Fragment de viaţă (2)

„Uite, piatra asta e ideală! Străluceşte ca un diamant, de-ţi ia ochii. Sau o fi mai bună asta? Are reflexii de fildeş, cred că e făcută din corn de inorog. Uite, uite, aici e una cu inserţii aurii! Pe asta a adus-o apa de departe, din munţi şi a adunat în inima ei foiţă de aur curat. Hmmmm… cred că asta cu dungi verzi de muşchi e cea mai valoroasă. Din asta o să-i dau să-mi facă inel, poartă în ea o mie de poveşti de dragoste apuse. Da, da, altfel nu ar fi crescut muşchiul aşa frumos pe ea, doar se ştie că muşchiul nu creşte decât pe partea de nord a copacilor, la umbra inimilor…”  

E tânără, prea tânără, parcă şi-şi poartă paşii uşori prin praful drumului, cu ochii în pământ. Nu-i ridică nici când trece pe lângă ea câte un călător grăbit, nici când copiii o arată cu degetul râzând şi strigând după ea „Uite nebuna lu’ Şarpe, fugiţi că vă loveşte cu pietre!  Toate o lasă rece, de parcă viaţa şi vremea trec pe lângă ea fără s-o atingă, paralel cu drumul vieţii ei frânt de la jumate, ce duce acum către nicăieri. E încă frumoasă cu tenul ei imaculat şi străveziu, cu buze roşii şi ochi ce scăpărau scântei din apele iadului de plumb topit ce-şi schimba culoarea după soare. Dor părul complet alb stătea mărturie imensei dureri pe care o suferise şi care-i afectase iremediabil mintea.

Acum un an nimeni nu s-ar fi gândit că fata tânără şi ambiţioasă ce umplea cu râsul ei molipsitor inimile tuturor cunoscuţilor va ajunge ază bătaia de joc a copiilor de pe uliţă. Era studentă la medicină şi doar acel fatidic an o mai despărţea de diploma de medic pe care şi-o dorise de când era copil. Fusese un copil serios şi determinat de parcă întreg viitorul familiei ei ar fi depins de ceea ce va face ea când va ajunge adult. Toată fericirea lumii se legăna atârnată de acest vis subţire ca o pânză de păianjen în care nimeni altcineva nu credea. Ea a crezut şi a învăţat şi a luptat să ajungă să şi-l împlinească. Visul vieţii ei…un vis de om, ca oricare altele.

Fusese mândria familiei şi acum mama o privea printre uluci cu basmaua la gură şi ochii în lacrimi simţind până adânc, în suflet săgeţile pe care răutatea oamenilor le aruncau către copila ei neputincioasă. Copila ei deşteaptă, cu minte multă pe care o pierduse pe toată odată, într-o seară de vară când vântul abia adia şi căldura zilei încă nu amorţise. Era acum pedeapsa pe care Dumnezeu i-o dăduse ei, mama care se încrezuse prea mult în steaua ei norocoasă. Şi Doamne, cât de nefericite şi ignorante îi păreau toate acele femei din jur cu copiii lor mediocri plini de julituri în genunchi, cu mâinile veşnic murdare care alergau pe maidan toată ziua!

Ce n-ar da acum ca şi fata ei să fi fost la fel şi să rămână acasă, tărăncuţă sprintenă, cu obraji roşii. Cu minte puţină  dar sănătate multă. Se uita la ea cum se topeşte pe picioare şi devine din ce în ce mai străvezie şi-şi frângea mâinile de neputinţă. „De ce, Doamne, mai laşi mamele dacă nu le dai putere să-şi apere şi să-şi salveze copiii? Unde am greşit de m-ai pedepsti atât de greu? Ce să fac eu, acum, când Tu mi-ai rupt mâinile şi mă laşi să-mi privesc neputincioasă copilul ce-ar avea nevoie de o mângâiere pe care eu nu ştiu să i-o dau? Cum să-i iau povara asta de pe creier să rămână doar fetiţa mea frumoasă şi serioasă de odinioară?” 

