Arhive lunare: iulie 2014

Cu mamă vitregă

Deschiseseră ochii pe femeia aceasta masivă şi rece, cu ochii ei saşii şi limba ei ascuţită şi-i ziceau mamă. Ce doi fraţi slabi şi pricăjiţi de-ţi venea să e temite mirai nu-i zboară vântul turbat ce ridica uneori nisipul şi.l arunca în ochii oamenilor nu ştiau ce înseamnă să ai o mamă. A lor se dusese în pământ când ei abia deschideau ochii, nici nu şi-o mai aduceau aminte.

Miţa se mai visa uneori legănată de braţele ei calde şi se trezea plângând de fiecare dată. Visa că femeia aceea frumoasă, cu braţe albe o leagănă şi-i cântă să adoarmă iar ea adoarme fericită cu capul la pieptul cu ie înflorată dar când adormea braţele dispăreau odată cu femeia care-i cânta şi ea cădea de la înălţimea lor, trezindu-se cu un gol imens în stomac. O striga plângând dar nu se mai întorcea niciodată. Pe laviţa tare acoperită cu aşternutul aspru de lână îi era frig şi-l strângea în braţe pe frăţiorul mai mic, să se încălzească unul de celălalt.

Nu ştiau ce e o mângâiere, pe ei nu-i mângâia nimeni niciodată. De când se lumina de ziuă, până seara la culcare, trebăluiau ca oamenii mari. Ba măturau, ba băgau lemne sub ceaunul cu mămăligă, ba duceau fân la vite. Jocul le-ar fi fost străin dacă nu ar fi plecat cu alţi copii pe câmp cu vitele la păscut sau cu gâştele la râu.

Miţa era mai urgisită, că era fată. Ea trebuia să ducă greul gospodăriei şi pentru umerii ei mici greul ăsta era cu adevărat piatră de moară. Băiatul îşi băga codrul de mămăligă rece cu ceapa şi bucata de brânză în traistă, lua vaca de funie şi se mai întorcea seara. Ea trebuia să măture bucătăria, să spele blidele şi să păzească oala pusă pe foc dis de dimineaţă.

Cel mai greu îi era când în oala de ciorbă fierbea carne. Rar se întâmpla să aibă şi carne la masă şi pe ea mirosul acela de pasăre fiartă cu mirodenii o înnebunea şi-i făcea stomacul să se zbată spasmodic. Niciodată nu rezista şi cum prindea ocazia, scotea câte o bucată din oală şi o mânca acolo, pe loc, mutând-o dintr-o mână în alta s-o răcorească. Nu mai simţea nici c-o frige la degete, nici că pe gât nu se duce decât un ghem prea fierbinte să mai aibă vreun gust. Ar fi mâncat-o cu tot cu oase dacă le-ar fi putut roade. Ştia că va lua bătaie şi se va culca din nou plângând, flămândă, dar nu se putea abţine. Prefera să se sature acum, cu fiertura aceea pe jumătate gătită, decât să rişte să primească doar zeamă goală la masă.

Aveau o familie şi erau totuşi ai nimănui. Nimeni nu-i întreba când le e foame, nimeni nu-i lua în braţe când le era rău şi dacă se îmbolnăveau zăceau acolo pe ţolul lor, fără să se plângă, mângâindu-se unul pe celălalt, să nu cumva să deranjeze şi să mănânce bătaie. Bătaie mâncau oricum zilnic, nu se puteau plânge. Creşteau aşa, slăbănogi, cu ochii veşnic plini de roua lacrimilor şi adunau în suflete amărăciune şi revoltă. Dragostea le era străină. Nu avuseseră de la cine s-o inveţe. Învăţaseră să urască.

Umblau cu tălpile goale până cădea zăpada. Nu mai simţeau nici arsura nisipului vara nici umezeala noroiului toamna. În vremurile alea tulburi şi grele cei care aveau ce încălţa tot anul era bogat. Când Miţa a călcat într-un cui şi s-a umflat piciorul mama asta vitregă i-a turnat gaz pe locul însângerat şi i l-a învelit cu o bucată de şorţ vechi. A călcat în călcâi câteva zile şi s-a vindecat singur până la urmă.
Mai greu a fost când pe Vică l-a călcat viţelul, să i-a făcut glezna praf. Doamne, mult a mai pătimit atunci şi nimeni nu credea că mai scapă! Când s-a dus tac-su şi l-a adus de la spital, avea un picior umflat şi negru  şi urla de durere de se auzea până la două uliţe depărtare. Ai fi zis că mai are puţin şi toată cangrena aia o să i se urce la creier şi o să-l omoare. Toate neamurile au trecut atunci pe la patul lui, să-l vadă şi să-şi dea cu părerea. Până şi ochii saşii ai mamei vitrege au vărsat o lacrimă văzându-i suferinţa. Dumnezeu l-a apărat însă şi apriga babă Ghina care pentru nepoţii ei s-ar fi luptat până şi cu moartea şi ar fi învins-o. A făcut fierturi de ierburi numai de ea ştiute, i-a învelit piciorul cu ele şi l-a descântat cu vorbe şoptite, l-a stropit cu agheasmă şi busuioc şi l-a vegheat o săptămână întreagă. Când nimeni nu se mai aştepta, copilul a înviat.
„Fi-ţi ai dracu voi muică, că mi-aţi mâncat sufletul din mine cu prostiile voastre! Multe păcate or fi pe capul meu de m-a pricopsit Dumnezeu cu voi! Şi mă-ta s-a grăbit să moară, să scape de griji! V-a fătat şi v-a lăsat să îmi mănânc eu amarul cu voi!” Aşa-i alinta vitrega de câte ori simţea că-i ajunge cuţitul la os. Cuvinte bune nu găsea – părea că acolo, în familia ei nu a auzit niciodată o vorbă bună. Tatăl înghiţea în sec, se întuneca şi-i bătea pe rând pe amândoi când frustrările se adunau şi nu mai putea răbda. Părea că-i urăşte şi o urăşte şi pe neputincioasa care a murit şi-a scăpat de grijă lăsându-i pe amândoi pe capul lui, să fie nevoit să accepte toanele femeii acesteia reci cu limba ascuţită.
La un moment dat, când nimeni nu se mai aştepta, familia lor s-a mai îmbogăţit cu o soră. Dacă până acum nu i-a alintat şi pe ei nimeni, acum era foc şi potop. Fiinţă aceea  cât o păpuşă de cârpă fără dinţi şi fără putere, a devenit în scurt timpul un mic tiran pentru amândoi. Urla mai tot timpul şi trebuia s-o împace pe rând când unul când celălalt să nu cumva să se supere saşia să-i ia la goană pe amândoi. Urau bucăţica aia de om cu gura ei ştirbă veşnic flămândă şi ţipetele ei interminabile şi când prindeau momentul fugeau de acasă amândoi.
Se pierdeau pe câmp şi se întorceau târziu, după ce se întuneca, sfioşi, cu teamă, ştiind că o să-şi încaseze porţia de bătaie pe care tatăl, sătul de bodogănelile nevestei, le-o promitea în fiecare dimineaţă. „Mă, voi nu sunteţi copii, draci sunteţi! Numai dracu’ v-a făcut aşa încăpăţânaţi şi răi, de nu puteţi asculta de nimeni! Mureaţi, mă, dacă o ajutaţi şi voi pe asta un pic să poată şi ea respira? Mureaţi, ai? Ce-aveţi mă cu ea? Ce v-a făcut ea, mă, de nu o înghiţiţi deloc, că nu v-a dat cu ochii pe foc, fi-re-aţi ai dracului azi şi mâine amândoi! V-a crescut de mici, mă, v-a dat să mâncaţi şi voi numai boţănii faceţi! Mai bine mureaţi amândoi şi vă îngropam după mă-ta, fi-i-ar sufletu’ al dracu’ acolo unde e! Să nu vă fi făcut dacă ştia că o să moară să vă lase pe capul meu!”
Vorbele îi dureau mai mult decât loviturile. Puneau capul în pământ şi le adunau pe rând, lovitură după lovitură, pietre în fundul sufletului. Ura creştea şi umplea cu totul trupurile firave, pumnii se încleştau şi ochii se revoltau închizând în fundul lor izvorul lacrimilor. Abia târziu, în noapte, după ce toată casa adormea, pernele umplute cu câlţi sorbeau însetate lacrimile generoase ce rupeau zăgazul şi porneau învolburate la vale, să nu le vadă nimeni.

Nici ei nu ar putea să spună când a trecut timpul şi când s-au trezit mari. Închiseseră ochii după lacrimi într-o seară în care nu mâncaseră nimic şi îi deschiseseră acum, când puteau ţine gospodăria singuri iar băieţii de însurat începeau să treacă cam des pe la poartă.

Pe Miţa au măritat-o repede, după primul băiat care a cerut-o. Le era teamă să nu-i facă de râs  în sat cu vreunul din pretendenţii ce fluierau seara pe la poartă. Se îmbrăcase mireasă şi plecase bucuroasă din casa în care lăsa îngropată o copilărie plânsă, plină de frustrări. A nimerit într-o familie bună şi rănile copilăriei au început să dispară, aşa cum dispăreau în copilărie braţele albe ale mamei ce-o legăna în vis. Avea copiii ei şi oameni care o învăţau să iubească şi să ridice sprâncenele încruntate de pe ochii veşnic plânşi.

Rămas singur, fratele ei a început să să umble la rândul lui pe la porţile fetelor de măritat. Cum se ridicase flăcău înalt şi frumos, multe suspinau după el. La horă duminica şi la balurile din zile de sărbătoare când apărea el primenit, cu fruntea sus, toţi flăcăii se uitau pe sub sprâncene şi oftau a pagubă că partenerele lor făceau roată în jurul noului venit şi nu mai voiau să joace cu nimeni altcineva.

Când i-a venit timpul şi-a luat căciula în mână şi cu bătrânul alături a mers şi el în peţit la fata care-i era dragă. Tare l-ar fi vrut fata, dar părinţii nu au vrut să i-o dea. Au preferat s-o mărite după unul bogat şi mai bătrân ca ea cu 15 ani. El s-a vindecat şi a mers în peţit la alta. Nici acolo nu a avut mai mult succes şi se întreba singur ce se întâmplă de toate fetele îl plac atunci când ies împreună la horă dar niciuna nu vrea să se mărite cu el. S-a însurat până la urmă în alt sat, cu o fată senină ce-a’nfruntat un neam întreg pentru el.

Peste ani buni, Măriuţa, prima lui iubire, uitase să meargă cu capul sus. Copleşită de muncă şi umilinţe, mergea cu privirea în pământ 0cupată şi grăbită tot timpul, uitând să mai şi salute oamenii pe lângă care trecea. Lumea o vorbea că se ţine mare, că s-a ajuns cu atâta avere pe capul ei acum, nu îşi mai bagă în cârd cu toţi calicii şi pe deoparte era adevărat. Făcuse casă mare, avea gospodărie frumoasă, solar în curte şi scotea bani din orice. Doar de dragoste nu a mai avut parte. La ei în curte nu intra nimeni, la masa lor era doar ea cu bărbatul ei posac şi încruntat tot timpul care punea pe hârtie şi ultimul ban cheltuit. Doar într-un moment de sinceritate oftând cu lacrimi în ochi s-a confensat: „Ei, Ileană, tare-mi pare mie rău că nu m-am măritat cu Vică! Aş fi trăit şi eu cu drag, nu cum trăiesc cu boşorogul şi zgârcitul ăsta care-mi numără şi bucăturile pe care le bag în gură! Ce să fac acum dacă a avut mamă vitregă?!”

Reclame

Un comentariu

Din categoria jurnal

Blestemul Aniţei

Când s-a măritat Aniţa toţi flăcăii din sat au oftat. Nu era unul să nu tânjească după faţa ei albă, ochii albaştri şi părul ei negru din care împletea două cozi groase pe care le lăsa pe spate să-i atingă mijlocul. Şi ce mijloc de viespe avea, că-ţi era teamă să-l cuprinzi cu mâna, ca nu cumva să-l frângi de strângi mai tare, iar buzele, fragă roşie, invitau la sărutări pătimaşe şi la vise de noapte cu păcat. Şi-a îmbrăcat rochia albă, şi-a pus beteală în păr şi zestrea în car şi s-a dus după om drag. Şi drag i-a rămas bărbatul ei harnic şi iute la mânie că era mândru şi nu-i stătea nimeni în drum. Tocmai această impulsivitate a lui, felul în care ţinea  fruntea sus o atrăsese prima dată la el.

A fost o nuntă de poveste, trei zile şi trei nopţi a cântat muzica şi satul întreg a băut şi a mâncat. Tudoranii erau oameni cu stare şi dare de mână şi doar odată îşi însurau feciorul cel mic! Cinci copii aveau, toţi aşezaţi pe la casele lor, Ionel, cel mai mic rămâsese ultimul şi tânăra noră frumoasă le era cea mai dragă. Cu copii i-a binecuvântat Dumnezeu repede. În doi ani aveau deja doi prunci minunaţi, un băiat şi o fetiţă şi totul părea a le merge din plin în începutul acesta de viaţă în doi.

Totul a fost frumos până când comunismul a intrat ca tăvălugul în satul de pe nisipuri, ridicând din praf toţi sărăntocii şi toate putorile şi obligând gospodarii să-şi dea pământul şi animalele asociaţiei. Acum toată munca de o viaţă a generaţii întregi de ţărani harnici şi strângători se împărţea frăţeşte cu toate scursurile satului, cu toţi „muie-ţi-s posmagii” care nu au fost în stare să facă nimic în viaţă. Cine nu renunţa de bună voie se trezea cu potera la poartă.

L-au ridicat într-o dimineaţă şi pe Ionel. Nici nu se luminase de ziuă când l-au dus. Abia a apucat bietul de el să-şi tragă o pereche de cioareci peste izmene. Cu o săptămână înainte îl bătuse pe unul de se pusese singur preşedinte de GAS şi venise cu tupeu şi   doi hăndrălăi să-i ia boii din grajd. Plecaseră ăia cu coada între picioare, dar se întorseseră acum cu miliţia. Pe bărbat l-au dus cine ştie unde, iar în urma lui pe poartă au scos perechea de boi, o vacă şi câteva oi, aşa, să nu plece cu mâna goală şi să arate ei chiaburilor că nu se pune nimeni cu noul regim. Aniţa a rămas plângând pe prag, la fel de frumoasă în cămaşa ei lungă de pânză ţesută în casă, cu părul despletit, sânii înfoiaţi şi-un copilaş de ţâţă în braţe.

Au trecut ani şi ai lui l-au tot căutat fără succes la închisorile din ţară. Aproape că nici nu mai aşteptau să se întoarcă. Mulţi au dat târcoale în anii ăia pe la poarta Aniţei, încercând să-i intre în voie şi s-o facă să-l uite pe Ionel al ei. Cum au venit, aşa au plecat. Era apărată de dragostea ei şi de un neam întreg de cumnaţi şi cumnate care ar fi înfipt cuţitul în oricine s-ar fi atins de nevasta fratelui lor. Aniţa şi-a prins cozile şi şi-a acoperit capul cu cârpă neagră. Era ca şi văduvă acum şi dacă fraţii lui nu i-ar fi călcat zilnic pragul s-o ajute ba cu una, ba cu alta, tare greu i-ar fi fost.

Când aproape îşi luaseră gândul că s-ar mai putea întoarce în viaţă,  într-o seară rece de noiembrie s-au trezit cu Ionel la uşă. Era slab, adus de spate, cu părul complet alb şi riduri adânci pe frunte şi-n obraji. Ai fi crezut că e o stafie iar copiii chiar s-au speriat de el şi au început să plângă când a vrut să-i ia în braţe. Vezi bine, erau prea micuţi când a plecat şi nu-l mai ţineau minte, nu apucaseră să-l cunoască de tată. Bărbatul doar a rânjit atunci şi i-a lăsat în pace. Aniţa s-a cutremurat. Nu-i cunoştea rânjetul acela crud şi rece ce-i îngheţa sângele în vine şi-i speria copiii. A tăcut şi a înghiţit în sec, încercând doar să-şi trăiască bucuria revederii convinsă fiind că îl va face ea să-şi revină cu timpul. Cum să fi uitat el acolo toată dragostea ce-i legase? Era imposibil! Cine ştie câte trebuise să îndure bărbatul ei bun în toţi anii ăştia de s-a întors atât de bătrân şi de schimbat!

