Bătrâna

Soarele urca grăbit pe cer în dimineaţa aceea fierbinte şi uscată de august. Nu a mai plouat de două luni. Soarele ardea câmpul şi spicele ierbii se legănau uscate în boarea abia inperceptibilă. Aburul dimineţii se ridica repede, odată cu ultimele umbre ale nopţii, vestind deja arşiţa zilei ce se năştea. În grădini forfota era mare, glasuri ridicate descărcau nervi acumulaţi într-o noapte albă pe care sătenii o petrecuseră în grădină, aşteptându-şi rândul la apa pârâului. Fără acel pârâu minunat toate grădinile ar fi murit ca şi fâneţile, sub razele de foc. Pe uliţe se adunau vacile, apărându-se de muştele prea insistente cu cozile lor lungi, şficuinde. Mergeau leneş, cu capul în pământ, târându-şi picioarele prin praful drumului şi căutând zadarnic cu boturile după câte un smoc de iarbă pe la umbra gardurilor. Până şi pe izlaz iarba coaptă şi uscată deja se împuţinase. Doar muştele mari, grase, bâzâitoare, nederanjate de nimic, se înmulţiseră nefiresc cerând cu disperare apă şi înfigându-şi acul adânc în carnea oamenilor şi animalelor, după câte o picătură de sânge, să-şi potolească setea. Canicula îşi punea amprenta pe încă o zi, chiar de la primele ore.

Pe bătătura arsă forfota era în toi. Păsările cereau grăunţe, animalele iarbă, troacele apă din belşug, bătătura măturată şi oala pusă pe foc. Tânăra mămică alerga deja încercând să le facă pe toate odată, să termine până când se trezesc copiii. Fusese o noapte grea. Căldura adunată de pereţii casei peste zi şi revărstată toată odată în interior peste noapte nu-i lăsase copiii să se odihnească. Fetiţa avusese febră, vomitase şi abia la ziuă se liniştise şi adormise puţin. Ea şi-a petrecut toată noaptea alergând ba după apă, ba după prosoape, încercând să aline cumva suferinţa copilei. Petrecuseră noaptea singuri acasă şi fiecare lătrat de câine sau zgomot suspect pe uliţă o făcuse să tresară şi să fie atentă, ca nu cumva să se trezească cu cine ştie ce nepoftit la uşă.

Bătrânii dormeau de la un timp nopţi întregi pe câmp. Îşi puseseră grădină mare pe malul lacului şi erau nevoiţi să o păzească în fiecare noapte, altfel o făceau praf mistreţii veniţi să se adape. Îşi luaseră o saltea de paie şi dormeau acolo, sub cerul liber, ferindu-se de ţânţari cu fumul şi lumina focului, ascultând brotăceii şi respirând mirosul de peşte al bălţii acoperită din belşug cu nuferi albi. În perioada asta a anului erau toţi înfloriţi şi spectacolul oferit de florile lor albe pe patul de frunze verzi, frunzele ascuţite ca nişte săbii ale păpurişului, presărate cu făclii cafenii pline de puf încă crud, lişiţe, egrete şi o pereche de lebede albe aciuate prin cine ştie ce minune aici scria poveşti pe care trebuia doar să le asculţi aşezat pe malul apei, la umbră, mestecând un fir de iarbă coaptă şi privind dansul undelor. Poate de aceea şi bătrânii dădeau rar pe acasă, lăsând toată gospodăria pe umerii plăpânzi ai norei cu copii mici.

Nici ea nu era prea nemulţumită. Dincolo de greutatea ce-i apăsa pe umeri şi de munca epuizantă de zi cu zi, liniştea pe care i-o dădea traiul tihnit alături de copiii ei, fără nici o altă prezenţă străină care să se arate veşnic nemulţumită, îi dădea suficiente satisfacţii. Renunţase demult la a cere luna de pe cer, oricum nu se urca nimeni până acolo să-i culeagă un colţ din ea. Se mulţumea cu acea liniste greu câştigată şi cu prezenţa copilaşilor iar rutina zilnică, obositoare, o făcea să poată totuşi închide ochii noaptea. Că nopţile sunt grele atunci când eşti singur şi nu vezi nici o ieşire din cuşca în care te învârţi.

 

Canicula ardea totul în jur. La orele prânzului pe orice puneai mâna ardea şi dacă ai fi lăsat un ou spart pe o farfurie la soare, l-ai fi găsit copt cu siguranţă în cel mult o jumătate de oră. Copiii fugeau la pârâu imediat ce ochii mamei nu erau suficient de vigilenţi, sau se refugiau în casa cu geamurile bine acoperite cu draperii de pânză, la răcoare. În bătătură găinile se odihneau la umbră cu ciocurile larg deschise încercând să-şi umple cu nesaţ plămânii cu aerul fierbinte, insuficient de oxigenat, câinii dispăruseră demult pe sub clăile de fân unde se păstra un pic de răcoare şi doar pisica tărcată, nepăsătoare, se freca de picioarele tuturor, cerşind atenţie şi ceva de mâncare. Însă cel mai tare sufereau de căldură porcii. Şi aveau în vara aia 5 scroafe cu pui.

