Simţul datoriei

Nu ştiu cine a reuşit să-mi încrustreze adânc în carne acest sentiment chinuitor al datoriei. Nici nu-mi aduc bine aminte când l-am descoperit. După o fragedă copilărie în care i-am terorizat pe cei din jur cu pretenţiile şi independenţa mea, parcă drumul vieţii s-a întors brusc şi a trebuit să mă schimb peste noapte atât de brutal încât puteam spune că nici eu nu mai ştiu cine sunt. Şi nici nu prea am învăţat vreodată, ăsta-i adevărul.

O lună întreagă petrecută într-un spital în care copiii de vârsta mea erau mult mai bolnavi decât mine, în care mi-era teama până şi de colegele de salon, în locul meu a ajuns acasă o altă persoană. Cred că acolo, în spitalul-închisoare m-am maturizat cât pentru două vieţi. Până atunci eram copilul normal ce-şi dorea să-şi bucure copilăria cu tot ce-i poate oferi. Copilul de care mama era nemulţumită, care nu ştia să aibă grijă de fratele mai mic, căruia nu-i trecea ziua fără să facă şi câte o boacănă, care nu reuşea sub nicio formă să scrie „z” şi „2” de mână, indiferent câte foi erau pe jos , câte palme primea capul şi cât de adânc se înfigea în creier cuvântul „proastă”. Apoi am stat închisă şi copilul din mine a murit.

Din momentul acela mi-am trăit copilăria din datorie. Eram datoare să mă joc, să merg la şcoală, să învăţ bine, foarte bine, să vreau să fiu în frunte. Eram datoare să demonstrez că pot, că sunt în stare, că sunt mai bună decât toţi ceilalţi. Mă simţeam datoare să tac, să nu-mi supăr părinţii cerându-le lucruri de care nu aveam nevoie. Mergeam la muncă vara şi banii îi duceam până la ultimul leu acasă. Sinţeam că-s datoare să-i ajut pe ai mei pentru că ei niciodată nu aveau de ajuns şi veşnic se împrumutau peste tot. Mai târziu m-am simţit datoare să vorbesc cu creditorii furioşi că nu-şi mai primeau banii înapoi, să-i liniştesc, să-i îmbunez. Apoi, când mama şi-a pierdut serviciul şi a trebuit să meargă la munca câmpului, m-am simţit datoare să-i ţin locul acasă. Nu mă puteam duce la câmp să o ajut, cum făceau celelalte fete de vârsta mea, aveam o relaţie de duşmănie declarată şi făţişă cu soarele arzător al verii, dar m-am trezit într-o dimineaţă cu sentimentul că trebuie să fac restul. Şi am plecat cu caprele la păscut. Apoi am curăţat casa şi pe la 11 ani am simţit datoria să gătesc, să găsească tata mâncare caldă când venea la masă. Lacrimile ce i-au aburit ochii atunci când i-am pus în farfurie mâncare gătită de mine îmi sunt şi acum icoană ascunsă în suflet.

Mai târziu, pentru că nimeni nu o făcea, m-am simţit datoare să îngrijesc grădina bunicilor de legume, iar pentru asta mergeam zilnic câte 6 km pe jos. Mi-era drag. Voiam să văd un film, îl luam pe sus şi pe frate-meu! Îi făceam bine cu forţa, pentru că eu aveam un sentiment de vinovăţie de fiecare dată când îmi era bine fără ca ei să participe la bucuria mea. Am crescut şi-am simţit că trebuie să refuz toate invitaţiile prietenilor de a petrece sărbătorile împreună, pentru că acasă rămâneau ai mei singuri. Am plecat la şcoală şi m-am simţit datoare ca din suta de lei primită o dată pe lună să păstrez bani de drum înapoi acasă şi să aduc jumătate înapoi, să nu simtă tata că-i sunt o povară. Şi aşa se împrumuta de fiecare dată când trebuia să plec. Apoi m-am angajat şi am simţit că e de datoria mea să-mi ajut fratele, elev de liceu în alt oraş.

M-am şi măritat pentru că eram datoare să-mi respect cuvântul dat socrului meu! Apoi datoria nu a mai fost doar din convingere, a venit şi ca o obligaţie. Copiii m-au legat definitiv, pentru ei simţindu-mă datoare să-mi sacrific şi viaţa, şi sănătatea, şi fericirea. Am căzut, m-am ridicat şi am luat-o de la capăt, mi-am înfipt adânc unghiile în carne să nu urlu când mă durea, să îmi fac datoria. Şi mi-am făcut-o până la capăt. Când, în sfârşit, am reuşit să-mi recapăt independenţa am luat simţul datoriei după mine şi am continuat să fac mai mult decât mi se cerea şi chiar decât era necesar pentru toţi cei din jurul meu. Pentru şefi, pentru colegi, pentru cunoscuţi şi necunoscuţi.

Doar pentru mine personal nu am făcut nimic niciodată. M-am simţit datoare faţă de toată lumea, doar faţă de viaţa mea nu. Timpul a trecut şi acum simt nevoia să mă regândesc. E târziu, sănătatea e şubredă şi castelele de nisip clădite odată din vise frumoase s-au năruit rând pe rând. Toţi cei pentru care m-am simţit datoare consideră că li se cuvine ce-am făcut şi că am datoria să fac în continuare. Dacă cer ajutor, mă privesc cu consternare şi întorc capul la o asemenea îndrăzneală. Îmi bat joc de ei? Ce ajutor să am nevoie, am de toate, am putere, TREBUIE să pot, să fac, să le dau bucăţi de mine în continuare! E datoria mea s-o fac! Numai că acum datoria asta mi-a ajuns o prea grea povară.