L-a pus la masă şi l-a iubit în noaptea aia cu foc, aşa cum o făcea odinioară, să îşi aducă aminte de ea, de trupul ei fierbinte şi flămând şi să nu mai plece. Lucrurile au părut să reintre pe făgaşul normal. El ieşea rar, încă nu putea da ochii cu oamenii satului şi cu întrebările din ochii lor. Nimeni nu rostea un cuvânt, dar ochii tuturor îl priveau cu sute de întrebări cărora nu era în stare să le facă faţă. Se închisese în el şi se întuneca din ce în ce mai tare. Până într-o seară când a ajuns acasă târziu, beat, cu ochii roşii şi chef de ceartă. Gura lumii, slobodă începuse să macine.

Nu ştia care îi spusese primul şi care venise să confirme spusele ăluia. Peste creierul lui se aşternuse o ceaţă şi se străduise din răsputeri să o facă mai deasă cerând cârciumarului pahar după pahar. Când nu mai putuse suporta cuvintele care îl ardeau ca focul pe dinăuntru plecase către casă. În drum smulsese un par dintr-un gard, aşa, ca şi cum ar fi vrut să se apere de câini. Intrase în casă cu parul în mână. Copiii dormeau pe laviţă şi femeia lui adormise aşteptândul cu capul aplecat pe mâna întinsă pe masă. A băgat mâna în părul ei, a trântit-o pe jos şi a început să dea cu sete pe unde apuca. Copiii s-au trezit şi au început să ţipe, ţipătul lor i-a trezit pe fraţii lui care au apucat să ajungă la timp şi să-l oprească pe nebun înainte de a lăsa femeia fără suflare. L-au scos afară, i-au turnat apă rece în cap înjurându-l şi trăgându-i pumni să-l trezească. Habar nu aveau ce-l găsise pe nebun.

În casă, Aniţa zăcea pe podea într-o baltă de sânge, vânătă toată, respirând greu. Au luat-o cumnatele şi au oblojit-o cum s-au priceput mai bine. A doua zi au chemat un felcer s-o vadă şi să le spună dacă o să scape. Avea patru coaste rupte, capul crăpat şi o bucată de os intrată în plămân o făcea să respire şuierat. Numai o minune o mai putea scăpa. Bărbatul, trezit din beţie, reuşise să lege două vorbe şi să spună cum aflase el la cârciumă că Aniţa lui îl înşelase când cu unul când cu altul cât timp fusese închis. Degeaba au încercat fraţii să-i bage minţile în cap şi să-i spună că nimic nu-i adevărat, că oamenii erau răi şi sunt invidioşi pe fericirea lui. Vorbele îi stăteau înfipte în creier ca un cui înroşit în foc şi nimic nu le putea scoate de acolo.

Nu şi-ar fi dorit să-i moară muierea şi să rămână singur cu copiii dar nici nu şi-ar fi dorit să mai trăiască şi s-o vadă zilnic umblând pe bătătură, vorbindu-i şi încercând să-i intre în voie când ochii lui nu o mai puteau vedea decât dezbrăcată şi înlănţuită de corpul altuia. În el se dădea o luptă şi gelozia, această sabie cu două tăişuri se învârtea nestingherită în măruntaie, ciopârţindu-l şi făcându-l una cu pământul. În casă, pe patul suferinţei Aniţa agoniza sub febra ce-i mistuia viaţa şi i-o făcea să se scurgă încet afară din ea. Sufletu-i stătea agăţat în gât, neîndurându-se să părăsească corpul care lupta cu toate puterile să se agaţe de viaţă. Doi copii mărunţei o ţineau de mână şi o rugau să nu-i lase singuri pe lume iar ea se agăţa cu dinţii şi cu unghiile de marginile hăului în care moartea o trăgea cu fiecare zi mai mult.

În dimineaţa aceea o spălaseră, o primeniseră şi chemaseră preotul să-i citească şi să-i mai uşureze sufletul. De atunci era mai liniştită. A deschis ochii, a privit în jur, i-a recunoscut pe toţi şi a pupat copiii. A încercat să le spună câte ceva, dar lacrimile au înnecat-o şi a tăcut. Bătrânii au scos copiii afară, să n-o mai necăjească mai mult. Pe seară suflarea îngheţată a morţii a intrat în încăperea mică plină de lacrimi şi lumânări. „Blestemat să fie ăla de mi-a otrăvit bărbatul cu vorbe mincinoase! Să dea Dumnezeu să moară şi el ca mine, când i-o fi lumea mai dragă!”

Cu blestemul pe buze i-a plecat sufletul. Au îngropat-o cu jale iar Ionel a  adus repede mamă vitregă pentru copii -o văduvă slută dintr-un sat vecin, întunecată şi mută, care nu ştia să ridice ochii din pământ şi părea că plânge într-una. Până au crescut şi au plecat la casele lor copilaşii au urcat pe rând dealul cimitirului să-i aprindă un muc de lumânare şi să-i spună durerile lor. Apoi viaţa i-a luat cu valul ei şi au uitat-o până şi ei. Doar peste ani, când cel care i-a purtat toată tinereţea sâmbetele a murit în ziua în care-şi însura băiatul şi lăutarii îi cântau în bătătură oamenii şi-au adus aminte de blestemul Aniţei şi s-au cutremurat. Sufletul i se putea odihni de acum.

11 comentarii

Din categoria jurnal

Gela rudăriţa

De peste gard se aude gâlceava rudarilor în bătătură. Puradeii ţipă, Gela blestemă şi şi se bate cu palmele peste cap, drăcuind pe Dumnezeu pentru soarta-i grea şi nedreaptă. E scundă, mai mult tată decât înaltă, îmbrăcată veşnic cu o fustă mare, creaţă, decolorată de vreme, cu cămaşă de pânză ţesută în casă pe ea, căpătată de pomană de cine mai ştie de unde, puţind a fum de sub ceaunul veşnic dat în undă şi a mahoarcă proastă. Bătătura-i pustie, netedă ca-n palma tuciurie a rudăriţei. Nici măcar un fir de iarbă nu a îndrăznit să spargă crusta tare şi bătătorită a obrazului pământului prea frământat de tăîlpile goale ale puradeilor, Când ploua apa pătrundea şi ea cu greu şi lăsa în urmă un noroi cleios pe care tălpile goale ale locatarilor se imprimau lăsând răni adânci ce se uscau aşa, încât pentru câteva săptămâni faţa bătăturii căpăta aspect de câmp minat peste care au jucat dracii tontoroiul. De nu erai atent când păşeai, puteai să cazi liniştit să-ţi rupi picioarele.

A îmbătrânit şi Gela, dar tot cu gură mare a rămas. De fapt peste ea timpul a trecut ca o adiere, fără mari necazuri, fără probleme existenţiale cu care să-şi frământe mintea puţină, chiar şi fără obositoarea meserie de mamă care epuizează înainte de vreme majoritatea femeilor de la ţară. Ea s-a strecurat prin viaţă ca gâsca prin apă. O vezi trecând pe drum, călcând apăsat, cu paşi largi şi legănaţi, cu un prosop veşnic legat peste frunte şi cu mâna la cap, văitându-se şi nu poţi să nu remarci că pe chipul ei smead vârsta nu prea şi-a pus amprenta. Are aceeaşi figură un pic lălâie, aceeaşi gură veşnic deschisă a jelanie pentru oricine se opreşte s-o asculte, aceeaşi ochi iscoditori care vor să afle tot, să ştie tot, să vadă tot. De sub basmaia la fel de decolorată de vreme ca restul hainelor de pe ea se zăreşte coama neagră şi lucioasă a părului prin care nu s-a strecurat încă nici măcar un fir de păr alb.Nu trebuie să te laşi înşelat de aparenta ei fragilitate şi de veşnicele dureri de cap ce-o chinuie mai ales atunci când se iveşte la orizont vreo treabă mai grea de făcut. Astea le are încă din tinereţe de când a descoperit atenţia pe care rudarul ei i-o acorda atunci când îşi lega capul.

Mare noroc a avut ea când au măritat-o ai ei cu Milică, rudarul blond de peste Olt. Îi place să se laude că ai lui au dat pe ea 7000 de lei atunci, aşa mândră şi căutată era! Şi a fost ţigancă mândră, cu vino-n-coa în tinereţea ei. În satul de pe nisipuri s-au mutat la câţiva ani după ce s-au luat după un scandal urât la o nuntă de rudari din satul lor ce s-a terminat inexplicabil cu o crimă. Atunci miliţia i l-a luat pe Milică şi l-a băgat la închisoare, acuzându-l de omor, iar ea, tânără mireasă fiind,  s-a dus şi a declarat în faţa judecătorului că a văzut toată bătaia şi nu Milică l-ar fi lovit pe mort, ci tatăl şi fratele ei. Pentru a-şi scăpa dragostea a jurat strâmb şi şi-a aruncat în închisoare părintele şi fratele. Târziu, peste ani, s-a aflat adevărul în privinţa acelei morţi suspecte. Rudarul fusese omorât de propriul frate, cu care avea ceva de împărţi demult şi care profitase de îmbulzeală şi de beţia nuntaşilor pentru a-şi pune planul în aplicare. Norocul ţinuse cu el atunci, prin gura spurcată a Gelei,  îngrijorată că avea să rămână fără om de tânără, dar atunci când moartea a venit să-l ia omul nu a putut să-şi dea sufletul până nu a spus adevărul. Până şi aparenta imoralitate şi lipsă de credinţă din rudărie are legile ei bine împământenite. Condamnaţii pe nedrept au fost eliberaţi, dar Gela nu şi-a mai recăpătat niciodată locul în familie. A rămas o proscrisă pe care nici măcar un neam îndepărat nu o mai căuta.

Atunci şi-au luat bocceluţa şi au plecat în lume din satul în care nimeni nu-i mai voia. Ea a ales cu seninătate să trăiască o viaţă în care să nu o întrebe nimeni de sănătate, doar să-şi aibă aproape bărbatul care-i făcea sângele să fiarbă sub pielea măslinie. Au primit un petec de pământ şi a ridicat rudarul casă frumoasă care a rămas într-un stadiu nedefinit după ce a reuşit s-o acopere cu tablă strălucitoare şi să-i pună uşi şi geamuri să nu plouă peste ei în pat. Gospodină nu a ştiut fi, Gela. A născut doi băieţi, din care primul, redus mintal, poartă pecetea blestemelor părinteşti din tinereţe. A gătit o viaţă întreagă într-un ceaun slinos afară, pe pirostri vara şi în casă, direct pe pardoseala de pământ bătătorit pe care clădiseră un soi de cuptor din chirpici, iarna. O perioadă nici sobă nu au avut în casă, se încălzeau făcând focul pe vatra improvizată şi lăsând fumul să iasă încet printr-o gaură din tavan pe unde ar fi trebuit să iasă burlanul sobei de încălzit. Când îi întâlneai puţeau a fum de la o poştă de parcă ţineau neapărat să se conserve ca şunca pe care o mănâncă ţăranii vara la coasă.

De spălat spăla rar, când rudarul ei blând îşi pierdea răbdarea că nu mai putea îmbrăca nici o cămaşă să iasă cu albiile la vânzare prin sate. Atunci ofta adânc şi se jelea de se auzea peste două case vecine, punea albia în mijlocul bătăturii pustii pe unde se plimbau doi câini, doi purcei, trei găini şi copiii desculţi şi rufoşi printre gunoaie şi lăstăriş de salcâm ce ţinea loc de gard. Plângea şi spăla blestemându-şi soarta nedreaptă, striga la copii şi-i afurisea că nu păstrează focul aprins sub cazanul cu apă şi profita de fiecare ocazie să se mai oprească să se aşeze şi să-şi ostoiască setea de neoprit cu câte o gură de vin luat pe datorie din vecini. Milică cioplea trunchiurile albe cu capul în pământ şi securea în mână, înjurând şi bombănind în barbă, fără să încerce să ridice ochii, de teamă ca nu cumva securea să-i scape în capul rudăriţei care-l înnebunea încă de dimineaţă cu plângerile ei. În ziua de spălat mâncau din ce primeau de milă de prin vecini, să-i ceri Gelei să şi gătească în timp ce spală, era mult prea mult. După ce termina îşi întindea rufele izânite direct pe gard, la vedere şi se plângea oricui trecea pe drum de soarta ei drăcuindu-l pe Dumnezeu şi pe ea odată cu el.

Te-ai fi aşteptat să-şi dea duhul de la o zi la alta, dacă era să te iei după cât se văita. Uite că au trecut zeci de ani peste ea, are nepoţi şi de la nepoţi şi tot la fel o întâlneşti pe uliţă cu capul legat şi mâna la frunte, văitându-se întruna. Când s-au ridicat băieţii a avut noroc, că l-a însurat pe ăla micu cu o fată harnică şi bogată din vecini căreia i-a mâncat până şi ficaţii cu pretenţiile ei. Aia a ţinut săraca toată casa şi a îngrijit şi de idiotul care intra numai în belele şi-i lua la bătaie pe toţi gonindu-i cu barda în mână pe bătătură de câte ori scăpa la sticla cu vin.

  • Vioriiicooooo! Fa, Vioricooooo, fa! Vino fa pân’ la poartă!
  • Ce-ai, fă, de strigi aşa, eşti nebună!
  • Hauu, fi-r-aş a dracu’, Viţule, că nu mai poci, mă! M-au înnebunit ăştia, s-au pus pe mine să mă omoare, măăă!
  • Taci dracu că nu te omoară nimeni! Ai îmbătrânit şi bine nu te mai faci! Nu te-ai săturat, fă, de urlete?
  • Da, şe, mooo, şe-ai?! Nu mai poci de muncă, puradeii ăştia mă aleargă dă dimineaţa până seara, mooo! Nu am timp să răsuflu şi io ca omul!
  • De ce ţi-au mai făcut copiii, fă? Că nu le speli tu, nu le găteşti tu, nu ai grijă de ei deloc. De n-ar fi Vioara v-ar mânca dracu viermii pe toţi! Şi pe tine şi pe fiu-tău ăla descreierat.
  • Taşi, moo! Nu ştii tu, şe păţesc şi cu nebunul şela! Mă bate, moo Viţule, dă câte ori i se pune pata, lua-l-ar dracu’ să-l ia dă beţiv! Să-i dau să bea, să-i dau bani să ia băutură. Dă unde, mooo, păcatele mele să-i dau, că nu am nica! Nica’ n-am, fi-al-dracu, Doaaaamnnee! Dă unde să scot, moo, io bani?
  • Fă, tu eşti nebună? De ce-l drăcui pe Dumnezeu?
  • Iete-aşa, d-aia! să fie-al dracu’, că nu mi-a dat şi mie nicio soartă! M-a lăsat văduvăăă, mooo!! L-a luat pe omul meu bun şi m-a lăsat cu nebunii ăştia, să mă bată şi să-şi bată joc de mine, moooo! Dă şe n-am murit io, mooo?!? Dă şe nu m-a loat pă mine, moo, să nu mai fi suferit aşa!
  • Fă, pe tine când o să fi să mori, te ia direct dracu’! Cum să te ia Dumnezeu că pute pământul sub tine de lene! Tu crezi că Dumnezeu ia pe oricine? Ia şi el oameni mai buni, să se mai odihnească şi ei măcar pe lumea ailaltă! Pe tine te pune direct la talpa iadului, că te-ai odihnit destul pe lumea asta!
  • Hai, dă-te dracu’ şi tu! Râzi dă mineee? Ai dă capul meu şi dă zâlele meleee, mooo!!! Ai dă viaţa meea, dă nenorociiită, că abia scăpai din mâinile nebunului! Da zîi muierii aleia să iasă c-am să-i zîc şeva!
  • Nu poate să iasă fă, că doarme. E obosită de muncă, nu ca tine!
  • Hau, fi-r-aş a dracu’, nu poate, ai? Nu minţi, mooo? Doarme?
  • Doarme, fă, n-auzi! Nu-mi scol eu muierea pentru tine acu’! Spune-mi mie dacă ai ceva de spus!
  • Dă-mi, mo, şi mie o sticlă de vin! Să-i dau nebunului că nu mă mai lasă în curte dacă nu-i aduc de beut!
  • Îţi dau, fă, cum să nu-ţi dau! Scoate banul! Trei lei cinci zeci kilu’!
  • Hau, fi-r-al dracu’ Doamneee! Da-mi şeri şi tu, bani, moo? Dă unde să-ţ dau, n-auzi că n-am? Dă un kil dă vin, că ţ-oi munci în bătătură!
  • Munceşti pe dracu’ tu! Nu te ştiu eu ce-ţi poate chelea, fi-re-ai a dracu de împuţită! Pe tine nu te băgasem în bătătură. Nu-ţi dau fără bani! Du-te la altu’ mai prost!
  • Haoleooo, da’ zgârcit eşti, mooo!!! Dă mă şî mie un kil de vin, că nu sărăceşti, zgârcitule!
  • Fă, ia nu mă mai face tu pe mine zgârcit! Tu ştii câtă muncă e pentru kilul ăla de vin? Voi staţi cu burta goală la umbră toată vara, ‘re-aţi ai dracu de putori şi să vă dea altul degeaba! Nu-ţi e ruşine să mă faci tu pe mine zgârcit? Că nu-ţi dau ţie?
  • Dă-mi, mooooo, că-ţi faşi pomană!  Că-s şi eu necăjită, mooo! Ai, dă măcar un pahar, pentru sufletu’ lui Milică-al meu!
  • Nu-ţi dau, fă, n-auzi? Du-te de-aci că dau drumul câinelul şi-l pun pe tine! Dă-i dracu’ drumul de la poarta mea!

