Fragment de viaţă(3)

În rezerva micuţă şi întunecată, trei femei îşi aşteaptă rândul la operaţie. Fiecare cu problemele şi tremurul propriei inimi. Timpul trece greu  când stai pe marginea patului şi aştepţi ca uşa să se deschidă şi doctorul să intre să-ţi spună că totul a fost doar o glumă şi eşti liberă să pleci acasă că eşti sănătoasă tun. Uşa se deschide întradevăr pentru a aduce în rezervă prima operată şi a face loc asistentei care o pregăteşte pe a doua victimă. Te simţi o victimă. A ironiei sorţii. Te întrebi cum dintre toate femeile ce trec fericite pe trotuarul din faţă, tu eşti singura care ai probleme.

– De unde veniţi?

– De departe, din din vestul ţării.

– Eu sunt de la Piteşti. Ce probleme aveţi?

– Încă nu ştiu bine, aştept operaţia, să vedem ce iese după aceea la analize.

– Eu am cancer uterin.

Verdictul e spus pe un ton egal, ca şi cum pacienta nu ar fi fost conştientă de gravitatea situaţiei în care se află şi cancerul însemna pentru ea o banală viroză care se vindecă imediat cu nişte antibiotice. Ascultătoarele se înfioară.

– Am aflat acum câteva luni, dar sunt sigură că nu e ceva grav. Domnul profesor m-a mai tratat acum câţiva ani  câna am avut cancer la sân şi am încredere în el. O să mă opereze, să-mi scoată tot, o să fac radioterapie şi o să scap şi de asta până la urmă. Am scăpat eu din atâtea altele până acum…

Povestea curge la fel de egal, ca şi cum femeia şi-o tot spusese în minte până o învăţase pe dinafară şi abia aştepta nişte oameni dispuşi s-o asculte. Se grăbea să vorbească, temându-se ca nu cumva să apuce altcineva să povestească înaintea ei iar ea să nu mai aibă timp să spună tot. Ca la o spovedanie unde îţi pierzi şirul păcatelor pe care te pregătisei să le mărturiseşti şi uiţi să le mai spui dacă te întrerupe preotul. Nu aştepta nici păreri, nici compătimiri, nici încurajări măcar. Voia doar să-şi spună povestea vieţii care îi cursese lin până acum.

– Am venit la un control de rutină. De vreo trei ani, de când nu mai am problemecu sarcinile  nu m-am gândit să mai trec şi pe la doctor. M-am bucurat că m-a iertat Dumnezeu şi am scăpat de avorturi. Am stat liniştită până când a venit fie-mea acasă să mă bată la cap să mai fac şi eu câte un control. Am cam slăbit în ultimul timp şi îi era teamă să nu fi făcut diabet. Eu sunt profesoară în Piteşti, sunt căsătorită de 28 de ani şi am două fete. Am avut o viaţă împlinită. Am bărbat bun, nu mi-a făcut niciodată probleme, ne-am înţeles bine tot timpul, am făcut casă frumoasă, am fost în concediu în fiecare vară, avem cu ce ne lăuda. Nu mi-au plăcut copiii, i-am făcut că aşa e normal, ca o familie să aibă şi copii ca să fie împlinită. De fapt nici sexul nu mi-a plăcut. Aud colegele mele povestind uneori cu le trec fiori atunci când le atinge bărbatul şi dorindu-şi să mai trăiască anumite experienţe. Eu nu am avut niciodată dorinţa asta, nu am simţit nici o plăcere, nici măcar în tinereţe. L-am acceptat ca pe ceva inevitabil. Nu puteam să-mi las bărbatul să plece la altele, era prea bun şi blând. Mă gândeam că merită şi el din când în când atâta bucurie, la cât de atent de purta cu mine şi cât mă ocrotea chiar dacă eu nu pricep nici acum ce plăcere putea să găsească în activitatea asta.

Nu ştiu cum se face, că, deşi făceam foarte rar sex, cel mult o dată pe lună, aproape imediat rămâneam gravidă. Am făcut 24 de avorturi. Ajunsesem să mă împrietenesc la cataramă cu ginecoloaga mea. Mă duceam, mă scăpa de problemă şi după ce mă refăceam o căutam iar. Nu-mi pare rău, nu m-am gândit niciodată cu părere de rău la ce-am făcut. Aud femei care îşi fac procese de conştiinţă şi se gândesc mulţi ani după un avort ce s-ar fi ales de copilul pe care l-au omorât. Eu nu m-am frământat aşa, m-am bucurat că am scăpat de starea de rău şi de nişte bătăi de cap inutile. Nu ştiu cum e asta să te gândeşti la un avort ca la o crimă, e vorba doar de tine, de corpul tău, de alegerile tale. Ce mi-ar fi trebuit atâţia copii? Nu aş mai fi avut timp de mine şi de micile mele plăceril deloc. Şi fetele le-am făcut cu greu. Pe a doua nici nu am vrut s-o mai fac, dar pe vremea aia era mai greu să găseşti un doctor care să te scape de o sarcină nedorită. Trebuia să recurgi la tot felul de artificii şi atunci mi-a fost teamă că o să mor degeaba. Am văzut că sonda nu a avut efect, copilul a crescut şi asta a fost. Noroc că e diferenţă mică între ele şi m-a ajutat mama până s-au făcut măricele. Am copii buni. Una e studentă la ASE, cealaltă e deja profesoară în Bucureşti. Au fost cuminţi, m-au ascultat, au învăţat. Tare frumoasă viaţă am avut, chiar mi-ar părea rău s-o pierd acum… Dar sunt încrezătoare, domnul profesor mă va scăpa şi de data asta.

– Haideţi.doamna profesoară, sunteţi gata? Să vă pregătesc, că vă aşteaptă domnul doctor!

– Sunt gata, domnişoară, se poate altfel? Hai că vă las, fetelor. Multă sănătate!

Peste rezervă se lasă o tăcere adâncă. Niciuna din femei nu mai îndrăzneşte să tulbure vorbele ce se învălmăşesc încă în mijlocul încăperii tulburândurile gândurile şi propriile temeri. Fiecare îşi macină întrebările şi impresiile în linişte, cu ochii în propria conştiinţă. Cum o fi să treci prin viaţă aşa şi să mai fii şi mulţumit? Cum să stai o viaţă lângă un om pe care nu l-ai iubit niciodată cu adevărat astfel încât să tremure şi sufletul în tine de dorul lui, doar pentru că îţi oferă confortul pe care îl visai? Unde e sufletul tău dacă ai ajuns până aici fără nici o remuşcare, deşi ai mâinile pătate de sânge?