Gela rudăriţa

De peste gard se aude gâlceava rudarilor în bătătură. Puradeii ţipă, Gela blestemă şi şi se bate cu palmele peste cap, drăcuind pe Dumnezeu pentru soarta-i grea şi nedreaptă. E scundă, mai mult tată decât înaltă, îmbrăcată veşnic cu o fustă mare, creaţă, decolorată de vreme, cu cămaşă de pânză ţesută în casă pe ea, căpătată de pomană de cine mai ştie de unde, puţind a fum de sub ceaunul veşnic dat în undă şi a mahoarcă proastă. Bătătura-i pustie, netedă ca-n palma tuciurie a rudăriţei. Nici măcar un fir de iarbă nu a îndrăznit să spargă crusta tare şi bătătorită a obrazului pământului prea frământat de tăîlpile goale ale puradeilor, Când ploua apa pătrundea şi ea cu greu şi lăsa în urmă un noroi cleios pe care tălpile goale ale locatarilor se imprimau lăsând răni adânci ce se uscau aşa, încât pentru câteva săptămâni faţa bătăturii căpăta aspect de câmp minat peste care au jucat dracii tontoroiul. De nu erai atent când păşeai, puteai să cazi liniştit să-ţi rupi picioarele.

A îmbătrânit şi Gela, dar tot cu gură mare a rămas. De fapt peste ea timpul a trecut ca o adiere, fără mari necazuri, fără probleme existenţiale cu care să-şi frământe mintea puţină, chiar şi fără obositoarea meserie de mamă care epuizează înainte de vreme majoritatea femeilor de la ţară. Ea s-a strecurat prin viaţă ca gâsca prin apă. O vezi trecând pe drum, călcând apăsat, cu paşi largi şi legănaţi, cu un prosop veşnic legat peste frunte şi cu mâna la cap, văitându-se şi nu poţi să nu remarci că pe chipul ei smead vârsta nu prea şi-a pus amprenta. Are aceeaşi figură un pic lălâie, aceeaşi gură veşnic deschisă a jelanie pentru oricine se opreşte s-o asculte, aceeaşi ochi iscoditori care vor să afle tot, să ştie tot, să vadă tot. De sub basmaia la fel de decolorată de vreme ca restul hainelor de pe ea se zăreşte coama neagră şi lucioasă a părului prin care nu s-a strecurat încă nici măcar un fir de păr alb.Nu trebuie să te laşi înşelat de aparenta ei fragilitate şi de veşnicele dureri de cap ce-o chinuie mai ales atunci când se iveşte la orizont vreo treabă mai grea de făcut. Astea le are încă din tinereţe de când a descoperit atenţia pe care rudarul ei i-o acorda atunci când îşi lega capul.

Mare noroc a avut ea când au măritat-o ai ei cu Milică, rudarul blond de peste Olt. Îi place să se laude că ai lui au dat pe ea 7000 de lei atunci, aşa mândră şi căutată era! Şi a fost ţigancă mândră, cu vino-n-coa în tinereţea ei. În satul de pe nisipuri s-au mutat la câţiva ani după ce s-au luat după un scandal urât la o nuntă de rudari din satul lor ce s-a terminat inexplicabil cu o crimă. Atunci miliţia i l-a luat pe Milică şi l-a băgat la închisoare, acuzându-l de omor, iar ea, tânără mireasă fiind,  s-a dus şi a declarat în faţa judecătorului că a văzut toată bătaia şi nu Milică l-ar fi lovit pe mort, ci tatăl şi fratele ei. Pentru a-şi scăpa dragostea a jurat strâmb şi şi-a aruncat în închisoare părintele şi fratele. Târziu, peste ani, s-a aflat adevărul în privinţa acelei morţi suspecte. Rudarul fusese omorât de propriul frate, cu care avea ceva de împărţi demult şi care profitase de îmbulzeală şi de beţia nuntaşilor pentru a-şi pune planul în aplicare. Norocul ţinuse cu el atunci, prin gura spurcată a Gelei,  îngrijorată că avea să rămână fără om de tânără, dar atunci când moartea a venit să-l ia omul nu a putut să-şi dea sufletul până nu a spus adevărul. Până şi aparenta imoralitate şi lipsă de credinţă din rudărie are legile ei bine împământenite. Condamnaţii pe nedrept au fost eliberaţi, dar Gela nu şi-a mai recăpătat niciodată locul în familie. A rămas o proscrisă pe care nici măcar un neam îndepărat nu o mai căuta.