Gela-şi ia capul în mâini şi pleacă bombănind, clătinându-l cu putere când la dreapta, când la stânga, dracuindu-se pe ea, pe Dumnezeu, soarta ei potrivnică şi pe rumânul hain ce nu i-a dat nici cât să-şi stingă un pic sufletul ars de sete. Al dracu’ rumân zgârcit!

  • De ce nu-i dăduşi tată şi ei un pahar de vin? Măcar din sticla aia de stă de trei zile pe masă, că oricum nu-l mai bei.
  • Ia, dă-o dracului, că e moartă de beată deja! Duhneşte de-ţi mută nasul din loc. Eu trebuia să-i mai dau de băut, s-o bată după aia nebunul ăla, s-o omoare. Las-o că nu se fripse de sete! E apă-n fântână, să bea să se sature, putoarea dracului! I-auzi, ajunsei să stau în pomana ei!
  • Îi dădeai de sufletul lui Milică, săracul. Că el a fost om bun şi muncitor. Nici nu-i auzeai gura bietului om.
  • Păi cum să-i auzi gura, mai avea loc de putoarea asta? S-a dus bietul de el înainte de vreme, a rămas ea să-mpărăţească pământul!

Milică murise într-un august secetos şi fierbinte, cu câţiva ani în urmă. Cioplea o albie mare dintr-un trunchi întreg de salcâm.  A simţit odată că-l strânge de gât ceva, a deschis gura maare, să înghită mai mult aer, s-a înnegrit tot la faţă, a scăpat securea din mână  şi dus a fost! Făcuse infarct. La înmormântarea lui s-a împăcat şi Gela cu familia ei. Au venit toţi, bucuroşi în sinea lor de necazul femeii care alesese cândva să mintă şi să-i arunce în beciul puşcăriei pentru a-şi scăpa dragostea. Tac-su, bătrân şi gârbovit nu-şi putea stăpâni bucuria şi povestea oricui voia să-l asculte  cum a făcut el puşcărie şi-a luat bătaie soră cu moartea,  nevinovat, că l-a pârât fie-sa, sări-ar ochii din cap să-i sară.  „Ei, tăicuţule, Dumnezeu mânca-i-aş curu’ lui nu doarme niciodată! Na că rămase singură, muiere tânără! S-a bucurat să mă bage în puşcărie să trăiască ea bine. Uite că i-l luă moartea acu’ – s-o văd, îl mai aduce înapoi?” Nu l-a mai adus, dar nici lor nu le-a fost deplină bucuria că Gela şi acum, când au trecut anii ca tăvălugul peste ea, tot iubea viaţa şi punea binele ei mai presus de orice.

  • A ştiut să-şi facă parte toată viaţa, putoarea! Nu te uita la ea că stă tot cu ochii-n pământ şi capul în palme! O chinuie pe noru-sa aia ca pe Cristos pe cruce! Nimic nu face acasă, doar urlă şi se plânge. Asta trece suta, ascultă-mă pe mine, taică! Nu-ţi faci pomană dacă-i dai ei, tăicuţule. Asta a bătut palma cu dracu’, să-i tot adune suflete. Nu vezi cum te face să-l chemi fără să vrei?

4 comentarii

Din categoria jurnal

Răcoare, ploaie şi regres

Sunt fiica verii şi nu iubesc căldura. Soarele ei arzător mi-a dat totdeauna dureri de cap şi inima mea slabă mă ceartă de fiecare dată când nu are aer suficient să respire.  Verile pentru mine au fost un risc asumat, cu toată frumuseţea şi fructele lor. Iată că anul acesta, cel puţin până acum, natura mi-a făcut cel mai frumos cadou pe care îl poate face unui muritor: mi-a dat o vară pentru sufletul meu. O iubesc aşa cum e: umedă, răcoroasă, cu ploile ei interminabile şi verdele ei crud rămas după ele, cu furtunile, fulgerele şi norii negri ce încearcă să mai spele din mizeria urbană.

Asta nu înseamnă că nu-mi dau seama de gravitatea transformărilor climatice pe care pământul le traversează. Sinceră să fiu, nu mă aşteptam ca eu să mai fiu în viaţă când încălzirea globală îşi va arăta dinţii. Acum douăzeci de ani credeam că efectele ei sunt ceva de ordinul ştiinţifico-fantasticului, ce vor prinde contur peste cel puţin o sută de ani, dacă nu mai bine. Părea că pământul e bine ancorat în polii săi, că ţara mea va rămâne influenţată de cele patru anotimpuri specifice climatului temperat, că vara e cald şi iarna ninge, că toamna copacii îşi pierd frunza şi păsările migratoare pleacă spre ţinuturi mai calde. S-a dus orice previzibilitate. Nimic nu mai e la locul lui, timpul se răzbună şi ne zăpăceşte cu schimbările lui de stare, ca o femeie în pragul menopauzei.

Şi nu-i vina lui. E vina oastră, a celor care stăm încă şi ne plângem că nu ne place, dar nu renunţăm la maşină nici dacă ne ducem după pâine până la colţul străzii. Ne supără reumatismele şi depresia îşi face de cap, dar, dacă avem posibilitatea, cumpărăm fără să clipim o maşină mai mare, mai puternică, care să consume şi să polueze mai mult , care să ne dea nouă, oameni mărunţi şi neînsemnaţi, sentimentul că suntem puternici, că nimeni nu ne poate face rău. Aşa că ni-l facem cu mâna noastră. Şi nu numai nouă ne facem rău, că nu suntem proşti! Facem rău şi copiilor noştri şi nepoţilor şi bătrânilor părinţi care sunt prea slabi să mai ţină piept schimbărilor acestora produse peste noapte. Ce contează atâta timp cât confortul nostru este sporit şi orgoliul gâdilat?

Tăiem păduri şi despădurim munţi să facem bani. Cu care să ne cumpărăm maşini poluante şi să ne facem case uriaşe în care nu stă nimeni, dar cu care să ne putem mândri. Construim cartiere rezidenţiale în mijlocul pădurilor seculare, sau în mijlocul parcurilor şi aşa insuficiente ale oraşelor supra-aglomerate. Astea produc bani. Oamenii au nevoie de case, de locuri de parcare, de maşini. Ce ne trebuie spaţii verzi? Ce ne trebuie copaci, când orice furtună îi poate doborî şi pot strivi sub greutatea lor maşini parcate pe trotuar? Copacii sunt periculoşi, în consecinţă „îi toaletăm”. Le reducem coroana la minimul posibil supravieţuirii, eventual le mai turnăm şi ceva substanţe ucigaşe la rădăcină, să fie ecologiştii împăcaţi că nu se taie degeaba. Se taie de nevoie, vezi bine că nu poţi lăsa în picioare un copac mort.

Să pui altul în schimb? De ce, că şi aşa cresc greu!? Mai bine construieşti în locul lui o gheretă pe care o închiriezi unuia care vinde seminţe de bostan sau floricele de porumb şi faci un ban. Economia de piaţă, tată!! Doar vremea asta ne strică planurile, nouă, celor care ne-am adaptat atât de bine secolului în care trăim. Cică e încălzire globală dar e tot timpul frig şi plouă continuu. Plouă până la putrezire. Şi cum să laşi maşina acasă, să mergi pe jos prin ploaie? Cu cât plouă mai mult, cu atât poluezi şi tu mai mult! Să te gândeşti că încălzirea asta globală a făcut gheţari seculari să se topească şi i-a alungat pe oceanele lumii, trimiţându-i cât mai aproape de tine? Să te gândeşti că topirea şi răceala lor ajunge să te afecteze tocmai pe tine, aici în buricul pământului, atât de aproape de tropice? Neaaaa… da ce eşti prost? Ştii şi tu foarte bine că încălzirea aduce cu ea căldură, nu frig şi soare arzător, nu ploi, că de aia i se spune încălzire, ce dracu! Asta poate pricepe şi un copil de grădiniţă!

Apropo… voi v-aţi întrebat vreodată de ce copiii ni se nasc din ce în ce mai inteligenţi decât generaţiile trecute dar sub atenta noastră îndrumare şi instruire devin adulţi din ce în ce mai limitaţi în gândire? Doar mie mi se pare un paradox, sau mai sunt oameni care să se întrebe care e capătul de drum spre care se îndreaptă omenirea? Pe mine mă uineşte puterea de înţelegere şi inteligenţa nativă cu care vin pe lume progeniturile copiilor noştri şi în acelaşi timp mă lasă mută ignoranţa şi totala nepăsare a tinerilor cu care soarta face ca paşii să mi se intersecteze zilnic. S-au născut şi ei la fel de inteligenţi, mai inteligenţi decât eram noi după ce am tras prima gură de aer, ce-au făcut cu inteligenţa aia? Cum au reuşit s-o distrugă astfel încât vocabularul lor să nu poată cuprinde decât un număr extrem de limitat de cuvinte şi expresii de bază şi puterea lor de înţelegere să nu nu depăşească vila părintească, telefoanele de ultimă generaţie şi maşinile scumpe? Unde s-a produs ruptura şi cu ce am greşit de ne conducem cu siguranţă lumea spre pieire?

Am urmărit zilele trecute un reportaj care m-a cutremurat. Undeva în Turcia trăieşte o familie ai căror copii nu au mai reuşit să ajungă la stadiul biped ce îi deosebeşte pe oameni de animale. Au îmbătrânit mergând în patru labe, o afecţiune neurologică extrem de rară nelăsându-i să îşi găsească echilibrul în poziţie verticală. Şi dacă ar fi doar atât poate că nu ar fi îngrijorător, dar această imposibilitate de a ridica capul şi a păşi aşa cum oamenii o fac de milenii nu ar fi însoţită de un retard mintal ce-i aduce pe respectivii indivizi mai aproape de primatele darwiniste decât de părinţii din care provin. Nu cumva acestea toate sunt semne că omenirea a ajuns la un apogeu de unde, dacă nu avem grijă, nu mai poate decât regresa? Aşa cum progresul a fost previzibil şi iminent încă de când omul preistoric a învăţat să folosească unelte şi să se păzească de animalele sălbatice şi de intemperii, regresul bate la uşă tocmai  datorită acestui progres ce a luat-o înaintea vremurilor şi ne-a făcut pe noi, oamenii, să pierdem undeva pe drum armonia cu mediul în care trăim.

6 comentarii

Din categoria Cotidian

Canção do Mar

Am cunoscut-o târziu, aproape de anii maturităţii, într-o dimineaţă nouă şi senină de august. Mersesem aproape toată noaptea, o oboseală grea apăsa umerii şi aproape închidea ochii arzând de nesomn. Atunci s-a arătat EA. A răsărit brusc, scânteind în soare, liniştită, salutându-mă veselă, ştrengăreşte, cu mii de licurici aurii din fiecare creastă aproape invizibilă de val. Fremăta în soarele dimineţii, se răsfăţa singură pe plaja pustie şi mă striga pe nume de parcă mă aşteptase de o viaţă. Era ireal de frumoasă şi am simţit în momentul acela că se naşte între noi o complicitate greu de imaginat şi de atins în lumea asta îngustă a oamenilor. A fost dragoste la prima vedere.

Eu am venit cu dureri, ea cu poveşti. Eu aveam răni sângerânde, ea lacrimi sărate vindecătoare. Când ochii mei înnotau în lacrimi izvorâte din noroiul bârfelor şi nedreptăţilor, valul ei lovea furios ţărmul, ameninţând pe oricine ar fi vrut să-mi întunece ziua. Am stat amândouă de multe ori, eu pe mal ascultându-i freamătul şi pescăruşii, ea povestindu-mi de marinari demult plecaţi pe drumul fără întoarcere al apelor, de pânze cu catarge frânte, de destine împlinite în adânc, de corali albi de sare şi ghioc în care-şi închisese cântecul.

Am iubit-o albastră în soare strălucitor, verde încărcată de alge aduse la mal de val jucăuş din adâncuri, plumburie şi înfuriată pe furtună. O iubesc sărutând cerul la răsărit, în momentul în care naşte soarele pe buza zării şi când înflăcărată la asfinţit îşi primeşte la culcare întâiul născut. O iubesc când freamătă agitată sub nori, cu valuri mari împodobite cu dantelă de spumă albă ce lovesc înalt faleza şi împroaşcă cu stropi săraţi trecătorii şi în toiul iernii când valul ei jucăuş modelează creaturi ciudate pe tărm sub suflarea îngheţată a crivăţului. O iubesc în vară şi-n iarnă aşa cum am iubit-o curat într-o dimineaţă însorită de martie, când mi s-a dezvelit zâmbitoare şi mi-a intrat pe geam odată cu primele raze să mă sărute pe patul îngreunat de frigurile febrei.

Ea m-a învăţat să fiu liberă, să iubesc, să sper şi să-mi clădesc viitorul singură. M-a învăţat să mă ridic atunci când vânturile vieţii mă puseseră la pământ. Mi-a ascultat povestea şi mi-a dat speranţa. Mi-a împrumutat valul ei de smarald, să mă îndrume pe cărările întortochiate ale sorţii. O păstrez nestemată în suflet şi-i aduc ofrandă ochii mei de câte ori simt că soarta mi-e potrivnică. Ea mi-i spală cu lacrimi şi-i răsare strălucitori într-o nouă dimineaţă calmă şi senină, odată cu soarele ce se naşte ca-n fiecare zi din înlănţuirea pătimaşă a adâncului val cu înaltul cerului. Ea, Marea, cea care-mi ocroteşte sufletul şi dragostea într-o lume ostilă ce m-ar vrea dispărută. Iubirea mea e adâncă precum apa ei şi tot la fel ca ea nesecată.

 

5 comentarii

Din categoria jurnal

Verile mele

Sunt fiica verii. A nopţilor înstelate cu parfum de crini şi cântec de greier, a zilelor însorite cu nisip fierbinte auriu ce arde tălpile goale când îl calci şi înalţă ca pe un trofeu abur cald de rouă dimineaţa. Verile copilăriei mi-au fost împărţite între apa limpede a Jieţului, cârdul de boboci pufoşi păziţi de gânsacul sâsâitor şi grijuliu, bancurile de puiet de peşte din care culegeam cu minciogul, ligheanul de rufe spălate cu picioarele murate în apă şi fusta udă prinsă în brâu, ţipetele copiilor la scăldat, sub pod, acolo unde apa făcea un cot şi se domolea şi unde cei mai răsăriţi dintre noi se avântau în ea făcând salturi nebuneşti direct de pe pod, grădinile de flori şi legume veşnic însetate, al căror verde îl păstrez încă intact în ochi.

