Arhive lunare: August 2014

Fuga

În satul dintre izvoare viaţa curgea ca apa Dunării când primeşte clocotul izvoarelor  ieşite la suprafaţă în mijlocul lui : apa rece şi cristalină din adâncul pământului, izbucnind vesel, grăbită să vadă lumina soarelui, purtată apoi în albii înguste pe mijlocul câmpiei să-şi verse scurtul trecut  în apele fluviului: când cu bulboane, când cu tulburări, când limpede şi liniştită ca o zi de vară strălucitoare.

Şi oamenii erau la fel: aprigi, repezi la mânie, gălăgioşi şi harnici şi în neamurile lor parcă se adunaseră de-a lungul timpului toate vârtejurile Dunării. Fetele erau frumoase cu ochii mari,  cu gene lungi şi dese, negre ca pana corbului, buze roşii şi coade lucitoare ce le mângâiau mijlocul în mers. Băieţii înalţi, falnici, cu privirea vulturească şi ochi de păcat dădeau fior fecioarelor şi le făceau să viseze la îmbrăţişări pătimaşe şi iubiri păcătoase în nopţile calde cu lună şi concert de greieri. Oameni frumoşi şi zâmbitori, iubeau viaţa şi nu se temeau decât de moarte. Ştiau frământa pământul în horă, chiuind şi strigând, la fel de repede cum scoteau cuţitul sau pistolul în încăierare. Erau admiraţi şi temuţi în acelaşi timp şi toţi taţii de fete ţineau puşca după uşă, păzindu-şi fetele mai ceva decât munca de o viaţă.

În neam din ăsta falnic se ridicase Petre, înalt şi drept ca bradul, cu ochi albaştri tiviţi cu gene negre ai înaintaşilor lui, conştient de frumuseţea şi puterea sa de seducţie. Toate fetele îi făceau ochi dulci, una singură îi furase inima. Era fata primarului, o codană cu ochi negri şi piele măslinie. Micuţă şi subţire ca o trestie, părea că se frânge în braţele lui când o săruta. Îi plăcea focul din priviri când deschidea ochii mari şi se pierdea în ochii lui înainte de-a o săruta. Îl înlănţuia cu mâinile ei mici şi se lipea cu totul de el, ca o liană de trunchiul copacului în mijlocul pădurii. O visa noaptea cu ochii deschişi când se întindea pe salteaua de paie pe prispă, sub lumina lunii.

Îl apucau ziua cu ochii pe cer, urmărind ivirea zorilor şi plecarea stelelor la culcare. Îşi vedea aievea casa micuţă, cu prispă de lemn şi bătătura plină de copii golaşi şi răsetele lor. Ei erau şapte fraţi, luminau casa când se adunau toţi pe lângă masă. Aşa îşi dorea şi el şi singura fată pe care o vedea mama copiilor lui, această codană era.

– Nu mai veni, Petre, dragostea mea! O să te omoare tata! L-am auzit aseară vorbind cu unchiul Dumitru. Nu vrea să mă mai lase singură nici cu ulciorul la fântână. Acum l-am pândit până a adormit dar trebuie să mă întorc repede, că doarme iepuseşte. Parcă a înnebunit, de când a aflat de noi. Zice că nu-i trebuie lui un ginere sărăntoc şi bătăuş ca tine.

– Trebuie să fugim, Margaretă! Eu fără tine nu pot trăi! Nu mai dorm, nu mai mănânc, doar ţâţele tale tari le am în palme şi chipul tău în ochi. Să nu mă laşi Margaretă că eu îmi pun capul singur, auzi tu? O să mă omor şi tu o să trăieşti cu vina asta toată viaţa!

– Fugi dracu, Petre, nu mai vorbi prostii! Să nu mai pomeneşti de moarte în viaţa ta! Cum crezi zu că aş putea trăi în urma ta, nebunule? Vrei să mor şi eu? Dacă tu te omori eu nu mai am pentru ce trăi. Aşa, oriunde te-aş ştii, măcar te văd din când în când şi-mi mai ostoiesc dorul. Pot supravieţui. Muşcă-ţi limba şi nu mă mai amărî şi tu! Şi aşa mă tem pentru viaţa ta de când i-am auzit aseară că-şi pregătesc puştile să te aştepte când vii la gard. Să nu mai vii, tu auzi! Lasă să treacă un timp, să mai uite. Tata vrea să mă mărite după Ionel al lui Durău, că e singur la părinţi şi are pământ mult.

– Tu crezi că eu o să pot suporta să pună altul mâna pe tine, Margaretă? Să se atingă ăla de pielea ta albă şi de carnea ta tare? Păi bag cuţitu-n el, fată, aşa să ştii! Îl prind într-o noapte prin sat şi bag cuţitu-n el. Nimeni nu te poate atinge, dacă nu o să fii a mea. Mai bine te omor cu mâna mea! Acum te strâng de gât, mă omor şi eu şi gata.

– Taci, nu cobi! Tu crezi că eu o să las pe altul să mă atingă? Lasă să se potolească ăştia şi vedem noi.

– Nu las nimic. Eu mă duc să pregătesc plecarea. Mâine seară când te-oi fluiera să ieşi să-ţi spun cum facem. Te aştept aici până reuşeşti să scapi, dar să nu mă uiţi să adormi că mă găseşti mort, auzi tu?

Mâinile Margaretei tremurau şi ochii înecaţi în lacrimi priveau cu nesaţ chipul iubit. Cum să-şi închipuie el că ea ar putea suporta măcar gândul morţii lui? Normal că va va pleca cu el! Şi la capătul lumii va merge dacă de asta e nevoie să fie împreună. Ce-ar lăsa în urmă? Un  tată brutal şi autoritar, o mamă prea plânsă şi prea tăcută şi un neam care nu poate să-i înţeleagă dragostea. Doar pe el îl are pe lume, lumina ochilor ei.

– Vin, Petre, nu te mai gândi. Acum pleacă, cine ştie cine ne poate auzi! Du-te acasă şi pregăteşte totul, eu aştept să-mi dai semn.

S-au luat în braţe şi s-au sărutat ca pentru ultima oară. Lacrimi sărate şiroiau pe obrajii ei şi el le-a sorbit cu nesaţ, sărutând-i ochii pe rând. S-au despărţit cu greu, cu sufletele negre, întunecate ca noaptea ce-i învăluia fără nici o stea deasupra capetelor.

Până dimineaţa s-a gândit Petre cum să pregătească plecarea astfel încât nimeni să nu se prindă. Zorii l-au găsit cu ochii roşii, larg deschişi şi cu hotărârea luată. S-a ridicat, s-a dus la fântână şi şi-a băgat capul în jgheabul cu apă rece ca gheaţa, s-a spălat, şi-a făcut cruce, a strigat alor  lui că pleacă pe câmp să vadă porumbul şi dus a fost. Porumbul, verde încă, putea să mai aştepte. El a luat drumul Gogoşului, să-şi caute fratele de cruce care să-l ajute să-şi ducă planul la îndeplinire. Pe seară s-a întors prăfuit şi obosit şi s-a aşezat întunecat la masă. Nici nu a auzit când l-a întrebat tac-su pe unde a umblat toată ziua şi cum a găsit porumbul.

Avea privirea rătăcită, de nebun şi până la urmă bătrânului i s-a făcut frică de el şi a tăcut. Nu a putut înghiţi nimic. Un pietroi mare şi greu îi stătea în stomac şi orice băga în gură avea gust de nisip. Doar sete îi era continuu şi ducea ulciorul cu apă la gură, gâlgâind însetat la fiecare cinci minute.

– Petrică, muică, nu mai bea, copilul meu, atâta apă, că-ţi face rău! Stai cu muma la masă şi mănâncă ceva!

– Nu pot mumă, lasă-mă! Du-te şi te culcă, că-mi revin eu, stai liniştită!

A tăcut biata muiere şi a intrat în casă. În dreptul icoanei s-a oprit a închis ochii şi s-a închinat. „Doamne, ai grijă de copilul ăsta al meu, că rele presimţiri am! Apără-l Prea Curată şi adu-l pe calea cea dreaptă”.

Rămas singur pe prispă, Petre şi-a scos pistolul de sub pat. L-a desfăcut şi l-a curăţat bine, l-a încărcat, şi-a umplut buzunarele cu gloanţe şi s-a întins apoi cu mâinile sub cap, aşteptând ca toţi ai casei să adoarmă. Se mai liniştise de când vorbise cu fârtatu’ şi ştia că are ajutor. Mai rămânea doar să vadă cum o ia pe Margareta.

*

Toată casa dormea sub lumina palidă a lunii ce intra în casă filtrată prin perdeaua de pânză albă de borangic. Un fluierat abia perceptibil se aude din răscruce. Semnalul. Inima Margaretei începe s-o ia la trap, să iasă din piept afară, să-l strângă în braţe pe omul drag. Trebuie s-o apese bine cu mâinile amândouă s-o ţină şi să-i potolească bubuiturile care altfel l-ar fi trezit sigur pe tac-su. Nu reuşise să-i convingă s-o lase să doarmă pe prispă afară, cu soru-sa Lina.

Nu aveau încredere în ea şi acum, ca să iasă, trebuia să deschidă cu grijă uşa care scârţâia sinistru la orice atingere. La început deschise uşa şi se întoarse în pat. Dacă se trezea vreunul, să pretindă că i-a fost cald şi a vrut să se răcorească un pic. Ca norocul, toţi erau atât de obosiţi că nici măcar nu au mişcat. A mai aşteptat câteva minute să fie sigură, apoi, pe vârfuri, călcând mai uşor ca o pisică, a ieşit. Din doi paşi era în bătătură, aţi doi până la gaura din gard pe care şi-o pregătise de peste zi şi în sfârşit în braţele lui. Acum putea să se prăbuşească lumea, n-o mai interesa.

– Venişi, Margaretă! Dor îmi mai fuse de tine!

– Cum crezuși că n-aş veni?

– Hai să mergem, Margaretă! Acum să mergem, aşa cum suntem! Dacă mai aşteptăm se vor prinde şi nu mai putem. Acum e momentul! Am dus calul pe izlaz împiedicat, urcăm amândoi pe el şi ne oprim la fârtatu’ la Gogoşu. De acolo ştie el unde ne-o duce să nu ne mai găsească nimeni.

Fata închise ochii şi oftă. Îi trecuse prin ei imaginea mamei înlăcrimată. Se scutură ca de friguri şi îl privi în ochi.

– Haidem, atunci.

Şi duşi au fost. De la Gogoşu, cu o barcă cu vâsle au trecut Dunărea la sârbi. Acolo îi aştepta unul din verii fârtatului ce era însurat cu o sârboiacă. El i-a urcat într-o căruţă cu coviltir şi după un drum hurducat de o noapte întreagă, i-a lăsat într-o cocioabă micuţă la poalele muntelui.

– Hai că m-oi duce, de-acu’. Staţi liniştiţi aici până trece urgia şi vin eu să vă spun că puteţi ieşi. Să nu cumva să mergeţi vreunul în sat, că sunteţi pierduţi. Nu se ştie pe cine trimit după voi.

Au rămas singuri în coliba din pustietate. Trei zile şi trei nopţi s-au iubit cu patimă şi foc ca-n început şi sfârşit de lume. Trei zile şi trei nopţi s-au avut doar unul pe celălalt, strâns inlănţuiţi, două jumătăţi ce-au reîntregit pentru o secundă cosmică cuplul primordial. A patra zi, dis-de-dimineaţă, a bătut în uşă potera.

*

Trezit în toiul nopţii, tatăl păgubit şi-a alertat toate neamurile şi au plecat cu puşti şi topoare pe urma fugarilor. Erau hotărâţi să-l prindă pe acest sărăntoc înfipt ce îndrăznise să ridice ochii atât de sus şi să-l ciopârţească. La marginea satului îi văzuse una ce n-avea somn şi le arătase încotro o luaseră în goana calului. La Gogoşu găsiseră calul pe o mirişte şi un podar le spusese că lipsea o barcă. Puse cap la cap, informaţiile duceau peste graniţă. De aici până la omul care-i adăpostise nu  a mai fost decât un pas. Strâns cu uşa, omul a mărturisit şi le-a spus unde sunt ascunşi. Pe Margareta au luat-o pe sus acasă, oricât s-a împotrivit. Petre a rămas pe mâna poterei la sârbi, să înfunde puşcăria pentru că a trecut graniţa cu o armă în sân. Pe drum a reuşit să le scape şi s-a ascuns adânc în pădure. A doua noapte, a plătit un pescar ce l-a trecut graniţa înapoi. Nu a îndrăznit să meargă acasă, a luat-o in direcţia opusă satului, către Gârla Mare. Avea să aştepte veşti.

Patru săptămâni încheiate s-a zbătut Margareta între viaţă şi moarte. Când au prins-o şi i-au pus-o în braţe lui  tac-su, primise o palmă pe care avea să şi-o aducă aminte după aceea toată viaţa. Mai mult moartă decât vie, traversase Dunărea îndărăt, sub atenta supraveghere a bărbaţilor neamului. Voise să sară din barcă, dar au prins-o în ultimul moment. Când au ajuns cu ea înapoi acasă, avea febră mare şi vorbea fără şir. Cu lumânările au păzit-o săptămâni în şir. Nimeni nu credea că o să mai scape. A patra săptămână după o hemoragie care parcă voia s-o sfârşească sugându-i tot sângele, uşor, uşor, a început să-şi revină în simţiri. Când s-a putut ţine pe picioare au dat-o  după Ionel. Odată cu ea pleca din casa tatălui şi o zestre consistentă, menită să-i închidă ochii şi gura ginerelui pentru viitor.

*

Cu moartea în suflet, Margareta s-a dus după bărbat, neuitând să-i smulgă tatălui promisiunea de a-l cruţa pe Petre, dacă o fi să se întoarcă cândva îndărăt. După alte trei luni, Petre s-a întors acasă. Mumă-sa, nebună de fericire, nu mai ştia cum calcă pământul. Îşi pierduse biata femeie speranţa că o să-l mai vadă vreodată viu, trecându-i pragul. În aceeaşi seară le-a bătut în poartă primarul.

– Petre, tată, am venit să-ţi spun să-ţi vezi de viaţă de-acum. Eu am şters cu buretele ce s-a întâmplat, dar să nu te pună dracu să încerci să-i strici casa Margaretei, că de data asta nu mai scapi! Am puşca pregătită, direct în fundul pământului te trimit. Neică Gheorge şi daică Rină, aveţi grijă şi însuraţi-l cât mai repede, că rămâneţi fără el altfel. Îi cântă popa la cap, vă asigur eu.

L-au însurat, bieţii oameni, ce era să facă? I-au găsit o fată urâţică şi cu stare într-unul din satele învecinate şi l-au aşezat la casa lui. Timpul a trecut  şi a acoperit cu mantia lui vechea poveste. Când se întâlneau din întâmplare pe drum, Petre şi Margareta doar se priveau în ochi, fără să-şi spună nimic. Nu au mai avut niciodată nevoie de cuvinte.

De-atunci, Petre a iubit tot satul de la un cap la altul, în timp ce muierea lui cuminte şi ştearsă îl aştepta răbdătoare acasă. Bătea noaptea în poarta muierilor măritate şi ieşea la ziuă, ostentativ, cu pălăria pe-o ureche, fluierând şi înfigând cu fiecare escapadă câte un cuţit în inima Margaretei şi a femeii supuse care-l aştepta cu lacrimi pe obraz, privirea plecată şi masa pusă dimineaţa.

Margareta a uitat să zâmbească. S-a adus de spate an de an sub povara muncilor grele şi a unei căsnicii cu un om pe care nu l-a putut iubi niciodată. Nimeni nu i-a aflat vreodată certându-se, nici măcar în glumă, dar nici o scânteie de drag nu s-a aprins vreodată între ei. În nopţile lungi de iarnă, când somnul refuza să vină, şedea nemişcată în pat lângă bărbatul ei şi visa la ochii albaştri ai lui Petre, la corpul lui vânjos şi la nopţile de dragoste pătimaşă din cocioaba micuţă de la poalele muntelui de peste Dunăre.

Reclame

6 comentarii

Din categoria jurnal

Amintiri (fără haz) din epoca de aur

Pe  vremea răposatului controlul natalităţii era foarte strict. Avorturile erau interzise şi pentru prevenirea lor, în fiecare lună femeile erau silite să meargă la controale ginecologice de depistare a unei eventuale sarcini.

Controlul ginecologic era obligatoriu la angajare şi după aceea lunar, de câte ori erai convocată la dispensarul intreprinderii la care lucrai. Se făceau liste cu salariatele care aşteptau cuminţi în ainticameră să intre în cabinet şi să urce pe masa de consult, unde un doctor indobitocit şi inuman controla pe bandă rulantă zeci de femei pe zi. Noi, în termocentrală aveam doi medici care veneau pentru controlul periodic, Unul, mai  în vârstă, era tare de treabă şi trecea drept controlate toate femeile fără să le vadă, intuind probabil după atâţia ani de practică cât de traumatizantă e această experienţă pentru ele.

Celălalt, tână medic dornic de afirmare, ţinea morţiş să te prezinţi cu picioarele ridicate în faţa lui pe masa de consult. Nu conta că eşti femeie în toată firea sau încă fecioară, erai obligată să te expui, să te laşi controlată, astfel încât nici măcar o sarcină nedorită să nu-i scape vigilentului doctor Galbenu. De refuzai să mergi la control te urmărea zile în şir, îţi trimitea adrese prin reprezentantul sindicatului, al serviciului personal, ajungea până la director şi secretarul de partid şi te făcea astfel să-ţi rişti poziţia şi locul de muncă. Am avut un director mai mult decât înţelegător pentru vremurile acelea, dar cunosc cazuri în care solicitarea doctorului era de desfacere a contractului de muncă pentru femeia indisciplinată.

Bănuiala plana deasupra capului tuturor ca o sabie a lui Damocles. Avortul era pedepsit cu închisoarea, fără excepţie şi femeile care nu-şi doreau un copil recurgeau la tot felul de subterfugii pentru a scăpa de sarcină. În primul rând o ascundeau cu grijă de toată lumea. Nu puteai avea încredere nici măcar în tine, totdeauna în grupul tău de prieteni era infiltrată o persoană care îţi făcea reclamaţie. Totdeauna, fără excepţie. O colegă de laborator, de birou, o şefă, o femeie de serviciu care te-a prins vomitând, un coleg invidios pe bărbatul tău, sau doar dornic de o aventură şi ruşinos refuzat. Nimic nu era ce părea a fi. La suprafaţă era plin de vorbe sforăitoare şi bunăvoinţă, în spate ţi se înfigea cuţitul în plămâni până la prăsele.

