Măritiş

Toamna cobora blândă peste anii de început ai adolescenţei noastre. Un septembrie însorit şi vesel aurea zilele din ce în ce mai scurte cu seri răcoroase şi dimineţi înrourate. Se termina vacanţa şi parcă aşteptam cu nerăbdare noul început ce avea să ne îndrepte paşii către maturitate. Clasa a VIII-a venea încrezătoare şi misterioasă să ne dea fiori. Urma pregătirea pentru primul examen serios din viaţa noastră şi fiecare visa în felul lui la viitorul strălucit care îl aşteaptă cu siguranţă la sfârşitul acestui an de studiu. Eram nerăbdători să ne întâlnim cu toţii, chiar dacă ne mai văzusem cu unul, cu altul şi pe timpul vacanţei.

Opt ani împreună făcuseră din noi, cu mici excepţii, o mică familie şi fiecare început de an şcolar aducea cu el poveşti de vacanţă, revederi emoţionante, noutăţi scăpate în nisipul fierbinte al verii. Pregătirile pentru un nou an şcolar, cu caietele lui noi, cu miros de hârtie proaspăt scoasă din tipar, cu uniforma curăţată şi călcată, creioane, stiloul spălat şi pregătit, coperţi noi, peniţe noi, visuri noi produc emoţii pe care după aceea, adulţi fiind le uităm în sertarul prăfuit al amintirilor. Rar se întâmplă să mai simţi la maturitate calda bucurie pe care un copil o încearcă în fiecare toamnă.

În toamna asta totul pare să fie altfel însă. Adolescenţa dată în pârg ne întârzie mişcările, dându-le moliciunea dorurilor încă nelămurite ce se conturau în noi. Viaţa ne ademenea cu taine încă nepătrunse, ridica câte un colţ de perdea, ne făcea inima să tresară, apoi acoperea totul la loc, lăsându-ne să ne întoarcem răsuflând uşuraţi la jocurile copilăriei. Nu era încă timpul să se deschidă cutia Pandorei pentru noi, aveam timp destul să aflăm secretele vieţii care aduce şi bucurie şi durere în egală măsură. Ne lăsa să ne mai purtăm sufletele curate, doar cu grija examenului din vară, fără să ne împovăreze cu probleme cu adevărat grave. Zilele treceau una câte una şi cu cât se apropia prima zi de şcoală cu atât agitaţia ne sufoca mai tare şi jocurile îşi pierdeau din farmec. Copacii daţi în pârg, strugurii pestriţi, puii cărora le crescuseră deja pene, rândunelele care au plecat, berzele cărora le duceam deja dorul, făceau vara noastră inutilă, ca şi cum tot restul naturii o luase înaintea noastră şi ne lăsase nouă braţele goale. Nu ne mai rămânea decât să ne resemnăm şi să creştem.

Prima zi de şcoală ne-a răsturnat echilibrul. A venit cu o veste ce ne-a luat prin surprindere, lovind pe fiecare  în moalele capului şi ne-a  împrăştiat gândurile ca pe nişte păsări speriate. Una din bănci ne-a rămas goală. Victoria se măritase! Era de neînţeles cum se schimbase gândirea ei în doar câteva luni de vară! Înainte de vacanţă eram toate convinse că măritişul e ceva îndepărtat, prioritare fiind viaţa şi joaca, nu ţinerea gospodăriei, întreţinera unui bărbat şi creşterea copiilor. Undeva în aceste luni viaţa ei luase o întorsătură pe cât de neaşteptată pe atât de neînţeleasă. Nu vorbise cu niciuna dintre noi, nu ne ceruse sfatul, nu se plânsese. Doar dispăruse pentru un timp, ca în final să lase să pice peste creştetele noastre vestea năucitoare.

De neînţeles era şi modul în care îşi alesese omul lângă care avea şă-şi petreacă restul vieţii. În imaginaţia noastră plină de poveşti romanţate din cărţile citite, o fată se putea căsători doar cu băiatul pe care îl iubeşte, lângă care simte că ar putea fi fericită, că care să poată ridica o întreagă lume. Căsătoria era pentru noi cu totul altceva decât pentru părinţii noştri cocoşaţi de muncă şi de greutăţi. Era un rai în care ai dreptul să păşeşti doar cu cel pe care singură l-ai ales, pe sub porţi de trandafiri, cu coroniţe de crini pe frunte. Noi aveam să fim fericite, să ne creăm o lume perfectă, să avem copii perfecţi şi cămine în care răsună râsete vesele şi declaraţii de dragoste înfocate. E adevărat, unele din colegele noastre mai răsărite îşi făcuseră deja prieteni şi se sărutau pe ascuns serile, în umbra cine ştie cărui colţ ferit de ochii curioşilor, dar nici măcar ele nu se gândeau la măritiş încă! Şi tocmai Victoria, fetiţa negricioasă, măruntă şi tăcută, care niciodată nu ieşea în evidenţă cu nimic şi pe care nici un băiat nu o curta încă, ne făcuse o stfel de surpriză.