Trecea ziua cu arşiţă şi seara se anunţa cu umbre fierbinţi iar eu ajunsă pe nesimţite în adolescenţă aşteptam pe băncuţa de la poartă să apară stelele să le număr şi să le întreb de unde vin toate dorurile nelămurite ce creşteau pe nesimţite în mine. Nu am aflat decât târziu răspunsul şi nicidecum nu mi l-au dat ele şi nici lumina ierală a lunii care călăuzea cu strălucirea ei rece paşii trecătorilor nocturni şi ai sufletelor rătăcite. Atunci era doar magia şi glasurile brotăceilor verzi întrecându-se pe baltă. Din când în când câte un câine speriat lătra şi câinii uliţei se înghesuiau să-i răspundă la fel, să nu cumva să se simtă stingher. Simţeai păsările dormin în frunzişul copacilor şi briza uşoară mângâind cu câte un mic oftat frunzele toropite de căldură.

Verile tinereţii m-au găsit departe, cu zile obositoare şi aceleaşi nopţi idilice. Undeva, într-o margine de sat, pe malul unei bălţi plină de stufăriş şi acoperită de un rai de nuferi albi, învăţam să supravieţuiesc din mers. Greu a fost şi cred că Dumnezeu îmi trimitea înserările astea frumoase cu miros de fân proaspăt cosit, baltă cu peşte şi nuferi albi, să pot deschide ochii şi a doua zi. Au trecut peste anii mei arşite grele, ce-au pârjolit pământul şi  furtuni cu fulgere ce-au săgetat cerul şi-au aprins copaci, ape revărsate ce-au luat în drumul lor furios copacii, lăsându-le rădăcinile uscate la vedere, grindină mare îngheţată peste inima mea ce nu-şi mai găsea niciunde soarele. Apoi iar arşiţă şi pârjol ce-ardea şi dobora frunzele copacilor încă din august.  Aşteptam răcoarea toamnei şi ploile ei liniştite şi lungi ca pe o binecuvântare.

Acum vara întreagă a fost binecuvântare. Aş vrea să rămână aşa, între primăvară târzie şi toamnă timpurie, fără excese solare, cu nori ce-aduc răcoarea binemeritată pământului, cu salcâmi înfloriţi în iulie şi rândunele ce scot al doilea rând de pui. O vară coaptă şi liniştită ca sufletul meu adult. Am trecut împreună prin multe arşiţe şi ploi, ninsori şi viscole, ca să ajungem acum, în vara vieţii ca merele dulci de Sânt’ Ilie date în pârg. Nu duc dorul soarelui, nici al nisipului fierbinte, duc doar dorul copilăriei crude şi al adolescenţei în floare, când toată lumea era un semn de întrebare şi nici un răspuns nu se contura încă la orizont. Doar greierii cântau în prag de seară şi corul brotăceilor se îngâna cu stelele pe baltă toată noaptea iar crinii înnebuneau cu parfumul lor răcoarea înaltă a nopţilor. Mulţumesc de vară blândă aşa cum mulţumeşte pământul însetat de ploaie binefăcătoare.

4 comentarii

Din categoria jurnal

Când moartea bate la uşa omenirii

În ce lume nebună am ajuns să trăim dacă încep să moară oameni nevinovaţi care nu au nici în clin nici în mânecă cu teritoriile şi psihopaţii cărora nu le mai ajunge pământul?! Aproape 300 de oameni şi-au pierdut ieri viaţa încercând să ajungă acasă, departe, pe un tărâm pe care cei care le-au doborât avionul nici măcar în vis nu l-au văzut. Nu au plecat pe picioare, să îşi încerce norocul încercând să traverseze lumea printre gloaţe şi bombe. Au plecat prin aer, cu o cursă de linie care până şi în caz de război declarat şi generalizat ar fi fost în siguranţă pentru că şi războaiele aveau o onoare a lor cândva.

Când s-au îmbarcat în Olanda, nici unul din ei nu a tremurat la gândul că vor escalada spaţiul aerian al unor ţări care nu îi vor şi care nici măcar nu i-ar fi simţit pentru că drumul lor era atât de înalt, că doar copiii visători ce stau cu ochii pe cer, ar fi avut ocazia să-l vadă dacă norocul le-ar fi lăsat în ziua fatidică de ieri cerul senin. Zece minute. Acesta a fost firul subţire  ce a făcut diferenţa între viaţă şi moarte. Şi moartea cerută de mâini criminale a învins. A răpit vieţi de copii, de mame, de fraţi. Ce aveau ei de împărţit cu acei nebuni care în mijlocul Europei pacifiste, nu au înţeles să trăiască în pace?

În secolul în care luptele pentru controlul lumii s-au mutat la nivel informaţional există în mijlocul nostru oameni care încă se încăpăţânează să lupte cu arma în mână. O sete inexplicabilă de sânge le întunecă minţile şi inimile. Ce-ar fi putut face pilotul când un nebun trage în avionul lui cu rachete de la sol, fără nici un avertisment? Am înţeles că ar fi putut schimba traseul, astfel încât să evite traversarea acelui spaţiu aerian. Preventiv. Cred însă că nimeni nu s-a gândit că un nebun o să tragă o racheta exact asupra unei aeronave care nu are cu ce şi de ce se apăra. Presupun că înainte de a survola spaţiul aerian al Ucrainei, aceasta a dat nişte aprobări, nu s-a apucat piloţii să meargă de capul lor doar ca să le arate pasagerilor ce frumos se vede din aer un război pe pământ.  S-a produs o tragedie care nici în cele mai urâte coşmaruri nu ar fi trebuit să existe. Mi-e teamă să cred că istoria se repetă, ar însemna ca omenirea să nu fi învăţat absolut nimic din lecţiile dure pe care timpul i le-a dat.

Până acum toţi potenţialii vinovaţi ridică cu nepăsare din umeri. Dau vina unul pe altul şi scot din mânecă înregistrări care te lasă mască prin  afirmaţiile făcute vizavi de atâtea vieţi pierdute. „Ce căutau să tranziteze spaţiul nostru aerian, nu ştiau că suntem în război?” Păi, domnule rebel, oamenii ăia ţi-au pus cumva securitatea şi viaţa în pericol? Ţi-au declarat ei război şi te-au invadat să se facă vinovaţi de ceva?  Ai somat tu omenirea că nici măcar musca străină nu are voie să-ţi tranziteze ţie văzduhul, că tu eşti nebun şi omori tot ce mişcă? Ai pus în vedere companiilor aeriene că-şi asumă răspunderea pentru pierderea inutilă şi inexplicabilă a vieţilor oamenilor aflaţi la bord dacă trec prin spaţiul tău aerian?

Până acum toate marile puteri au luat în derâdere acţiunile ruşilor. Lasă-i săracii, îi mai tragem de urechi, îi mai ameninţăm cu nişte sancţiuni economice de ochii lumii şi lucrurile se vor linişti de la sine până la urmă. Trebuie şi ursul rusesc lăsat să-şi facă un pic mendrele, că de, avem cu toţii interese în zonă, doar nu o să ne certăm cu Putin tocmai acum. Iată că lucrurile degenerează şi când mor oameni nevinovaţi nu te mai poţi face că nu vezi sau nu realizezi că mâine în aceeaşi situaţie pot fi ai tăi.Nu poţi pretinde că lucrurile pot merge în continuare la fel, când ţie războiul ăla plin de sânge şi moarte îţi bate la uşă şi te ameninţă cu distrugerea, oricât ai pretinde că în ziua de azi nu se mai poartă războaie cu arma în mână. Poate că ar trebui să-l înveţe cineva asta şi pe rusul care a ţintit avionul şi a omorât aproape trei sute de oameni nevinovaţi. Poate reuşim să salvăm cumva omenirea de la autodistrugere.

În alt capăt de lume, două naţii se bat de o viaţă pe un petec de pământ arid. Îşi aruncă copiii în luptă, oferindu-i carne de tun pe altarul unor orgolii etnice şi religioase de neînţeles. La câteva mii de km depărtare un dictator comunist ameninţă cu exterminarea întreg mapamondul şi chiar a început curăţenia cu oamenii din jur. De când o mână de oameni cu psihicul labil fac legea în lume iar nebunia lor e tolerată (de parcă am fi cu toţii răspunzători de labilitatea asta) omenirea stă pe un imens butoi cu praf de puşcă. Ajungem să fim complici la crime inutile într-un conflict care nu-i al nostru dar pe care îl tolerăm cu indulgentă că de, noi suntem  pacifişti. Atât de pacifişti şi îngăduitori, că-i batem cu înţelegere pe creştet pe cei ce omoară din „greşeală justificată”.  Cât timp se va tot găsi câte unul  care să ia apărarea bieţilor idioţi cu mintea rătăcită nu ne rămâne decât  să deplângem soarta celor ce au avut ghinionul să iasă în calea întunericului din mintea lor şi să ne rugăm ca situaţia să nu degenereze într-un conflict pe care nu l-ar mai putea controla nimeni şi în care am pierde fiecare prea mult.

4 comentarii

Din categoria Cotidian

Nevoie de odihnă

Azi nu am timp de poveşti, deşi se înghesuie care mai de care să iasă la suprafaţă prima, de nici nu ştiu cum să le mai opresc gâlceava! Se calcă în picioare la propriu, câte una reuşind să rămână deasupra grămezii şi să-şi ceară vehement dreptul la viaţă pentru câteva minute bune, ca apoi să fie doborâtă şi înlocuită cu alta. Din păcate, îmi lipseşte timpul şi oboseala şi-a pus dureros amprenta pe dimineaţa de azi, aşa că voi închide puţin cutia şi le voi lăsa să-şi facă vânătăi în voie şi să supravieţuiască cele mai puternice. Numai de gâlceava lor nu duceam lipsă acum!

Nu ştiu cum se face că oraşul ăsta mă oboseşte peste măsură. Dacă merg la ţară nici nu simt oboseala, nici nu mă ustură ochii, nici nu mă doare capul. În mod cert, Bucureştiul are ceva malefic, de-i place să-şi râdă în halul ăsta de oameni. În consecinţă, o să-mi trimit mintea pe câmpii şi corpul în faţa programului de contabilitate la birou. Hai, că nu mai e mult până pe 25, nu-i aşa?

Până una alta, ia uitaţi ce pace şi frumuseţe e pe câmpiile patriei!

Fotografie-0461 Fotografie-0462 Fotografie-0463 Fotografie-0468 IMG_1644 IMG_1650 IMG_1660 IMG_1711 IMG_1669 IMG_1670

13 comentarii

Din categoria jurnal

Baba Tudoriţa

Avea o faţă ca o poveste de viaţă. Micuţă cât s-o poţi cuprinde în palme, cu obraji rotunzi şi moi încă, în ciuda tuturor ridurilor adânci care o brăzdau. Doi ochi căprui mici şi rotunzi, cu sclipiri ştrengăreşti te săgetau copilăreşte de câte ori te priveau şi de pe buzele roşii-vineţii zâmbetul nu lipsea nici măcar atunci când ochii plângeau, de parcă era tatuat permanent pe faţa bătrânei. Era măruntă, slabă şi adusă de spate şi părea că pământul o cheamă la el de prea mult timp iar ea i se tot opune, iubind prea mult viaţa. Nu mai avea puterea de odinioară, când umbla ca un spârnel prin bătătură şi termina la timp treburile toate. Pe vremuri nimic nu i se părea greu. Muncea cântând şi ţinea casa ca un pahar strălucitor în soare. Era şi-n grădină, şi la câmp, şi în război, de parcă maică-sa ar fi adunat în femeiuşca aia măruntă mai multe fete, nu una singură.

A avut trei copii pe care i-a iubit ca pe ochii din cap. Povestea mândră despre toţi, deşi ei nu se ridicau niciunul la înălţimea laudelor mamei lor. Băiatul, unicul, luase darul băuturii şi umbla veşnic ameţit de alcool, de nu mai ştia ce e realitate şi ce e închipuirea lui bolnavă. A avut noroc de muiere harnică şi de casă, care să-i ţină gospodăria în frâu, altfel rămânea pe drumuri şi dormea mai mult prin şanţuri. Se învăţase şi biata lui iapă să se oprească la toate cârciumile din drum, să-şi aştepte stăpânul, apoi, după ce sătenii îi urcau aproape leşinat în căruţă, să-l aducă cuminte acasă, cu capul în pământ şi păşind încet şi rar, să nu-l deranjeze s-o ia la bătaie. Se oprea la poartă şi aştepta răbdătoare până venea cineva să-l dea jos şi s-o deshame şi pe ea, sau se trezea el din beţie şi cobora singur.

Din fete, una îi semăna babei, albă la faţă, cu ochi mici, ştrengăreşti şi buze roşii. Luase însă caracterul bătrânilor cărora nu le sufla oricine în ciorbă. Era încăpăţânată, independentă şi băieţoasă. Să fi încercat să te măsori cu ea era prostie curată. Muncea cât doi bărbaţi la un loc iar dacă intrai în gura ei nu te mai spăla nici apa Dunării. Cealaltă, bălaie, părea a fi cea mai cuminte. Era tăcută, mută aproape, nu zâmbea niciodată şi-şi vedea de treburile ei netulburată, ca şi cum nimic nu o atingea. Până când o călcai pe coadă şi atunci izbucnea ca un foc de paie. Vezi, latura asta aprinsă a neamului lor a trebuit să fie moştenită de toţi copiii. Era zgârcită până la avariţie, lega fiecare ban cu câte zece noduri, dădea bani cu camătă şi îi urmărea pe datornici până recupera de la ei şi ultima dobândă, nu ajuta pe nimeni dezinteresat nici măcar pe fraţii ei. Sau mai ales pe ei.

Toţi copiii erau la casele lor. Aveau copii, greutăţi, gospodării proprii. Doar Doda, băieţoasa nu s-a putut înţelege nici cu bărbatul, nici cu socrii şi după ce într-un acces de nebunie i-a luat la bătaie pe toţi de abia au reuşit bieţii oameni s-o scoată pe poartă, a divorţat. Au împărţit copiii, că avea doi. Ea şi-a oprit băiatul, fostului i-a lăsat fata şi dusă a fost. Şi-a ridicat casă în faţa cimitirului, pe un loc moştenit de mă-sa din bătrâni. Nu s-a mai recăsătorit, cine ar mai fi îndrăznit să stea în casă cu ea? Nu-i vorbă că nici ea nu ar mai fi suportat să slugărească un bărbat tot timpul. Avea un amant pe care îl primea din când în când, când îi fierbea sângele tânăr în vine şi pe care îl gonea acasă după cel mult trei zile de trai bun. Oricum, gospodăria ei nu simţea lipsa unui bărbat, le făcea ea pe toate, ajutată de bătrână, care se mutase la ea după ce-i murise moşul. Doda îi era cea mai dragă, pentru că i se părea bietei babe cea mai neajutorată şi oropsită de soartă. Celelalte aveau bărbat, de…

Când trebuia să plătească pensia alimentară pentru fată o apucau pandaliile şi jumătate de sat se aduna la poarta fostului soţ. Omul, ca orice om normal, se însurase a doua oară, mai făcuse un copil, se aşezase la casa lui, cum ar veni. Şi lunar, avea parte de circ gratis la poartă când nebuna de Doda constata că banii pe care îi dă sunt mai mulţi decât ar fi fost ea dispusă. Biata muierea aia de acum a lui era disperată şi nu ştia cum s-o mai potolească pe nebună iar fata Dodei nici nu voia s-o vadă în faţa ochilor, atât de ruşine îi era cu ea. Când o întâlnea întâmplător pe stradă o ocolea de departe, ca nu cumva să fie nevoită să o salute măcar. Asta o înfuria mai tare pe Doda, care în fundul sufletului ei o iubea sincer pe copilă şi suferea ca un câine când vedea că ea nici nu vrea să audă de mă-sa.