Plecai sâmbăta după program acasă şi luni dimineaţă când te întorceai nu ştiai dacă mai găseşti la birou toate colegele. Nu puţine au fost cele care şi-au pus viaţa în pericol încercând să scape de sarcini nedorite cu metode empirice sau cu ajutorul cine ştie cărui şarlatan. Şi nu puţine au fost cele care şi-au pierdut cu adevărat viaţa.

Aveam la laboratorul chimic o tânără femeie ce purta din naştere o pată mare, roşie pe obraz. O purta cu mândrie, era semnul supravieţuirii ei în urma tentativei eşuate de avort pe care o avusese mama ei în tinereţe. Nu-i purta ranchiună, aşa fusese să fie. Recurgea la rândul ei la aceleaşi metode de evitare a sarcinii. Cu inconştienţa celui care e deja condamnat la moarte repeta de câte ori se afla la ananghie riscanta procedură a avortului empiric, ilegal. Până când, într-o iarnă s-a stins din cauza unui avort târziu, nereuşit, înainte de sărbători. Copilul murise în ea şi organismul nu reuşise să elimine cadavrul care a intrat în putrefacţie în pântelece ce trebuia să-l ocrotească şi să-l nască. Îi provocase septicemie şi o omorâse în patru zile. Patru zile, atât a atârnat o viaţă de om. Doi copii au rămas orfani şi un bărbat inconştient şi-a îngropat nevasta pe care ar fi putut-o ocroti dacă s-ar fi străduit măcar un pic.

Vremurile erau aşa cum erau, mentalităţile înguste condamnau fetele nemăritate rămase însărcinate în aceeaşi măsură în care incriminau familiile cu mulţi copii şi bietele femei, ca să nu se facă de râs, alegeau să scape de necaz punându-şi de fiecare dată viaţa în pericol. Uneori nu reuşeau şi copiii se năşteau însemnaţi ca această fată, sau mai rău, fără câte o mână, sau câte un picior, mutilaţi în bătălia cu moartea pe care corpurile lor mici reuşiseră să o câştige prin cine ştie ce minune a lui Dumnezeu.  A fost să fie. Lumea vorbea ce vorbea, arăta cu degetul, ridica piatra, lovea, dar până la urmă totul se uita şi se acoperea iar viaţa îşi urma cursul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Cu cât criza alimentelor devenea din ce în ce mai acută însă, femeile îşi puneau din ce în ce mai mult viaţa în pericol. Nu-şi permiteau să aducă pe lume mai mult de doi copii, ca apoi să muncească până la epuizare, alergând din coadă în coadă, să-i poată hrăni. Creşterea nivelului intelectual şi viaţa la oraş, în comunităţile astea atât de asemănătoare lagărelor de concrentrare le şi ambiţiona să nu abandoneze lupta cu sarcina, aşa cum făcuseră mamele lor cu ani înainte. Într-o inconştienţă demnă de cauze mai bune, jucau ruleta rusească cu propria viaţă şi orice avort reuşit ajungea să reprezinte o victorie personală, un motiv de bucurie şi de mândrie.

Lipsa de sensibilitate în ce priveşte o nouă viaţă ajunsese atât de mare, că erau femei care ajunseseră să facă şi câte 6-7 avorturi pe an. Ca un spirit de frondă, de luptă împotriva restricţiilor de orice fel, oamenii îşi omorau cu încăpăţânare  proprii copii încă înainte de naştere. Avortul era privit ca un rău necesar, mai apropiat de viaţa fiecăruia decât un antibiotic luat într-o boală gravă. Era privit cu indulgenţă, cu admiraţie, era primul remediu recomandat femeilor speriate ce întârzierea liniştii lunare. Primul sfat pe care îl primeau în familie tinerele căsătorite, era să-şi ascundă sarcina, să poată avorta. Viaţa nu însemna nimic, se trăia periculos, pe buza unei prăpastii în care multe se pierdeau şi nimănui nu i se părea că vieţile pierdute astfel erau irosite, distruse în zadar.

După revoluţie, prima măsură considerată necesară a fost abrogarea vestitului decret ce curmase pe nedrept atâtea vieţi. Avortul la liber a devenit în curând o afacere de succes. Medicii ginecologi şi-au deschis cabinete particulare care erau veşnic pline de femei dornice să avorteze. Aceiaşi doctori care cu doar un an înainte te urmăreau şi în gaură de şarpe ca nu cumva să ascunzi o sarcină de care să vrei să scapi.

Se făceau avorturi pe bandă rulantă, unul după altul, într-un soi de frenezie ce le menţinea femeilor strania senzaţie de libertate pe care evenimentele din acel decembrie însângerat le-o oferise românilor. Libertatea de a face ce vrei cu corpul şi viaţa ta, libertatea de a alege fără ca nimeni să te judece, libertatea de a omorî fără pericolul de a muri împreună cu fiinţa ucisă. Se aştepta la coadă ore întregi, într-o anticameră în care femeile îşi povesteau cu seninătate experienţa trecută, îşi numărau avorturile ca pe nişte victorii repurtate cu care se mândreau.

Râdeau, socializau, erau fericite. O fericire ciudată, ca o beţie animalică, ce le dezumaniza şi lăsa din ele doar sentimentul soldatului rămas în viaţă în urma unei bătălii grele în care ucisese sute de adversari, tovarăşii lui îşi pierduseră viaţa, numai el rămâsese în picioare, respira, era viu, acolo, deasupra gropii comune plină de măruntaie dezmembrate şi însângerate.

 

4 comentarii

Din categoria trecut

Amintiri cu haz din epoca de aur

646x404Puţine erau libertăţile pe care le aveam în epoca de aur. Acum, faptul că eram toţi înregimentaţi şi uniformizaţi oarecum e privit ca un lucru bun. Sincer, nu era chiar aşam dar fiecare are percepţia lui asupra vieţii.

Toţi aveau un loc de muncă obligatoriu. Dacă trăgeai mâţa de coadă pe acasă, sau voiai să te pregăteşti temeinic pentru examenul pe care anul ăsta nu l-ai luat la facultate, nu aveai cum să te sustragi datoriei pe care o aveai către ţară şi partid. Fiecare primea o casă de la stat. Între pereţi de beton, în blocuri înghesuite, cu puţină intimitate, oamenii aveau sentimentul că încă nu şi-au părăsit satul natal. Erau şi la oraş ca-n marea familie sătească lăsată în urmă. 

Televiziune nu prea era. De teatre aveau parte doar locuitorii marilor oraşe. În orăşelele industriale din provincie, atunci când poposea câte o trupă de teatru în turneu, era sărbătoare. Rămâneau cinematografele veşnic pline, unde trebuia să stai la coadă la bilete şi câteva ore ca să te asiguri că reuşeşti să vezi filmul preferat şi…radio şanţ. Nu radioul naţional, să ne înţelegem. La difuzorul din perete erau emisiuni serioase, vorbeau doar oameni bine pregătiţi şi doar ceea ce se cuvenea,  programele nu erau can-canizate ca acum, nu se bârfea pe faţă de cine cu cine, cine pentru cine sau cine despre cine. Şi au fost cazuri în care gura lumii îşi lua partea leului şi comunitatea „unită”  avea ce mesteca luni întregi după aceea.

Pe vremea în care, tânără absolventă de liceu am fost nevoită să mă angajez într-o termocentrală aflată încă în stadiul de proiect, o astfel de întâmplare a răsturnat din temelii moralitatea unui întreg şantier şi a oripilat câteva sute de membre de partid devotate şi cinstite, ce nu au întârziat să ia atitudine în prima şedinţă convocată în regim de urgenţă, cu director adus din minster care să potolească spiritele şi să facă dreptate.

Se montau de zor turbinele în sala maşini. Lume multă şi pestriţă pe acolo, de la constructori la beneficiari, femei, bărbaţi de toate tipurile, muncitori, ingineri pregătiţi şi mai puţin pregătiţi, băgători de seamă. O întreagă faună se îngrămădea şi se împiedica pe acolo în zilele acelea premergătoare primei probe.

Ei, în hărmălaia asta un el şi-o ea, ingineri de-ai beneficiarului, încinşi de la căldura de afară şi de la gândul că o să apuce să vadă măreaţa operă comunistă pusă în funcţiune, s-au gândit s-o inaugureze ei întâi, ascunşi bine chiar în corpul turbinei. Iubindu-se cum se iubesc oamenii încălziţi, cu patimă şi foc. Numai că adrenalina pe care le-o dădea agitaţia umană din apropiere a avut şi un revers.

La un moment dat, când unul din muncitori s-a apropiat prea tare de locul faptei, protagoniştii noştri s-au speriat, ea a avut un atac de panică şi amândoi s-au trezit lipiţi unul de altul fără posibilitatea de a se dezlipi şi ascunde. Lumea s-a adunat ca la urs, ei asudau şi se mişcau haotic încercând să se desprindă şi atmosfera a devenit atât de încinsă că biata turbină era să pornească la propriu de la atâta electricitate produsă prin frecare în interiorul ei. Auzeam prima dată în viaţă expresia „penis captivus”. Bine, oricum viaţa mea de până atunci mă lăsase habarnistă în ştiinţa asta a relaţiilor dintre un bărbat şi o femeie, eram încă cu caş la gură, cum ar veni.

Expresia circula însă din gură în gură şi a ajuns până la urmă să umple nu numai şantierul cu cei două mii de truditori ai săi ci şi orasul, care între noi fie vorba, nici măcar nu era cine foarte bine dezvoltat pe atunci. A venit salvarea cu echipaj complet, doctoriţa intreprinderii cu asistentele din dotare, a intervenit directorul şi a eliberat sala turbinelor de asistenţa care s-a mutat afară, la uşă, au încercat să tragă de ei, să-i sperie, să-i ude cu apă rece, să le facă injecţii de relaxare. Totul a fost în zadar.

Până la urmă, i-au acoperit cu un cearşaf aşa, lipiţi cum erau, i-au urcat în ambulanţă şi au plecat cu ei la spital în fluierăturile şi hohotele asistenţei. La spital a fost nevoie de să treacă câteva ore şi să li se facă câte două doze de anestezic, să-i adoarmă ca muşchii ei să se relaxeze şi să elibereze organul bărbatului pofticios din închisoarea sufocantă. Dur a fost când s-au trezit şi a trebuit să le explice soţilor din dotare cum de s-a întâmplat minunea de i-a apucat pe amândoi  fierbinţeala în acelaşi loc şi în acelaşi timp.

Ce s-a ales de căsniciile lor nu ştiu să vă spun deoarece nu au mai apucat să se întoarcă la locul de muncă. Vigilenţi şi grijulii în privinţa moralului personalului păstorit, membrii organizaţiei de partid au hotătât cu unanimitate de voturi, în şedinţă de urgenţă, desfacerea contractelor de muncă pe motiv disciplinar pentru amândoi protagoniştii filmului.

Pe vremea aceea partidul hotăra, făcea şi desfăcea totul. Că de aia erau organizaţii întregi cu secretari, vice-secretari şi tot soiul de ierarhii bine stabilite la fiecare loc de muncă. Dacă aveai o problemă în familie, nu o rezolvai ca prostul singur, o puneai în discuţie organizaţiei de partid, că de asta era pusă acolo. Dacă luai bătaie de la nevastă şi ţi-era ruşine să vorbeşti despre asta în public, puteai întocmi o anonimă. Oricum, organizaţia ştia totul încă de înainte de a ţi se întâmpla ţie pocinogul şi s-ar fi prins cu siguranţă despre cine era vorba din prima.

Peste ani, pe când lucram la departamentul personal într-un alt şantier, astfel de poveşti făceau deliciul întâlnirilor între colegi. Şi aveau colegii mei mai în vârstă o experienţă de viaţă de s-ar fi putut scrie un roman foileton plecând de la poveştile lor. Culmea e că toate erau adevărate, de parcă şantierul acela fusese creat special ca să adune în el toate relaţiile inter-umane defecte. Celebră a rămas până acum o scrisoare pe care colegul care se ocupa cu arhiva o păstra cu sfinţenie. Un amărât de soţ încornorat şi neglijat care epuizase toate metodele de reeducare, s-a hotărât s-o facă de râs pe soţia infidelă trimiţând o scrisoare organizaţie de partid pe şantier.

„Dragi tovarăşi, nu reclam faptul că nevastă-mea se culcă cu el chiar în patul conjugal personal, nici că pleacă de acasă când ţi-e lumea mai dragă şi o găseşti cu el ascunşi cine ştie pe unde, nici că mănâncă ciorba pentru care cu eforturi mari abia reuşesc să fac rost de carne să pun pe masă, dar să nu-mi calce nici o cămaşă şi să fiu nevoit să vin dimineaţa la serviciu târziu cu cămaşa şifonată, plină de dungi şi pe jumătate murdară pe deasupra, e inadmisibil! Eu sunt om serios şi m-am săturat să râdă colegi de mine de câte ori mă văd venind ca vai de lume la datorie!  În consecinţă, vă rog să o luaţi în discuţia organizaţiei de partid pe intreprindere, să o afle toată lumea cât de putoare e. Pe aceste considerente cer excluderea ei din organizaţia de partid şi sancţionarea cu reducerea salariului pe 3 luni!”  

Poate nu vă vine a crede, dar scrisoarea era semnată în clar şi a constituit punctul de plecare al unei anchete în toată regula care s-a soldat cu sancţionarea femeii infidele şi neglijente cu reducerea salariului şi cu mutarea disciplinară la o altă intreprindere a amantului ce-i sucise minţile. Carnetul de partid nu i s-a ridicat atunci, fiind considerată la prima abatere, organizaţia dovedindu-se astfel indulgentă cu oaia rătăcită.

Cam ăsta era farmecul vieţii în epoca de aur. Dacă vin unii şi vă spun că lor le-a fost bine, ca aveau casă şi îşi făceau concediile prin ţară, adăugaţi faptul că acum le lipseşte tocmai această picanterie care să le condimenteze plăcut cafeaua de dimineaţă. Şi când mai întâlniţi băbuţele adunate la o bârfă mică pe băncuţa de la scară nu le judecaţi prea tare, îşi aduc şi ele, săracele, aminte de tinereţe!

 

4 comentarii

Din categoria trecut

Neniţu

De-ale copilăriei

Aripi străvezii

Neniţu e un bărbat masiv, negricios şi bun ca pâinea caldă. A lucrat cândva în mină şi parcă i s-a impregnat în piele culoarea tăciunilor scoşi din fundul pământului. A ieşit din mină când o galerie s-a prăbuşit şi a prins în mormântul ei un schimb întreg. El a scăpat ca prin urechile acului şi a realizat că nu acolo vrea să moară. Şi-a dat demisia, şi-a luat nevasta şi s-a întors acasă. S-au aşezat pe malul Jieţului cu Maica și Taicu și, pentru că nu aveau copii, s-au gândit s-o înfieze pe pitică. Ai ei oricum o duceau greu unde stăteau cu chirie şi nici prea încântaţi nu erau că ieşise fată. S-au dus de mână într-o seară pe la ei, cu o pasăre în mână şi o damigeană de vin şi au plecat direct cu piticuţa în braţe.

Acasă s-a făcut tractorist, Neniţu. Conduce un tractor mare şi…

Vezi articol original 1.140 de cuvinte mai mult

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

Când se lasă seara

tablouri_cu_peisaje_mihai_ionescu_case_la_margine_de_satPictură: Mihai Ionescu, Case la margine de sat

Se lăsa seara peste satul de pe nisipuri. Soarele cobora spre asfinţit, îşi strânsese razele, le scuturase de praful zilei şi se pregătea să predea ştafeta lunii care se grăbise să răsară să apuce să zărească cu coada ochiului astrul zilelor ei.  Nisipul bătăturii încă păstrează căldura zilei şi o eliberează uşor, cedând-o tălpilor goale ce se plimbă agitate, grăbite să termine toate treburile zilei.

Oamenii nu au timp de visare, acela va veni mai târziu, la lumina rece a lunii, când se vor aşeza osteniţi la ultima masă a zilei. Până atunci animalele trebuie potolite şi adăpate, păsările cer de mâncare, câinii latră agitaţi, aşteptându-şi bucata de mămăligă ce le va potoli pentru o clipă stomacul gol. În grădină, cu frunzele aplecate, plantele îşi aşteaptă răbdătoare picătura binefăcătoare de apă. Mâinile ce cară găleţile sunt doar două, mici şi neputincioase. Rând pe rând, straturile înghit sfârâind hulpave găleţi întregi de apă.

Soarele arzător al zilelor de vară arsese pământul ca pentru cuptorul de pâine. Nu plouase de săptămâni întregi şi toată natura tânjea după câţiva stropi. Nici măcar roua de dimineaţă nu mai apuca să adăste pe frunze, dimineaţa prea caldă o sorbea prea repede. Cu toate astea ţăranii se rugau să mai ţină vremea bună şi priveau cu îngrijorare pe cer, la apus, orice pală roşiatică de nor liniştindu-le inima. “Mâine nu plouă, uite ce apus sângeriu avem! O să bată vântul. Mai avem de treierat bucata din Cot şi după aia nu mă mai interesează, poate să potopească.”

Întorşi cu căruţa plină de la camp, mama şi tata îşi împărţiseră cinstit treburile de seara. Pe vatra de cărămidă arsă focul dansează vesel arzând pământul galben al ţestului. Cu mâinile albe de făină, mama frământă o turtă. Alături, într-un ceaun pe pirostri, se frige la foc mic un pui. Iapa nechează în bătătură. Simte găleata de apă menită să-I potolească setea. Căruţa grea, plină de aurul grâului o însetase. Picioarele încă îi tremurau şi nările fremătau simţind mirosul de grâu cald, proaspăt treierat. Ar fi poftit să-şi înfigă buzele să culeagă câteva boabe din căruţa plină.

Un băiat pirpiriu şi slăbuţ se învârte pe lângă ea cu un snop de paie în mână. O freacă cu toată puterea lui mică pe tot corpul încordat şi ud de transpiraţie. Până nu se linişteşte nici apă nu va primi.

În grădină o fetiţă subţire ca o trestie, cară cum numai ea ştie două găleţi cu apă. Tălpile goale s-au încălţat singure în bocanci de noroi şi din când în când alunecă jucăuş pe derdeluşuri imaginare, făcând-o să-şi piardă echilibrul şi să-şi arunce mâinile în lături ca să şi-l poată recăpăta. Inima fremăta speriată din aripi atunci şi gura strânsă abia ţinea râsul închis în spatele ochilor. “Paparudăă, rudăă/Vino de ne udăă”… Împinsă cu piciorul, găleata se răstoarnă pe stratul cu buze arse de soare. Pământul bolboroseşte sorbind însetat. Picioarele cu ghete de tină se întorc cu găleţile goale. Se vor întoarce cu apa dătătoare de viaţă pentru un alt strat.

