O întâmplare de demult

Plouă furios de prea mult timp. Cerul răbufneşte, tună, fulgeră, asudă. Parcă toată apa adunată în ani lungi de secetă, toate zăpezile neninse şi toate ploile neudate s-ar fi adunat şi ar fi îngreunat norii atât de tare că cerul nu-i mai poate ţine, Îl trag în jos şi-l răstoarnă peste noi. Iar el, întru eliberare, le-a dezlegat sacii, să-i reverse cu furie peste oameni şi case, să ude pământul, să ne spele păcatele că prea multe avem. Prea multă mizerie omenească a adunat pământul ăsta şi cerul nu o mai poate suferi.

În anii de după revoluţie parcă toate s-au întors cu fundul în sus. Se distrugea în prostie, oamenii alergau de colo-colo să apuce să fure cât mai mult, să taie copaci, să distrugă, să acumuleze… Stăruia în aer o agitaţie de sfârşit de epocă, de parcă zilele se comprimau şi ei, cei ce flămânziseră atâta timp nu mai apucau să se sature. Copiii mi se ridicaseră mărişori, plecaseră la şcoală, deja puteam răsufla un pic uşurată. Ieşeau singuri afară la joacă, aveau gaşca lor de prieteni cu care alergau şi se jucau toată ziua.

Câteva veri la rând soarele a ars pământul zi de zi şi a fost o secetă atât de cumplită încât pământul căpătase crăpături adânci în care scăpa şi roata carului, câteodată. Câmpurile erau pârjolite, animalele sufereau de foame şi de sete, oamenii erau din ce în ce mai întunecaţi şi mai înrăiţi. Se certau pe pământ, pe avere, pe câte un petec de vie sau de pădure, până ajungeau să distrugă relaţii de o viaţă. Nu mai existau familii închegate, se certau copii cu părinţii, fraţii deveneau duşmani de moarte, lumea aproape că uitase de cele sfinte.  Ne îndreptam încet dar sigur către un deşert arid şi pe pământ şi-n suflete.

Şi iată că în vara aceea, cerul şi-a dezlegat băierele, aproape ca acum. Au venit peste noi furtuni cum nu mai văzusem niciodată până atunci. Vânturi furioase smulgeau ţiglele caselor, acoperişuri întregi şi copaci din rădăcini. Unul din teii ce mărgineau drumul alături de casa socrilor mei s-a culcat resemnat pe o parte, scoţând la suprafaţă o reţea de rădăcini pe care nici un tractor nu ar fi putut s-o urnească. Începuse urgia. Fulgere mari şi ramificate îţi picau alături când nici nu te aşteptai, tunetele te asurzeau şi făceau câinii să urle a moarte prin curţi. Ploaia cădea în stropi mari, îngheţaţi şi distrugea în câteva minute totul în jur, ca şi cum menirea ei asta ar fi fost, să distrugă şi ce încă mai resista. Era ziua de Ispas, Înălţarea Domnului şi nedeia ce s-ar fi vrut o sărbătoare se transformase în coşmar.

Toată vara episoadele de căldură excesivă urmate de furtuni violente s-au tot succedat. Ajunsese să ne fie teamă de mânia lui Dumnezeu de fiecare dată când cerul se întuneca şi începea să plouă. Într-una din dimineţi, o astfel de ploaie pornită din senin a urnit un întreg deal plin de puhoaie în poarta şantierului naval în care lucram şi abia am reuşit să ieşim din mijlocul apelor cu ajutorul maşinilor armatei. Peste 20 de minute, când am ajuns acasă cu apa şiroind pe mine, în capătul celălalt al oraşului, soarele ardea cu putere din nou şi în colţul acela de lume nici măcar nu dăduse un strop.  A trecut vara cu chiu cu vai, prima vară cu adevărat capricioasă din lungul şir ce avea să urmeze.

Toamna, la începutul şcolii, gaşca puştilor mei era mai săracă cu un suflet de copil şi două bănci de şcoală -una într-o clasă primară, cealaltă într-un liceu- au rămas goale tot restul anului. Fetele, verişoare, avuseseră neşansa să fie surprinse de furia naturii într-o poiană. Când s-a terminat furtuna şi sătenii au plecat în căutarea lor, le-au găsit îmbrăţişate la umbra unui tufiş. Încercaseră să se adăpostească acolo şi sfârşiseră aşa, îmbrăţişate şi pe jumătate carbonizate. Una avea 15 ani şi doar ce intrase în clasa a 9-a, cealaltă de 9 ani. Alături, vacile cu care erau la păscut le priveau cu ochi umezi, rupând din când în când smocuri mari de iarbă spălată de ploaie.  Ani mulţi după aceea, când începea ploaia fetiţa mea începea să tremure şi să plângă sfâşietor, de-mi era tot mai greu s-o liniştesc. Şi eu am urât fulgerele pentru că în fiecare stăruia chipul luminos cu ochi albaştii şi zâmbet frumos al fetiţei blonde cu păr ondulat al cărei râs vesel din zilele fericite îmi stăruia încă în urechi.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria trecut

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s