia mulţumiri privind uimit la măseaua stricată ce-i rânjea în palmă cu rădăcinile ei adânci şi întregi. „Ehei, taică! Nimeni nu are forţă în degete ca femeia asta! nici  un cleşte din lume nu ar prinde aşa bine cum prinde ea măseaua cu două degete şi nu-i mai dă drumul până nu o smulge cu totul afară. Mult bine mi-a făcut că mă chinuia nenorocita asta de măsea de două săptămâni! Mă duc acu’ să-i dau nişte ţuică.”

Ştiu, o să rămâneţi uimiţi, oripilaţi, înspăimântaţi de lipsa de igienă şi focarul de infecţie deschis. Spre surprinderea mea nici măcar unul din „pacienţii” de ocazie nu a făcut infecţie după o astfel de intervenţie. Eu sunt o fricoasă şi toleranţa mea la durerea de dinţi tinde sensibil către zero. Când merg la dentist şi pentru o banală şlefuire cer anestezie. Există însă oameni care nu se tem de nimic. Nici să se lase pe mâna altuia, nici să prindă bine cu două degete o măsea şi s-o smulgă afară ca pe un puf de pe pieptul unei gâşte.

Anunțuri

8 comentarii

Din categoria jurnal

8 răspunsuri la „Despre dinţi şi durerile lor

  1. …offf, asta-i domeniul meu, dar n-am sa comentez decat cu gandul la dintii scosi de tataie cu clanta usii sau fix cum spui aici de către vraciul satului buzoian in care am copilărit, dar al cărui nume imi scapă (numele vraciului,vroiam a spune…of). De cand avem cabinetul am auzit şi văzut multe şi povestile din sala de asteptare de multe ori ne arată o lume despre care nici nu as fi stiut ca există. Frumos mai scrii şi mă bucur ca esti in căutările mele de ceva vreme. Păcat că e vară şi rasfoiesc prea putin prin virtualul acesta, dar mă stabilizez eu.

    Apreciază

    • Eu sunt fericită că ne-am descoperit reciproc. Şi eu citesc cu plăcere tot ce scrii. Timpul ne e tuturor duşman, din păcate. În ultimul timp am atât de lucru şi o grămadă de probleme şi frumuri, că abia am timp să respir. 🙂

      Apreciază

  2. Nu știu cât e curaj, disperare și cât ignoranță sau inconștiență la cei care acceptă astfel de practici. Cu ani în urmă era de înțeles, dar acum…Și eu am toleranță minimă la durere, de câte ori merg la stomatolog cer să îmi facă orice, numai să nu am dureri când ajung acasă. La cea mai mică durere, de orice natură ar fi, iau analgezice, altfel simt că înnebunesc la propriu. Unii tratează nervul în așa fel încât mori de durere câteva zile, până când mergi să îți schimbe așa-zisul pansament. O singură dată am pățit-o, n-am rezistat până la termen, m-am dus mai devreme, am fost crunt certată. A fost și ultima dată când am călcat în acel cabinet. Prefer să plătesc mai mult și să merg relaxată la stomatolog. De la experiența neplăcută menționată mai devreme n-am mai pătimit așa, dimpotrivă, n-am simțit absolut nicio durere, nici acolo, nici acasă, doar înțepătura de la anestezie și atât. Sunt conștientă că nici anesteziile nu sunt lipsite de efecte secundare, dar n-o să trăiesc o veșnicie 🙂 .
    Cât despre infecții, mie sigur mi s-ar trage moartea din asta 😆 . Acum câteva veri, și eu și fratele meu am făcut dizenterie în timpul vacanței la țară. Am bănuit că e de la apă, instalația din sat fiind modificată prin tot felul de improvizații în gospodăriile individuale (apa din bazinele sătenilor ajungea în țevile principale). Mai auzisem mulți acuzând simptome asemănătoare, deci clar a fost epidemie, dar numai noi am ajuns la spital cu scaun cu sange și febră 40 de grade, ceilalți s-au făcut bine cu ceai de mentă și pastile antidiareice 😆 . Dacă ești învățat cu microbii de mic, îți devin oarecum aliați, pe când noi, care ne spălam pe mâini de n ori pe zi, le-am căzut imediat pradă 🙂 . Când medicul ne-a spus că asta se mai numește și boala mâinilor murdare, nu știam dacă să râdem sau să plângem 😆 . Nu mai spun că am dezinfectat tot cu spirt când m-am întors acasă, iar din acea vară nu am mai folosit apa de la robinetul din curte decât bine fiartă.

    Apreciază

    • Da, aşa este. Oamenii aceia sunt mult mai căliţi decât noi şi aproape imuni în faţa microbilor cu care corpurile lor s-au obişnuit deja. Ceea ce nouă ni se pare o aberaţie din care poţi muri, lor li se pare normal şi merg mai departe, fără să simtă atât de acut lipsa confortului, ca noi. Avantaje şi dezavantaje… 🙂

      Apreciază

  3. Atat de saraca cum e, eu tare imi doresc sa ajung in India!
    Imi amintesc cum imi lega mama dintii de lapte cu ata si dintr-o miscare eram fara ei. Cand mi-au crescut cei „definitivi”, au inceput problemele. Au fost multe, dar niciodata nu m-am gandit ca mi s-ar putea infecta o operatie sau o extractie, chiar daca nu intotdeauna s-a „lucrat” cu super aparatura. Eu sunt convinsa ca prea ne aparam de microbi cu tot felul de solutii de curatat, de dezinfectat, dar ne otravim cu mancare, cu aer poluat, cu fel si fel de raze emise de aparaturile sofisticate. Ce-si face omul cu mana lui…
    Sanatate multa, Lucia!

    Apreciază

    • Şi eu îmi doresc. Să văd Taj Mahal-ul 🙂
      Ai dreptate, ne distrugem imunitatea singuri, din pdăunătoăcate. Folosim tot felul de produse chimice să distrugem microbi, insecte sau mai ştiu eu ce dăunători, apoi ne plângem de tot felul de boli, care mai de care mai rele. Cine să mai înţeleagă oamenii?
      Sănătate maximă şi ţie, draga mea!

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s