Atunci şi-au luat bocceluţa şi au plecat în lume din satul în care nimeni nu-i mai voia. Ea a ales cu seninătate să trăiască o viaţă în care să nu o întrebe nimeni de sănătate, doar să-şi aibă aproape bărbatul care-i făcea sângele să fiarbă sub pielea măslinie. Au primit un petec de pământ şi a ridicat rudarul casă frumoasă care a rămas într-un stadiu nedefinit după ce a reuşit s-o acopere cu tablă strălucitoare şi să-i pună uşi şi geamuri să nu plouă peste ei în pat. Gospodină nu a ştiut fi, Gela. A născut doi băieţi, din care primul, redus mintal, poartă pecetea blestemelor părinteşti din tinereţe. A gătit o viaţă întreagă într-un ceaun slinos afară, pe pirostri vara şi în casă, direct pe pardoseala de pământ bătătorit pe care clădiseră un soi de cuptor din chirpici, iarna. O perioadă nici sobă nu au avut în casă, se încălzeau făcând focul pe vatra improvizată şi lăsând fumul să iasă încet printr-o gaură din tavan pe unde ar fi trebuit să iasă burlanul sobei de încălzit. Când îi întâlneai puţeau a fum de la o poştă de parcă ţineau neapărat să se conserve ca şunca pe care o mănâncă ţăranii vara la coasă.

De spălat spăla rar, când rudarul ei blând îşi pierdea răbdarea că nu mai putea îmbrăca nici o cămaşă să iasă cu albiile la vânzare prin sate. Atunci ofta adânc şi se jelea de se auzea peste două case vecine, punea albia în mijlocul bătăturii pustii pe unde se plimbau doi câini, doi purcei, trei găini şi copiii desculţi şi rufoşi printre gunoaie şi lăstăriş de salcâm ce ţinea loc de gard. Plângea şi spăla blestemându-şi soarta nedreaptă, striga la copii şi-i afurisea că nu păstrează focul aprins sub cazanul cu apă şi profita de fiecare ocazie să se mai oprească să se aşeze şi să-şi ostoiască setea de neoprit cu câte o gură de vin luat pe datorie din vecini. Milică cioplea trunchiurile albe cu capul în pământ şi securea în mână, înjurând şi bombănind în barbă, fără să încerce să ridice ochii, de teamă ca nu cumva securea să-i scape în capul rudăriţei care-l înnebunea încă de dimineaţă cu plângerile ei. În ziua de spălat mâncau din ce primeau de milă de prin vecini, să-i ceri Gelei să şi gătească în timp ce spală, era mult prea mult. După ce termina îşi întindea rufele izânite direct pe gard, la vedere şi se plângea oricui trecea pe drum de soarta ei drăcuindu-l pe Dumnezeu şi pe ea odată cu el.

Te-ai fi aşteptat să-şi dea duhul de la o zi la alta, dacă era să te iei după cât se văita. Uite că au trecut zeci de ani peste ea, are nepoţi şi de la nepoţi şi tot la fel o întâlneşti pe uliţă cu capul legat şi mâna la frunte, văitându-se întruna. Când s-au ridicat băieţii a avut noroc, că l-a însurat pe ăla micu cu o fată harnică şi bogată din vecini căreia i-a mâncat până şi ficaţii cu pretenţiile ei. Aia a ţinut săraca toată casa şi a îngrijit şi de idiotul care intra numai în belele şi-i lua la bătaie pe toţi gonindu-i cu barda în mână pe bătătură de câte ori scăpa la sticla cu vin.