Noaptea îşi întinde aripile de umbră peste sat. A răsărit Luceafărul şi prima stea din carul mare clipeşte somnoroasă. Abia s-a trezit. Agitaţia din bătătură începe să se potolească.  Păsările îşi scutură aripile, îşi aşează penele şi se urcă la culcare în dud. Îşi fac loc cu ciocurile, invidioase pe vecina ce-a ocupat un spaţiu mai mare pe creacă. Iapa a băut apă şi acum rupe cu dinţii din cocenii verzi aruncaţi în iesle. Mieii s-au tolănit pe paie şi rumegă, tata a umplut cana cu lapte de capră şi-o aduce la fiert.

– Luci, hai tată că termin eu de udat! Spală-te pe picioare şi du-te de ajut-o pe mă-ta să termine de gătit.

– Luciană, mamă, adu’ repede nişte frunze de nuc. Titit, du-te şi tu şi adu’ usturoi, să curăţăm pentru pui.

– Am adus frunzele, mamă! Mă laşi pe mine s-o împung cu furculiţa şi să-o frec cu roşie?

Mama întinde azma subţire din aluat nedospit. Pe cârpătorul alb de făină, azma odihneşte pe frunzele de nuc în roată perfect rotundă.

– Hai, înţeap-o!

Vatra, curăţată de jarul aprins, dogoreşte sub ţestul ce-abia aşteaptă să se aşeze peste ea, să rumenească sub el azma rotundă. De pe cârpătorul înfăinat, pâinea lui Dumnezeu poposeşte pe vatra încinsă. Ţestul moţat o ascunde imediat şi începe s-o rumenească parfumat. Miroase a frunză de nuc coaptă, a pâine caldă şi roşie rumenă.

– Luciană, adu mamă nişte cartofi! Titi, ai terminat de curăţat usturoiul? Du-te la tac-tu în grădină să-ţi dea nişte roşii de salată. Culege şi nişte mărar.

– Lasă că mă duc eu să iau roşii şi mărar, mamă! Ăsta iar vine cu leuştean!

– Da, bine că eşti tu deşteaptă şi ştii care e mărar şi leuştean! Ştiu şi eu!

– Ştii pe naiba! Ai uitat că ieri ai venit cu frunze de ţelină pentru ciorbă?

– Să vezi ce-ţi smulg eu ţie ţelina din cap odată cu părul ăla ca o mătură!

Fata fuge râzând, băiatul cu lacrimi în ochi după ea.

Maaamă, ce-o urăşte pe slăbănoaga asta care se crede aşa deşteaptă! De parcă există oameni normali care să deosebească frunzele de ţelină de cele de leuştean! Cică nu seamănă? Cum dracu’ să nu semene, când sunt la fel? Şi amândouă miros cumva! Cică nu la fel! Hai măi, chiar să fie doar el prost? Astă primăvară râdea într-una de el că-l trimitea tata după foi de ceapă şi el venea totdeauna cu foi de usturoi. De unde dracu să ştie el care e ceapă şi care usturoi? Nu erau tot verzi? Da las’ c-o prinde el şi vede ea atunci! Numai s-o prindă!

– Luciiiii, n-ai ce face? Lasă-l în pace, ce-ţi veni să-l necăjeşti? Titi, hai la mama şi las-o că e proastă. Ce-ţi pui mintea cu ea?

– Da ce-ar cu mine, mamă? Ce, eu nu ştiu ce e ăla mărar? Nu-i aşa că ştiu?

– Ştii mamă, las-o! E ea proastă şi te necăjeşte.

Ochii fetei joacă acum în lacrimi. Ea nu  e proastă, ea ştie toate legumele şi fructele şi le cunoaşte dup frunză şi după gust şi după miros! De ce trebuie să fie ea tot timpul proastă?

– Taci odată, tu eşti mai mare! Ce-ai să-l necăjeşti aşa? Lasă că e mic, învaţă şi el până la urmă! Vezi că eşti răutăcioasă şi iei bătaie!

– Păi da, că el are tot timpul dreptate… bine că e mai mic!

De la fântână intervine tata.

– Ce-aveţi mă? Vă mănâncă chelea? Las că vă scarpin eu acuşica cu o nuia! Faceţi scandal să asculte lumea la voi şi să râdă! Bine vă mai stă! Să râdă vecinii şi să creadă că nu v-am educat!

Tăcera se aşterne brusc şi doar sfârâitul cărnii şi al cartofilor în ceaun se mai aude. Cu spatele unul la altul, copiii stau îmbufnaţi pe câte un scăunel. Mama ridică ţestul şi scoate de sub el azma rumenită şi parfumată. Stomacul li se strange şi începe a plânge. Abia acum îşi dau seama cât de foame le e.

– Dă-mi şi mie o bucat de azmă, mamă!

– Ho, că nu dau turcii! Las-o să vină de la moară. Spălaţi-vă mâinile şi ochii şi hai să punem masa să mâncăm şi noi toţi, ca oamenii.

Sub bolta de vie abia pâlpâie un bec cu lumină chioară. Pe masă se adună puiul cu cartofi şi usturoi, o bucată mare de brânză albă, lapte fierbinte, salată de roşii şi azmă aburindă. Toţi ai casei se adună pe lângă masă şi mănâncă în tăcere. Doar ţânţarii îi bâzâie făcându-i să-şi tragă palme nemeritate.

În grădină, greierii cântă între straturi, undeva în zare brotăceii le ţin isonul. Ziua se termină obosită sun cerul spuzit de stele. Ochii copiilor se închid şi abia, abia mai sunt în stare să se mişte către ligheanul în care sunt spălaţi şi pregătiţi de culcare. Într-un final luminile se sting şi toată casa se liniştişte. Doar lângă jarul din vatră mama spală vasele şi păzeşte pisica ce-a venit să-şi ia cina la sfârşitul mesei. Două găini cârâie nervoase, nu au loc una de alta pe creacă. Un câine latră la stele, peste drum altul îi răspunde. O cucuvea începe să cânte pe casa vecină. “ Ptiu, pe capul tău să fie, spurcăciune!”

Un comentariu

Din categoria trecut

Gâlceava- din negura timpului

– Fă mmmamă, vino fă dracu’ în casă şi nu te mai certa cu lumea că te aude dracu tot satul! Hai că mmmi-e foame!

– Vin acu’!

Ninel, copilul ăsta întârziat şi bâlbâit e slăbiciunea ei. L-a născut greu, credea că nu o să mai vadă lumina zilei după experienţa asta. Apoi i-a tremurat inima pentru el. Nu plângea, nu mişca, stătea aşa, bleg, cu mâinile în lături, vânăt şi doar ochişorii se mişcau din când în când de la unul la altul. Întâi a pus-o pe mă-sa să închidă uşa, a aprins o lumânare şi l-au botezat acolo, după uşă, amândouă, într-un ritual ascuns, de parcă ar fi făcut vrăji.  Voia să-l după la spital şi-i era frică să nu moară nebotezat în braţele ei până acolo. Nu a murit. Se uita aşa, mut cu ochişorii ăia mici la ea şi nu zicea nimic. Doar se agăţa de viaţă cu tot sufletul din ochi.

Se gândea atunci că mai bine îl năştea mort. Cum o să se chinuie ea cu un neputincios toată viaţa? Îi era drag, că era băiat şi băiat îşi dorise. Şi pe ea şi-ar fi dorit s-o facă mă-sa băiat, nu ar mai fi fost aşa de chinuită, că de mică a descoperit ce greu e să fii fată. Toţi băieţii o îmbrânceau şi râdeau de ea când se înfigea între ei să se joace ţurca şi să arunce cu piatra. Şi să fie ei ai dracu’ dacă era vreunul mai bun ca ea! Niciunul nu ştia să ţină bâta în mână şi să lovească băţul cu ea astfel încât să se învârtă în aer, apoi să-l prindă din cădere şi să-l arunce aşa departe cum îl arunca ea. Le arăta ea lor de pe atunci cine-i şeful!

Pe urmă a fost mai greu, după ce-a crescut… cu toate fustele alea ce-o încurcau la sărit garduri când pleca la furat cireşe, cu  băieţii care căutau să-i sucească mâinile la spate şi s-o pupe, nu să se mai joace cu ea ca-n copilărie. Apoi, după ce s-a măritat şi a văzut cât de greu e să porţi în pântec 9 luni un copil, să munceşti să pui masa tuturor şi mai ales să ţii capul plecat şi să taci. Pfff, ea să tacă, auzi! Pretenţia asta o aveau toţi de la ea! „Taci fă, Dodă, maică! Taci că tăcerea e de aur!” „Taci fă, nebuno, că-ţi lipesc două acu’, n-auzi!” Da’ le-a arătat ea! Le-a dat de n-au mai putut duce! He, he… îi ştiau ceva de frică! Da bine că a scăpat de acolo. Se săturase să se tot bată cu neputinciosul ăla de bărbat…

Copilul ăsta de aia şi era aşa defect, de la câtă bătaie luase cât îl purtase în pântec. Al dracu’ bărbat, profita că e grea şi nu se poate apăra şi numai în burtă îi dădea. Cu picioarele, fi-i-ar picioarele ale dracu’, muri-r-ar în chinuri să moară! Da’ avea ea ac de cojocul lui dacă murea copilul ăsta! L-ar fi ciopârţit bucăţi cu toporul şi l-ar fi aruncat în drum, chiar de-ar fi rămas toată viaţa la puşcărie după aia. A avut noroc când băiatul a început să mişte şi şi-a revenit. L-a luat în braţe şi dusă a fost. Nu şi-a spurcat sufletul cu ei, dar tare ar mai fi făcut-o!

Greu l-a mai crescut! La început orice boală se prindea de el. Şi o pală de vânt îl îmbolnăvea şi-l făcea să tremure. Ce nu i-a dat să-l facă bine! Pe la câte spitale nu a fost cu el! Când a ajuns la Craiova la un doctor bătrân şi i-a spus ăla că băiatul ei nu e normal era să-l calce în picioare. Cum să spună aşa ceva despre copilul ei?

– Femeie, ascultă-mă că sunt om bătrân şi am văzut multe la viaţa mea. Copilul tău are ceva aşezat greşit în corpul lui, de aia nu-i funcţionează cum trebuie.

– Cum să aibă dom’ doctor? Uite, are şi el două mâini, două picioare, toate degetele, ca orice om, Nu-ţi bate joc de mine, că eu sunt femeie simplă şi nu ştiu multe!

– Ia aici trimitere şi du-te de-i fă analizele astea. După aia întoarce-te la mine. Tu crezi că nu am altceva mai bun de făcut decât să-mi bat joc de tine? Uită-te la părul meu alb! Crezi că a îmbătrânit degeaba?

O apucă şi pe ea câteodată… Noroc că doctorul ăla era interesat de copil, nu mai văzuse nici el în viaţa lui aşa ceva. Când a venit cu radiografiile şi a văzut că toate organele interne sunt perfect inversate în el şi-a făcut cruce. A chemat şi alţi colegi să vadă şi ei minunea.

– Dom’ doctor, ce se holbează ăştia toţi la pozele alea? Copilul meu o să moară şi nu vreţi să-mi spuneţi?

– Stai măi femeie liniştită! Nu o să moară acum, doar că s-a născut cu o anomalie atât de rar întâlnită că niciunul din noi nu a văzut-o până acum.

Ce dracu’ vorbeau ăia acolo, nici până azi nu a înţeles bine. A reţinut doar că inima îi e în dreapta, ficatul şi fierea în stânga, stomacul pe dos, cum dracu’ o veni asta. Şi că poate muri în orice clipă. Ea doar l-a luat în braţe şi a venit cu el acasă. L-a îngrijit cum a putut mai bine şi uite că acum e mare şi sănătos, nu are nici pe dracu’!

La început se bâlbâia rău, rupea cuvintele greu, de parcă era nevoit să le smulgă cu forţa pe fiecare din gât. Cu timpul a scăpat şi de greutatea asta. Singur, că ea la doctor nu s-a mai dus cu el de atunci. Ce, să râdă toţi de odorul ei? Acum doar în „m” se mai împiedică uneori, dar asta nu mai deranjează pe nimeni. A fost primul pe clasă la scoală cu toată greutatea lui în vorbire! De unde toţi copiii fugeau şi râdeau de el la început, au ajuns toţi să-l invidieze când ei au rămas acasă, la sapă, iar el a intrat la liceu la Craiova. Na, că le-a arătat ea Doda tuturor cine e!

– Fă, mmmamă! Adormişi cu pompa-n mână? Ce dracu’ faci acolo de nu mmmai vii! Mmmor aicea de foame!

– Ho, că vin, ce urli aşa?

„Să fie-al dracu’ ce te ia gândurile astea cu apa lor de uiţi de tine!” Zeama din pompă se terminase demult iar ea stătea prostită privind cu ochi goi peste cimitir. Nuu, că sigur are dreptate nebunul ăsta de Nelu, uite că o bate Dumnezeu şi-i ia minţile.

– Să fii al dracu’ tu Nelule, cu gura ta spurcată!

– Ce-ai, fă, ai început să visezi şi să înjuri oamenii fără motiv? Când ţi-am zis eu că eşti nebună, nu m-ai crezut! Du-te de tratează-te, nebuna dracului!

 

2 comentarii

Din categoria Uncategorized

Gâlceava

– Fă, Dodă, proastă te-a mai făcut mă-ta! Fă, tu trăznită o să mori când o să mori, ascultă la mine!

– Da ce drac ai mă cu mine? Eşti nebun, ce-ţi veni să te iei de oameni aşa? Te-ntrebă cineva ceva, sau te găsişi să te bagi şi tu în seamă ca prostul!

– Proastă eşti tu! Fă, e ziua de Paşti şi tu stropeşti în vie? Nu ţi-e frică, fă, că te bate Dumnezeu? Pe tine nu te-a învăţat baba aia nimic, te-a scăpat în cap de mică?

– Du-te mă dracu’ în drumul tău! Ietete, te găsişi tu să te iei de mine, de curul tău nu te iei! Stropesc când vreau eu mă, nu când îmi spui tu! Ete-al dracu cu chelea după el, cine se găsi să-mi dea mie sfaturi!

– De n-o să te trăznească Dumnezeu, să nu-mi zici mie pe nume, azi? De-aia nu mai vrea, fă, Dumnezeu cu lumea, din cauza unora ca tine, că nici în ziua de Paşti nu te stau dracii potolită! Făăăă, de-aia bate piatra şi se alege praful de toată munca ta!

– Lasă mă că lumea o scapi tu, nu mai are nevoie şi de mine! Auzi al dracu’! Mă prostule, dacă bate piatra bate numai pe mine, ai? Numai pe mine bate? Bate peste toţi, mă, dă şi peste tine cum dă peste mine, nu se alege nor să dea doar pe casa mea, prostul dracu’! Şi pe tine te bate la fel şi tu nu stropeşti în vie în ziua de Paşti ca mine. Tu eşti credincios al dracu, de nu te ocoleşte piatra, ai?

– Din cauza ta, fă, nebuno! Din cauza ta că m-a pus ăl din baltă să-mi fac casă lângă tine, să mă calce necazul una-două. Dacă ştiam că eşti aşa, mă tămâiam şi nu mai veneam acilişa!

– Păi cară-te dracu’, mă! Cin’ te ţine? Auzi la el, parcă l-am chemat eu să-mi ţină de urât! Nevastă-ta ştie mă pe unde dracu umbli? Du-te mă şi vezi ce face că-şi încură boii cu alţii şi tu-ţi găsişi acu’ să vii să-mi faci mie capul calendar. Du-te dracu’ la casa ta!

– Ptiu! tâmpita lumii, aşa-mi trebuie dacă-mi bag în cârd cu tine! De-aia nu stă, fă, nimeni cu tine! De nebună ce eşti!

O lăsa omul şi se ducea în plata lui. Cu cine să stai de vorbă? De când se mutase acolo, lângă poarta cimitirului,  numai de-ale nefăcute vedea la muierea asta. Parcă însuşi Aghiuţă locuia în casa aia şi din când mai scotea capul să-şi râdă de lume prin gura spurcată a acestei muieri.

Diavolul are ochi albaştri şi buze roşii. Dacă ţine gura închisă, nici nu te prinzi că are limba despicată. O crezi vreo sfântă cum stă ea acolo, muiere fără bărbat în poarta cimitirului şi ţine singură o ditamai casa, cu căţel, cu purcel, cu o mamă bătrână şi un băiat în liceu. Îţi vine să zici „săraca, n-a avut nici un noroc pe lume”, dacă n-o cunoşti. El se mai ia de ea şi-o ocărăşte şi încearcă s-o pună la punct, da parcă ai pe cine? E vara lui bună, mamele le-au fost surori dar parcă nu-i vine să recunoască rudenia cu ea, de teamă ca blestemata fie a nebunei să nu se abată şi peste familia lui.

Parcă-l înţelege şi-i pare rău de bărbatul care a îndrăznit să se însoare cu o aşa arătare. Mare curaj a putut să aibă, zău aşa! A mai şi stat cu ea şapte  ani de zile de i-a scos peri albi. Sufletul din el i l-a mâncat! De când au divorţat parcă nimeni nu se mai poate ţine la ea. Pe mă-sa o bate uneori de cum se scoală. Şi se scoală biata babă pricăjită în puterea nopţii să tămâie morţii de peste drum, din cimitir, să facă un ban să-i aducă nebunei să mai tacă.

Când are bani, aproape că nu-i auzi gura. E fericită. Când rămâne lefteră zici că toţi diavoliii din fundul iadului s-au adunat sub pielea ei şi trebuie să faci cruce şi să dai cu agheasmă să nu cumva să ajungă şi pe la tine! Dacă se trezeşte dimineaţa şi i se pare că munceşte prea mult să-şi ţină mama, o ia la bătaie şi o dă afară pe poartă. Te şi miri cum se mai ţine biata babă de atâtea drumuri pe care stă… ba cu nebuna asta de fie-sa, ba cu nebunul ălălalt de băiat.

