Prevestirea

Când soarele s-a ridicat pe cer în ziua aceea caldă și frumoasă de vară, nimic nu prevestea că dimineaţa va aduce cu ea spectrul morții deasupra satului. Rândunele săgetau cerul ca și până acum, guguștiucii cântau, în dudul de lângă poartă o ciocănitoare bătea toaca – cioc-cioc, cioc-cioc, cioc-cioc- căutând viermișori sub coaja putredă. Băiatului îi plăcea să se ducă să o urmărească cum bate regulat cu ciocul ei puternic în scoarța copacului, ca apoi să mai arunce o privire roată peste curte și iar să bată…

Anul trecut se urcase în dud și-i dibuise cuibul. Toate ouăle i le furase și biata pasăre cu pene strălucioare şi viu colorate, zburase fără sens o săptămână întreagă, căutându-le. I-a părut rău după aceea şi ar fi vrut să le mai aibă să le poată pune înapoi, dar le dăduse la schimb pe nişte bile de sticlă colorată, unui băiat mai mare. Se păcălise dar nu mai putea da înapoi. Acum se mulţumea s-o privească căutând viermişori şi să crească puişorii golaşi şi veşnic flămânzi. Urâţi mai erau cu ciocurile lor mari , căscate şi trupurile alea firave, fără pene, prin care se vedeau toate: şi inima, şi guşa, şi toate maţele încolăcite în ei. Nu ştia de ce păsările cerului au pui aşa urâţi. Găinile lor scoteau puişori plini de puf auriu, de-ţi venea să-i ţii tot timpul în palmă.

Aseară o cucuvea a tot cântat pe coama casei. Bătrânul s-a trezit şi a ieşit de trei ori afară s-o uşuie şi s-o blesteme, bunica a bătut mătănii la icoană şi s-a rugat să-i ferească Dumnezeu de necazuri şi niciunul nu a mai închis ochii toată noaptea. În casa mare, tinerii dormeau nestingheriţi. Doar o dată s-a auzit uşa deschizându-se şi unul din ei s-a strecurat uşor afară. Cine ştie, or fi ieşit să-şi facă şi ei nevoile. Nimeni nu s-a îngrijorat că nu a mai auzit uşa închizându-se. Erau prea preocupaţi cu presimţirile negre ce nu le dădeau pace şi aşteptau ca lumina zilei să pălească strălucirea stelelor. Ca pe o binecuvântare o aşteptau. Odată cu zorii cucuveaua a tăcut. Să fie de capul ei, acolo! Dimineaţa l-a găsit pe bătrân în grajd şi pe bătrână în bucătărie, pregătind merindea pentru câmp. Azi aveau de mers pe câmp, la prăşit. Ăla micu’ a ieşit din casă cu ochii cârpiţi ţinându-şi pantalonii zdrenţuiţi cu mâinile amândouă.

– Babooooo!!! Mi s-a rupt culeaua, fi-ar a dlacu ea să fie!

Avea cinci ani deja şi tot „l” zicea, de râdeau toţi de el că se însoară mâine-poimâine şi nu a mai învăţat să vorbească.

Cureaua era o bucată de curmei răsucit cu care îi atârnau pantalonii de mijloc să nu-i pice după el. Erau prea mari pentru corpul lui firav şi el veşnic se împiedica de ei, drăcuindu-i. Mai ales la joacă, când trebuia să alerge cu călcâiele sfârâind după mingea din cârpe şi cădea împiedicându-se de ei, pângea amar şi-i blestema cu cine i-a făcut şi-l obligă să-i poarte aşa, lălâi. Băieţii mai mari îşi băteau joc de el, deşi erau şi ei rufoşi de nu se poate. Era mai mic, na, trebuia să suporte badjocura tuturor.

Îl strigau orfanul şi făceau glume pe seama lui, că avea mamă vitregă. Ce vină avea el că mama lui murise când era mic? Nici nu şi-o mai aducea aminte. Singura amintire era aşa, în ceaţă -un loc cald, în braţe, unde îi era bine şi pielea albă a unui sân pe jumătate dezgolit. Îi era necaz când femeile îl opreau îl mângâiau pe creştet şi-i spuneau că dacă ar trăi mă-sa el nu ar umbla aşa murdar. Ce murdărie? era foar praful drumului, nu toată lumea se prăfuia.!? Şi de ce să se spele, nu se murdărea la loc? Ca să se spele trebuia să intre în casă, să ceară apă caldă şi să dea ochii cu maştera aia de mamă vitregă. Ori tocmai asta nu-i venea niciodată! Prefera să stea flămând şi leşinat până seara când veneau bătrânii acasă, doar ca să nu-i stea în cale.

Toată ziua îl drăcuia şi-l blestema să moară, să scape de el, copilul nimănui. Era supărată că o văzuse într-o zi cu nea Ion din capul satului. Se ridicase pe vârfuri şi privise pe furiş în casă, cum făcea de fiecare dată când voia să intre. Intra doar dacă nu era ea acasă. Atunci i-a văzut pe amândoi, goi, zvârcolindu-se în pat. Tac-su era plecat după vite prin satul vecin. Toată ziua stătea plecat, uneori lipsea şi câte o săptămână. Cumpăra viţei, îi tăia şi umbla cu carnea din târg în târg, s-o vândă oamenilor cu stare. Iar acest Ion venea la ei în fiecare zi. Maştera îl văzuse privind pe geam şi de atunci nu mai avea trai cu ea.