De la poarta duşmanilor, întărâtată, se duca acasă şi o lua pe biata baba Tudoriţa  la bătaie. Să se răcorească. În ultimul timp luase şi prostul obicei să-i adune nişte lucruşoare într-o bocceluţă şi s-o scoată afară pe poartă. „Să pleci fi-re-ai a dracu, să nu te mai văd în faţa ochilor! Din cauza ta nu am nici un Dumnezeu! Tu eşti de vină că nimeni nu mă iubeşte şi fata mea nici nu se uită la mine! Să te duci unde oi vedea cu ochii, să nu mai aud de tine!” Pleca, biata babă, ce să facă?!

Plângând, cu capul în pământ, bătea la poarta nurorii. La fata cealaltă nu îndrăznea, aia nici măcar nu îi deschidea poarta. „Iar te-a dat nebuna afară din casă, mamă?  Când ţi-am spus eu şi mă rugam de matale să nu te duci înapoi, ce-ai zis? Te-ai dus, s-o ajuţi, că era neajutorată, fi-r-ar ea a dracului să fie azi şi mâine! Acum baţi iar la poarta mea, de parcă la mine fug câinii cu covrigi în coadă! Te primesc să ştii, dar de data asta dacă mai pleci înapoi, să nu te mai văd la poarta mea!”

„Ce să fac, maică, vai de capul meu, dacă am ajuns pe drumuri? A murit el moşul meu şi m-a lăsat la mila copiilor, să mă chinui. Că mai bine m-ar lua Dumnezeu odată, să termin cu toate, că nu mai pot. Am ajuns după o viaţă de muncă să umblu cu bocceluţa în spate, să cer milă.” Plângea biata babă şi se ruga de moarte, numai că Dumnezeu nu ia oamenii aşa cum vor ei şi când vor ei. Apoi, baba nici nu îşi dorea cu adevărat să moară, ea iubea viaţa şi tot ce ţinea de ea.

Nora o primea şi o reprimea de fiecare dată. Baba Tudoriţa stătea supusă şi cuminte în colţul ei, încerca să-i intre în voie nurorii care o ţinea ca-n palmă că de, era şi ea bătrână, bolnavă şi neputincioasă. Se lăsa ocrotită şi compătimită de toţi, dar când o vedea pe Doda venind la poartă să o cheme acasă sărea din pat, aduna bocceluţa şi se ducea fericită înapoi.

A ţinut-o pe drumuri aşa, ani întregi. De la un timp îmbătrânise şi-i era din ce în ce mai greu, ochii aproape că nu i se mai uscau de lacrimi că nu mai putea face treabă ca odinioară şi Doda nu mai avea deloc răbdare cu ea. O lua primăvara, când începeau muncile câmpului şi o gonea toamna, când oamenii se adunau pe la casele lor. În fiecare an istoria se repeta şi bătăile pe care le mânca biata bătrână înduioşau până şi pietrele. Doar inima propriilor copii nu o puteau înmuia. S-a stins cuminte, într-o primăvară devreme, parcă cu teama că dacă nu o să moară atunci, nu va mai apuca să moară în casa ei. S-a mutat în cimitirul de peste drum, să fie aproape de fata pe care a iubit-o nespus şi care a fost blestemul vieţii ei şi după moarte.

4 comentarii

Din categoria trecut

Fragment de viaţă(3)

În rezerva micuţă şi întunecată, trei femei îşi aşteaptă rândul la operaţie. Fiecare cu problemele şi tremurul propriei inimi. Timpul trece greu  când stai pe marginea patului şi aştepţi ca uşa să se deschidă şi doctorul să intre să-ţi spună că totul a fost doar o glumă şi eşti liberă să pleci acasă că eşti sănătoasă tun. Uşa se deschide întradevăr pentru a aduce în rezervă prima operată şi a face loc asistentei care o pregăteşte pe a doua victimă. Te simţi o victimă. A ironiei sorţii. Te întrebi cum dintre toate femeile ce trec fericite pe trotuarul din faţă, tu eşti singura care ai probleme.

– De unde veniţi?

– De departe, din din vestul ţării.

– Eu sunt de la Piteşti. Ce probleme aveţi?

– Încă nu ştiu bine, aştept operaţia, să vedem ce iese după aceea la analize.

– Eu am cancer uterin.

Verdictul e spus pe un ton egal, ca şi cum pacienta nu ar fi fost conştientă de gravitatea situaţiei în care se află şi cancerul însemna pentru ea o banală viroză care se vindecă imediat cu nişte antibiotice. Ascultătoarele se înfioară.

– Am aflat acum câteva luni, dar sunt sigură că nu e ceva grav. Domnul profesor m-a mai tratat acum câţiva ani  câna am avut cancer la sân şi am încredere în el. O să mă opereze, să-mi scoată tot, o să fac radioterapie şi o să scap şi de asta până la urmă. Am scăpat eu din atâtea altele până acum…

Povestea curge la fel de egal, ca şi cum femeia şi-o tot spusese în minte până o învăţase pe dinafară şi abia aştepta nişte oameni dispuşi s-o asculte. Se grăbea să vorbească, temându-se ca nu cumva să apuce altcineva să povestească înaintea ei iar ea să nu mai aibă timp să spună tot. Ca la o spovedanie unde îţi pierzi şirul păcatelor pe care te pregătisei să le mărturiseşti şi uiţi să le mai spui dacă te întrerupe preotul. Nu aştepta nici păreri, nici compătimiri, nici încurajări măcar. Voia doar să-şi spună povestea vieţii care îi cursese lin până acum.

– Am venit la un control de rutină. De vreo trei ani, de când nu mai am problemecu sarcinile  nu m-am gândit să mai trec şi pe la doctor. M-am bucurat că m-a iertat Dumnezeu şi am scăpat de avorturi. Am stat liniştită până când a venit fie-mea acasă să mă bată la cap să mai fac şi eu câte un control. Am cam slăbit în ultimul timp şi îi era teamă să nu fi făcut diabet. Eu sunt profesoară în Piteşti, sunt căsătorită de 28 de ani şi am două fete. Am avut o viaţă împlinită. Am bărbat bun, nu mi-a făcut niciodată probleme, ne-am înţeles bine tot timpul, am făcut casă frumoasă, am fost în concediu în fiecare vară, avem cu ce ne lăuda. Nu mi-au plăcut copiii, i-am făcut că aşa e normal, ca o familie să aibă şi copii ca să fie împlinită. De fapt nici sexul nu mi-a plăcut. Aud colegele mele povestind uneori cu le trec fiori atunci când le atinge bărbatul şi dorindu-şi să mai trăiască anumite experienţe. Eu nu am avut niciodată dorinţa asta, nu am simţit nici o plăcere, nici măcar în tinereţe. L-am acceptat ca pe ceva inevitabil. Nu puteam să-mi las bărbatul să plece la altele, era prea bun şi blând. Mă gândeam că merită şi el din când în când atâta bucurie, la cât de atent de purta cu mine şi cât mă ocrotea chiar dacă eu nu pricep nici acum ce plăcere putea să găsească în activitatea asta.

Nu ştiu cum se face, că, deşi făceam foarte rar sex, cel mult o dată pe lună, aproape imediat rămâneam gravidă. Am făcut 24 de avorturi. Ajunsesem să mă împrietenesc la cataramă cu ginecoloaga mea. Mă duceam, mă scăpa de problemă şi după ce mă refăceam o căutam iar. Nu-mi pare rău, nu m-am gândit niciodată cu părere de rău la ce-am făcut. Aud femei care îşi fac procese de conştiinţă şi se gândesc mulţi ani după un avort ce s-ar fi ales de copilul pe care l-au omorât. Eu nu m-am frământat aşa, m-am bucurat că am scăpat de starea de rău şi de nişte bătăi de cap inutile. Nu ştiu cum e asta să te gândeşti la un avort ca la o crimă, e vorba doar de tine, de corpul tău, de alegerile tale. Ce mi-ar fi trebuit atâţia copii? Nu aş mai fi avut timp de mine şi de micile mele plăceril deloc. Şi fetele le-am făcut cu greu. Pe a doua nici nu am vrut s-o mai fac, dar pe vremea aia era mai greu să găseşti un doctor care să te scape de o sarcină nedorită. Trebuia să recurgi la tot felul de artificii şi atunci mi-a fost teamă că o să mor degeaba. Am văzut că sonda nu a avut efect, copilul a crescut şi asta a fost. Noroc că e diferenţă mică între ele şi m-a ajutat mama până s-au făcut măricele. Am copii buni. Una e studentă la ASE, cealaltă e deja profesoară în Bucureşti. Au fost cuminţi, m-au ascultat, au învăţat. Tare frumoasă viaţă am avut, chiar mi-ar părea rău s-o pierd acum… Dar sunt încrezătoare, domnul profesor mă va scăpa şi de data asta.

– Haideţi.doamna profesoară, sunteţi gata? Să vă pregătesc, că vă aşteaptă domnul doctor!

– Sunt gata, domnişoară, se poate altfel? Hai că vă las, fetelor. Multă sănătate!

Peste rezervă se lasă o tăcere adâncă. Niciuna din femei nu mai îndrăzneşte să tulbure vorbele ce se învălmăşesc încă în mijlocul încăperii tulburândurile gândurile şi propriile temeri. Fiecare îşi macină întrebările şi impresiile în linişte, cu ochii în propria conştiinţă. Cum o fi să treci prin viaţă aşa şi să mai fii şi mulţumit? Cum să stai o viaţă lângă un om pe care nu l-ai iubit niciodată cu adevărat astfel încât să tremure şi sufletul în tine de dorul lui, doar pentru că îţi oferă confortul pe care îl visai? Unde e sufletul tău dacă ai ajuns până aici fără nici o remuşcare, deşi ai mâinile pătate de sânge?

11 comentarii

Din categoria jurnal

De duminică

„Ziua Duminicii imi aduce aminte de Atotputernicia Ta, Stapane, cu care ai zidit lumea si ai rascumparat pe om. Tie deci, iubitorule de oameni, Doamne, ma inchin si-Ti multumesc foarte pentru Darurile cele mari ce ai facut si le faci tuturor fapturilor Tale.”

Bună dimineaţa, dragilor!

Să aveţi o duminică frumoasă, binecuvântată însorită şi veselă, fără nici un nor pe cerul vieţii voastre!

Orsay IMG_1639 IMG_1641 IMG_1645 IMG_1650 IMG_1652 IMG_1653 IMG_1658 IMG_1660 IMG_1661 IMG_1663 IMG_1664 IMG_1665 IMG_1523 IMG_1524 

3 comentarii

Din categoria Uncategorized

Tablou de seară

De când mă ştiu îmi plac înserările. Momentul acela când lumina zilei păleşte şi pe cer apare prima stea, semn că noaptea e aproape. Mama aprindea lumina în bucătărie şi-n casă mirosea a mâncare şi-a lapte proaspăt fiert, mămăliga clolotea pe foc iar noi obosiţi şi  moi aşteptam ca masa de seară să îngheie o zi plină. Tata trebăluia pe la animale, pregătindu-le pentru noapte şi luna arunca raze cu strălucire stranie, albă peste satul aproape adormit. În toate casele licărea o lumină, în copaci păsările ciripeau adormit, câinii îşi făceau curaj lătrând unii la alţii şi pacea se lăsa uşoară peste lume ca un cearşaf fin şi moale peste un corp obosit. Mâncam şi-n serile târzii şi calde de vară ne aşezam pe banca de la poartă fiecare cu gândurile noastre, tăcând ca nu cumva să speriem magia aşternută în jur.

În depărtare brotăceii se întreceau în cântat, în grădiniţă greierii le ţineau isonul şi din când în când, câte un cărăbuş cu carapace verde, trecea bâzâind pe la urechile noastre. Copii fiind ne întreceam în fiecare seară vânându-i şi stricându-le ascunzătorile cu trudă săpate în pământ. Îi adunam, îi ascultam chinuindu-se să scape din strânsoarea pumnului şi le dădeam în final drumul, să zboare spre destinaţii numai de ei ştiute, urmărindu-i în goana mare, până întunericul ni-i ascundea vederii. Când se întuneca de tot aprindeam câte un foc mare în mijlocul uliţei şi strânşi în jurul lui ascultam cu inima bătrând nebuneşte cum povesteau bătrânii despre timpuri de mult apuse cu hoţi de cai şi fete, vrăjitoare goale puşcă la răscruci în miez de noapte şi strigoi ieşiţi în cale călătorilor nocturni. Pleoapele cădeau grele peste ochi, răcoarea nopţii se strecura pe sub cămăşile subţiri şi ne făcea să ne îmbrăţişăm trupurile firave ca să ne încălzim măcar puţin. Ni se făcea frig dar ne temeam să ne ridicăm şi să ne ducem singuri pe întuneric până în casă, să luăm ceva mai gros de îmbrăcat.

Mai târziu, căsătorită fiind am învăţat să-mi construiesc o lume a mea şi să trăiesc acolo, ascunsă în ea doar eu cu gândurile mele, la adăpost de ochii şi răutăţile celor din jur. Trebăluiam toată ziua ca un rob, seara puneam masa pentru toţi, îmi spălam copiii, îi adormeam şi când toată casa se liniştea mă aşezam pe marginea jgeabului şi priveam cerul. Căutam şi găseam Carul Mare, Carul Mic, constelaţia Gemenilor şi încercam să recompun din mii de stele copilăria mea demult apusă şi visele frumoase pe care nu aveam să le mai împlinesc niciodată. În vale izvorul îşi vărsa apele cu zgomot trimiţându-le plocon Dunării, câte o gâscă se trezea zgomotos speriată de cine ştie ce vis urât, curcile se certau pe locul cel mai bun pe culme, porcii nu-şi găseau locul grohăind, în grajd calul tropăia fornăind din când în când,  bufniţele fâlfâiau tăcut aripile ieşind la vânătoare. Mă încărcam de pace şi frumuseţe pentru ziua epuizantă ce se năştea sub ochii mei din noaptea neagră. Doar luna mă privea cu lumina ei rece şi-mi lumina misterios o curte plină de umbre pe care lumina soarelui le ascundea cu grijă.

Acum îmi place uneori să mă opresc din drum,  să mă aşez singură pe o bancă şi să privesc la oameni grăbiţi ce trec obosiţi către cămine calde unde-i aşteaptă copii să le sară în braţe, sau câte un animal bucuros nevoie mare că stăpânul s-a întors. Lumina zilei păleşte, felinarele oraşului se aprind şi-n blocurile din jur ferestrele se luminează galben una câte una, semn că acolo cineva şi-a găsit refugiul de noapte. Le privesc aprinderea pe rând şi-mi închipui că fiecare fereastră ascunde fericirea unui cămin. Că oamenii de dincolo de ziduri şi perdele se iubesc şi casa lor e mai mult decât un simplu apartament înghesuit de bloc. E o întreagă lume în care oamenii sunt fericiţi, zâmbesc, râd sau plâng ascunşi de ochii indiscreţi ai celorlalţi. Îmi place să cred că incolo de poveştile de groază şi grijile zilei, în fiecare casă sunt suflete ce speră şi se bucură de căldura altui suflet. Îmi place să cred că înserarea se aşează uşoară peste vise frumoase aşa cum se aşeza odinioară peste visele copiilor ce-am fost, când nu mai aveam răbdare cu timpul şi-am fi vrut să creştem brusc să le împlinim pe toate.

11 comentarii

Din categoria Imagini

Fragment de viaţă (2)

„Uite, piatra asta e ideală! Străluceşte ca un diamant, de-ţi ia ochii. Sau o fi mai bună asta? Are reflexii de fildeş, cred că e făcută din corn de inorog. Uite, uite, aici e una cu inserţii aurii! Pe asta a adus-o apa de departe, din munţi şi a adunat în inima ei foiţă de aur curat. Hmmmm… cred că asta cu dungi verzi de muşchi e cea mai valoroasă. Din asta o să-i dau să-mi facă inel, poartă în ea o mie de poveşti de dragoste apuse. Da, da, altfel nu ar fi crescut muşchiul aşa frumos pe ea, doar se ştie că muşchiul nu creşte decât pe partea de nord a copacilor, la umbra inimilor…”  

E tânără, prea tânără, parcă şi-şi poartă paşii uşori prin praful drumului, cu ochii în pământ. Nu-i ridică nici când trece pe lângă ea câte un călător grăbit, nici când copiii o arată cu degetul râzând şi strigând după ea „Uite nebuna lu’ Şarpe, fugiţi că vă loveşte cu pietre!  Toate o lasă rece, de parcă viaţa şi vremea trec pe lângă ea fără s-o atingă, paralel cu drumul vieţii ei frânt de la jumate, ce duce acum către nicăieri. E încă frumoasă cu tenul ei imaculat şi străveziu, cu buze roşii şi ochi ce scăpărau scântei din apele iadului de plumb topit ce-şi schimba culoarea după soare. Dor părul complet alb stătea mărturie imensei dureri pe care o suferise şi care-i afectase iremediabil mintea.

