Viaţa în colivie

vintage-victorian-bird-cageSursă imagine: designtraveller.blogsp

Începea să simtă tot mai tare apăsarea gratiilor. Intrase cândva de bună voie într-o cuşcă şi uşa se închisese cu zgomot în urma ei. La început se speriase şi se zbătuse să scape, dar o mână rea pusese lacăt uşii iar gratiile erau prea groase să le poată rupe. Îşi frânsese aripile încercând să le doboare. Apoi mult timp după aceea, a zăcut acolo, inconştientă, pe fundul cuştii, fără să ştie când şi cum treceau zilele. Soarele răsărea dimineaţa şi ochii ei ca iarba în priveau miraţi, larg deschişi, încercând să distingă în albastrul cerului ochii celor lăsaţi acasă. “De-aş fi avut şi eu ochi albaştri… ar fi fost fericită şi mama, recunoscând în albastrul lor tot neamul înaintaşilor ei cu ochi luminoşi ca înaltul cerului fără nori.” 

Venea dintr-un neam de oameni frumoşi cu pielea albă, părul negru şi ochi în care se reflecta cel mai pur albastru. Doar ea, cu ochii ei verzi şi părul cu reflexe castanii în bătaia soarelui, făcea notă discordantă. Venise pe lume aşa, corcită, să nu semene nici cu neamul curat al mamei, nici cu cel smead şi măsliniu al tatălui. Nu-şi găsea locul niciunde şi zburase în lume să-şi caute drumul de al cărui capăt nu apucase încă să se prindă. Când a găsit un capăt de drum liber s-a grăbit să se agaţe de el, crezând cu toată tăria că acela este drumul correct. Şi ajunsese în colivia asta strâmtă cu gratii de oţel şi lacăt închis la poartă.

Serile se aşezau lin cu stelele lor şi luna îşi urma cursul când plină ca roata rotundă a pâinii coapte în ţest acasă, când ascuţită ca o seceră, totdeauna rece şi impasibilă la tot ce se petrecea la picioarele ei. Soarele apunea într-o margine de cer, uneori roşu ca sângele, alteori palid ca aurul curat şi-n urma lui Carul Mare şi Carul Mic îşi plimbau bidivii conduşi de biciul Luceafărului, pe sub constelaţia Gemenilor şi Orion, până când toate păleau sub primii zori. În colivia cu gratii de oţel zilele treceau egale, fără bucurie, fără speranţă şi nopţile uitaseră să aducă vise.

Uneori se trezea în ea setea de libertate şi dorul de ducă. Atunci ridica capul şi privea printre gratii la vulturii ce-şi întindeau aripile deasupra norilor. “Hei, Vulture! coboară din înaltul tău şi sfarmă cu ciocu-ţi puternic lacătul ce mă sugrumă!” “Lacătul acela eu nu îl pot sfărâma atâta timp cât tu te temi de zbor! Doar tu trebuie să întinzi cu încredere aripile să-ţi sfarmi colivia şi să te avânţi fără frică în văzduh! Noi nu putem zbura pentru tine, avem aripi să ne înălţăm singuri în măreţia cerului!” Ar fi zburat cu ei acum dacă aripile nu i-ar fi fost frânte.

Revolta clocotea în ea alteori şi o măcina aşa zile în şir, făcând-o să caute soluţii singură.  Ar număra stelele acum dacă nu ar fi greşit drumul. Nu poartă nimeni vina pentru slăbiciunea ei, doar ea e vinovată că nu a intuit bine pe ce drum trebuie să meargă. Ea, naiva care s-a lăsat minţită fără să cerceteze. Nu poţi avea încredere în oameni! Oamenii mint pentru a-şi atinge scopul şi te lovesc mişeleşte când nici nu te aştepţi! Oamenii sunt vicleni, au gânduri ascunse şi nu le place zborul tău liber! Închid păsările în colivii şi sufletele  le leagă cu lanţuri groase în cuşti de oţel. Oamenii sunt slabi şi răi în slăbiciunea lor. Invidiază aripile tale şi le frâng când nu-ţi înţeleg zborul, să se îmbrace cu penele tale. Nu-şi dau seama că ei, insignifianţii nu pot zbura cu penele tale!

Obosea apoi şi se întindea din nou pe podeaua rece, lăsându-şi mintea să adoarmă şi sufletul să se piardă adânc în măruntaiele pământului, să ţină companie morţilor. Devenea mort viu, supravieţuia fără să trăiască, muncea, curăţa, creştea fără să simtă nimic, amorţită în inerţia ei cu suflet trimis în lumea adormiţilor. Treceau anii egal, fără bucurii, cu lacrimi ce săpaseră alibi adânci în obraz şi ochi ce-şi uitaseră menirea pierduţi în apele lor. Un timp şi-a pierdut până şi speranţa. Primea lovitură după lovitură şi cutia Pandorei se închisese pentru ea între pereţi fericirea, bucuria şi speranţa. Îi lăsase necazul şi deznănejdea, o lăsase lipsită de orizont.

Până când un om flacără nouă în ochi, mâini cu mângâieri şi buzele dulci cu poftă de viaţă şi-a oprit privirea asupra coliviei de oţel. A apucat-o de bărbie, a privit-o adânc cu ochii lui ca noaptea înstelată şi a pus pe buzele uscate cel mai pasional sărut din câte cunoscuseră până atunci. Ochii au înviat, sufletul a privit cu nesaţ lumina orbitoare a zilei, inima a bătut din aripi înfiorată şi gratiile au început să cadă rând pe rând, ca piese atent aşezate ale unui domino. Era nevoie de un suflet dăruit într-un sărut moale şi cald, ca pasărea Phoenix să reînvie, să-şi întindă aripile şi să zboare.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s