Anul trecut şi-a făcut gard nou dinspre ea. Ăla vechi se cam şubrezise si blănile începuseră să se rupă suspect de des, tocmai către grădina lui, de se trezea când îi e lumea mai dragă cu găinile nebunei râcâindu-i straturile. A încercat el la început să le prindă şi să le închidă, dar când a venit turbata c-o falcă în cer şi cu una în pământ, urlând de-a auzit-o uliţa toată şi s-au trezit până şi morţii din cimitir să afle că-i furase el găinile, i le-a lăsat dracu’ slobode!  Le prindea, le arunca îndărăt iar peste câteva minute găinile erau înapoi în straturile lui. Îi venea s-o strângă de gât nu alta.

Ieri a văzut că din gardul nou unele scânduri se cam apleacă aşa, într-o parte,  ca şi cum s-ar clătina un om beat care are nevoie de sprijin şi-l găseşte pe loc, în ăla de lângă el. Asta venise el să-i zică, dar parcă atunci când o vezi pe nebună îţi mai aduci aminte ce ai venit să-i spui? Cine s-ar fi gândit că o s-o găsească stropind în vie şi azi, în zi de sărbătoare?

Îi era şi necaz acu’. Să fi apucat să-i ceară socoteală, să-i zică de la obraz „fă, tu eşti o hoaţă şi găinile tele sunt la fel, că de-aia sunt ale tele!” şi s-o fi pus să-i repare gardul, să nu mai zică după aia că-i mănâncă el găinile ei, de parcă el n-a fost în stare la viaţa lui să-şi ţină o pasăre în bătătură. N-a mai apucat să zică nimic şi acum se-nvârtea bombănind nemulţumit pe bătătură, nevenindu-i să creadă cum l-a ameţit muierea asta de nu a mai ştiut de capul lui şi ce să vorbească. Da nu se lasă, acum se întoarce să-i zică, altfel o să-i pleznească inima de necaz şi o să moară.

– Fă, ce mă-ta faci, te-ai apucat să-mi dărâmi şi gardul ăsta? De-aia l-am reparat eu, să-i desfaci tu blănile să dai iar drumul găinilor în grădina mea?

– Mă, tu ai băut apa de la câine! Cine mă, eu? Să-mi sară ochii dacă m-am atins de vreo blană din gardul tău! Să moară mama dacă te mint!

– De ce te juri nebuno pe sufletul mă-tii, ce vină are ea că nu te duce capul pe tine? Nu fă, veni muica de la groapă să-mi smulgă mie blănile din cuie la gardul dintre noi doi! Nu avem decât noi acces la ele, Dodă, cine dracu să-l rupă dacă eu nu l-am rupt că nu aveam de ce şi tu zici să habar n-ai? Ia zi-mi acum, cine? Numai eu cu tine suntem aci.

– Da de unde dracu vrei să ştiu eu? Dă-te dracu’, că nici nu te-ai uitat bine când ai bătut cuiele şi pe astea le-ai lăsat aşa, flendurite. Înadins, să te iei cu mine-n gură!

– Fă, tu înnebuneşti omul de cap!! Cum fă, mă acuzi tu pe mine că am ajuns să-mi dărâm singur munca doar ca să mă iau de tine? Nu, că nu eşti normală! Stătuşi mult să te gândeşti la ce răspuns să-mi dai? Mult stătuşi să-ţi fete mintea aşa gogomănie?

– Du-te, mă, dracu de-aci şi lasă-mă-n pace! Căzuşi de tot pe capul meu azi şi nu mai scap de tine ca de râie. Vrei să-ţi repar eu gardul? Spune aşa şi ţi-l repar, dă-te dracu’, să vezi că eu sunt muiere ca lumea, nu ca tine!

– De parcă aş avea încredere să-l las pe mâna ta, să mi-l faci praf de tot! Eu atât îţi spui, să ştii: ţine-ţi găinile în bătătura ta că dacă le mai prind la mine le sucesc gâtul imediat. Aşa cu gâtul sucit ţi le arunc peste gard şi să te văd atunci ce faci!

Aşa se certau de o viaţă. Parcă ziua nu mai era zi şi noaptea nu aveau odihnă dacă nu-şi aruncau cuvinte grele şi nu se jigneau este gard, precum câinii întărâtaţi cu băţul. Plictisit de atâta monotonie în lumea umbrelor Aghiuţă îşi găsise distracţia acolo, cocoţat pe gardul dintre două case surori peste drum de cimitir. Găsise în muierea asta cu ochi albaşti şi buze roşii strânse pungă de atâta răutate cel mai fidel credincios şi se juca cu oamenii din jurul ei cu atâta plăcere că l-ai fi auzit hohotind dacă te-ai fi dat deoparte şi ai fi ascultat. Ce nu ştia nici unul din muritorii prinşi în mrejele încornoratului era că tinereţea trece şi că în viaţă nimic nu rămâne neplătit.

5 comentarii

Din categoria jurnal

Pentru un animal

– Băi, vere Lache, dă-mi mă purceaua! Nu vezi, mă, că nu e purceaua ta? E purceaua mea, măi vere, ţin la ea ca la ochii din cap!

– Măi Jenică, tu ai înnebunit? Cum să-ţi dau mă porcul din bătătură? E purceaua mea, vere! Singură a venit şi a intrat în curte! Uite-te şi tu cum se înţelege cu porcii ăilalţi! Erau ei aşa dacă nu creştea în bătătura asta?! Ce dracu băi vere, te ştiam om serios!

– Hai mă vere, dă-o dracu de treabă! De când ai mă tu purcea ca a mea? Mă uit la ea ca la ochii din cap, face doi ani în iarnă şi tu vii să-mi spui acu’ că nu ştiu ce-am crescut doi ani în bătătură, mă?

– Mă Jenică, asta e purceaua mea. Nu-ţi dau eu purceaua din bătătură că zici tu. Uită-te şi tu, a venit cu purceii după ea, cum am dus-o la pădure. Tu mă crezi prost, mă? Du-te mă dracu’ şi caută-ţi purceaua pe unde ştii că umblă, nu veni să iei animalul din curtea mea că te dau dracu cât ai clipi şi cât mi-eşti tu de văr! Pe Lache te găsişi tu să-l prosteşti mă?

– Treaba ta, vere! Eu mă duc la poliţie, să ştii! Nu las eu lucrurile aşa. Lasă tu că dacă nu eşti om de înţeles, am eu ac de cojocul tău! Te bate Dumnezeu mă, aşa să ştii! Ajunsei să-mi zici tu că sunt hoţ când tu îmi închisăşi purceaua şi nu vrei să mi-o dai neam îndărăt!

– Du-te şi-n pizda mă-tii! Demonstrează că e purceaua ta! Ai vreun semn la ea, mă? Arată-mi dacă ai vreun semn! Eu îţi arăt acum că e a mea, că o cunosc, are semn făcut de mâna mea!

– Dracu s-a gândit bă că o să-i furi tu purceaua să-i fac semne! Fi-ţ-ar semnele-ale dracu de om tâmpit ce eşti! Îţi aduc martori câţi vrei tu, mă, că toată uliţa îmi cunoaşte purceaua. Ce dracu vrei să-ţi mai aduc?!

– Nu-ţi dau purceaua şi pace. Du-te de unde ai venit, reclamă-mă, fă ce-oi vrea, purceaua asta nu iese pe poarta aia de-ar fi s-o omor cu mâna mea, aşa să ştii! Du-te dracu’ de nebun!

– Biiineee, vere! Mai stăm noi de vorbă, dacă aşa ţi-e purtarea. Să fiu al dracu de nu te duc la judecată! O să vezi tu!

– O să văd pe dracu’ să te ia de gât! Să nu te mai prind la poarta mea că mă pun cu parul pe tine, aşa să ştii! Auzi al dracu’, să-i dau eu animalul meu din bătătură!

Obiectul scandalului grohăia mulţumit privind pe sub urechile-i clăpăuge oamenii ce se înjurau ca la uşa cortului. Era o mândreţe de purcea de vreo 120 de kg, roşcată, o corcitură cum aveau din ce în ce mai mulţi săteni pe timpul ăla.

Oamenii aveau obiceiul ca de cum se desprimăvăra să ducă turmele de porci în pădure şi să se ducă doar din când în când să vadă ce fac, câţi purcei mai au, dacă nu cumva e vreunul bolnav. Pădurea bogată de pe malul Dunării îi hrănea pe toţi cu rădăcini şi tot felul de fructe, iar toamna le încredinţa sătenilor porcii gata crescuţi, numai buni de valorificat.

Acum, îşi lua şi ea tainul ei, că mai era câte unul care murea, sau câte o scroafă căreia îi plăcea atât de mult libertatea, că se pierdea în mijlocul pădurii cu turmele de porci mistreţi şi nu se mai întorcea în veci. De cele mai multe ori însă, porcii ţăranilor mergeau acasă şi din când în când fătau purcei micuţi, vărgaţi cu roşu şi cafeniu, cu urechile ascuţite, semn că tatăl fusese cu siguranţă un mistreţ.

O astfel de corcitură era şi purceaua pe care se certau creştinii. O mândreţe de purcea ce se apăra de muşte cu coada ei făcută covrig, nepăsătoare şi nesimţitoare, uitându-se când la unul, când la celălalt cu un soi de interes de parcă ar fi aşteptat să afle care iese învingător din lupta asta surdă. Nici nu-i păsa pe mâna cui rămâne.

Amândoi păreau să aibă dreptate. Jenică era convins că purceaua e a lui. Îi dăduse drumul să culeagă dudele căzute din dudul de la poartă şi animalul când s-a văzut singur a plecat grohăind şi păscând pe lângă garduri, până s-a pierdut în  sat. Sigur nu era el că a ajuns purceaua tocmai la poarta lui văru-său, dar semăna atât de mult cu animalul lui, că nici nu avea cum să fie alta!

Lache crescuse şi el o purcea identică. Nu prea-i era la suflet, că al dracului animal, cum prindea câte un pui de găină pe bătătură, cum îi sucea capul şi se înfrupta din el ca din trufanda. O tot bătuse, o ţinuse închisă, îi pusese lanţ peste bot, de pomană. Ar fi tăiat-o, da-i părea rău de ea că era bună de prăsilă.

Prin primăvară, ce dracu păţise-nu ştia- că începuse să slăbească văzând cu ochii. Nu mai mânca, abia bea apă şi ajunsese să nu se mai ţină nici pe picioare. Ce nu i-a făcut omul! A băgat în ea vitamine, antibiotic, a pus muierea să-i fiarbă tărâţele. Totul a fost în zadar. Avea purcei care riscau să moară de foame, tânjeau săracii şi erau vai de capul lor, încât nici nu îndrăznise să plece cu ei la târg. Cine i-ar fi cumpărat aşa jigăriţi?

Îi era necaz că pierdea bani buni şi ca să se mintă că pierderea era mai mică tăiase din ei pe rând, câte unul, câte unul. Mai rămâseseră doi, cei mai prăpădiţi, care se încăpăţânau să trăiască. Când a văzut că nu-i chip să-şi revină, a urcat-o în căruţă într-o dimineaţă, cu tot cu purcei şi a lepădat-o la marginea pădurii să se aleagă ce s-o alege de ea. Şi-a luat apoi gândul că ar mai putea s-o vadă vreodată în bătătură. A bifat-o pe catastiful pierderilor şi a mers mai departe.

Uite că acum, când vara e aproape trecută, apare pe uliţă purceaua asta cu purceii lui după ea. Când a văzut-o nu-i venea să creadă. A intrat repede în curte şi şi-a chemat muierea.

– Riie, vino repede! Da acu’, fă, nu peste un an! Ce te moşmondeşti atât?

– Ho, omule, că eram cu ochelarii pe nas în maşina de cusut! Venii, uite. Ce vrei?

– Fă, uită-te bine, aia nu e purceaua noastră, aia de-am dus-o acu două luni la pădure?

– De mă Lache, io ştiu… Seamănă cu ea, dar aia era jigărită rău, omule! Asta trece de suta, cum crezi tu că a ajuns jigărita aia aşa?

– Fă, proastă te-a mai făcut mă-ta! Păi dacă a mâncat şi a trăit bine în pădure cum să se facă? Ce, e prima purcea ce s-a îngrăşat pe câmp?!

– Nu e, Lache, dar purceaua noastră abia mai putea bea apă, când să-şi revină aşa?

– Uite aşa bine! Cred că-i rămâsese un os în gât şi din zdruncinătura căruţii i-a sărit atunci şi s-a făcut bine. Ce, nu s-a mai văzut aşa ceva? Ţin-te dracu colo, să o băgăm în bătătură.

S-a ţinut baba şi purceaua nu s-a lăsat prea mult rugată. Lasă că nici singură nu ceruse să intre, cum se lăuda Lache acum,  nici nu s-a opus foarte tare. A simţit miros de porci în curte şi curioasă, a intrat. Poarta s-a închis în urma ei, dar purcelei, când a dat de lucernă verde şi apă proaspătă, nici că i-a păsat. Parcă era dintotdeauna în bătătura aia.

D-aia stătea până şi Lache în cumpănă şi era sigur că nu face nici un păcat când susţine sus şi tare că e purceaua lui. Ba îşi adusese aminte şi de semnele particulare pe care le avea animala de mică şi le descoperise pe toate la purceaua asta! Întrebase şi copiii, luase martori şi nepoţii, dar ce era să spună bieţii de ei? Să-l contrazică nu puteau, să-i confirme spusele nu aveau cum. Ce ei o crescuseră? Pe ei îi interesau semnele porcilor din bătătură? Ba fiu-său, când îi spusese toată tărăşenia, sărise cu gura pe el s-o scoată pe poartă şi să-i dea drumul să se ducă unde-o vrea. Dacă rămânea la ei era a lor, dacă se ducea la Jenică era a lui. Minte de copil prost!

Jenică s-a ţinut de cuvânt, a venit cu poliţaiul la poartă.

– Mă , nea Lache, eu te cred, bre, ce nu te cunosc eu pe mata?! Doar nu ai mata nevoie să furi animalul altuia.

– Aşa mă tată, vezi că ştii?! Tu eşti băiat deştept, taică, dar ce să mă fac cu nebunul ăsta de pică aşa pe capul meu? Parcă e turbat!

– Mă, nea Lache, ştii ce zic eu? Dă, bre, drumul purcelii pe uliţă, s-o vedem unde trage. Aşa se potoleşte şi nea Jenică şi terminăm şi noi cu scandalul şi cu reclamaţiile.

– Dau, taică, dacă zici tu, îi dau, uite.

Şi a scos-o pe poartă cu asistenţă. Se adunase lumea ca la urs, venise şi Jenică, adusese cu el şi vecini, poliţaiul era şi el atent să vadă ce face matahala… A dracu’ purcea, aproape c-o luase pe uliţă către Jenică. Animalul tot animal, ar fi intrat şi-n curtea ăluia tot ca pe moşia ei. Abia a întors-o din drum s-o aducă înapoi! Acum nu o mai lasă, fie ce-o fi! E purceaua lui şi cu asta basta. Ia să îndrăznească ei vreunul să comenteze în faţa lui că le arată el cine e Lache. Nu s-a născut încă omul care să-şi bată joc de munca şi de cuvântul lui!

– Bă vere, vezi bă că nu eşti cu sufletul curat?! De ce n-o lăsaşi bă să meargă până la capăt să vedem dacă intră în curte la mine sau nu? Nu vezi bă că eşti hoţ?

– Bă Jenică, tu să nu mă faci pe mine hoţ că dau cu tine de pământ, bă! Hai sictir, măi, animalule! Am ajuns eu să mă faci tu hoţ, tu care ţi-ai făcut toată averea din furat de la colectiv! De-aia nu-ţi ajută, mă, Dumnezeu de ţi-a dat şi nepotul ăla handicapat! Ajunseşi tu să mă faci pe mine hoţ, ai? Handicapaţii dracu’ ce sunteţi!

– Aşa, vere, ajunsăi să mă faci şi handicapat şi să-ţi râzi de famila mea! Bine, bă, las-o, dă-o dracu de purcea că nu stau eu într-un animal. Da’ de cap să-ţi fie, bă! Mă duc şi dau acatist la biserică, mă, nu las eu lucrurile aşa, vezi-ţi de treabă! Să ajungi să se aleagă praful de toată averea ta, mă! Praful să se aleagă, auzi! Să vezi şi tu cum e să fii handicapat ca mine şi ca familia mea! Eram bun când aveai nevoie de mine şi de camion să-ţi cari marfa, atunci eram bun, vere! Acu’ ajunsăi handicapatul tău şi te crezi în drept să-mi iei animalul meu, munca mea, mă! De capul tău să fie!

– Du-te, bă, dracu’, dobitocule! Ai tu porci, ştii tu să creşti porci! Ai fi ştiut pe dracu’ dacă nu te-aş fi învăţat eu ce să faci. Dă-i drumu’ să nu te mai prind pe la poarta mea că pun câinii pe tine, handicapatule!

– Lasă, vere, că Dumnezeu nu doarme! Eu nu mai calc pe la poarta ta, bă, nici „bună ziua” nu mai vezi de la mine, dar nici tu nu o să mori liniştit!

S-au despărţit supăraţi şi supăraţi au rămas şi dincolo de moarte. Peste ani, Lache, mai bătrân, s-a dus primul. A făcut un atac cerebral şi s-a topit de tot într-o lună.  Jenică a vărsat un strop de vin şi a zis un „Dumnezeu să-l ierte” din vârful buzelor, ca după aceea şarpele diavolului să-l muşte de inimă şi să-i aducă o lucire de satisfacţie în ochi. „Când ţi-am spus eu că Dumnezeu nu doarme, nu m-ai crezut, vere! Îmi luaşi purceaua şi mă lăsaşi cu piatră la inimă. Credeai că nu o să ajungi să plăteşti odată?”

8 comentarii

Din categoria Dezrădăcinare

Dispariţia

Se întorcea acasă cu umerii căzuţi, cu privirea în pământ şi gândul dus aiurea. Trecea printr-o perioadă grea în care sufletul îi ingenunchiase sub povara unei existenţe fără nici o bucurie. Se trezea dimineaţa, pregătea micul dejun, pleca la serviciu, se întorcea, gătea, spăla, încerca să supravieţuiască. Viaţa nu mai avea nici un înţeles, clipele de linişte erau puţine şi certurile multe. Intra pe uşă şi o întâmpinau cuvinte grele şi ochi duşmănoşi. Loviturile erau din belşug, satisfacţiile inexistente.

