Tablou de seară

De când mă ştiu îmi plac înserările. Momentul acela când lumina zilei păleşte şi pe cer apare prima stea, semn că noaptea e aproape. Mama aprindea lumina în bucătărie şi-n casă mirosea a mâncare şi-a lapte proaspăt fiert, mămăliga clolotea pe foc iar noi obosiţi şi  moi aşteptam ca masa de seară să îngheie o zi plină. Tata trebăluia pe la animale, pregătindu-le pentru noapte şi luna arunca raze cu strălucire stranie, albă peste satul aproape adormit. În toate casele licărea o lumină, în copaci păsările ciripeau adormit, câinii îşi făceau curaj lătrând unii la alţii şi pacea se lăsa uşoară peste lume ca un cearşaf fin şi moale peste un corp obosit. Mâncam şi-n serile târzii şi calde de vară ne aşezam pe banca de la poartă fiecare cu gândurile noastre, tăcând ca nu cumva să speriem magia aşternută în jur.

În depărtare brotăceii se întreceau în cântat, în grădiniţă greierii le ţineau isonul şi din când în când, câte un cărăbuş cu carapace verde, trecea bâzâind pe la urechile noastre. Copii fiind ne întreceam în fiecare seară vânându-i şi stricându-le ascunzătorile cu trudă săpate în pământ. Îi adunam, îi ascultam chinuindu-se să scape din strânsoarea pumnului şi le dădeam în final drumul, să zboare spre destinaţii numai de ei ştiute, urmărindu-i în goana mare, până întunericul ni-i ascundea vederii. Când se întuneca de tot aprindeam câte un foc mare în mijlocul uliţei şi strânşi în jurul lui ascultam cu inima bătrând nebuneşte cum povesteau bătrânii despre timpuri de mult apuse cu hoţi de cai şi fete, vrăjitoare goale puşcă la răscruci în miez de noapte şi strigoi ieşiţi în cale călătorilor nocturni. Pleoapele cădeau grele peste ochi, răcoarea nopţii se strecura pe sub cămăşile subţiri şi ne făcea să ne îmbrăţişăm trupurile firave ca să ne încălzim măcar puţin. Ni se făcea frig dar ne temeam să ne ridicăm şi să ne ducem singuri pe întuneric până în casă, să luăm ceva mai gros de îmbrăcat.

Mai târziu, căsătorită fiind am învăţat să-mi construiesc o lume a mea şi să trăiesc acolo, ascunsă în ea doar eu cu gândurile mele, la adăpost de ochii şi răutăţile celor din jur. Trebăluiam toată ziua ca un rob, seara puneam masa pentru toţi, îmi spălam copiii, îi adormeam şi când toată casa se liniştea mă aşezam pe marginea jgeabului şi priveam cerul. Căutam şi găseam Carul Mare, Carul Mic, constelaţia Gemenilor şi încercam să recompun din mii de stele copilăria mea demult apusă şi visele frumoase pe care nu aveam să le mai împlinesc niciodată. În vale izvorul îşi vărsa apele cu zgomot trimiţându-le plocon Dunării, câte o gâscă se trezea zgomotos speriată de cine ştie ce vis urât, curcile se certau pe locul cel mai bun pe culme, porcii nu-şi găseau locul grohăind, în grajd calul tropăia fornăind din când în când,  bufniţele fâlfâiau tăcut aripile ieşind la vânătoare. Mă încărcam de pace şi frumuseţe pentru ziua epuizantă ce se năştea sub ochii mei din noaptea neagră. Doar luna mă privea cu lumina ei rece şi-mi lumina misterios o curte plină de umbre pe care lumina soarelui le ascundea cu grijă.

Acum îmi place uneori să mă opresc din drum,  să mă aşez singură pe o bancă şi să privesc la oameni grăbiţi ce trec obosiţi către cămine calde unde-i aşteaptă copii să le sară în braţe, sau câte un animal bucuros nevoie mare că stăpânul s-a întors. Lumina zilei păleşte, felinarele oraşului se aprind şi-n blocurile din jur ferestrele se luminează galben una câte una, semn că acolo cineva şi-a găsit refugiul de noapte. Le privesc aprinderea pe rând şi-mi închipui că fiecare fereastră ascunde fericirea unui cămin. Că oamenii de dincolo de ziduri şi perdele se iubesc şi casa lor e mai mult decât un simplu apartament înghesuit de bloc. E o întreagă lume în care oamenii sunt fericiţi, zâmbesc, râd sau plâng ascunşi de ochii indiscreţi ai celorlalţi. Îmi place să cred că incolo de poveştile de groază şi grijile zilei, în fiecare casă sunt suflete ce speră şi se bucură de căldura altui suflet. Îmi place să cred că înserarea se aşează uşoară peste vise frumoase aşa cum se aşeza odinioară peste visele copiilor ce-am fost, când nu mai aveam răbdare cu timpul şi-am fi vrut să creştem brusc să le împlinim pe toate.

Anunțuri

11 comentarii

Din categoria Imagini

11 răspunsuri la „Tablou de seară

  1. Deși nu am o vârstă prea ”puternică” am multe amintiri al unor întâmplări sau obiceiuri care s-au pierdut, de când eram mică. Nu cred că atunci simțeam cât de bine mă simțeam și ce atmosferă frumoasă mă înconjura, dar acum regret că ”nu mai sunt”.

    Apreciază

  2. Copilul din tine a rămas la fel de vioi și te întinerește cu fiecare amintire! Nostalgie care ne afectează benefic și pe noi, cititorii! 🙂

    Apreciază

  3. Inserarea prin ochii varstelor. Nice 🙂

    Apreciază

  4. dorel

    frumos scris, un pic idilic dar frumos

    Apreciază

    • Vezi tu, poate cu timpul nu-ţi mai aduci aminte decât de ce-a fost cu adevărat frumos. Şi sinceră să fiu, mie înserările mi s-au părut idilice, chiar şi în verile toride şi secetoase în care căram mai bine de 100 de găleţi de apă cu mâna, să-mi ud straturile din grădină. Dimineţile au avut o problemă cu mine, nu serile.:)
      Mulţumesc de aprecieri şi vizită!

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s