Acum un an erau încă fericiţi. Fata lor deşteaptă şi frumoasă se mutase cu un băiat bun ca pâinea caldă pe care îl iubea nespus. Băarbatul ei mai zicea uneori că-i pare băiatul ăla prea cuminte şi blând ca să nu ascundă ceva. Îi respecta, îi ajuta, orice l-ar fi rugat, făcea tot posibilul să nu fie dezamăgiţi de el. Iar Ilenuţa lor…Doamne, cât îl mai iubea! Se deschisese ca o floare de când era cu acest băiat şi-ţi venea să ridici ochii către cer să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ai apucat să vezi atâta potrivire. Toate neamurile îi invidiau iar fostele colege ale Ilenei aproape că săreau pe el, să i-l fure, aşa erau de îndrăgostite de acest băiat fără cusur.

Fericirea copilei lor, lumina ochilor ei…. dacă ar fi ştiut că atitudinea lui era doar prefăcătorie şi el are alte gânduri, l-ar fi alungat cu pietre de atunci, de când le-a călcat pragul prima dată! Au vorbit de nuntă, au fixat-o în toamnă, cu un an înainte de licenţă, ca ea să aibă linişte s-o pregătească temeinic, tocmiseră lăutari, luaseră rochie de mireasă, trimiseseră invitaţiile şi cu aproape două luni înainte el plecase cu alta. S-a trezit într-o dimineaţă şi i-a spus că el se simte presat de familia ei, că nu doreşte această căsătorie. Îşi dorea băiatul altceva şi găsise persoana potrivită pentru a-şi atinge scopurile. De când o cunoştea şi cât timp a minţit? Nici nu mai conta. Probabil încă de la început, insă ea era prea prinsă în mrejele dragostei ca să vrea să vadă minciuna iar ei prea fericiţi văzându-şi copila atât de împlinită ca să descopere adevărul.

Ileana lor tăcuse şi privise cu ochii mari cum se închide uşa în urma lui, fără să-i curgă o lacrimă. Şi rămâsese încremenită până soarele şi-a terminat drumul zilnic şi a plecat la culcare lăsând-o pe întuneric. Atunci a aplecat capul, s-a prelins pe parchet şi a plâns cu sughiţuri o noapte întreagă. Apoi încă o zi, încă o noapte, până le-a pierdut şirul iar ei, îngrijoraţi că nu mai primesc nici un semn de la ea, s-au urcat în maşină şi au venit să vadă ce face. Când au văzut-o le-a venit a urla. Cu părul murdar şi încâlcit, albă toată, stătea şi număra penele pe care le scotea una câte una dintr-un căpătâi de pernă. Le aşezase frumos, în grămăjoare şi se înconjurase  de ele, ca de puf de îngeri, intonând un cântec doar de ea ştiut. Ea nu i-a recunoscut şi nici nu i-a băgat în seamă. Privea prin ei, ca şi cum nici nu ar fi fost acolo decât nişte umbre aruncate pe jos de soarele strecurat prin perdele.

Zilele de spitalizare au fost multe şi lungi, iar doctorii nu le-au putut aduce copila înapoi. Le-au dat la un moment dat acasă o fată bătrână cu minte puţină, ce adună pietrele drumului să-şi facă piatră preţioasă pentru un ipotetic inel de cununie pe care nu i-l va mai oferi nimeni niciodată. „O să fie o minune de inel, o să vadă ei toţi! Uite şi piatra asta cât cuarţ a adunat în ea! O să-mi comande şi-un colier de perle, s-atârne până jos, pe piept. Voi fi cea mai frumoasă mireasă. Nu o să fie nimeni fericit ca mine!” În urma nălucii albe cu pumnii plini de pietre poarta se închide singură scârţâind, ca după ă existenţă încheiată. Şi cine-ar putea spune că în casa aceea cu muşcate roşii în ferestre erau încă oameni vii?

 

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria jurnal

2 răspunsuri la „Fragment de viaţă (2)

  1. Tristă amintire, Lucia. Viața asta… mereu bate filmul!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s