M-am redescoperit şi m-am îngrozit privindu-mă. Cine sunt eu, cea care s-a împrăştiat fără măsură pretutindeni, pentru toţi? Unde mi-am pierdut viaţa de am rămas cu un suflet ciuntit şi trist, plin de răni adânci şi cicatrici urâte? Cine mă ajută acum pe mine să mă adun şi să mă reconstitui din cioburi mii împrăştiate pe o viaţă de om? A venit timpul să-mi fac datoria faţă de mine şi nu ştiu de unde să încep. Eu, cea care s-a dăruit fără reţinere tuturor, cu prisosinţă, azi nu găsesc putere şi resurse să mă dăruiesc mie.

Anunțuri

9 comentarii

Din categoria jurnal

9 răspunsuri la „Simţul datoriei

  1. Am citit și încă o dată am recunoscut-o pe mama, ființa care a dat totul și încă dă, pentru cei din jurul ei, uitând complet de sine. 🙂 Poate exemplul ei mi-a arătat că datoria mea e să am , în primul rând, grijă de mine. Sau poate doar așa sunt eu, o egoistă. Cred că ideală ar fi calea de mijloc, să oferi celorlalți fără să te neglijezi pe tine și, mai ales, fără a-ți face ție rău.

    Apreciază

    • Ai grijă de tine în primul rând, apoi dăruieşte celorlalţi cât îţi prisoseşte. Nu face risipă, e mare păcat. Ajungi la un moment dat să nu mai poţi da şi toţi vor fi nemulţumiţi. Nu-ţi vor vedeam neputinţa şi nevoia, vor vedea doar că nu mai faci pentru ei ceea ce ai făcut o viaţă.

      Apreciază

  2. Am voie să te îmbrăţişez cu drag?

    Apreciază

  3. Ma gandesc ca subrezirea sanatatii are o legatura cu exacerbarea simtului datoriei. Nu simtul datoriei in sine e nociv, ci efectele lui – neglijarea propriei fiinte. De aceea eu sper ca, odata eliminata cauza principala, si starea sanatatii se va imbunatati.

    Apreciază

    • E normal, numai că e greu să te mai schimbi de acum. Port cu mine un permanent sentiment de vină, de parcă ceea ce fac acum pentru mine ar fi trebuit să fac pentru altcineva. Nu pot fi pe deplin mulţumită, am sentimentul că fur din ceea ce se cuvenea celorlalţi. E greu.

      Apreciază

  4. lloopp

    Se pare ca ai avut grija de toti cei din jurul tau mai putin de tine. Si cei din jurul tau te-au luat de-a gata, fara a-ti oferi nimic in schimb, afectiv sau material. Sau daca a fost ceva, nu a fost indeajuns. Acorda-ti timp pentru tine, cel putin o ora pe zi luni-vineri si 2-3 sambata-duminica. Timp in care sa faci ce vrei tu, ce iti place tie, si in principiu numai tie : citeste, plimba-te, mergi la salonul de cosmetica daca iti face placere, cumpara-ti ceva hainute pe care le vrei de mult timp dar nu le-ai luat pentru ca te-ai ocupat de altii, mergi la o inghetata/prajitura/cafea cu o prietena buna, si asa mai departe.
    Despre sentimentul irosirii pe care il citesc printre randuri, ce sa-ti zic, frumos ar fi sa fie toti oamenii din lume ca tine, sa fi avut cineva grija de tine cand erai prea ocupata sa ii ingrijesti pe altii, neglijandu-te pe tine. Ai facut exact ceea ce trebuia in societate, societatea nu a prea facut ce trebuia pentru tine. Tu nu te-ai irosit, ci ceilalti te-au irosit.
    Acorda-ti 9-10 ore pe saptamana in care sa fii egoista, meriti asta !

    Apreciază

    • Mulţumesc din suflet de sfat! 🙂 Sunt încă în faza în care încerc să mă obişnuiesc cu asta. Îmi spun şi eu că e cazul să mă gândesc un pic şi la mine şi chiar mă apuc să fac câte ceva, ca până la urmă să sfârşesc simţindu-mă vinovată că nu au participat şi ceilalţi la bucuria mea. Până şi în parc ies cu un sentiment de vinovăţie, de parcă rup din timpul şi fericirea altcuiva. E greu să te obişnuieşti să îţi dăruieşti şi ţie, după ce te-ai dăruit atâta timp altora. Eu mă simt încă vinovată şi dacă îmi cumpăr o îngheţată numai pentru mine, e clar că mai am foarte mult de lucru pentru a deveni oarecum normală!! Iar sentimentul irosirii e inerent, o consecinţă logică a ceea ce singură am semănat. Noroc că nu ţine prea mult! 🙂

      Apreciază

      • lloopp

        Meriti inghetata aceea, nu e colier cu diamante, nu e injectie cu heroina, e doar o inghetata ! Si sunt sigur ca nu ai luat paine de la gura copiilor sa-ti satisfaci tu poftele !
        Plimbatul in parc e chiar gratis !

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s