Acum un an nimeni nu s-ar fi gândit că fata tânără şi ambiţioasă ce umplea cu râsul ei molipsitor inimile tuturor cunoscuţilor va ajunge ază bătaia de joc a copiilor de pe uliţă. Era studentă la medicină şi doar acel fatidic an o mai despărţea de diploma de medic pe care şi-o dorise de când era copil. Fusese un copil serios şi determinat de parcă întreg viitorul familiei ei ar fi depins de ceea ce va face ea când va ajunge adult. Toată fericirea lumii se legăna atârnată de acest vis subţire ca o pânză de păianjen în care nimeni altcineva nu credea. Ea a crezut şi a învăţat şi a luptat să ajungă să şi-l împlinească. Visul vieţii ei…un vis de om, ca oricare altele.

Fusese mândria familiei şi acum mama o privea printre uluci cu basmaua la gură şi ochii în lacrimi simţind până adânc, în suflet săgeţile pe care răutatea oamenilor le aruncau către copila ei neputincioasă. Copila ei deşteaptă, cu minte multă pe care o pierduse pe toată odată, într-o seară de vară când vântul abia adia şi căldura zilei încă nu amorţise. Era acum pedeapsa pe care Dumnezeu i-o dăduse ei, mama care se încrezuse prea mult în steaua ei norocoasă. Şi Doamne, cât de nefericite şi ignorante îi păreau toate acele femei din jur cu copiii lor mediocri plini de julituri în genunchi, cu mâinile veşnic murdare care alergau pe maidan toată ziua!

Ce n-ar da acum ca şi fata ei să fi fost la fel şi să rămână acasă, tărăncuţă sprintenă, cu obraji roşii. Cu minte puţină  dar sănătate multă. Se uita la ea cum se topeşte pe picioare şi devine din ce în ce mai străvezie şi-şi frângea mâinile de neputinţă. „De ce, Doamne, mai laşi mamele dacă nu le dai putere să-şi apere şi să-şi salveze copiii? Unde am greşit de m-ai pedepsti atât de greu? Ce să fac eu, acum, când Tu mi-ai rupt mâinile şi mă laşi să-mi privesc neputincioasă copilul ce-ar avea nevoie de o mângâiere pe care eu nu ştiu să i-o dau? Cum să-i iau povara asta de pe creier să rămână doar fetiţa mea frumoasă şi serioasă de odinioară?” 

Acum un an erau încă fericiţi. Fata lor deşteaptă şi frumoasă se mutase cu un băiat bun ca pâinea caldă pe care îl iubea nespus. Băarbatul ei mai zicea uneori că-i pare băiatul ăla prea cuminte şi blând ca să nu ascundă ceva. Îi respecta, îi ajuta, orice l-ar fi rugat, făcea tot posibilul să nu fie dezamăgiţi de el. Iar Ilenuţa lor…Doamne, cât îl mai iubea! Se deschisese ca o floare de când era cu acest băiat şi-ţi venea să ridici ochii către cer să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ai apucat să vezi atâta potrivire. Toate neamurile îi invidiau iar fostele colege ale Ilenei aproape că săreau pe el, să i-l fure, aşa erau de îndrăgostite de acest băiat fără cusur.

Fericirea copilei lor, lumina ochilor ei…. dacă ar fi ştiut că atitudinea lui era doar prefăcătorie şi el are alte gânduri, l-ar fi alungat cu pietre de atunci, de când le-a călcat pragul prima dată! Au vorbit de nuntă, au fixat-o în toamnă, cu un an înainte de licenţă, ca ea să aibă linişte s-o pregătească temeinic, tocmiseră lăutari, luaseră rochie de mireasă, trimiseseră invitaţiile şi cu aproape două luni înainte el plecase cu alta. S-a trezit într-o dimineaţă şi i-a spus că el se simte presat de familia ei, că nu doreşte această căsătorie. Îşi dorea băiatul altceva şi găsise persoana potrivită pentru a-şi atinge scopurile. De când o cunoştea şi cât timp a minţit? Nici nu mai conta. Probabil încă de la început, insă ea era prea prinsă în mrejele dragostei ca să vrea să vadă minciuna iar ei prea fericiţi văzându-şi copila atât de împlinită ca să descopere adevărul.

Ileana lor tăcuse şi privise cu ochii mari cum se închide uşa în urma lui, fără să-i curgă o lacrimă. Şi rămâsese încremenită până soarele şi-a terminat drumul zilnic şi a plecat la culcare lăsând-o pe întuneric. Atunci a aplecat capul, s-a prelins pe parchet şi a plâns cu sughiţuri o noapte întreagă. Apoi încă o zi, încă o noapte, până le-a pierdut şirul iar ei, îngrijoraţi că nu mai primesc nici un semn de la ea, s-au urcat în maşină şi au venit să vadă ce face. Când au văzut-o le-a venit a urla. Cu părul murdar şi încâlcit, albă toată, stătea şi număra penele pe care le scotea una câte una dintr-un căpătâi de pernă. Le aşezase frumos, în grămăjoare şi se înconjurase  de ele, ca de puf de îngeri, intonând un cântec doar de ea ştiut. Ea nu i-a recunoscut şi nici nu i-a băgat în seamă. Privea prin ei, ca şi cum nici nu ar fi fost acolo decât nişte umbre aruncate pe jos de soarele strecurat prin perdele.

Zilele de spitalizare au fost multe şi lungi, iar doctorii nu le-au putut aduce copila înapoi. Le-au dat la un moment dat acasă o fată bătrână cu minte puţină, ce adună pietrele drumului să-şi facă piatră preţioasă pentru un ipotetic inel de cununie pe care nu i-l va mai oferi nimeni niciodată. „O să fie o minune de inel, o să vadă ei toţi! Uite şi piatra asta cât cuarţ a adunat în ea! O să-mi comande şi-un colier de perle, s-atârne până jos, pe piept. Voi fi cea mai frumoasă mireasă. Nu o să fie nimeni fericit ca mine!” În urma nălucii albe cu pumnii plini de pietre poarta se închide singură scârţâind, ca după ă existenţă încheiată. Şi cine-ar putea spune că în casa aceea cu muşcate roşii în ferestre erau încă oameni vii?

 

2 comentarii

Din categoria jurnal

Fragment de viaţă

„Dragostea  asta e înşelătoare şi pretenţioasă ca o femeie frumoasă, dragul meu. Dacă nu ai grijă de ea, pleacă şi te lasă singur şi-ţi dai seama abia târziu, când te trezeşti într-o dimineaţă că nimic nu mai e cum era. Trebuie să te zbaţi şi să lupţi pentru ea, să fii atent să nu cumva să ţi-o fure altul şi tu să rămâi singur şi trist tăvălindu-te în ţărână.”

Cuvintele cad albe şi egale între bătrânul întins sub cearşaf în camera plină cu nimicuri adunate de pretutindeni într-o viaţă de om. Tânărul ar vrea să deschidă larg geamurile, se simte sufocat în răcoarea cu iz de viaţă veche din încăpere, dar bătrânului îi şi aşa rău, nu vrea să-l mai supere. Nu au mai vorbit de luni întregi, de când bătrâneţea şi boala îl ţintuise la pat. S-a revoltat când doctorii i-au spus că bunicul lui nu o s-o mai ducă mult, că inima-i este prea obosită şi tensiunea prea mare ca să se mai poată ridica din pat.  El doar ce se logodise. Iubea o fată micuţă, slabă şi copilăroasă cu ochi mari şi zâmbitori. Aproape o nălucă. Ai lui s-au supărat că nu i-a întrebat când a făcut pasul, s-au certat, bunicul s-a enervat… şi azi e aici, ţintuit la pat iar lui îi tremură inima că încăpăţânarea lui o să-l omoare înainte de vreme.Putea să mai aştepte, dar sângele-i fierbea atât de tare că nici nu s-a mai gândit la altceva. Tăcea cu ochii în pământ, ţinând în palme mâna caldă şi dragă a bunicului.

Bătrânul vorbea rar, stins cu pauze mari în care închidea ochii şi parcă se întorcea în trecut să-şi retrăiască propria tinereţe. Sub pleoape ochii se zbăteau spasmodic, privind imagini demult uitate şi doar de ei ştiute.  Din când în când ofta şi deschidea larg ochii privind în jur, ca şi cum lucrurile acelea vechi, pe care le ştia de o viaţă îi deveneau pe rând străine şi trebuia să se reobişnuiască cu ele.

„Să nu fi necăjit… e frumos să iubeşti. E cel mai înălţător sentiment în viaţa asta care nici nu şti când trece. Orice-ar spune ceilalţi, nu renunţa nicicând la el. Poţi întâlni dragostea sub multe forme şi la fiecare vârstă vei iubi altfel, dar niciodată, absolut niciodată să nu încetezi să iubeşti. Indiferent de motiv. Iubirea nu e o opţiune, e singura certitudine pe drumul ăsta prin lume şi dacă o trădezi te lasă singur iar durerea singurătăţii e atât de mare c-ai prefera să-ţi ardă măruntaiele cu flacără de vii, decât să trăieşti doar cu amintirea.”

Obosiţi, ochii-i cuprind cu dragoste chipul nepotului preferat. „O iubeşti cu adevărat pe fata asta?” „O iubesc, bunule! Fără ea simt că viaţa mi-ar fi pustie.” Mâna bătrână strânge uşor degetele tinere şi bunicul închide din nou ochii oftând. O tăcere lungă s-a aşternut şi doar respiraţia celor doi o întrerupeau cu sfială din când în când. Aveai senzaţia că timpul s-a oprit în loc să contemple la tabloul minunat pe care bătrânul întins cu ochii închişi şi tânărul trist de pe marginea patului îl fac arc peste timp.

„Am iubit şi eu la fel, când eram ceva mai tânăr. O iubire ce mi-a răscolit sufletul şi mi-a umblat prin măruntaie, ca un blestem. Avea ochii în care se reflecta marea cu valuri înspumate şi buze ce mă sărutau flămânde de câte ori ne întâlneam. Mă privea şi simţeam în privirea ei că vede în mine centrul universului. Ardea şi tremura ca flacăra lumânării când o luam în braţe şi se lega de mine cu toate fibrele corpului, de parcă ar fi vrut să nu-mi mai dea drumul niciodată, deşi ştia că o să plec. Când făceam dragoste mă privea flămândă cu ochii larg deschişi şoptindu-şi sufletul în vorbe doar de ea ştiute, doar de la ea auzite. Lângă ea m-am simţit de două ori bărbat. Iubit, răsfăţat, adulat, aveam tot ce-şi poate dori un om pe lumea asta. Îmi săruta tălpile şi mâinile şi fremăta când o atingeam. Simţeam cum viaţa îi clocoteşte în vine şi mi-o dăruieşte toată, cu mâinile amândouă, cu inima întreagă. Mi-era dragă ca lumina ochilor….

Offf, tată! Când am plecat nu am privit înapoi să nu văd cum lumina din ea se stinge. Am crezut atunci că averea, poziţia socială şi bunăstarea sunt mai importante în viaţă decât iubirea. Că asta trece cu tinereţea şi când ajungi bătrân nu mai ai nevoie decât de amintiri plăcute şi confortul material. Am lăsat-o plângând şi m-am însurat comod, cu femeia lângă care am crezut că pot trăi şi fără să iubesc, femeia cu care să fac bani şi să văd lumea, femeia pe care nu aveam s-o iubesc niciodată cu patimă, dar îmi putea fi prietenă. Şi am umblat prin lume, copilul meu, văzând chipul iubit şi ochii ca marea învolburată pretutindeni. Am adormit visând-o şi-am încheiat zile obositoare dorind-o cu toată fiinţa mea. Am ridicat afaceri, case încăpătoare, mi-am luat maşini scumpe, m-am plimbat pretutindeni în lume dar nu am mai găsit niciunde liniştea şi mulţumirea pe care mi le dădea ea în cămăruta ei modestă şi curată. Am mâncat tot felul de bunătăţi din toate bucătăriile lumii dar niciodată mâncarea nu a avut gustul omletei pe care mi-o pregătea râzând, umbând aproape goală în bucătăria minusculă pe care doar iubirea noastră o umplea.

Aş da orice acum să pot întoarce timpul, să mă întorc la ea şi să nu mai plec în veci. Închid ochii după o viaţă plină şi simt că am trăit degeaba pentru că am de toate însă nimic nu-mi încălzeşte sufletul. Acum îmi dau seama că plec cu sufletul pustiu si gol. Toate astea vor rămâne aici, mărturie a muncii mele dar iubirea care mi-ar fi putut face viaţa împlinită cu adevărat şi m-ar fi însoţit pe drumul de pe urmă nu o am pentru că am alungat-o fără milă.

Nu face aceeaşi greşeală, copile, luptă pentru iubirea ta! Să ai sufletul plin, asta e important şi dincolo de viaţă, restul e doar umplutură.”

2 comentarii

Din categoria jurnal

Vieţii mele

Bună dimineaţa, viaţă!

Mai ţii minte când te-am salutat prima dată? N-ai vrut să mă primeşti, îţi eram grea, te temeai de anii împreună cu mine. Te-ai gândit atunci c-ar fi mai uşor să mă sugrumi înainte de-a veni pe lume. Mi-ar fi fost mai uşor şi mie aşa, dar Dumnezeu a avut alte planuri când a pus în trup sufletul ăsta. Şi-am supravieţuit şi mi-am cerut cu toţi plămânii dreptul la existenţă. Mi l-ai dat, ce era să faci?

Nu m-ai iertat nici până acum, nu-i aşa? M-ai tot lovit şi m-ai gonit de câte ori ai dat ochii cu mine. Cu cât m-am străduit mai mult, cu atât m-ai dispreţuit mai tare. Te-am iubit, m-ai urât. Te-am respectat, m-ai izgonit. Te-am preamărit, m-ai umilit. Nu ai pierdut nici o ocazie şi m-ai lovit de câte ori ai putut. Şi ai putut!!

Au fost fost de-a lungul timpului momente în care aproape m-ai învins. Te-ai bucurat atunci crezând că ai scăpat de mine dar m-am ridicat de fiecare dată, m-am scuturat şi am mers mai departe. Eram tânără, voiam să te birui, să-ţi arăt că nu ai sorţi de izbândă dacă te pui cu mine. Tinereţe infatuată. Mi-ai smuls multe lacrimi. Eu le-am şters cu dosul palmei şi cu roua lor în ochi am păşit încrezătoare mai departe. Pas cu pas, an de an, clipă de clipă.

M-ai minţit, te-am crezut. De fiecare dată, chiar dacă nu ai făcut şi nu mi-ai dat nimic din ce mi-ai promis. Şi n-am fost naivă, doar un pic prea încrezătoare.

Pentru tot ce am a trebuit să lupt, să smulg cu unghiile, să muşc, să mă târăsc. Ti-am smuls fiecare bucurie, ţi-am furat fiecare clipă. Nimic nu mi-ai dat de bună voie, nimic nu mi-ai oferit cu generozitate aşa cum faci cu alţii -favoriţii tăi. M-ai primit din obligaţie şi ai făcut tot posibilul să-mi aminteşti asta cu în fiecare zi.

Nimic din ce-ţi e permis nu ai lăsat sa-ţi scape când ai vrut să mă loveşti. Mi-ai văzut privirea dreaptă şi ai zis că sunt trufaşă. Mi-ai citit pasul hotărât şi mi-ai pus piedică. Te-ai bucurat când m-ai văzut la pământ. Ai dănţuit şi m-ai călcat în picioare. Port încă urmele loviturilor tale. Nimeni nu mi-a cusut rănile, nimeni nu m-a ajutat să mă vindec.