În ziua aceea paşii purtau inconştient un corp mai obosit decât de obicei. Nu-i venea să ajungă acasă, ştia că el ajunsese deja, presimţea o seară tensionată şi obosise de atâta ceartă şi scandal. Rareori se întâmpla să se abată din drum, însă în ziua aceea a simţit nevoia să coboare în centru şi să meargă o bună bucată de drum pe jos. Intrase în piaţă, băuse o bragă rece, cumpărase nişte peşte proaspăt şi îşi târşea uşurel paşii către locul supliciului zilnic. Norii negrii ce-i ameninţeau liniştea serii îi coborau pe frunte din ce în ce mai tare, cu cât se apropia de blocul lor de garsoniere. Când a ajuns pe strada lor, inexplicabil, i-au cedat genunchii şi a simţit nevoia să se aşeze undeva, să-şi tragă sufletul. Nu avea unde să stea, doar s-a oprit câteva secunde, a respirat adânc şi a plecat să-şi târască picioarele mai departe.

Agitaţia era neobişnuită pe trotuare, dar ea nu a realizat asta decât când i-a văzut în mijlocul străzii pe el şi pe finul lor, gesticulând agitaţi. Un cuţit i-a trecut atunci prin inimă. Ceva rău se întâmplase, presimţea.

– Sărut mâna, naşă! Cred că eşti obosită rău, se vede pe faţa mata.

– Bună ziua, fine. Ce-i cu voi aici, în stradă? Nu urcaţi?

– Salut! Te aşteptam. Să nu te sperii, o să fie totul bine.

Intervenţia lui era abruptă şi în loc s-o liniştească a avut darul să-i spargă în cap toţi norii negrii ce-i planau mai devreme deasupra capului.

– De ce să nu mă sperii, măi? Ce vorbă-i asta? Ce s-a întâmplat?

– Nimic grav, naşă, linişteşte-te! Năşicul a dispărut de acasă şi încă îl căutăm, dar nu-ţi face griji, îl găsim noi.

Se uita la finul ăsta al lor cu ochi goliţi de orice înţelegere şi parcă atunci îl descoperea prima dată. Brusc toate cuvintele iî s-au încâlcit în minte şi parcă tot ce se auzea în jur nu mai avea nici un înţeles, era rostit în altă limbă, una ciudată şi necunoscută. Văzându-i întrebarea din ochi, omul a mai repetat o dată cumplita veste şi a sprijinit-o, temându-se că o să cadă în stradă. Nu a căzut, nici nu avea de când s-o facă, încă nu procesase toată informaţia. Parcă murise deja şi tot ceea ce se întâmpla în jurul ei îi era străin, necunoscut şi neînţeles. De altcineva se vorbea, era o ştire banală, un fapt divers care nu o atingea cu nimic pe ea. Creierul îi era adormit.

Şi-a tras uşurel mâna şi a plecat mai departe către casă. Vecinii, adunaţi în grupuri mici  pe trotuar o priveau cu milă şi înţelegere, ea îi saluta absent şi cu privirea dreaptă mergea înainte. Lângă scară, speriată, fetiţa ei plângea. A luat-o de mână şi a intrat cu ea în scară. Mânuţa mică tremura şi era transpirară şi ochii mamei s-au oprit pe lacrimile ce-şi urmau drumul pe obraji. I le-a şters uşor cu palma, a mângâiat chipul trist şi au urcat scările. În casă totul părea neschimbat, totuşi un gheţar poposise în mijlocul camerei înghesuite. Pe măsuţa pliantă un bileţel scris de o mânuţă un pic nesigură, aştepta. „Am decis să plec în lume. Să nu fii supărată Mami, o să fiu bine. Nu mai pot sta aici.” Atât. Câteva cuvinte aruncate pe un mic bileţel de hârtie de un copil de 10 ani. Dulapul răvăşit, cărţile şi caietele lăsate cuminte pe colţul canapelei, ghiozdanul lipsă, câteva haine îndesate în el şi un imens gol.

Abia acum pământul s-a cutremurat şi mama s-a prăbuşit neputincioasă pe covor. Din ochii goi lacrimile refuzau să plece deşi o sugrumau şi nu o lăsau să respire. Copila a început să ţipe, bărbaţii se agitau fără rost în jurul ei. Cineva a venit cu o sticlă cu oţet. Mirosul înţepător i-a adus stomacul în gât şi a trezit-o. A împins mâna ce voia să ajute, s-a ridicat şi cu glas alb a început să întrebe.

– Aţi anunţat poliţia?

– Nu, îl căutăm noi. Nu te bagă nimeni în seamă la poliţie.

– Asta nu decizi tu. L-ai bătut? L-ai certat? Ce i-ai făcut de a plecat?

– Nu i-am făcut nimic! Spune tati, tu- l-am bătut eu pe frate-tău? V-am bătut eu pe vreunul din voi?

Cu ochii în pământ copila scutură din cap într-un ezitant şi nerostit „nu”. Presimţea că fetiţa o minte, dar parcă acum nimic nu mai conta. A ieşit din casa atât de aglomerată şi atât de goală în acelaşi timp, ca şi cum pereţii ar fi vrut să se prăbuşească peste ea şi s-o sufoce.  Se simţea vinovată că tocmai azi oboseala o doborâse şi întârziase o oră prin oraş. Se aştepta la scandal şi critici de la uşă, toate adresate ei, nu la lovitura asta nimicitoare.

– Unde l-aţi căutat? Hai la poliţie.

– Peste tot printre blocuri, până la piaţă şi înapoi, până la autogară. Şi vecinii îl caută şi copiii s-au adunat şi au căutat prin toate locurile de joacă din împrejurimi.

La poliţie, un plutonier sictirit şi flegmatic i-a luat la întrebări de parcă erau la interogatoriu. Toată furia pe care a putut-o aduna o mamă cât timp şi-a ascuns sentimentele a răbufnit atunci. L-ar fi lipit de pereţi pe acel poliţist insolent. Avea o poftă nebună să-l lovească continuu, să-l audă plângând, să-i vadă sângele sărind pe pereţi. Pe omul de lângă ea l-ar fi sugrumat demult, dar ştia că aşa nu va reuşi să scape decât de prezenţa lui, nu şi de influenţa-i nefastă asupra vieţii lor.

– Domnule, am venit să depunem o plângere. Copilul nostru poate e acum departe, se face noaptea şi cine ştie pe ce mâini de oameni răi a încăput. Se tot vehiculează ştiri despre pedofici care racolează copii de vârsta lui, ar fi putut fi furat pentru organe. Dumneavoastră aveţi datoria să ne ascultaţi şi să ne ajutaţi, că de aia sunteţi plătit. Nu să ne jigniţi.

Înbufnat, poliţistul a devenit brusc serios.

– Poftiţi o coală de hârtie, scrieţi-vă plângerea, doamnă. Dar să ştiţi că protocolul spune că abia după 48 de ore de la dispariţie putem interveni. Până atunci poate vine înapoi.

– Cu alte cuvinte până atunci poate muri sănătos, că poliţia doarme. Domnule în 48 de ore poate fi ciopârţit şi aruncat în Dunăre, poate fi trecut dincolo de graniţă, i se pot întâmpla numai nenorociri. Vouă numai idioţi vă fac protocoalele?

– Doamnă, asta e legea şi vă rog să nu mă jigniţi că vă dau amendă! Nu vă permit! Domnule, vă rog să aveţi grijă cum vorbeşte soţia dumneavoastră, sare calul şi aveţi noroc că vă înţeleg durerea, altfel v-aş face dosar pentru ultraj!

Cu capul în pământ soţul a tras-o cu putere de mână. „Hai, taci odată şi nu mai face valuri acum! Scrie şi hai să mergem!” Au scris plângerea, au luat numărul de înregistrare şi au plecat.

– Eu vin pe jos. Nu mai pot urca în maşică când ştiu că undeva, pe străzile astea, copilul meu poate suferă. Nu merg acasă, faceţi ce vreţi. Eu mă duc să-l caut.

Străzile agitate în prag de seară îi primeau paşii fără să se înfioare. Niciuna nu-i spunea nimic, niciuna nu voia să-i dea un pic ajutor, un indiciu.  Urmele paşilor număraţi peste zi rămâneau tăcute, ascunse sub alţi paşi grăbiţi, de seară. Întunericul cobora uşurel, ascunzând în faldurile umbrelor lui copaci, tufişuri, case. Odată cu el puterea şi speranţa se retrăgeau făcând loc disperării. Nici o adiere de vânt nu-i era părtaşă zbuciumului. Pe străzile drepte, perfect aliniate, drumurile duc totdeauna în acelaşi loc. Paşii au purtat-o şi pe ea spre casă, suflet rătăcit, pierdut într-o mare de oameni grăbiţi. S-a aşezat pe una din treptele de la intrare şi a îmbrăţişat cerul întunecat cu privirea. Lacrimile încă se încăpăţânau să-i lase ochii uscaţi. Ce rost mai aveau toate acum?

Copiii şi vecinii erau încă pe străzi, căutând infriguraţi care pe jos, care cu maşina, care cu bicicleta. Paşii ei refuzau s-o mai poarte undeva, picioarele nu o mai ascultau. Se zvonea că odată cu băiatul ei dispăruse și unul din băieții vecinilor, proaspăt intrat la liceu. Perspectivele erau din ce în ce mai sumbre. Târziu, când strada începuse să se golească și oamenii să se întoarcă la casa lor, după colțul blocului a apărut în tânăr ducând de mână un băiețel speriat cu un ghiozdan în spate. Îl găsise rătăcind pe străzi, plângând disperat pentru că nu ştia să se mai întoarcă acasă. Primise în dar un aparat foto de la cel care-l amăgise cu o aventură de neuitat şi care, speriat de amploarea pe care o luaseră căutările, îl abandonase curând într-un parc din centru. Dumnezeu îl avusese în paza lui şi-l împiedicase pe adultul rău intenţionat să îi facă rău. Îl făcuse să abandoneze copilul incomod şi să păstreze adolescentul inconştient.

Poliţia şi-a încetat căutările înainte de a le începe. I-au trimis la un psiholog care a considerat că copilul nu a suferit nici o traumă care să-i pună în pericol viitorul şi i-a trimis acasă, sfătuindu-i să nu-l mai lase să privească filme de aventuri sau să citească cărţi ce l-ar putea influenţa să plece iar. Nimeni nu i-a spus vreodată cum să trăiască de acum înainte cu spaima în suflet. Celălalt băiat dispărut a reapărut singur, după câteva zile. Amândoi au păstrat legea tăcerii, speriaţi de ce-ar putea păţi dacă vorbesc. Câteva zile, părintele agresiv şi-a schimbat comportamentul. Se speriase şi el văzând ce se poate întâmpla şi cum o schimbă o tragedie pe cea pe care o considerase slabă şi veşnic supusă lângă el. Păcat că l-a ţinut prea puţin, dar laşitatea şi spaima de transformarea pe care o văzuse la mama rănită, l-au făcut să-şi ascundă cu grijă de acum comportamentul agresiv faţă de copii.

Viaţa şi-a urmat cursul, doar inima ei a mai tresărit mult timp speriată de câte ori auzea un copil plângând. Teama de ce s-ar putea întâmpla în lipsa ei o gonea zilnic ca pe un animal speriat, făcând-o să nu mai privească nici în stânga nici în dreapta şi să-şi măsoare în secunde drumul spre casă.

Un comentariu

Din categoria Dezrădăcinare

Lună plină

E târziu şi ziua nu şi-a consumat încă toată arşiţa. Atât de dor i-a fost pământului de soare că acum, când în sfârşit a pus mâna pe el, nu vrea să-i mai dea drumul. Se coace uniform, ca azma rotundă în ţest când o aşeza maica pe frunze de nuc în vatra încinsă. Zdrobea deasupra o roşie coaptă,  o acoperea cu ţestul  din lut ars şi o lăsa acolo pradă arşiţei până se rumenea ca o fată mare în pragul măritişului.

Mi-e dor de pâinea aia sub care frunza nucului se usca şi se impregna în coajă odată cu cenuşa de pe vatră. Mirosea a nucă verde şi-a grâu nou, a lan şoptitor în bătaia vântului. Ghiceai în faţa-i rumenă macii aprinşi de soarele verii şi câmpul parcă îţi era mai drag. Parcă şi viaţa era mai frumoasă, curgea altfel, mai lin, fără atâtea gropi adânci şi pietre ce-i învolburează acum apa. Când rumeneala era gata, o scotea pe ştergar curat, îi făcea cruce şi o aşeza pe masă. „Las-o să se întoarcă de la moară, muică! E păcat s-o rupi acum!” – iar noi ne învârteam pe lângă masă cu nările în vânt, adulmecând şi salivând cu gândul la bucata aburindă în care înfigeam câte un cocoloş de brânză albă de capră, să-i dea savoare.

Acum trec zilele în zbor şi abia apuc să-mi aduc aminte de gustul pâinii de odinioară. Sunt veşnic grăbită, dimineaţa mă prinde muncind şi noaptea îşi varsă faldurile întunecate peste ochii-mi obosiţi ce abia se mai pot deschide sub ochelari. Perseidele nu au plâns nici o stea pentru mine anul ăsta, le-au ascuns luminile oraşului. Doar luna plină şi-a arătat faţa strălucitoare, să-mi aducă aminte de roata azmei din ţestul de acasă.  A fost aproape-aproape iar omul din lună mi-a făcut cu ochiul intuindu-mi preaplinul inimii.

„Hei, fată de iarbă, unde-ai ascuns copilăria? Cum de-ai păstrat verdele doar în ochii obosiţi?”

  • Undeva sub bolta cu struguri graşi de la geamul în care coatele-mi prijineau palmele în care odihnea obrazul şi greierii ţineau concert doar pentru mine. Ţi-aduci aminte cobzarii ăia năzdrăvani ce-ţi preamăreau strălucirea albă? Atunci trimiteai razele-ţi umbroase să-mi legene visele şi să le plimbe pe cărări doar de tine ştiute când până şi umbrele satului dormeau. Le aduceai înapoi când zorii se iveau şi trezeau cucuriguri strigate din gard în gard peste sat. Doar din când în când gâdilai câte un câine care lătra speriat iar tu, ştrengară, râdeai cu poftă şi mai dezveleai bonus fuga unui iepure şi aripa-n zbor a unei bufniţe. Nici tu nu mai eşti tânără ca odinioară, de ce mă întrebi doar pe mine!?

„Eu am îmbătrânit adăpostind suflete de oameni dragi. Mi-ai trimis rând pe rând câte unul şi nu te-ai lăsat până nu ţi-ai mutat satul să ţină de urât omului meu. Acum alţi ochi de iarbă aşteaptă să-i plimb pe cărări neştiute. Viaţa merge înainte!”

  • Da, viaţa merge înainte, niciodată înapoi. Doar visele noastre coapte mai privesc peste umăr la copiii ce-am fost. Uneori ne pierdem pe noi, le pierdem şi pe ele şi rătăcim în întuneric până ţi se face milă şi trimiţi câte o rază să ne scoată la liman şi să le regăsim. Atunci, dacă ne dai un strop de noroc, le putem reaprinde să ne lumineze calea mai departe iar ele strălucesc felinare în noaptea ce ne înconjoară, însoţindu-ne paşii. Uneori, când tălpile au răni sângerânde, Dumnezeu coboară pe pământ să le oblojească şi să ne mai poarte o bucată de drum în braţe. Am cunoscut şi întuneric, am şi rătăcit. Îţi mulţumesc acum că nu m-ai lăsat şi mi-ai luminat calea când mi-a fost mai greu.  La lumina ta mi-am copt visele şi le-am împlinit atât cât am fost în stare.

„He, he! Mult a trebuit să muncesc, dar am făcut treabă bună, nu-i aşa? Mi-e drag câteodată să cobor să te-ntreb ce mai faci, doar am suflete dragi ce-ţi duc grija!”

În spatele omului din lună, maica încinge ţestul. Coace azmă din grâu nou pe frunze verzi de nuc. Cu barba sprijinită în ciomag ciobanul lunii îşi păzeşte liniştit turma. Din când în când mai zâmbeşte ca un ştrengar unei fetiţe cu ochi ca iarba crudă. Miroase dumnezeieşte a nuci verzi şi azmă caldă.

6 comentarii

Din categoria jurnal

De dragoste

Iubire

Când iubeşti cu adevărat nu încerci să-l sufoci pe celălalt cu prezenţa ta, îi laşi spaţiu, nu-l legi cu lanţuri grele ca nu cumva să-ţi scape. E al tău doar în măsura în care singur alege să rămână. Omul nu e o proprietate, e o entitate liberă.

Când iubeşti nu aştepţi ca omul de lângă tine să-ţi ghicească sentimentele. I-o spui curat. „Te iubesc” nu spui de ochii lumii, să vadă străinii ce relaţie perfectă aveţi voi, nu faci declaraţii în public ca nu cumva vreo persoană răuvoitoare să se prindă că sentimentele-ţi sunt superficiale şi să-i ofere tot ce tu n-ai fost în stare.

Când iubeşti îţi porţi sufletul  în pieptul deschis, la vedere. Ochii îţi sunt plini de el şi tot corpul tău emană linişte şi împăcare. Vorbele îţi curg lin, simplu şi poartă în ele toată strălucirea aurului curat, pentru că în fiecare e pusă câte o părticică din fiinţa ta. Îi spui „dragul meu” cu gura plină şi mâna întinsă a mângâiere, îi alini durerile, îl sprijini când e la pământ şi-l ajuţi să se ridice fără să pretinzi să-ţi ridice statuie pentru asta. Când spui „te iubesc” în glas să ai inima întreagă smulsă din piept, pulsând, vie, dătătoare de viaţă.

Nu-l iubeşti pentru ce-ţi dă, nici pentru ce este, sau pentru ce a fost, nici pentru felul în care te face să te simţi când sunteţi împreună. Nu-l iubeşti pentru că aveţi interese comune, pentru că te ridică, pentru că are prieteni sus-puşi sau pentru că aveţi copii sau avere împreună. Îl iubeşti pentru că fără el nu ai mai fi tu.

Îl iubeşti pentru că face parte din fiinţa ta cu totul şi dacă ar pleca tu nu ai mai exista. Ai rămâne schiloadă, ciuntită, plină de cicatrici, viaţa ţi-ar fi un permanent chin. Îl iubeşti pentru că-ţi este oxigenul necesar respiraţiei, apa dătătoare de viaţă, pâinea ce-ţi potoleşte foamea. Te hrăneşti cu dragostea lui şi-ţi cresc aripi atunci când sunteţi împreună. Ţi-e drag să te poarte de mână, priveşti lumea cu trufie, mândrindu-te că-l ai alături, corpul tău strigă prin toţi porii acel „te iubesc” pe care orice muritor îşi doreşte să-l simtă la persoana de alături.