Ieri îl băgase cu capul în cuptorul închis şi era cât pe ce să moară. La început tuşise, se zvârcolise şi o rugase să-l ierte, că nu mai face, încercase să scape. Apoi o căldură mare îl înnecase şi o umbră grea i se lăsase pe ochi. Când l-a văzut că nu mai mişcă, l-a lăsat jos, pe pământ şi s-a apucat să-şi termine treaba ca şi cum el nici nu ar fi fost acolo. A avut noroc cu baba care a venit acasă mai devreme şi l-a stropit cu apă până l-a înviat.

„Mori, fi-re-ai al dracu’ de arătare, mori odată să scap de tine, stârpitura dracului! Să fi murit dracului când s-a dus mă-ta, să nu-mi mai faci mie zile fripte!” -aşa-i zisese. El nu ştia ce înseamnă să-i facă zile fripte, doar fugea mâncând pământul din calea ei de fiecare dată. Privea de după colţul casei când punea masa lui Ion cu pui fript cu usturoi şi mămăligă şi înghiţea în sec cu lacrimile curgându-i pe obraz. Nu îndrăznea să ceară şi el o bucăţică deşi burta i se zvârcolea şi maţele se încovrigau în el dureros, de-l lua cu ameţeală de la miros. Uneori îl vedea Ion şi-i întindea generos câte o gheară, iar ea îl alunga aruncând după el cu câte un lemn de la gura sobei. „Ptiu, fi-re-ai al dracului de sărăcie, fugi să nu te mai văd în faţa ochilor! Tot te omor eu până la urmă, cu mâna mea te omor!” Până ieri nu o luase în seamă, acum nici nu mai voia să audă să rămână cu ea acasă. De aia se trezise cu noaptea în cap, să se urce în căruţă să plece cu bătrânii pe câmp. Cu ei îi este bine…

– Ce făcuşi, mumă?! Vino-ncoa, să te leg cu altceva! Ce te sculaşi aşa, cu noaptea în cap, că nici mămăliga n-o terminai!

-Hââââââââm,  vleau să merg cu voi! Să nu mă lăsaţi acasă cum faceţi în fiecale zi!

– Vai de tine, muică! Hai că te l’om, nu te mai smiorăi aci, degeaba, că nu eşti fătălău! Şterge nasul ăla şi dă cu apă pe ochi că acu te spurcă pupăza şi o să fugă toate fetele de tine!

Îşi trase cu mâneca pe la nas şi răsuflă uşurat. Azi e scăpat, nu-l mai prinde zgripţuroaica. Se grăbi să dea cu apă pe ochi şi căzu în nas.

-hâââââââââââââââââââââ, hâââââââââââââââââ! Babooooooo!!! Leagă-mi fa, pantalonii ăştia!

-Of, că-mi mănânci sufletul!, Hai să ţi-i leg că nu eşti bun de nimic!

Smulge bătrâna o sfoară de pe gard şi leagă strâns pantalonii copilului peste mijloc. În cădere se lovise şi un firicel mic de sânge se prelingea din nas.

– Vino încoa să te curăţ, mă, amărâtule, că-ţi spărseşi nasul, vai de tine! Nu poţi, mă,  să mergi şi tu ca oamenii, încet?

Dinspre capul satului se ridică deodată un vaiet prelung şi parcă un bocet se zvârcoleşte în ţărână. Bătrâna rămâne cu mâna udă în aer, ţinându-şi strâns cu cealaltă nepotul încremenit. Din grajd moşul ei iese cu furca în mână şi se uită vultureşte în zare. În măruntaiele lor se zvârcoleşte câte un şarpe mare, aducându-le aminte de noaptea albă cu cucuvea cântătoare pe coamă.

– Dadă Ioanăăăăăăăăăăăă, vai de capul nostru, dadăăăăă! Hai repede, că-l omorâră pe  Niculae! Mă, neică Ilieeee, ce faceţi mă?! Hai, mă, că zace săracul în ţărână pe brazdă în grădina de la marginea satului! Îi făcu’ capul praf, mă! Praf, i-l făcu, nu-l mai cunoşţi, neică!

Mâna ce ţinea strâns copilul se înmoaie şi-l scapă, mâna bătrânului lăsă furca să cadă cu zgomot şi timpul parcă se prelinge pe lângă ei toţi cu încetineala melcului. Cuvintele se lovesc de pereţi, de garduri, de copaci şi răsună iar şi iar în urechile ce nu vor să le înţeleagă. În cuibar o găină începe să codcodăcească zgomotos, fericită că a scăpat de povara oului. Cocoşul mândru îi răspunde şi tăcerea bătăturii se sparge cu zgomot în mii de cioburi. Nu ştiu care a urlat primul, nu ştiu care a căzut în genunchi primul. În pragul casei mari, cu ochii încă plini de somn, nora priveşte îngrozită la tabloul din bătătură, cu faţa din care orice urmă de sânge a pierit. Copilul începe să ţipe „l-ai omolât, l-ai omolât, l-ai omolâttt!” iar ei gândul i se înfige ca un cuţit în vintre. „Al dracu’ Ioane, cu capul tău, tot o făcuşi până la urmă! Că mă fac eu de-acu’, Ioane, prostule?! Cum mai trăiesc eu aci, unde mă duc eu să nu mă omoare lumea?!”

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria trecut

2 răspunsuri la „Prevestirea

  1. Nu îţi pot descrie în cuvinte cât de mult îmi plac poveştile pe care le dăruieşti cu un stil aparte…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s