Doar pământul a acoperit cu tărâna lui sângele ce ţâşnea şi l-a închegat. Pentru că Dumnezeu avea alte planuri cu mine.

Tu nu te-ai săturat de lupta asta? Mă apropii de ploi îngheţate de toamnă târzie, mi-ai dezgolit copacii, mi-ai îmbătrânit obrazul, mi-ai întunecat ochii. Nu crezi că lupta asta s-a prelungit prea mult?

Aş vrea uneori să mă întind pe iarbă, sub copaci ce mângâie cerul cu vârfurile şi să dorm mult. Cât să mă uiţi, cât să te iert. Cât să-ţi acoperi ura şi s-o arunci în adâncul întunecat al mării.   Am obosit să te iubesc, am obosit să mă urăşti, mânia ta m-a epuizat.

Hai să facem pace, eu m-am săturat să lupt. Urii tale nu i-a ajuns o viaţă de om?  Vreau să-ţi pot spune noapte bună cu sufletul împăcat.

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal

Prevestirea

Când soarele s-a ridicat pe cer în ziua aceea caldă și frumoasă de vară, nimic nu prevestea că dimineaţa va aduce cu ea spectrul morții deasupra satului. Rândunele săgetau cerul ca și până acum, guguștiucii cântau, în dudul de lângă poartă o ciocănitoare bătea toaca – cioc-cioc, cioc-cioc, cioc-cioc- căutând viermișori sub coaja putredă. Băiatului îi plăcea să se ducă să o urmărească cum bate regulat cu ciocul ei puternic în scoarța copacului, ca apoi să mai arunce o privire roată peste curte și iar să bată…

Anul trecut se urcase în dud și-i dibuise cuibul. Toate ouăle i le furase și biata pasăre cu pene strălucioare şi viu colorate, zburase fără sens o săptămână întreagă, căutându-le. I-a părut rău după aceea şi ar fi vrut să le mai aibă să le poată pune înapoi, dar le dăduse la schimb pe nişte bile de sticlă colorată, unui băiat mai mare. Se păcălise dar nu mai putea da înapoi. Acum se mulţumea s-o privească căutând viermişori şi să crească puişorii golaşi şi veşnic flămânzi. Urâţi mai erau cu ciocurile lor mari , căscate şi trupurile alea firave, fără pene, prin care se vedeau toate: şi inima, şi guşa, şi toate maţele încolăcite în ei. Nu ştia de ce păsările cerului au pui aşa urâţi. Găinile lor scoteau puişori plini de puf auriu, de-ţi venea să-i ţii tot timpul în palmă.

Aseară o cucuvea a tot cântat pe coama casei. Bătrânul s-a trezit şi a ieşit de trei ori afară s-o uşuie şi s-o blesteme, bunica a bătut mătănii la icoană şi s-a rugat să-i ferească Dumnezeu de necazuri şi niciunul nu a mai închis ochii toată noaptea. În casa mare, tinerii dormeau nestingheriţi. Doar o dată s-a auzit uşa deschizându-se şi unul din ei s-a strecurat uşor afară. Cine ştie, or fi ieşit să-şi facă şi ei nevoile. Nimeni nu s-a îngrijorat că nu a mai auzit uşa închizându-se. Erau prea preocupaţi cu presimţirile negre ce nu le dădeau pace şi aşteptau ca lumina zilei să pălească strălucirea stelelor. Ca pe o binecuvântare o aşteptau. Odată cu zorii cucuveaua a tăcut. Să fie de capul ei, acolo! Dimineaţa l-a găsit pe bătrân în grajd şi pe bătrână în bucătărie, pregătind merindea pentru câmp. Azi aveau de mers pe câmp, la prăşit. Ăla micu’ a ieşit din casă cu ochii cârpiţi ţinându-şi pantalonii zdrenţuiţi cu mâinile amândouă.

– Babooooo!!! Mi s-a rupt culeaua, fi-ar a dlacu ea să fie!

Avea cinci ani deja şi tot „l” zicea, de râdeau toţi de el că se însoară mâine-poimâine şi nu a mai învăţat să vorbească.

Cureaua era o bucată de curmei răsucit cu care îi atârnau pantalonii de mijloc să nu-i pice după el. Erau prea mari pentru corpul lui firav şi el veşnic se împiedica de ei, drăcuindu-i. Mai ales la joacă, când trebuia să alerge cu călcâiele sfârâind după mingea din cârpe şi cădea împiedicându-se de ei, pângea amar şi-i blestema cu cine i-a făcut şi-l obligă să-i poarte aşa, lălâi. Băieţii mai mari îşi băteau joc de el, deşi erau şi ei rufoşi de nu se poate. Era mai mic, na, trebuia să suporte badjocura tuturor.

Îl strigau orfanul şi făceau glume pe seama lui, că avea mamă vitregă. Ce vină avea el că mama lui murise când era mic? Nici nu şi-o mai aducea aminte. Singura amintire era aşa, în ceaţă -un loc cald, în braţe, unde îi era bine şi pielea albă a unui sân pe jumătate dezgolit. Îi era necaz când femeile îl opreau îl mângâiau pe creştet şi-i spuneau că dacă ar trăi mă-sa el nu ar umbla aşa murdar. Ce murdărie? era foar praful drumului, nu toată lumea se prăfuia.!? Şi de ce să se spele, nu se murdărea la loc? Ca să se spele trebuia să intre în casă, să ceară apă caldă şi să dea ochii cu maştera aia de mamă vitregă. Ori tocmai asta nu-i venea niciodată! Prefera să stea flămând şi leşinat până seara când veneau bătrânii acasă, doar ca să nu-i stea în cale.

Toată ziua îl drăcuia şi-l blestema să moară, să scape de el, copilul nimănui. Era supărată că o văzuse într-o zi cu nea Ion din capul satului. Se ridicase pe vârfuri şi privise pe furiş în casă, cum făcea de fiecare dată când voia să intre. Intra doar dacă nu era ea acasă. Atunci i-a văzut pe amândoi, goi, zvârcolindu-se în pat. Tac-su era plecat după vite prin satul vecin. Toată ziua stătea plecat, uneori lipsea şi câte o săptămână. Cumpăra viţei, îi tăia şi umbla cu carnea din târg în târg, s-o vândă oamenilor cu stare. Iar acest Ion venea la ei în fiecare zi. Maştera îl văzuse privind pe geam şi de atunci nu mai avea trai cu ea.

Ieri îl băgase cu capul în cuptorul închis şi era cât pe ce să moară. La început tuşise, se zvârcolise şi o rugase să-l ierte, că nu mai face, încercase să scape. Apoi o căldură mare îl înnecase şi o umbră grea i se lăsase pe ochi. Când l-a văzut că nu mai mişcă, l-a lăsat jos, pe pământ şi s-a apucat să-şi termine treaba ca şi cum el nici nu ar fi fost acolo. A avut noroc cu baba care a venit acasă mai devreme şi l-a stropit cu apă până l-a înviat.

„Mori, fi-re-ai al dracu’ de arătare, mori odată să scap de tine, stârpitura dracului! Să fi murit dracului când s-a dus mă-ta, să nu-mi mai faci mie zile fripte!” -aşa-i zisese. El nu ştia ce înseamnă să-i facă zile fripte, doar fugea mâncând pământul din calea ei de fiecare dată. Privea de după colţul casei când punea masa lui Ion cu pui fript cu usturoi şi mămăligă şi înghiţea în sec cu lacrimile curgându-i pe obraz. Nu îndrăznea să ceară şi el o bucăţică deşi burta i se zvârcolea şi maţele se încovrigau în el dureros, de-l lua cu ameţeală de la miros. Uneori îl vedea Ion şi-i întindea generos câte o gheară, iar ea îl alunga aruncând după el cu câte un lemn de la gura sobei. „Ptiu, fi-re-ai al dracului de sărăcie, fugi să nu te mai văd în faţa ochilor! Tot te omor eu până la urmă, cu mâna mea te omor!” Până ieri nu o luase în seamă, acum nici nu mai voia să audă să rămână cu ea acasă. De aia se trezise cu noaptea în cap, să se urce în căruţă să plece cu bătrânii pe câmp. Cu ei îi este bine…

– Ce făcuşi, mumă?! Vino-ncoa, să te leg cu altceva! Ce te sculaşi aşa, cu noaptea în cap, că nici mămăliga n-o terminai!

-Hââââââââm,  vleau să merg cu voi! Să nu mă lăsaţi acasă cum faceţi în fiecale zi!

– Vai de tine, muică! Hai că te l’om, nu te mai smiorăi aci, degeaba, că nu eşti fătălău! Şterge nasul ăla şi dă cu apă pe ochi că acu te spurcă pupăza şi o să fugă toate fetele de tine!

Îşi trase cu mâneca pe la nas şi răsuflă uşurat. Azi e scăpat, nu-l mai prinde zgripţuroaica. Se grăbi să dea cu apă pe ochi şi căzu în nas.

-hâââââââââââââââââââââ, hâââââââââââââââââ! Babooooooo!!! Leagă-mi fa, pantalonii ăştia!

-Of, că-mi mănânci sufletul!, Hai să ţi-i leg că nu eşti bun de nimic!

Smulge bătrâna o sfoară de pe gard şi leagă strâns pantalonii copilului peste mijloc. În cădere se lovise şi un firicel mic de sânge se prelingea din nas.

– Vino încoa să te curăţ, mă, amărâtule, că-ţi spărseşi nasul, vai de tine! Nu poţi, mă,  să mergi şi tu ca oamenii, încet?

Dinspre capul satului se ridică deodată un vaiet prelung şi parcă un bocet se zvârcoleşte în ţărână. Bătrâna rămâne cu mâna udă în aer, ţinându-şi strâns cu cealaltă nepotul încremenit. Din grajd moşul ei iese cu furca în mână şi se uită vultureşte în zare. În măruntaiele lor se zvârcoleşte câte un şarpe mare, aducându-le aminte de noaptea albă cu cucuvea cântătoare pe coamă.

– Dadă Ioanăăăăăăăăăăăă, vai de capul nostru, dadăăăăă! Hai repede, că-l omorâră pe  Niculae! Mă, neică Ilieeee, ce faceţi mă?! Hai, mă, că zace săracul în ţărână pe brazdă în grădina de la marginea satului! Îi făcu’ capul praf, mă! Praf, i-l făcu, nu-l mai cunoşţi, neică!

Mâna ce ţinea strâns copilul se înmoaie şi-l scapă, mâna bătrânului lăsă furca să cadă cu zgomot şi timpul parcă se prelinge pe lângă ei toţi cu încetineala melcului. Cuvintele se lovesc de pereţi, de garduri, de copaci şi răsună iar şi iar în urechile ce nu vor să le înţeleagă. În cuibar o găină începe să codcodăcească zgomotos, fericită că a scăpat de povara oului. Cocoşul mândru îi răspunde şi tăcerea bătăturii se sparge cu zgomot în mii de cioburi. Nu ştiu care a urlat primul, nu ştiu care a căzut în genunchi primul. În pragul casei mari, cu ochii încă plini de somn, nora priveşte îngrozită la tabloul din bătătură, cu faţa din care orice urmă de sânge a pierit. Copilul începe să ţipe „l-ai omolât, l-ai omolât, l-ai omolâttt!” iar ei gândul i se înfige ca un cuţit în vintre. „Al dracu’ Ioane, cu capul tău, tot o făcuşi până la urmă! Că mă fac eu de-acu’, Ioane, prostule?! Cum mai trăiesc eu aci, unde mă duc eu să nu mă omoare lumea?!”

2 comentarii

Din categoria trecut

Daica

– Hai să trăieşti, Daică!

– Măăăăă Viţule daică, nu opreşti şi tu un pic să treci pe la mine?

Porţile larg deschise invită la popas. În curte, aşezată pe o buturugă, daica Ioana parcă aşteaptă ca cineva să-i calce şi ei pragul. Întoarcem căruţa şi ne oprim la poartă.

– Ce-i, Daică? Ce-ai păţit? – Vai de capul meu, măăăă! Hai de taie-mi şi mie două găini că stau cu ele în mână de o jumate de oră şi nu se opreşte nimeni… mă gândeam să găsesc măcar nişte copii, să ţină de ele, să le retez eu gâtul cu toporişca, cum oi putea. Bogdeaproste că te-am văzut pe tine!

– Păi bărbaţii voştrii pe unde dracu umblă, mă? Nu mai ai niciunul acasă?

– Ei, daică… nu e niciunul! Emil e la Constanţa, pe vapor-l-au chemat ăia acolo, trebuia să se ducă, ce era să facă?- iar Mărin e la spital, la Dăbuleni.

– Hai, dă găinile alea încoace, că ţi le tai. Mă oprişi din drum, ce să mai fac acu’? Da’ ce-a păţit Mărin, ce dracu a mai făcut?

– Pe dracu, daică, pe dracu îl mai face şi ăla! Păi nu a luat dadăăă, daru’ băuturii de nu se mai trezeşte, Viţulee!? Bea de dimineaţa când se scoală până noaptea când se culcă! Ia medicamente şi bea, bea şi ia medicamente, că are ficatul făcut praf, mă băiatule, mă. Şi nu ne-ar fi că bea, fi-i-ar băutura a dracu să-i fie! Să-şi toarne şi-n cap dacă atât îl duce! Da’ nu mai am daică trai cu el în casă… bea şi face scandal, sparge, mă bate, vai de sufletul meu! Şi eu nu mai pot dădică, neam nu mai pot! Şi-a stricat dracu şi creierul, e bolnav şi cu capul, are şi la cap ceva. Şi el bea, nu mai ştie altceva. Acu’ e la spital că nu mai poate, da o să vină înapoi şi-o s-o ia de la capăt, vai de viaţa noastră. Să fie el al dracu’ cu chelea de pe el, daică, că mi-a mâncat sufletul!

Boabe mari de lacrimi îi curg pe obraz povestind. Viaţa nu a fost deloc blândă cu ea. Tânără mireasă a avut de tras cu o scorpie de soacră şi cu cumnaţii care mai de care mai ai răi şi mai duşmănoşi! A făcut doi băieţi şi pentru ei i-a slugărit pe toţi. A tăcut şi a înghiţit în ea, ce era să facă? Da’ pe vremea aia Mărin al ei era bărbat falnic şi bun. Muncitor, gospodar, ştia s-o iubească şi s-o facă să-şi dea sufletul pentru el. Copiii au crescut, s-au aşezat la casa lor, ăi bătrâni au murit, s-au dus pe drumul de pe urmă şi când să respire şi ea parcă cineva i-a pus foc.

Nu-i vorbă că şi nora asta, parcă i-ar fi duşmancă! I-a murit soacra şi s-a pricopsit cu nora. Să nu dea Dumnezeu să nu-i convină ceva, că sare la bătaie, una-două! De parcă ea n-ar fi avut mamă, aşa câinoasă-i la suflet! Băiatul cel mare s-a băgat în casă la noru-sa ailaltă, pe lângă Vâlcea. A plecat de acasă, îl vede rar de tot.

În urmă cu vreo 10 ani s-a îmbolnăvit şi ea. Avea aşa, o slăbiciune de abia se mai putea ridica din pat şi a venit băiatul s-o ia s-o ducă la un doctor cunoscut, s-o facă bine. A făcut-o de n-a mai putut! În drum spre Vâlcea a ieşit de pe drum şi a dat cu maşina într-un cap de pod. Ei nu au avut nimic, doar ea s-a ales cu o vertebră ruptă de a rămas nenorocită pe viaţă.

„Oleleee, mă nenorociţilor, ce-mi făcurăţi, măăă, fi-re-ţi ai dracu’ voi să fiţi! M-aţi luat să mă duceţi la doctor să mă fac bine şi mă aduceţi moartă, măăă?” S-a jelit şi i-a blestemat atunci. Ei, de frică, nici nu au anunţat acasă că au făcut accident. Suna Mărin să întrebe ce fac de nu-i aduc muierea acasă şi ei dădeau din colţ în colţ. Că o mai ţin pe la ei, că una, că alta… Atunci s-a îmbrăcat Mărin, s-a urcat în rată şi s-a dus după ea. A găsit-o în spital la Vâlcea, operată pe coloană, lovită toată. A stat lângă ea până s-a făcut bine şi a luat-o acasă. Era muierea lui, o iubise şi-i dăduse momente care-i încălzeau sufletul şi-l făceau să-i sclipească ochii când îşi aducea aminte. Asta era atunci…

De la un timp parcă i-ar fi cel mai mare duşman. Ca şi cum îi e frică să nu cumva să moară el înaintea ei iar ea să rămână în urmă să-şi facă de cap în lipsa lui. Aşa că toacă la ea zilnic şi dacă ar mai avea puterea de odinioară ar ridica toporul să-i dea în cap. Nici cu mintea trează nu mai recunoaşte în ea dragostea de odinioară, deşi ea poartă încă în ochi şi pe obrazul fin ceva din frumuseţea din tinereţe.