  • Vioriiicooooo! Fa, Vioricooooo, fa! Vino fa pân’ la poartă!
  • Ce-ai, fă, de strigi aşa, eşti nebună!
  • Hauu, fi-r-aş a dracu’, Viţule, că nu mai poci, mă! M-au înnebunit ăştia, s-au pus pe mine să mă omoare, măăă!
  • Taci dracu că nu te omoară nimeni! Ai îmbătrânit şi bine nu te mai faci! Nu te-ai săturat, fă, de urlete?
  • Da, şe, mooo, şe-ai?! Nu mai poci de muncă, puradeii ăştia mă aleargă dă dimineaţa până seara, mooo! Nu am timp să răsuflu şi io ca omul!
  • De ce ţi-au mai făcut copiii, fă? Că nu le speli tu, nu le găteşti tu, nu ai grijă de ei deloc. De n-ar fi Vioara v-ar mânca dracu viermii pe toţi! Şi pe tine şi pe fiu-tău ăla descreierat.
  • Taşi, moo! Nu ştii tu, şe păţesc şi cu nebunul şela! Mă bate, moo Viţule, dă câte ori i se pune pata, lua-l-ar dracu’ să-l ia dă beţiv! Să-i dau să bea, să-i dau bani să ia băutură. Dă unde, mooo, păcatele mele să-i dau, că nu am nica! Nica’ n-am, fi-al-dracu, Doaaaamnnee! Dă unde să scot, moo, io bani?
  • Fă, tu eşti nebună? De ce-l drăcui pe Dumnezeu?
  • Iete-aşa, d-aia! să fie-al dracu’, că nu mi-a dat şi mie nicio soartă! M-a lăsat văduvăăă, mooo!! L-a luat pe omul meu bun şi m-a lăsat cu nebunii ăştia, să mă bată şi să-şi bată joc de mine, moooo! Dă şe n-am murit io, mooo?!? Dă şe nu m-a loat pă mine, moo, să nu mai fi suferit aşa!
  • Fă, pe tine când o să fi să mori, te ia direct dracu’! Cum să te ia Dumnezeu că pute pământul sub tine de lene! Tu crezi că Dumnezeu ia pe oricine? Ia şi el oameni mai buni, să se mai odihnească şi ei măcar pe lumea ailaltă! Pe tine te pune direct la talpa iadului, că te-ai odihnit destul pe lumea asta!
  • Hai, dă-te dracu’ şi tu! Râzi dă mineee? Ai dă capul meu şi dă zâlele meleee, mooo!!! Ai dă viaţa meea, dă nenorociiită, că abia scăpai din mâinile nebunului! Da zîi muierii aleia să iasă c-am să-i zîc şeva!
  • Nu poate să iasă fă, că doarme. E obosită de muncă, nu ca tine!
  • Hau, fi-r-aş a dracu’, nu poate, ai? Nu minţi, mooo? Doarme?
  • Doarme, fă, n-auzi! Nu-mi scol eu muierea pentru tine acu’! Spune-mi mie dacă ai ceva de spus!
  • Dă-mi, mo, şi mie o sticlă de vin! Să-i dau nebunului că nu mă mai lasă în curte dacă nu-i aduc de beut!
  • Îţi dau, fă, cum să nu-ţi dau! Scoate banul! Trei lei cinci zeci kilu’!
  • Hau, fi-r-al dracu’ Doamneee! Da-mi şeri şi tu, bani, moo? Dă unde să-ţ dau, n-auzi că n-am? Dă un kil dă vin, că ţ-oi munci în bătătură!
  • Munceşti pe dracu’ tu! Nu te ştiu eu ce-ţi poate chelea, fi-re-ai a dracu de împuţită! Pe tine nu te băgasem în bătătură. Nu-ţi dau fără bani! Du-te la altu’ mai prost!
  • Haoleooo, da’ zgârcit eşti, mooo!!! Dă mă şî mie un kil de vin, că nu sărăceşti, zgârcitule!
  • Fă, ia nu mă mai face tu pe mine zgârcit! Tu ştii câtă muncă e pentru kilul ăla de vin? Voi staţi cu burta goală la umbră toată vara, ‘re-aţi ai dracu de putori şi să vă dea altul degeaba! Nu-ţi e ruşine să mă faci tu pe mine zgârcit? Că nu-ţi dau ţie?
  • Dă-mi, mooooo, că-ţi faşi pomană!  Că-s şi eu necăjită, mooo! Ai, dă măcar un pahar, pentru sufletu’ lui Milică-al meu!
  • Nu-ţi dau, fă, n-auzi? Du-te de-aci că dau drumul câinelul şi-l pun pe tine! Dă-i dracu’ drumul de la poarta mea!

Gela-şi ia capul în mâini şi pleacă bombănind, clătinându-l cu putere când la dreapta, când la stânga, dracuindu-se pe ea, pe Dumnezeu, soarta ei potrivnică şi pe rumânul hain ce nu i-a dat nici cât să-şi stingă un pic sufletul ars de sete. Al dracu’ rumân zgârcit!