Dragostea e ca o respiraţie adâncă într-o dimineaţă limpede în mijlocul pădurii. Respiri cu nesaţ şi-ţi încarci plămânii de câteva ori ca pentru o mare călătorie. Iei să-ţi ajungă pe drum lung. Dragostea e pură, limpede ca apa rece a izvorului de munte în care îţi stingi setea într-o zi însorită de vară.

Dragostea e ca păsările cerului, născută pentru a zbura. Orice colivie îi scurtează zilele şi-o usucă, făcând-o să moară înainte de vreme. Nu e un lucru de preţ cu care să te mândreşti din când în când, dezvelindu-l şi arătându-l cu mândrie musafirilor, ca apoi să-l acoperi şi să-l pui la loc pentru o eventuală vizită viitoare. E o bijuterie care îşi pierde strălucirea când e închisă, chiar dacă închisoarea îi e bătută în pietre scumpe.

De dragoste nu are parte oricine. E doar a celor care ştiu s-o preţuiască, care o respiră, care se adapă din ea, se hrănesc din ea. E a celor care fără ea ar muri sufocaţi.

 

 

4 comentarii

Din categoria Scrisorile iubirii

Măritiş

Toamna cobora blândă peste anii de început ai adolescenţei noastre. Un septembrie însorit şi vesel aurea zilele din ce în ce mai scurte cu seri răcoroase şi dimineţi înrourate. Se termina vacanţa şi parcă aşteptam cu nerăbdare noul început ce avea să ne îndrepte paşii către maturitate. Clasa a VIII-a venea încrezătoare şi misterioasă să ne dea fiori. Urma pregătirea pentru primul examen serios din viaţa noastră şi fiecare visa în felul lui la viitorul strălucit care îl aşteaptă cu siguranţă la sfârşitul acestui an de studiu. Eram nerăbdători să ne întâlnim cu toţii, chiar dacă ne mai văzusem cu unul, cu altul şi pe timpul vacanţei.

Opt ani împreună făcuseră din noi, cu mici excepţii, o mică familie şi fiecare început de an şcolar aducea cu el poveşti de vacanţă, revederi emoţionante, noutăţi scăpate în nisipul fierbinte al verii. Pregătirile pentru un nou an şcolar, cu caietele lui noi, cu miros de hârtie proaspăt scoasă din tipar, cu uniforma curăţată şi călcată, creioane, stiloul spălat şi pregătit, coperţi noi, peniţe noi, visuri noi produc emoţii pe care după aceea, adulţi fiind le uităm în sertarul prăfuit al amintirilor. Rar se întâmplă să mai simţi la maturitate calda bucurie pe care un copil o încearcă în fiecare toamnă.

În toamna asta totul pare să fie altfel însă. Adolescenţa dată în pârg ne întârzie mişcările, dându-le moliciunea dorurilor încă nelămurite ce se conturau în noi. Viaţa ne ademenea cu taine încă nepătrunse, ridica câte un colţ de perdea, ne făcea inima să tresară, apoi acoperea totul la loc, lăsându-ne să ne întoarcem răsuflând uşuraţi la jocurile copilăriei. Nu era încă timpul să se deschidă cutia Pandorei pentru noi, aveam timp destul să aflăm secretele vieţii care aduce şi bucurie şi durere în egală măsură. Ne lăsa să ne mai purtăm sufletele curate, doar cu grija examenului din vară, fără să ne împovăreze cu probleme cu adevărat grave. Zilele treceau una câte una şi cu cât se apropia prima zi de şcoală cu atât agitaţia ne sufoca mai tare şi jocurile îşi pierdeau din farmec. Copacii daţi în pârg, strugurii pestriţi, puii cărora le crescuseră deja pene, rândunelele care au plecat, berzele cărora le duceam deja dorul, făceau vara noastră inutilă, ca şi cum tot restul naturii o luase înaintea noastră şi ne lăsase nouă braţele goale. Nu ne mai rămânea decât să ne resemnăm şi să creştem.

Prima zi de şcoală ne-a răsturnat echilibrul. A venit cu o veste ce ne-a luat prin surprindere, lovind pe fiecare  în moalele capului şi ne-a  împrăştiat gândurile ca pe nişte păsări speriate. Una din bănci ne-a rămas goală. Victoria se măritase! Era de neînţeles cum se schimbase gândirea ei în doar câteva luni de vară! Înainte de vacanţă eram toate convinse că măritişul e ceva îndepărtat, prioritare fiind viaţa şi joaca, nu ţinerea gospodăriei, întreţinera unui bărbat şi creşterea copiilor. Undeva în aceste luni viaţa ei luase o întorsătură pe cât de neaşteptată pe atât de neînţeleasă. Nu vorbise cu niciuna dintre noi, nu ne ceruse sfatul, nu se plânsese. Doar dispăruse pentru un timp, ca în final să lase să pice peste creştetele noastre vestea năucitoare.

De neînţeles era şi modul în care îşi alesese omul lângă care avea şă-şi petreacă restul vieţii. În imaginaţia noastră plină de poveşti romanţate din cărţile citite, o fată se putea căsători doar cu băiatul pe care îl iubeşte, lângă care simte că ar putea fi fericită, că care să poată ridica o întreagă lume. Căsătoria era pentru noi cu totul altceva decât pentru părinţii noştri cocoşaţi de muncă şi de greutăţi. Era un rai în care ai dreptul să păşeşti doar cu cel pe care singură l-ai ales, pe sub porţi de trandafiri, cu coroniţe de crini pe frunte. Noi aveam să fim fericite, să ne creăm o lume perfectă, să avem copii perfecţi şi cămine în care răsună râsete vesele şi declaraţii de dragoste înfocate. E adevărat, unele din colegele noastre mai răsărite îşi făcuseră deja prieteni şi se sărutau pe ascuns serile, în umbra cine ştie cărui colţ ferit de ochii curioşilor, dar nici măcar ele nu se gândeau la măritiş încă! Şi tocmai Victoria, fetiţa negricioasă, măruntă şi tăcută, care niciodată nu ieşea în evidenţă cu nimic şi pe care nici un băiat nu o curta încă, ne făcuse o stfel de surpriză.

Ne simţeam trădate şi ne îndemnam una pe cealaltă să nu-i vorbim atunci când ne va căuta să ne povestească. Să-i arătăm cât de mult ne-a rănit ascunzându-ne o asemenea decizie ce avea să-i schimbe radical viaţa şi să ne aducă pe noi, cele ce încă mai visam prinţi pe cai albi, atât de brutal cu picioarele pe pământ, într-o realitate pe care nu ne-o doream. Numai că Victoria nu ne-a mai căutat deloc. Se mutase deja în casa socrilor săi, în toamnă se anunţase nunta şi dispăruse de parcă nici nu ar fi existat vreodată.

Eram intrigate şi nedumerite. De câte ori drumurile ni se intersectau accidental pe uliţele satului Victoria punea capul în pământ şi trecea grăbită făcându-se că nu ne cunoaşte. Era tot fetiţa micuţă şi negricioasă pe care o cunoşteam, parcă un pic mai întunecată şi mai fără zâmbet ca odinioară, deşi ea nici înainte nu fusese veselia întruchipată. Umbla cu basma pe cap şi hainele de femeie măritată o îmbătrâneau şi-i dădeau un aer stingher. Nu mai ieşea la film duminica, aşa cum obişnuiau toţi tinerii satului, chiar şi cei logodiţi, nu mai vorbea cu nimeni şi poarta de tablă ce se închidea în urma ei când intra în curte, părea pentru noi, cei încă liberi, poarta unei închisori de care nici măcar glas de ciocârlie nu poate trece.

Aproape că ne simţeam vinovate că noi încă ne mai adunam să ne jucăm cu păpuşile şi ne trezeam dimineaţa fără nici o grijă, când ea trecea la câmp în căruţă alături de socri şi un bărbat care i se potrivea ca nuca în perete. Era cu mulţi ani mai mare ca ea, masiv, întunecat şi mândru, impertinent chiar în alura lui de ţăran zdravăn, muncitor şi serios. Pe lângă el ea părea o vrăbiuţă speriată ce aştepta cu inima bătându-i în gât ca uliul ce-o prinsese s-o mănânce.

Cum putuse Victoria să fie de acord să-şi lege viaţa de acel bărbat în toată firea? Nu ne puteam închipui cum spusese Victoria senină „da, mă mărit cu tine”  când se dusese matahala aia în peţit la părinţii ei. Era om cu casă, gospodărie înfloritoare ce muncea tăcut de dimineaţa până seară. Nimeni nu-şi aducea aminte să-l fi văzut distrându-se la vreo petrecere tinerească sau la vreo nuntă în sat, nu făcea parte din nici un grup de tineri întâlniţi de noi de-a lungul verii pe malul Jiului sau al Dunării la scăldat.

Târziu am aflat că pe ea nici măcar nu o întrebase nimeni. Socrii îşi căutau noră. Ei erau mândri cu băiatul lor tăcut şi truditor pentru că nici ei nu ştiau decât să muncească şi abia dacă dădeau bineţe vecinilor când se întâlneau la gard. Nu le deschidea poarta decât câte o rudă de sărbători, deoarece ei nu-şi băgau în cârd cu oricine. Aveau avere care sporea pe zi ce trece, rămâsese doar să-şi vadă copilul aşezat ca casa lui, să-şi ţină nepoţii în braţe şi pe urmă puteau închide ochii liniştiţi.  Puseseră ochii pe fata asta cuminte şi se duseseră la părinţii ei cu o ofertă de nerefuzat. O urmăriseră, vedeau că e muncitoare, ajută în gospodărie şi la câmp fără să se plângă şi fără să facă nazuri ca alte fete de vârsta ei.

Cât oferiseră nimeni nu ştia. Aranjamentele de nuntă se făcuseră în secret, fără urechi străine şi ochi ce le-ar fi putut schimba decizia. Părinţii o chemaseră şi-i spuseseră că au hotărât să o mărite după cel mai bătrân flăcău tomnatic din sat şi că nu se va mai duce la şcoală, îi erau suficiente cele 7 clase terminate. La ce-i trebuie şcoală multă ca să ţină o gospodărie? Trebuia să înveţe să gătească, să cureţe, să spele, să crească animale şi să dea cu sapa la câmp. Atât. Când va veni timpul va avea copii şi va fi fericită. Deocamdată avea socri în putere şi era bine să profite cât mai poate de prezenţa lor, să poată învăţa mersul unei gospodării înfloritoare ca a lor.

În sfârşitul toamnei a fost mireasă. Niciuna din colegele ei de clasă nu a fost la nuntă. Parcă îi era ruşine să ne cheme, sau poate că i se interzisese să mai aibă de-a face cu noi, ca nu cumva să-i deschidem ochii şi să le stricăm planurile. Am zărit-o trecând la adăpat în rochia ei lungă, albă, fără nici un zâmbet pe faţa smeadă. M-am cutremurat gândindu-mă cum e nevoită fetiţa asta cuminte să suporte în fiecare seară atingerea matahalei ce-i era de acum soţ. Cum se putea împăca cu o intimitate care parcă ne viola nouă, fetelor ce încă se mai jucau cu păpuşi, până şi cele mai ascunse gânduri. Avea 14 ani. Un an mai târziu devenea mamă.

 

6 comentarii

Din categoria trecut

Negociere

Ţăran cu iniţiativă şi un ascuţit simţ al banului, Lache găsise repede metoda prin care să facă bani uşor fără prea mult efort. Avea o inteligenţă nativă şi o viclenie camuflată sub zâmbete răutăcioase şi vorbe pompoase care îl ajutaseră să răzbată acolo unde nimeni nu se aştepta. Nu era un om educat, făcuse patru clase cu greu, trecuse prin ele ca gâsca prin apă şi abia învăţase să socotească şi să scrie. Citea silabisit, dar asculta cu atenţie fiecare jurnal de ştiri sau emisiune politică  la tv şi învăţa din discursurile celorlalţi cuvinte grele care îl fascinau şi pe care le folosea după cum îi venea bine în cele mai nepotrivite momente.

Şi din piatră seacă scotea bani, dacă din altceva nu mai putea! Vindea, cumpăra, revindea la suprapreţ, înşela la cântar, umfla preţurile în magazin, se tocmea şi te făcea din vorbe de jurai că nu ai întâlnit în viaţa ta om mai cinstit şi mai altruist ca el. Până să te dezmeticeşti mulţumeai cerului pentru că ţi-a scos în cale aşa un om cu suflet. Sufletul lui însă purta pecetea banilor. Nimic nu era mai important şi nu conta mai mult ca banul pus pe ban. Monezile le făcea fişicuri şi bancnotele teancuri după mărime şi importanţă şi îi ascundea în locuri care mai de care mai inedite prin casă: între cămăşile muierii, sub chiloţii lui, într-un anumit loc sub pat, în crăpătura unei saltele, oriunde avea impresia că sunt mai bine păziţi. În fiecare săptămână îi scotea, îi înşira pe masă şi îi număra făcându-le câte un nou semn la fiecare şi găsindu-le cu ingeniozitate un nou ascunziş.

Dacă vorbeai cu el îţi lăsa impresia unui gospodar care munceşte zi lumină şi o parte din noapte. Adevărul e că-şi păzea avutul cu străşnicie şi se trezea din oră în oră în miez de noapte dacă i se părea ceva suspect, sau animalele gestante erau pe cale să fete. În rest, ştia să se folosească cu succes de munca altora pe care îi ademenea cu vorbe meşteşugite şi promisiuni pe care nu le onora aproape niciodată. Totdeauna îşi aroga meritele şi la sfârşitul muncilor făcea cumva să se certe cu cei care l-au ajutat şi să scape fără să plătească decât o mică parte din ce-a promis.

Erau în sat câteva familii de ţigani săraci, pe care mai toată lumea îi folosea cu ziua, atunci când aveau munci mai grele de făcut. În perioadele de muncă intensă la câmp era aproape o bătălie care să-i tocmească primul. Ţiganii veneau la el când le era cuţitul la os să ceară împrumut un ban sau o sticlă de vin de sărbători, că nu aveau pe ce cumpăra. Îi ademenea cu câte un purcel jigărit, sau un miel refuzat la ţâţă, cu un bidon de vin şi o sticlă de ţuică şi nu mai reuşeau să se achite de datorie un an întreg! Îi veneau la muncă din primăvară până în toamnă, de câte ori avea nevoie şi-i chema şi în loc ca datoria să scadă nu ştiu cum se făcea că pârdalnica creştea de fiecare dată! Cu creionul chimic pe hârtie le făcea calcului în fiecare seară după o zi de muncă şi ei aprobau prostiţi, cu ochii ieşiţi din orbite, încercând să înţeleagă de ce lor le dă altceva când trag linie lângă linie pe perete.

„Bre nea Lache, să fiu al dracu’ dacă mai iau vreodată ceva de la mata! Cum, mă, muncesc de o vară întreagă în bătătura asta şi tot mai am de plată?”

„ Băi Aurele, tată, hai să mai facem socoteala o dată. Eu nu te înşel pe tine tată, că nu am nevoie de banii tăi! Ţi-am dat un miel la Paşti?”

„ Mi-ai dat, dar ăla a fost mâţ, nu miel! Abia a ajuns să pun pe masă la copii, zic zău!”

„Aurele, nu te face porc! De ce nu ai zis atunci că nu-ţi place? Îl mâncam eu mă, cu copiii mei, nu ţi-l mai dădeam ţie! Al dracu’ tu cu pielea de pe tine, atunci când nu aveai de niciunele plângeai la poarta mea, acum faci pe nebunul! L-ai luat sau nu l-ai luat?!”

„L-am luat, bre, asta e acum. Capul meu ăl prost! L-am luat, na!”

Puseseră o masă în faţa scării şi stăteau acolo faţă în faţă, Lache direct pe platforma de ciment pe care aruncase un ţol şi ţiganul în faţa sa, pe un tamburel de lemn. Îşi pusese pălăria alături, pe alt scaun şi vorbea gesticulând amplu, bătându-se cu palmele peste coapse, ridicându-se de pe scaun grăbit şi aşezându-se la loc înjurând, învârtindu-se şi transpirând de nervi. Fiecare avea pe masă câte un păhăruţ cu vin, dar niciunul nu se mai gândea să se atingă de el. Vinul se încălzise în pahare, aşteptând ca bărbaţii să se înţeleagă.

„Bun, un miel, 1 milion două sute, mai adăugăm şi două sticle de vin pe care ţi le-am dat în februarie, 5 zile de muncă. E aşa, sau nu-i aşa?”

„E, fir-aş al dracu’, e!”

„Ai venit în ziua de paşti şi mi-ai cerut o damigeană de vin? Eu ţi-am dat pe deasupra şi o sticlă de ţuică. Este?”

„ Bă nea Lache, să fiu nebun dacă nu a fost o poşircă vinul ăla al mata! Ai pus apă în el, nu-i aşa? Zii zău!”

„ Mă porcule, dacă mai zici odată asta te dau afară pe poartă! Nu-ţi e ruşine, mă? Ţi-am dat vin din cel mai bun, din care beau eu şi tu te porceşti cu mine acum? Vin de ăsta îţi scot de o săptămână la masă! Am băut mă şi eu cu tine? Am băut! Crezi că mai beam eu dacă nu era bun? Al dracu ţigan, ia uite ce-mi face acum! Mă faci hoţ în bătătura mea, ai, mă faci hoţ!”

„Bre nea Lache, nu o lua bă, aşa! Nu te-am făcut io, bre, hoţ pe mata! Spuneam doar… zîi acolo mai departe!”

„Bun. O damigeană de vin şi o sticlă de ţuică, o săptămână de muncă.”

„Ai bre, da di şe pui şi sticla de ţuică? Că nu ţi-am cerut-o eu, mi-ai dat-o mata, bre! Nu ţi-am zis să-mi dai doar vinu’?”

„Da de băut ai băut-o, fi-re-ai al dracu’! Credeai că-ţi dau ţie o sticlă de ţuică aşa, că nu mai pot de dragul tău, ai?!”

„Biine, bre, zii mai departe! Nebun să fiu dacă mi-o mai băga în cârd cu mata, auzi! Să fiu al dracu’, la mata totdeauna se adună mai mult decât am luat!”

„Aurele, tu ai venit, tată, la poarta mea. Te-am rugat eu să vii să ceri? Te-am luat cu forţa, mă?!”