Anul trecut a trebuit să se mai opereze o dată. Acu’ iar e cu un picior în groapă, dar cine s-o mai creadă? Mărin cel cu mintea în ceaţă parcă ar fi aghiuţă, nu bărbatul ei de o viaţă! Iar copiii… „Ei, maică! Niciodată să nu pui bază în copii că te mută de la umbră la soare şi înapoi! Copiii eşti dator să-i creşti şi să-i ajuţi până închizi ochii. Când nu mai poţi, mai bine te ia Dumnezeu decât să stai să suferi şi să le faci silă. Asta e viaţa, mamă, asta e viaţa, vai de mama ei! Ce să mai aştepţi de la o vreme? Ai trecut de 70 mai bine să te ia Dumnezeu decât să ajungi o povară, aşa îţi spun eu ţie!”

Înghiţim în sec să plece nodul din gât, să putem saluta la plecare.

– Mergeţi sănătoşi, daică! Bogdeaproste că ai oprit Viţule, că nu ştiam ce să mă fac!

– Rămâi sănătoasă, daică Ioană! Ai grijă de mata, că eşti bătrână! Mai lasă-i dracu să se descurce şi singuri, că sunt tineri, au putere, e rândul lor! Ai muncit şi tu destul, gata!

– Am muncit, daică şi-o să mor muncind, vai de soarta mea…

O lăsăm ştergându-şi ochii cu dosul palmei. Se apleacă cu greu şi-şi ridică pe rând păsările sacrificate iar noi pornim la drum cu inima grea.

– Eheeei, ce femeie a fost Ioana la viaţa ei, tată! Şi ce viaţă amărâtă a dus cu nebunii ăştia! Uite acu’, când să răsufle şi ea, îi luă băutura minţile lui văru-meu de nu se mai înţelege nimeni cu el. Vai de el de amărât că-mi vine să-i trag vreo două palme să-şi bage odată minţile în capul ăla sec. Iar asta, proastă, taie găinile din bătătură să-i ducă să mănânce bine în spital. Îl iubeşte şi aşa, şi acum când nu mai are trai cu el. Dacă nu l-aş lăsa eu doar cu ceaiul din spital şi cu cartofii ălora! Să moară de foame, că nu merită mai mult, prostul dracului!

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal

Ce-a spus poetul

Un nou examen de bacalaureat incendiază spiritele şi în vara aceasta. E ca un deja-vu, ca un film de groază în care scenele cele mai scabroase se repetă la intervale regulate la infinit. An de an mii de cuvinte vin să înfiereze inteligenţa tânărului absolvent de liceu. Tânăr căruia nu prea i se dă de ales, pentru că societatea în care creşte îl vrea idiot şi-i oferă calea cea dreaptă şi netedă către idioţenie, nu către dezvoltare personală şi spirituală. Dacă tu pui în faţa unui copil o prăjitură şi un medicament amar, niciodata nu o să aleagă medicamentul, alege prăjitura, normal.

Noi venim cu modele gen Elena Udrea, Sânziana Buruiană sau Tonciu, le băgăm pe gât toate inepţiile maneliştilor şi cocalarilor, le croim scări de valori în care inteligenţa se măsoară în bani câştigaţi fără muncă, nu în dezvoltarea creierului dar luăm foc dacă pică examenul de bacalaureat. Care examen, hai să fim serioşi, nu e decât o măsurare a prostiei tuturor! O mână de incompetenţi învechiţi şi îndobitociţi păstrează de mai bine de douăzeci de ani învăţământul în starea de inerţie în care era înainte de revoluţie. Oameni care au ajuns în funcţii călduţe fără să aibă reale calităţi pedagogice şi intelectuale, au încărcat programa şcolară cu tot felul de tâmpenii nefolositoare şi i-au îngropat pe profesori sub maldăre de rapoarte cu care nu se pot şterge nici măcar la fund, în loc să-i trimită la cursuri de specializare sau în schimburi de experienţă peste hotare, dacă tot vrem învăţământ de nivel european.

Tot vorbim de modele din afară dar nici măcar un amărât de profesor obligat să-şi scrie fiecare pas pe care o să-l urmeze lecţia lui la şcoală nu a văzut cu ochii lui ce înseamnă acel model atât de mult lăudat. Îi impunem să urmeze stric paşii rigizi învăţaţi pe dinafară în anii de şcoală comunistă, punem accent pe memorare, nu pe creativitate şi gândire liberă şi avem pretenţia ca şcoala noastră să scoată genii în toate domeniile. Măi să fie! Când nimeni nu l-a învăţat pe profesorul de română că elevul are un creier pe care şi-l poate folosi cu succes să gândească şi singur şi chiar îl foloseşte ca să judece inepţiile pe care i le bagi pe gât cu pretenţie de adevăr suprem, cum v-aţi putea aştepta voi, creatori de subiecte de evaluare naţională ca acel elev să vă facă vouă opere literare pe coala de examen?! Păi, înguştilor, amărâtul ăla de elev a învăţat pe dinafată tone de comentarii inutile şi nefolositoare, pentru că aşa i s-a impus! Nimeni nu l-a lăsat să citească opera respectivă întâi apoi să-i asculte părerea pe care şi-a format-o singur despre ea ca să o combată, eventual, cu argumente.

A învăţat să urască şcoala şi profesorii care-i impun să digere o materie greoaie, amară şi plină de minciuni, doar pentru că aşa au gândit-o minţi luminate, cu doctorate şi lucrări tipărite în cine ştie ce reviste obscure de profil. Profesorul care predă an de an acelasi comentariu la o poezie şi are pretenţia ca elevul să i-l memoreze şi să i-l redea cuvânt cu cuvânt, nu va scoate niciodată genii din mâinile sale. Se iau două versuri dintr-o poezie oarecare şi se începe cu veşnica şi idioata întrebare  „Ce-a vrut să spună poetul aici?”. Păi poetul poate că era într-o pasă proastă şi a vrut să se sinucidă după ce lasă posterităţii un crâmpei de lumină ce i-a trecut prin creier. Sau poate că era deja prea beat ca să mai realizeze şi singur ce-a vrut să spună. De unde ştii tu profesor robotizat că acel comentariu pe care tu îl reciţi ca pe tatăl nostru oră de oră deţine adevărul absolut?

Literatura e frumoasă tocmai pentru că nu e previzibilă. E rodul imaginaţiei unor oameni al căror creier funcţionează un pic diferit de restul creierelor umane, ceea ce îi face pe  scriitori să fie unici. Nimeni nu poate explica şi pretinde că ştie exact ce s-a întâmplat în acele creiere în momentul în care au scris o frază şi au azvârlit-o posterităţii şi care a fost gândul creatorului la fiecare frază. Asta e o aberaţie mai mare decât noi toţi la un loc.

Copiii sunt extrem de uşor de modelat atunci când vrei cu adevărat să-i modelezi frumos. Ni se nasc copii din ce în ce mai inteligenţi, a căror putere de înţelegere depăşeşte cu mult pe aceea a înaintaşilor lor. Copii pe care noi ne străduim în ani lungi de şcoală să îi reducem la nivelul nostru. Copii pe care nici măcar părinţii care i-au făcut nu reuşesc să-i înţeleagă şi să-i ajute. Şi aceşti copii se răzbună urându-ne. Pe noi, societatea noastră, toate lucrurile inutile şi inepte pe care încercăm să le vârâm cu forţa în creierele lor. V-aţi întrebat vreodată unde se pierd copiii buni care ies din clasele primare cu coroniţă de premiant? Aţi stat vreodată să vă gândiţi unde se produce ruptura, unde adolescentul rămâne fără repere şi abandonează educaţia preferând distracţii care nu-i fac neapărat bine? V-aţi întrebat de ce, deşi de atâta timp toţi ne dăm cu fundul de pământ după examene, văzând procentul minuscul de promovabilitate şi răspunsurile date de elevi, data viitoare rezultatul e şi mai dezastruos?

Atâta timp cât doar ne plângem şi iscăm discuţii interminabile pe la televiziuni unde moderatori cu facultate de jurnalism şi pretenţii infatuate pronunţă greşit de fiecare dată cuvinte banale, dar vin să pună întrebări „incomode” şi să facă o radiografie a sistemului de învăţământ din care ei au ieşit fără să înţeleagă mare lucru, nimic nu se va schimba. Schimbarea trebuie să se producă întâi la noi, la adulţii care avem pretenţia că suntem în stare să ne educăm copiii. Pentru că ei, copiii noştri sunt oglinda în care trebuie să ne privim. Nu s-au făcut singuri aşa, noi i-am creat. Noi îi vrem limitaţi şi ei nu fac altceva decât să se revolte şi să urmeze calea pe care cu ostentaţie le-o arătăm, în mod absurd, din revoltă! Ne e nevoie să vină un Tudor Chirilă să le spună adolescenţilor să citească şi să înveţe. Nu e nevoie de un articol al cine ştie cărui blogger necunoscut ca o întreagă generaţie să se trezească şi să îşi schimbe valorile. E nevoie de efortul colectiv al unei întregi societăţi. De la părinţi la politicieni, toţi ar trebui să dea un exemplu pozitiv adolescenţilor. Pentru că puterea exemplului e cea care contează, nu lamentările, nu impunerile, nu ochelarii de cal!

31 comentarii

Din categoria Cotidian

Simţul datoriei

Nu ştiu cine a reuşit să-mi încrustreze adânc în carne acest sentiment chinuitor al datoriei. Nici nu-mi aduc bine aminte când l-am descoperit. După o fragedă copilărie în care i-am terorizat pe cei din jur cu pretenţiile şi independenţa mea, parcă drumul vieţii s-a întors brusc şi a trebuit să mă schimb peste noapte atât de brutal încât puteam spune că nici eu nu mai ştiu cine sunt. Şi nici nu prea am învăţat vreodată, ăsta-i adevărul.

O lună întreagă petrecută într-un spital în care copiii de vârsta mea erau mult mai bolnavi decât mine, în care mi-era teama până şi de colegele de salon, în locul meu a ajuns acasă o altă persoană. Cred că acolo, în spitalul-închisoare m-am maturizat cât pentru două vieţi. Până atunci eram copilul normal ce-şi dorea să-şi bucure copilăria cu tot ce-i poate oferi. Copilul de care mama era nemulţumită, care nu ştia să aibă grijă de fratele mai mic, căruia nu-i trecea ziua fără să facă şi câte o boacănă, care nu reuşea sub nicio formă să scrie „z” şi „2” de mână, indiferent câte foi erau pe jos , câte palme primea capul şi cât de adânc se înfigea în creier cuvântul „proastă”. Apoi am stat închisă şi copilul din mine a murit.

Din momentul acela mi-am trăit copilăria din datorie. Eram datoare să mă joc, să merg la şcoală, să învăţ bine, foarte bine, să vreau să fiu în frunte. Eram datoare să demonstrez că pot, că sunt în stare, că sunt mai bună decât toţi ceilalţi. Mă simţeam datoare să tac, să nu-mi supăr părinţii cerându-le lucruri de care nu aveam nevoie. Mergeam la muncă vara şi banii îi duceam până la ultimul leu acasă. Sinţeam că-s datoare să-i ajut pe ai mei pentru că ei niciodată nu aveau de ajuns şi veşnic se împrumutau peste tot. Mai târziu m-am simţit datoare să vorbesc cu creditorii furioşi că nu-şi mai primeau banii înapoi, să-i liniştesc, să-i îmbunez. Apoi, când mama şi-a pierdut serviciul şi a trebuit să meargă la munca câmpului, m-am simţit datoare să-i ţin locul acasă. Nu mă puteam duce la câmp să o ajut, cum făceau celelalte fete de vârsta mea, aveam o relaţie de duşmănie declarată şi făţişă cu soarele arzător al verii, dar m-am trezit într-o dimineaţă cu sentimentul că trebuie să fac restul. Şi am plecat cu caprele la păscut. Apoi am curăţat casa şi pe la 11 ani am simţit datoria să gătesc, să găsească tata mâncare caldă când venea la masă. Lacrimile ce i-au aburit ochii atunci când i-am pus în farfurie mâncare gătită de mine îmi sunt şi acum icoană ascunsă în suflet.

Mai târziu, pentru că nimeni nu o făcea, m-am simţit datoare să îngrijesc grădina bunicilor de legume, iar pentru asta mergeam zilnic câte 6 km pe jos. Mi-era drag. Voiam să văd un film, îl luam pe sus şi pe frate-meu! Îi făceam bine cu forţa, pentru că eu aveam un sentiment de vinovăţie de fiecare dată când îmi era bine fără ca ei să participe la bucuria mea. Am crescut şi-am simţit că trebuie să refuz toate invitaţiile prietenilor de a petrece sărbătorile împreună, pentru că acasă rămâneau ai mei singuri. Am plecat la şcoală şi m-am simţit datoare ca din suta de lei primită o dată pe lună să păstrez bani de drum înapoi acasă şi să aduc jumătate înapoi, să nu simtă tata că-i sunt o povară. Şi aşa se împrumuta de fiecare dată când trebuia să plec. Apoi m-am angajat şi am simţit că e de datoria mea să-mi ajut fratele, elev de liceu în alt oraş.

M-am şi măritat pentru că eram datoare să-mi respect cuvântul dat socrului meu! Apoi datoria nu a mai fost doar din convingere, a venit şi ca o obligaţie. Copiii m-au legat definitiv, pentru ei simţindu-mă datoare să-mi sacrific şi viaţa, şi sănătatea, şi fericirea. Am căzut, m-am ridicat şi am luat-o de la capăt, mi-am înfipt adânc unghiile în carne să nu urlu când mă durea, să îmi fac datoria. Şi mi-am făcut-o până la capăt. Când, în sfârşit, am reuşit să-mi recapăt independenţa am luat simţul datoriei după mine şi am continuat să fac mai mult decât mi se cerea şi chiar decât era necesar pentru toţi cei din jurul meu. Pentru şefi, pentru colegi, pentru cunoscuţi şi necunoscuţi.

Doar pentru mine personal nu am făcut nimic niciodată. M-am simţit datoare faţă de toată lumea, doar faţă de viaţa mea nu. Timpul a trecut şi acum simt nevoia să mă regândesc. E târziu, sănătatea e şubredă şi castelele de nisip clădite odată din vise frumoase s-au năruit rând pe rând. Toţi cei pentru care m-am simţit datoare consideră că li se cuvine ce-am făcut şi că am datoria să fac în continuare. Dacă cer ajutor, mă privesc cu consternare şi întorc capul la o asemenea îndrăzneală. Îmi bat joc de ei? Ce ajutor să am nevoie, am de toate, am putere, TREBUIE să pot, să fac, să le dau bucăţi de mine în continuare! E datoria mea s-o fac! Numai că acum datoria asta mi-a ajuns o prea grea povară.

M-am redescoperit şi m-am îngrozit privindu-mă. Cine sunt eu, cea care s-a împrăştiat fără măsură pretutindeni, pentru toţi? Unde mi-am pierdut viaţa de am rămas cu un suflet ciuntit şi trist, plin de răni adânci şi cicatrici urâte? Cine mă ajută acum pe mine să mă adun şi să mă reconstitui din cioburi mii împrăştiate pe o viaţă de om? A venit timpul să-mi fac datoria faţă de mine şi nu ştiu de unde să încep. Eu, cea care s-a dăruit fără reţinere tuturor, cu prisosinţă, azi nu găsesc putere şi resurse să mă dăruiesc mie.

9 comentarii

Din categoria jurnal