Bătrâna avea venerabila vârstă de 3 ani şi ducea în spate cel puţin 130 kg de muşchi acoperiţi de grăsime. Era cea mai bună scroafă pe care socrul o avea de zece ani încoace, făcea purcei dolofani, sănătoşi, totdeauna mai mult de 9, care creşteau de la laptele ei într-o zi cât alţii într-o săptămână. Avea urechile blegi, lăsate peste ochi şi de câte ori privea în faţă, ridica capul şi-l scutura să-şi elibereze ochii să poată vedea. Lăsa impresia de semeţie, de parcă ar fi fost conştientă de valoarea ei şi aprecierea de care se bucură în rândul stăpânilor. Celelalte scroafe, slăbănoage, ascuţite de lungile luni în care tot crescuseră purcei ce se hrăniseră cu laptele şi vlaga lor, se fereau din calea ei, aşteptând neliniştite să le vină rândul să poată mânca sau să bea apă. Săpaseră cu nasul lor puternic un şanţ în piatra bătăturii, la umbra unui gard şi tânăra le arunca din când în când acolo câte o găleată de apă proaspătă, să-şi facă noroiul atât de necesar şoricului lor  pe căldura aceea infernală. Intrau pe rând, se scăldau în noroi şi ieşeau aşa negre şi ude din cap până în picioare, să se usuce la umbră.

În ziua aceea de august însă, Bătrâna parcă nu mai era ea. Nu s-a mai îngrămădit la mâncare, ca în alte dăţi, nu le-a mai bătut şi pus la respect pe celelalte, cum o făcea de obicei ci s-a plimbat cuminte pe bătătură, căutându-şi un loc cu răcoare în care să stea. A mâncat, dar nu grozav, a băut apă liniştită, s-a acoperit de nămolul binefăcător şi s-a culcat, ciudat, în coteţul în care îşi crescuse ultima serie de pui. Din când în când se învârtea, schimbând locul şi poziţia, în funcţie de cum i se părea mai comod. Tânăra, nemulţumită şi îngrijorată, o mai vizita din când în când şi o freca uşor între urechi. „Ce-i cu tine, măi Bătrână, nu te simţi bine?” Scroafa grohăia satisfăcută şi nu ridica capul.

Când a venit socrul la prânz să-şi ia mâncarea fata i-a spus că scroafa nu se simte bine. Bătrânul s-a dus, a scos-o din bârlogul ei, a văzut-o că merge bine şi se duce să bea apă şi a lăsat-o în pace. „I-o fi şi ei prea cald… las-o în pace. Să ai grijă să nu le lipsească apa!” Avea grijă şi fără să i se spună, că dacă ea nu putea suporta căldura şi se bălăcea tot timpul, bietele animale nu puteau să-şi ia singure apa binefăcătoare şi pe ea nu o lăsa inima să le lase să sufere.   Socrul a plecat, ea s-a luat cu treaba. Târziu, când soarele s-a mai domolit, s-a dus din nou să vadă ce mai face Bătrâna. Dormea liniştită, pe o parte, cu capul pe pragul coteţului. S-a aplecat s-o mângâie şi răceala morţii i-a dat fiori. Un urlet i s-a desprins din gâtul fetei atunci şi lacrimile au plecat şuvoi. I se părea că lumea se prăbuşise cât ea nu fusese atentă şi moartea se furişase şi-i furase viaţa celui mai cuminte animal. Suferea ca după un om drag, îşi frângea mâinile şi nu ştia ce să facă, poate, poate reuşea să o readucă la viaţă. Îngenunchiată, îmbrăţişa plângând capul cu urechile mari ce acopereau acum doi ochi fără viaţă. Copiii, neînţelegând ce se întâmplă, plângeau de mila mamei, vecinii încercau s-o potolească şi să-i dea curaj.

Pe seară s-au întors şi socrii acasă. Când au găsit-o frântă de plâns şi au aflat motivul, cerul s-a întunecat deasupra lor. Surprinzător, nu au arucat acuze, nu s-au luat cu mâinile de cer, nu au jignit-o ca de obicei. Plânsul ei spasmodic şi vorbele înşirate fără înţeles i-au speriat. „Las-o dracului, tată, a murit – a murit, e doar o purcea! Dacă muream eu boceai aşa? Trebuia să nu-i laşi fără apă pe căldura asta!” „Dar nu i-am lăsat! Toată ziua am cărat la apă şi am pus şi în troacă şi în şanţul cu noroi!” ” Ei, atunci asta e! Nu mai boci atât să asculte lumea la noi ca la circ!” Târziu în noapte, când copiii au adormit, mămica, obosită de plâns, a ieşit să privească cerul şi să primească un pic din răcoarea nopţii. Bătrânii întinşi pe patul lor, încă mai despicau firul întâmplărilor de peste zi cu glas scăzut. „Ei, Rie, lasă, normal că a uitat să le pună apă şi a murit biata purcea de sete! I-am şi zis când am venit după mâncare să le pună apă. Ce să facem acum? Nu trebuia s-o lăsăm singură, ştii că nu e nimic de capul ei, trebuia să ne aşteptăm că o să facă o nefăcută din asta!” Afară, sub cerul cu stele, două lacrimi mari au luat drumul obrajilor şi o durere ascuţită a tăiat în două o inimă. O şoaptă mică şi-a strigat revolta direct cerului înalt „Dar… le-am pus apă toată ziua! „

 

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Dezrădăcinare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s