„Nu m-ai luat cu forţa, da’ nu ai zîs mata să vin că-mi dai? De ce nu ai de ce nu ai zîs atunci cu cât îmi dai, ştiam dracu şi eu în ce mă bag? Aaaii? Atunci erai bun: ne-nţelegem noi, Aurele, tată, că oameni suntem, te mai iau şi eu două-trei zîle la muncă la vară… Ai zîs bre aşa? O zî-două se făcură o lună!?”

„Păi ce să-ţi fac taică dacă tu ai tot venit să ceri?! Nu tu ai venit să-mi ceri bani să duci copilul la Severin la spital? Ţi-am dat mă? Zii tu, ţi-am dat? Aşa-i, mă, că nu-ţi dădea nimeni? Eu ţi-am zis: vino Aurele tată să-ţi dau, să faci copilul bine! Şi acu’ faci pe nebunu’ cu mine, re-ai al dracu’ de ţîgan borât!”

„Bre, nea Lache, dacă te iei şî de banii ăia, bre… fi-re-al dracu’ Doamne, că m-ai făcut sărac şi amărât pe lume! Nu-mi dădea bă nima, nima nu-mi dădea! Vă e frică la toţi că nu vă mai dă ţîganul banii înapoi. Ce să fac mă, dacă am avut şî eu copilul bolnav, aaii?”

„Tată, eu ţ-am dat, tu trebuie să munceşti pentru banii ăia. Ţi-am dat un milion jumate, aşa-i? Trei zile de muncă! Pe urmă ţi-am mai dat Aurele o damigeană de vin de Ispas?”

„Mi-ai dat…”

„Încă trei zile de muncă. Cu 10 pachete de ţigări, de câte ori ai venit la poartă să ceri. Îţi aduci aminte? Ai, că au fost mai multe, dă-te dracu’, da’ treacă de la mine! Încă două zile de muncă! Câte se făcură Aurele, tată? 5 cu 7 cu 3 cu 3 şi cu 2, fac tată 20 zile de muncă? Zii, fac!?”

„Fac, fi-r-aş al dracu!”

„Şi cât mi-ai muncit tu mie Aurele, tată? Te-am luat în primăvară la prăşit trei zile. Ai venit cu Leana, dar în două zile s-a pus ploaia şi am plecat mai devreme acasă? Alea fac o zi pe amândoi, deci se scad 3 zile.”

„Da’ di şe, rumâne, doar 3? Di şe doar trei, ai? Eu vin cu muierea trei zile în bătătură la matale şi îmi scazi doar trei zîle? Ce socoteală e asta, bre?”

„Bă, da mai du-te dracu de ţîgan! Auzi la el, comentează! Din trei zile aţi muncit mă decât două bune? Ce-ai vrea să-ţi scad şi când ai stat acasă? Ţi-am dat mă de fiecare dată şi pachetul de ţigări şi sticluţa cu ţuică acasă în fiecare seară? Bă, tu mă iei pe mine de prost?”

„Bre nea Lache, dacă mă duceam la altul la muncă, îmi dădea banii pe o zî întreagă bre, ce, eu am zîs să se pună ploaia, ai? Am comandat eu ploaie, bre? Crezi că nu au venit oameni la mine la poartă să mă duc să-i ajut? Dar eu am zîs să vin la matale, că’s dator, fi-r-aş al dracu’!”

„Aurele, asta e! Pe mine nu mă prosteşti, să ştii! Acu’ venişi  mă două zile? Nu mai zic de cum muncişi că  trebuii să trag de tine ca de iapa moartă, îţi pun două zile, dă-te dracu. Deci, 3 dinainte cu 2 acu’, fac Aurele 5 zile? Mai ai 15 zile de muncă, tată!”

„Să fiu al dracu’ rumâne, m-ai făcut şî de data asta! Vin bre, vin să ţî le fac, da’ altă dată nu mă mai prinzi matale! Mă jur pe copiii mei, cu capul meu îl prost, de ţ-oi mai călca pragul! Zîc zău, ascultă-ncoa! Să mă anunţî când ai nevoie, îmi iau muierea şî vin. Mă laşi muritor de foame nea Lache, da’ vede Dumnezeu, mânca-i-aş tălpile lui. Mă duceam şi eu şi mai făceam un ban, să-mi îmbrac copiii că vine iarna şî-s desculţi şi goi! Îţ bătuşi joc de mine, rumâne!”

„Cine, bă, eu îm bătui joc de tine? Riie, du-te fă şi vezi prin boarfele alea în casă, cată de dă-i şi amărâtului ăstuia să-şi îmbrace copiii. De ce nu spuseşi aşa, Aurele, tată, nu-ţi dau eu haine? Nu am de la copiii ăştia teancuri întregi, ce crezi că fac cu ele? Le mănâncă şobolanii degeaba în casă! Îţi dau eu tată. Hai Riie, auzi?”

Din casa mare Riia coboară cu braţul de haine vechi. Pantalonaşi ponosiţi, bluziţe pătate, ghete scofâlcite de atâta nepurtat, dar toate în bună stare.

„Ia tată, îmbracă-ţi copiii. Pentru asta îmi mai faci două zile de muncă şi gata. Ce, te lăsam eu aşa pe tine? Mai dăi Riie şi o sticluţă de ţuică din beci! Pune-i şi o bucată de brânză pentru copii. Ia dracu’ ţîgane să ai ce pune pe masă la copii şi nu mai fă pe nebunul cu mine! Dacă nu-ţi dau eu, cine-ţi mai dă mă?”

Ţiganul îşi ia bocceluţa cu haine, plăsuţa în care pusese baba o bucăţică de brânză şi o sticlă de jumate de ţuică şi iese nedumerit şi nemulţumit pe poartă. „Să fiu al dracu’ dacă nu m-a-nşelat iar rumânu’ ăsta!”

 

 

2 comentarii

Din categoria Dezrădăcinare

Te iubesc

Nu te iubesc pentru ce-mi dai, nici pentru ce eşti sau pentru ce ai fost, nici pentru felul în care mă faci să mă simt când suntem împreună. Te iubesc pentru că fără tine nu aş mai fi eu. Faci parte din fiinţa mea care fără dragostea ta ar fi ciuntită şi plină de cicatrici atât de adânci, că viaţa mi-ar fi un permanent chin. Te iubesc ca pe aerul pe care-l respir, apa cu care-mi potolesc setea atunci când arde, pâinea al cărui gust îmi pare dumnezeiesc atunci când mi-e foame.

Dragostea mea e ca o respiraţie adâncă într-o dimineaţă limpede în mijlocul pădurii. Respiri cu nesaţ şi-ţi încarci plămânii de câteva ori ca pentru o mare călătorie. Iei să-ţi ajungă pe drum lung. Dragostea mea e pură, limpede ca apa rece a izvorului de munte în care îţi stingi setea într-o zi însorită de vară.  E dragostea celor care ştiu s-o preţuiască, care o respiră, se adapă din ea, se hrănesc din ea. E a celor care fără ea ar muri sufocaţi. Nu îi e dat oricărui muritor s-o cunoască.

Te iubesc, dragul meu. Simplu, firesc, omeneşte. Te respir, te doresc în zilele fierbinţi şi-n nopţile cu lună, atunci când cerul plânge furios şi când ninge liniştit. Îmi eşti indispensabil ca oxigenul dătător de viaţă. Te iubesc aşa cum îşi iubeşte ziua răsăritul şi noaptea stelele, cum îşi iubeşte floarea bobocii, copacul frunzele, luna soarele. Total, ireversibil, iremediabil, te iubesc.

10 comentarii

Din categoria Scrisorile iubirii

Plângând în ploaie

O ploaie rece şi insistentă s-a pornit peste noapte.  A venit toamna brusc şi-a început să verse lacrimi peste zilele înăbuşitoare de până ieri.  În semiobscuritatea camerei pleoapele se zbat rar peste ochi ce nu cunosc odihna de patru zile. Patru zile lungi cu nopţile lor fierbinţi cu tot în care lumina soarelui i-a rănit ochii închişim luna nu a reuşit s-o scoată din întuneric şi căldura oraşului a sufocat-o chiar fără să o simtă. Un nod îi stă de câteva zile în gât şi nimic nu-l poate face să plece. Nu ştie de când nu s-a mai ridicat din pat, nu ştie în ce zi a săptămânii este. Până acum a zăcut acolo, frământând aşternutul, într-o stare de semiconştienţă, fără să închidă ochii, vorbind doar cu gândurile ei, luptând cu slabele-i  puteri cu durerea care-i măcina sufletul.

Nu poate spune că o doare fizic ceva, doar în interior simte o greutate mare care o sufocă şi o trage adânc, spre pământ. Dacă ar fi fost acasă la ea, pe malul Dunării s-ar fi culcat direct pe pământ, sub tei şi ar fi închis ochii să lase natura să o cotropească. I-ar fi plăcut să simtă cum creşte iarba şi o acoperă cu spicele ei înflorite iar fluturi multicolori vin să-şi odihnească aripile pe umerii osteniţi de atâta viaţă. Ar fi adormit fiecare neuron ce-i chinuia gândurile şi ar fi dormit aşa o viaţă întreagă, să nu mai simtă nimic, să-şi spele sufletul şi să renască nouă, fără amintiri şi durere.

În dimineaţa asta rece, cu ploaia ei sâcâitoare au bătut la uşa sufletului amintirile dulci, cele în care fericirea părea atât de înflorită, uimitoare şi o sălta la cer făcându-i sufletul să pară abur ireal ridicat din roua dimineţii. Patul suferinţei începe s-o apese şi pentru prima dată după zile întregi simte nevoia să se ridice, să nu-l mai simtă sub ea. O baie fierbinte, prelungă  îi uşurează umerii. Se lasă biciuită de apa binefăcătoare, primind de la ea balsamul purificator. Se priveşte în oglinda care-i  desluşeşte chipul în spatele aburilor albi presăraţi cu picuri de apă, vede cearcănele adânci, obrazul supt, gura fără urmă de zâmbet şi nu se poate privi în ochi. Îi e teamă de ce ar citi acolo.

Azi simte nevoia să-l vadă. Să-l zărească măcar o clipă, să-şi poată alimenta durerea. O secundă doar, să-i vadă chipul iubit şi după aceea poate se prăbuşească totul în jur. Înfăşurată în prosopul moale îşi pregăteşte meticulos hainele, ciorapii de mătase, pantofii cu toc, totul până la ultimul detaliu. Ascunde cearcănele sub ochelari, pune un pic de culoare pe buze, ia umbrela mare, neagră care să-i ascundă faţa cu totul şi pleacă. Paşii o poartă prin parc, prin locuri doar de ei ştiute care-i trezesc în minte râsete, strangeri de mână uitate şi îi aduc în urechi vocea lui caldă şi moale ca un balsam. Când erau împreună vocea asta îi dădea siguranţa că nimic rău nu se va întâmpla vreodată. O liniştea şi făcea ca toate grijile şi neajunsurile să dispară lăsând loc doar fericirii de a fi împreună.

Rând pe rând, pas după pas, la braţ cu picăturile ce se loveau de pavaj împrăştiindu-se în mii de cioburi minuscule în jur  străbate aproape fără să vadă locuri şi străzi cunoscute vorbind în gând cu omul ce-i e încă atât de drag. Buzele i se mişcă ritmic, rostind cuvinte neauzite, doar de ea ştiute, ochii caută pe aleile ude urma paşilor lui. Un timp a reuşit chiar să-l simtă aproape, ca şi cum sufletul lui s-ar fi plimbat cu ea prin ploaie. Toamna plânge pentru ei , palmele îngheţate strâng mânerul umbrelei într-un gest involuntar, firesc şi picioarele pe care le simte ude poartă mai departe, mecanic, un trup lipsit de viaţă şi-un chip alb, cadraveric, cu buze vineţii neobosite.

De cât timp se plimbă nu ştie. Se întunecă uşor şi aleile îşi aprind rând pe rând felinarele, înainte de vreme. Ploaia îşi aşterne tristeţea întunecată peste oraş. Deodată, picioarele refuză să se mai mişte. Se aşează pe o băncuţă  în părculeţul pustiu şi ridică ochii. Pe lângă ea, pe bulevard trec grăbite maşini cu faruri aprinse, ştergătoare pornite şi interior cald, gonind spre case luminoase şi calde. Locurile îi par cunoscute, fără să-şi dea seama pe moment de ce.

Inima începe să-i bată nebuneşte când aude pe alee paşi grăbiţi ce se apropie ameninţător. Se ascunde cât poate sub umbrelă şi în lumina difuză a înserării rămâne anonimă. Pe lângă ea, în pas elastic, ferindu-se de ploaie se grăbeşte să intre în blocul de vizavi EL. Nu are umbrelă şi ploaia îi cade pe umeri îmbrăcându-l ca o mantie, fiecare picătură lăsând urme întunecate pe sacou. Fără să privească în jur, deschide uşa, se scutură şi intră grăbit.

Acum poate şi ea să respire şi ia o gură mare de aer să-şi sature plămânii atâta timp văduviţi. Obrajii s-au colorat în roşu, valuri grele de căldură îi alimentează cu sânge proaspăt şi-i face mâinile să tremure. Dacă ar fi întins mâna ar fi putut să-l atingă, atât de aproape trecuse dar ea, paralizată de emoţie, nu îndrăznise nici să respire, iar el, îngândurat şi sâcâit de ploaie, nu mai vedea nimic în jur.

Bariera lacrimilor s-a rupt brusc. Patru zile au refuzat să curgă, s-o elibereze, acum curg râuri calde şi sărate ce străbat obrajii, se unesc în barbă şi apoi se alătură stropilor căzuţi din cer în drumul lor grăbit spre pământ. Umerii îi cad brusc şi toată oboseala acumulată în lungile zile de suferinţă şi tăcere iese la suprafaţă. Genunchii îi tremură şi simte că viaţa i se scurge încet, odată cu picăturile de ploaie pe asfalt iar ea nu se poate ridica din locul supliciului, să-şi strângă sufletul la piept şi să plece spre casă.

Târziu, în întunericul din ce în ce mai dens, închide umbrela şi pleacă. Oamenii trec grăbiţi pe lângă ea, păşind preocupaţi spre casele lor poate înjurând în gând umezeala ploii şi doar din când în când, câte unul ridică ochii şi priveşte mirat la femeia ce merge cu privirea dreaptă, descoperită prin ploaia rece, cu sufletul atârnând în mână şi lacrimi şiroind pe obraji.

 

2 comentarii

Din categoria trecut

Când plouă în România

inundatii1-400x230Avem parte de o vară umedă cum nu cred să-şi mai aducă aminte nici bătrânii să fi existat. De fapt sunt ani buni de când natura ne surprinde cu manifestări meteo din ce în ce mai ciudate, ca şi cum pământul şi-ar fi schimbat meridianele şi paralelele şi ne-am fi mutat peste noapte în altă emisferă. Că toate aceste schimbări sunt consecinţă a poluării şi nepăsării cu care oamenii îşi distrug habitatul, nu mai e o enigmă pentru nimeni, aşa cum nu ar trebui să fie enigmă nici inundaţiile şi ploile abundente ce se tot învârt de luni întregi deasupra României.

Vedem la TV grămezi de reportaje făcute din mijlocul şuvoaielor învolburate şi furioase ce smulg totul în jur, bătrâni neputincioşi cu câte o bucată de pâine în mână plângând că şi-au pierdut agoniseala de o viaţă, politicieni la patru ace, cu costume impecabile şi pantofi lustruiţi oglindă făcându-şi campanie electorală în mijlocul dezastrelor şi promiţând nenorociţilor marea cu sarea. Sincer vă spun că o s-o aveţi şi pe aia cât de curând în bătătura proprie şi nu adusă de politicieni mincinoşi, ci chiar de nepăsarea voastră, oameni fără discernământ.

Hai să ne înţelegem. În ţara asta în 25 de ani s-au chelit munţi şi dealuri întregi. Se taie zilnic zeci de hectare de pădure, fără nici o noimă. Vi s-au dat înapoi petece de pădure şi le-aţi tăiat în câteva zile. Lemnele le-aţi făcut stivă la poartă. Cu pădurile statului lucrurile stau şi mai rău. Bătălia pe lemnul lor e atât de mare încât hoţii au ajuns să omoare oameni care încă încearcă să apere pădurea şi să se opună cu orice preţ tăierilor ilegale. Firme fantomă străine prosperă din transportul lemnului în formă brută în ţările de origine şi hoţii îşi apără cu dinţii cloşca cu pui de aur. Poliţia închide ochii, Romsilva e mânjită şi tace, autorităţile locale îşi primesc partea, închid ochii şi emit acte care să-i acopere pe hoţi cu toate camioanele lor de lemne furate. Şi natura, astfel sărăcită, se răzbună în cel mai crunt mod.

În fiecare an se alocă bani de la buget pentru sinistraţi. Se fac case insalubre şi înghesuite care nu pot fi locuite, se fură jumătate din materialele de construcţie, se umflă facturile de materiale şi manoperă până la refuz, hoţii deghizaţi în antreprenori şi politicieni prosperă şi în esenţă nu se schimbă nimic. Vorba lui nea Iancu: „ să se modifice -primim, dar să nu se schimbe nimic!”. Pentru că ăsta-i românul . Sloganul „lasă că merge şi aşa” se aplică cu succes în toate domeniile, indiferent cât de păgubos ar fi.

Într-un stat care nu face nimic pentru siguranţa şi prosperitatea cetăţenilor săi, te-ai  aştepta ca cetăţenii să se mobilizeze şi să-şi facă singuri lucrurile necesare. Poate în alt stat civilizat, nu în România. Românului îi place să se plângă şi să aştepte să facă altul. Îi place să se laude că a muncit afară şi a fost şmecher, a luat aprobări  care i-au permis să-şi ridice  viloaie  chiar în buza apei, ca apoi să plângă că i-a luat apa toată agoniseala de o viaţă şi că nu înţeleg ce are Dumnezeu cu el de-l pedepseşte atât de rău.

Măi să fie! Păi oameni buni, vă meritaţi soarta! Nu e Dumnezeu de vină pentru infatuarea şi indolenţa voastră! Nu Dumnezeu v-a făcut proşti şi mândri! El v-a dat o ţară ca un colţ de rai de care vă bateţi joc zi de zi. Mi-ar plăcea să-mi răspundă nenorociţii ăia care se tot plâng la tv că au pierdut agoniseala de o viaţă, când au văzut că dealul de deasupra casei lor rămâne deşert, au pus mâna pe sapă să-i gonească pe hoţi? Şi dacă nu a făcut-o, câţi copaci a plantat fiecare să ajute solul să se stabilizeze, ca nu cumva prima ploaie serioasă să le aducă dealul peste ei în pat?