  • De ce nu-i dăduşi tată şi ei un pahar de vin? Măcar din sticla aia de stă de trei zile pe masă, că oricum nu-l mai bei.
  • Ia, dă-o dracului, că e moartă de beată deja! Duhneşte de-ţi mută nasul din loc. Eu trebuia să-i mai dau de băut, s-o bată după aia nebunul ăla, s-o omoare. Las-o că nu se fripse de sete! E apă-n fântână, să bea să se sature, putoarea dracului! I-auzi, ajunsei să stau în pomana ei!
  • Îi dădeai de sufletul lui Milică, săracul. Că el a fost om bun şi muncitor. Nici nu-i auzeai gura bietului om.
  • Păi cum să-i auzi gura, mai avea loc de putoarea asta? S-a dus bietul de el înainte de vreme, a rămas ea să-mpărăţească pământul!

Milică murise într-un august secetos şi fierbinte, cu câţiva ani în urmă. Cioplea o albie mare dintr-un trunchi întreg de salcâm.  A simţit odată că-l strânge de gât ceva, a deschis gura maare, să înghită mai mult aer, s-a înnegrit tot la faţă, a scăpat securea din mână  şi dus a fost! Făcuse infarct. La înmormântarea lui s-a împăcat şi Gela cu familia ei. Au venit toţi, bucuroşi în sinea lor de necazul femeii care alesese cândva să mintă şi să-i arunce în beciul puşcăriei pentru a-şi scăpa dragostea. Tac-su, bătrân şi gârbovit nu-şi putea stăpâni bucuria şi povestea oricui voia să-l asculte  cum a făcut el puşcărie şi-a luat bătaie soră cu moartea,  nevinovat, că l-a pârât fie-sa, sări-ar ochii din cap să-i sară.  „Ei, tăicuţule, Dumnezeu mânca-i-aş curu’ lui nu doarme niciodată! Na că rămase singură, muiere tânără! S-a bucurat să mă bage în puşcărie să trăiască ea bine. Uite că i-l luă moartea acu’ – s-o văd, îl mai aduce înapoi?” Nu l-a mai adus, dar nici lor nu le-a fost deplină bucuria că Gela şi acum, când au trecut anii ca tăvălugul peste ea, tot iubea viaţa şi punea binele ei mai presus de orice.

  • A ştiut să-şi facă parte toată viaţa, putoarea! Nu te uita la ea că stă tot cu ochii-n pământ şi capul în palme! O chinuie pe noru-sa aia ca pe Cristos pe cruce! Nimic nu face acasă, doar urlă şi se plânge. Asta trece suta, ascultă-mă pe mine, taică! Nu-ţi faci pomană dacă-i dai ei, tăicuţule. Asta a bătut palma cu dracu’, să-i tot adune suflete. Nu vezi cum te face să-l chemi fără să vrei?
Anunțuri

4 comentarii

Din categoria jurnal

4 răspunsuri la „Gela rudăriţa

  1. Reblogged this on lucista and commented:

    © „De peste gard se aude gâlceava rudarilor în bătătură. Puradeii ţipă, Gela blestemă şi şi se bate cu palmele peste cap, drăcuind pe Dumnezeu pentru soarta-i grea şi nedreaptă. E scundă, mai mult tată decât înaltă, îmbrăcată veşnic cu o fustă mare, creaţă, decolorată de vreme, cu cămaşă de pânză ţesută în casă pe ea, căpătată de pomană de cine mai ştie de unde, puţind a fum de sub ceaunul veşnic dat în undă şi a mahoarcă proastă. Bătătura-i pustie, netedă ca-n palma tuciurie a rudăriţei. Nici măcar un fir de iarbă nu a îndrăznit să spargă crusta tare şi bătătorită a obrazului pământului prea frământat de tăîlpile goale ale puradeilor, Când ploua apa pătrundea şi ea cu greu şi lăsa în urmă un noroi cleios pe care tălpile goale ale locatarilor se imprimau lăsând răni adânci ce se uscau aşa, încât pentru câteva săptămâni faţa bătăturii căpăta aspect de câmp minat peste care au jucat dracii tontoroiul. De nu erai atent când păşeai, puteai să cazi liniştit să-ţi rupi picioarele.”

    Apreciază

  2. Degeaba-mi caut cuvintele – nu vor veni. Să se consemneze dară că la citirea poveştii de mai sus am rămas mut de amiraţie! 😉

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s