Câţi copaci aţi plantat de fiecare, oameni trăitori pe acele meleaguri unde convieţuiţi atât de paşnic cu hoţii de lemne? Câte şanţuri de scurgere aţi săpat şi întreţinut pe lângă garduri, ca apa să aibă unde să se scurgă la timp, să nu riscaţi să vină peste voi în case? Unde aruncaţi gunoaiele din gospodărie, peturile de plastic, pungile, resturile de haine şi toate căcaturile care ar putea bloca cursul unei ape? Când v-aţi adunat ultima dată cu toţii să curăţaţi alba pârâului din apropiere care seacă în fiecare vară secetoasă şi se umflă peste noapte când plouă torenţial? Când l-aţi tras de mânecă pe primar să vă justifice ce-a făcut cu banii primăriei, dacă digul a rămas în fiecare an doar la stadiul de cârpeală şi câţi aţi pus mâna pe sapă să-l consolidaţi dacă aţi văzut că nimeni nu o face?

Prea multe întrebări pentru mintea voastră ocupată, nu? Alţii sunt obligaţi să aibă grijă de avutul vostru, voi aţi făcut, e de ajuns. V-aţi adus preţioasa contribuţie la prosperitatea acestei ţări. Casa voastră se învârtea după soare şi uite că acum aţi rămas pe drumuri, doar cu hainele de pe voi. Dă bine să vă plângeţi, să fiţi compătimiţi, să adune politicienii voturi şi televiziunile rating de pe urma nenorocirii voastre. O meritaţi. Vă puteţi consola cu gândul că pentru câteva zile aţi fost şi voi vedete. Votaţi în continuare hoţi ce vă promit medicamente gratuite, vă aduc două peturi de apă potabilă, o sacoşă de pâine şi câteva conserve, apoi vă lasă în plata Domnului. Căiţi-l pe Becali, că din banii lui curat furaţi a ridicat case pentru năpăstuiţi că, dacă ar fi liber, ar ridica altele şi pentru voi. Vedeţi, fiţi pe fază şi reabilitaţi-l când iese, poate ajunge şi preşedinte, ce naiba, doar nu ar fi singurul puşcăriaş din conducerea ţării asteia!

Să nu cumva să deveniţi responsabili şi să încercaţi să faceţi ceva pentru regenerarea pădurilor şi consolidarea solului, să nu încercaţi să întăriţi diguri şi poduri şi să faceţi baraje în calea apelor. Şi aşa băierele cerului se vor rupe continuu de acum înainte şi vor mătura iar tot în cale. Doar inundaţii sunt şi pe la alţii, nu numai la noi! Rămâneţi năpăstuiţi şi sinistraţi, e postura care vă prinde cel mai bine!

3 comentarii

Din categoria Cotidian

Viaţa în colivie

vintage-victorian-bird-cageSursă imagine: designtraveller.blogsp

Începea să simtă tot mai tare apăsarea gratiilor. Intrase cândva de bună voie într-o cuşcă şi uşa se închisese cu zgomot în urma ei. La început se speriase şi se zbătuse să scape, dar o mână rea pusese lacăt uşii iar gratiile erau prea groase să le poată rupe. Îşi frânsese aripile încercând să le doboare. Apoi mult timp după aceea, a zăcut acolo, inconştientă, pe fundul cuştii, fără să ştie când şi cum treceau zilele. Soarele răsărea dimineaţa şi ochii ei ca iarba în priveau miraţi, larg deschişi, încercând să distingă în albastrul cerului ochii celor lăsaţi acasă. “De-aş fi avut şi eu ochi albaştri… ar fi fost fericită şi mama, recunoscând în albastrul lor tot neamul înaintaşilor ei cu ochi luminoşi ca înaltul cerului fără nori.” 

Venea dintr-un neam de oameni frumoşi cu pielea albă, părul negru şi ochi în care se reflecta cel mai pur albastru. Doar ea, cu ochii ei verzi şi părul cu reflexe castanii în bătaia soarelui, făcea notă discordantă. Venise pe lume aşa, corcită, să nu semene nici cu neamul curat al mamei, nici cu cel smead şi măsliniu al tatălui. Nu-şi găsea locul niciunde şi zburase în lume să-şi caute drumul de al cărui capăt nu apucase încă să se prindă. Când a găsit un capăt de drum liber s-a grăbit să se agaţe de el, crezând cu toată tăria că acela este drumul correct. Şi ajunsese în colivia asta strâmtă cu gratii de oţel şi lacăt închis la poartă.

Serile se aşezau lin cu stelele lor şi luna îşi urma cursul când plină ca roata rotundă a pâinii coapte în ţest acasă, când ascuţită ca o seceră, totdeauna rece şi impasibilă la tot ce se petrecea la picioarele ei. Soarele apunea într-o margine de cer, uneori roşu ca sângele, alteori palid ca aurul curat şi-n urma lui Carul Mare şi Carul Mic îşi plimbau bidivii conduşi de biciul Luceafărului, pe sub constelaţia Gemenilor şi Orion, până când toate păleau sub primii zori. În colivia cu gratii de oţel zilele treceau egale, fără bucurie, fără speranţă şi nopţile uitaseră să aducă vise.

Uneori se trezea în ea setea de libertate şi dorul de ducă. Atunci ridica capul şi privea printre gratii la vulturii ce-şi întindeau aripile deasupra norilor. “Hei, Vulture! coboară din înaltul tău şi sfarmă cu ciocu-ţi puternic lacătul ce mă sugrumă!” “Lacătul acela eu nu îl pot sfărâma atâta timp cât tu te temi de zbor! Doar tu trebuie să întinzi cu încredere aripile să-ţi sfarmi colivia şi să te avânţi fără frică în văzduh! Noi nu putem zbura pentru tine, avem aripi să ne înălţăm singuri în măreţia cerului!” Ar fi zburat cu ei acum dacă aripile nu i-ar fi fost frânte.

Revolta clocotea în ea alteori şi o măcina aşa zile în şir, făcând-o să caute soluţii singură.  Ar număra stelele acum dacă nu ar fi greşit drumul. Nu poartă nimeni vina pentru slăbiciunea ei, doar ea e vinovată că nu a intuit bine pe ce drum trebuie să meargă. Ea, naiva care s-a lăsat minţită fără să cerceteze. Nu poţi avea încredere în oameni! Oamenii mint pentru a-şi atinge scopul şi te lovesc mişeleşte când nici nu te aştepţi! Oamenii sunt vicleni, au gânduri ascunse şi nu le place zborul tău liber! Închid păsările în colivii şi sufletele  le leagă cu lanţuri groase în cuşti de oţel. Oamenii sunt slabi şi răi în slăbiciunea lor. Invidiază aripile tale şi le frâng când nu-ţi înţeleg zborul, să se îmbrace cu penele tale. Nu-şi dau seama că ei, insignifianţii nu pot zbura cu penele tale!

Obosea apoi şi se întindea din nou pe podeaua rece, lăsându-şi mintea să adoarmă şi sufletul să se piardă adânc în măruntaiele pământului, să ţină companie morţilor. Devenea mort viu, supravieţuia fără să trăiască, muncea, curăţa, creştea fără să simtă nimic, amorţită în inerţia ei cu suflet trimis în lumea adormiţilor. Treceau anii egal, fără bucurii, cu lacrimi ce săpaseră alibi adânci în obraz şi ochi ce-şi uitaseră menirea pierduţi în apele lor. Un timp şi-a pierdut până şi speranţa. Primea lovitură după lovitură şi cutia Pandorei se închisese pentru ea între pereţi fericirea, bucuria şi speranţa. Îi lăsase necazul şi deznănejdea, o lăsase lipsită de orizont.

Până când un om flacără nouă în ochi, mâini cu mângâieri şi buzele dulci cu poftă de viaţă şi-a oprit privirea asupra coliviei de oţel. A apucat-o de bărbie, a privit-o adânc cu ochii lui ca noaptea înstelată şi a pus pe buzele uscate cel mai pasional sărut din câte cunoscuseră până atunci. Ochii au înviat, sufletul a privit cu nesaţ lumina orbitoare a zilei, inima a bătut din aripi înfiorată şi gratiile au început să cadă rând pe rând, ca piese atent aşezate ale unui domino. Era nevoie de un suflet dăruit într-un sărut moale şi cald, ca pasărea Phoenix să reînvie, să-şi întindă aripile şi să zboare.

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal

Bătrâna

Soarele urca grăbit pe cer în dimineaţa aceea fierbinte şi uscată de august. Nu a mai plouat de două luni. Soarele ardea câmpul şi spicele ierbii se legănau uscate în boarea abia inperceptibilă. Aburul dimineţii se ridica repede, odată cu ultimele umbre ale nopţii, vestind deja arşiţa zilei ce se năştea. În grădini forfota era mare, glasuri ridicate descărcau nervi acumulaţi într-o noapte albă pe care sătenii o petrecuseră în grădină, aşteptându-şi rândul la apa pârâului. Fără acel pârâu minunat toate grădinile ar fi murit ca şi fâneţile, sub razele de foc. Pe uliţe se adunau vacile, apărându-se de muştele prea insistente cu cozile lor lungi, şficuinde. Mergeau leneş, cu capul în pământ, târându-şi picioarele prin praful drumului şi căutând zadarnic cu boturile după câte un smoc de iarbă pe la umbra gardurilor. Până şi pe izlaz iarba coaptă şi uscată deja se împuţinase. Doar muştele mari, grase, bâzâitoare, nederanjate de nimic, se înmulţiseră nefiresc cerând cu disperare apă şi înfigându-şi acul adânc în carnea oamenilor şi animalelor, după câte o picătură de sânge, să-şi potolească setea. Canicula îşi punea amprenta pe încă o zi, chiar de la primele ore.

Pe bătătura arsă forfota era în toi. Păsările cereau grăunţe, animalele iarbă, troacele apă din belşug, bătătura măturată şi oala pusă pe foc. Tânăra mămică alerga deja încercând să le facă pe toate odată, să termine până când se trezesc copiii. Fusese o noapte grea. Căldura adunată de pereţii casei peste zi şi revărstată toată odată în interior peste noapte nu-i lăsase copiii să se odihnească. Fetiţa avusese febră, vomitase şi abia la ziuă se liniştise şi adormise puţin. Ea şi-a petrecut toată noaptea alergând ba după apă, ba după prosoape, încercând să aline cumva suferinţa copilei. Petrecuseră noaptea singuri acasă şi fiecare lătrat de câine sau zgomot suspect pe uliţă o făcuse să tresară şi să fie atentă, ca nu cumva să se trezească cu cine ştie ce nepoftit la uşă.

Bătrânii dormeau de la un timp nopţi întregi pe câmp. Îşi puseseră grădină mare pe malul lacului şi erau nevoiţi să o păzească în fiecare noapte, altfel o făceau praf mistreţii veniţi să se adape. Îşi luaseră o saltea de paie şi dormeau acolo, sub cerul liber, ferindu-se de ţânţari cu fumul şi lumina focului, ascultând brotăceii şi respirând mirosul de peşte al bălţii acoperită din belşug cu nuferi albi. În perioada asta a anului erau toţi înfloriţi şi spectacolul oferit de florile lor albe pe patul de frunze verzi, frunzele ascuţite ca nişte săbii ale păpurişului, presărate cu făclii cafenii pline de puf încă crud, lişiţe, egrete şi o pereche de lebede albe aciuate prin cine ştie ce minune aici scria poveşti pe care trebuia doar să le asculţi aşezat pe malul apei, la umbră, mestecând un fir de iarbă coaptă şi privind dansul undelor. Poate de aceea şi bătrânii dădeau rar pe acasă, lăsând toată gospodăria pe umerii plăpânzi ai norei cu copii mici.

Nici ea nu era prea nemulţumită. Dincolo de greutatea ce-i apăsa pe umeri şi de munca epuizantă de zi cu zi, liniştea pe care i-o dădea traiul tihnit alături de copiii ei, fără nici o altă prezenţă străină care să se arate veşnic nemulţumită, îi dădea suficiente satisfacţii. Renunţase demult la a cere luna de pe cer, oricum nu se urca nimeni până acolo să-i culeagă un colţ din ea. Se mulţumea cu acea liniste greu câştigată şi cu prezenţa copilaşilor iar rutina zilnică, obositoare, o făcea să poată totuşi închide ochii noaptea. Că nopţile sunt grele atunci când eşti singur şi nu vezi nici o ieşire din cuşca în care te învârţi.

 

Canicula ardea totul în jur. La orele prânzului pe orice puneai mâna ardea şi dacă ai fi lăsat un ou spart pe o farfurie la soare, l-ai fi găsit copt cu siguranţă în cel mult o jumătate de oră. Copiii fugeau la pârâu imediat ce ochii mamei nu erau suficient de vigilenţi, sau se refugiau în casa cu geamurile bine acoperite cu draperii de pânză, la răcoare. În bătătură găinile se odihneau la umbră cu ciocurile larg deschise încercând să-şi umple cu nesaţ plămânii cu aerul fierbinte, insuficient de oxigenat, câinii dispăruseră demult pe sub clăile de fân unde se păstra un pic de răcoare şi doar pisica tărcată, nepăsătoare, se freca de picioarele tuturor, cerşind atenţie şi ceva de mâncare. Însă cel mai tare sufereau de căldură porcii. Şi aveau în vara aia 5 scroafe cu pui.

Bătrâna avea venerabila vârstă de 3 ani şi ducea în spate cel puţin 130 kg de muşchi acoperiţi de grăsime. Era cea mai bună scroafă pe care socrul o avea de zece ani încoace, făcea purcei dolofani, sănătoşi, totdeauna mai mult de 9, care creşteau de la laptele ei într-o zi cât alţii într-o săptămână. Avea urechile blegi, lăsate peste ochi şi de câte ori privea în faţă, ridica capul şi-l scutura să-şi elibereze ochii să poată vedea. Lăsa impresia de semeţie, de parcă ar fi fost conştientă de valoarea ei şi aprecierea de care se bucură în rândul stăpânilor. Celelalte scroafe, slăbănoage, ascuţite de lungile luni în care tot crescuseră purcei ce se hrăniseră cu laptele şi vlaga lor, se fereau din calea ei, aşteptând neliniştite să le vină rândul să poată mânca sau să bea apă. Săpaseră cu nasul lor puternic un şanţ în piatra bătăturii, la umbra unui gard şi tânăra le arunca din când în când acolo câte o găleată de apă proaspătă, să-şi facă noroiul atât de necesar şoricului lor  pe căldura aceea infernală. Intrau pe rând, se scăldau în noroi şi ieşeau aşa negre şi ude din cap până în picioare, să se usuce la umbră.

În ziua aceea de august însă, Bătrâna parcă nu mai era ea. Nu s-a mai îngrămădit la mâncare, ca în alte dăţi, nu le-a mai bătut şi pus la respect pe celelalte, cum o făcea de obicei ci s-a plimbat cuminte pe bătătură, căutându-şi un loc cu răcoare în care să stea. A mâncat, dar nu grozav, a băut apă liniştită, s-a acoperit de nămolul binefăcător şi s-a culcat, ciudat, în coteţul în care îşi crescuse ultima serie de pui. Din când în când se învârtea, schimbând locul şi poziţia, în funcţie de cum i se părea mai comod. Tânăra, nemulţumită şi îngrijorată, o mai vizita din când în când şi o freca uşor între urechi. „Ce-i cu tine, măi Bătrână, nu te simţi bine?” Scroafa grohăia satisfăcută şi nu ridica capul.

Când a venit socrul la prânz să-şi ia mâncarea fata i-a spus că scroafa nu se simte bine. Bătrânul s-a dus, a scos-o din bârlogul ei, a văzut-o că merge bine şi se duce să bea apă şi a lăsat-o în pace. „I-o fi şi ei prea cald… las-o în pace. Să ai grijă să nu le lipsească apa!” Avea grijă şi fără să i se spună, că dacă ea nu putea suporta căldura şi se bălăcea tot timpul, bietele animale nu puteau să-şi ia singure apa binefăcătoare şi pe ea nu o lăsa inima să le lase să sufere.   Socrul a plecat, ea s-a luat cu treaba. Târziu, când soarele s-a mai domolit, s-a dus din nou să vadă ce mai face Bătrâna. Dormea liniştită, pe o parte, cu capul pe pragul coteţului. S-a aplecat s-o mângâie şi răceala morţii i-a dat fiori. Un urlet i s-a desprins din gâtul fetei atunci şi lacrimile au plecat şuvoi. I se părea că lumea se prăbuşise cât ea nu fusese atentă şi moartea se furişase şi-i furase viaţa celui mai cuminte animal. Suferea ca după un om drag, îşi frângea mâinile şi nu ştia ce să facă, poate, poate reuşea să o readucă la viaţă. Îngenunchiată, îmbrăţişa plângând capul cu urechile mari ce acopereau acum doi ochi fără viaţă. Copiii, neînţelegând ce se întâmplă, plângeau de mila mamei, vecinii încercau s-o potolească şi să-i dea curaj.

Pe seară s-au întors şi socrii acasă. Când au găsit-o frântă de plâns şi au aflat motivul, cerul s-a întunecat deasupra lor. Surprinzător, nu au arucat acuze, nu s-au luat cu mâinile de cer, nu au jignit-o ca de obicei. Plânsul ei spasmodic şi vorbele înşirate fără înţeles i-au speriat. „Las-o dracului, tată, a murit – a murit, e doar o purcea! Dacă muream eu boceai aşa? Trebuia să nu-i laşi fără apă pe căldura asta!” „Dar nu i-am lăsat! Toată ziua am cărat la apă şi am pus şi în troacă şi în şanţul cu noroi!” ” Ei, atunci asta e! Nu mai boci atât să asculte lumea la noi ca la circ!” Târziu în noapte, când copiii au adormit, mămica, obosită de plâns, a ieşit să privească cerul şi să primească un pic din răcoarea nopţii. Bătrânii întinşi pe patul lor, încă mai despicau firul întâmplărilor de peste zi cu glas scăzut. „Ei, Rie, lasă, normal că a uitat să le pună apă şi a murit biata purcea de sete! I-am şi zis când am venit după mâncare să le pună apă. Ce să facem acum? Nu trebuia s-o lăsăm singură, ştii că nu e nimic de capul ei, trebuia să ne aşteptăm că o să facă o nefăcută din asta!” Afară, sub cerul cu stele, două lacrimi mari au luat drumul obrajilor şi o durere ascuţită a tăiat în două o inimă. O şoaptă mică şi-a strigat revolta direct cerului înalt „Dar… le-am pus apă toată ziua! „

 

Scrie un comentariu

Din categoria Dezrădăcinare