Ne simţeam trădate şi ne îndemnam una pe cealaltă să nu-i vorbim atunci când ne va căuta să ne povestească. Să-i arătăm cât de mult ne-a rănit ascunzându-ne o asemenea decizie ce avea să-i schimbe radical viaţa şi să ne aducă pe noi, cele ce încă mai visam prinţi pe cai albi, atât de brutal cu picioarele pe pământ, într-o realitate pe care nu ne-o doream. Numai că Victoria nu ne-a mai căutat deloc. Se mutase deja în casa socrilor săi, în toamnă se anunţase nunta şi dispăruse de parcă nici nu ar fi existat vreodată.

Eram intrigate şi nedumerite. De câte ori drumurile ni se intersectau accidental pe uliţele satului Victoria punea capul în pământ şi trecea grăbită făcându-se că nu ne cunoaşte. Era tot fetiţa micuţă şi negricioasă pe care o cunoşteam, parcă un pic mai întunecată şi mai fără zâmbet ca odinioară, deşi ea nici înainte nu fusese veselia întruchipată. Umbla cu basma pe cap şi hainele de femeie măritată o îmbătrâneau şi-i dădeau un aer stingher. Nu mai ieşea la film duminica, aşa cum obişnuiau toţi tinerii satului, chiar şi cei logodiţi, nu mai vorbea cu nimeni şi poarta de tablă ce se închidea în urma ei când intra în curte, părea pentru noi, cei încă liberi, poarta unei închisori de care nici măcar glas de ciocârlie nu poate trece.

Aproape că ne simţeam vinovate că noi încă ne mai adunam să ne jucăm cu păpuşile şi ne trezeam dimineaţa fără nici o grijă, când ea trecea la câmp în căruţă alături de socri şi un bărbat care i se potrivea ca nuca în perete. Era cu mulţi ani mai mare ca ea, masiv, întunecat şi mândru, impertinent chiar în alura lui de ţăran zdravăn, muncitor şi serios. Pe lângă el ea părea o vrăbiuţă speriată ce aştepta cu inima bătându-i în gât ca uliul ce-o prinsese s-o mănânce.

Cum putuse Victoria să fie de acord să-şi lege viaţa de acel bărbat în toată firea? Nu ne puteam închipui cum spusese Victoria senină „da, mă mărit cu tine”  când se dusese matahala aia în peţit la părinţii ei. Era om cu casă, gospodărie înfloritoare ce muncea tăcut de dimineaţa până seară. Nimeni nu-şi aducea aminte să-l fi văzut distrându-se la vreo petrecere tinerească sau la vreo nuntă în sat, nu făcea parte din nici un grup de tineri întâlniţi de noi de-a lungul verii pe malul Jiului sau al Dunării la scăldat.

Târziu am aflat că pe ea nici măcar nu o întrebase nimeni. Socrii îşi căutau noră. Ei erau mândri cu băiatul lor tăcut şi truditor pentru că nici ei nu ştiau decât să muncească şi abia dacă dădeau bineţe vecinilor când se întâlneau la gard. Nu le deschidea poarta decât câte o rudă de sărbători, deoarece ei nu-şi băgau în cârd cu oricine. Aveau avere care sporea pe zi ce trece, rămâsese doar să-şi vadă copilul aşezat ca casa lui, să-şi ţină nepoţii în braţe şi pe urmă puteau închide ochii liniştiţi.  Puseseră ochii pe fata asta cuminte şi se duseseră la părinţii ei cu o ofertă de nerefuzat. O urmăriseră, vedeau că e muncitoare, ajută în gospodărie şi la câmp fără să se plângă şi fără să facă nazuri ca alte fete de vârsta ei.

Cât oferiseră nimeni nu ştia. Aranjamentele de nuntă se făcuseră în secret, fără urechi străine şi ochi ce le-ar fi putut schimba decizia. Părinţii o chemaseră şi-i spuseseră că au hotărât să o mărite după cel mai bătrân flăcău tomnatic din sat şi că nu se va mai duce la şcoală, îi erau suficiente cele 7 clase terminate. La ce-i trebuie şcoală multă ca să ţină o gospodărie? Trebuia să înveţe să gătească, să cureţe, să spele, să crească animale şi să dea cu sapa la câmp. Atât. Când va veni timpul va avea copii şi va fi fericită. Deocamdată avea socri în putere şi era bine să profite cât mai poate de prezenţa lor, să poată învăţa mersul unei gospodării înfloritoare ca a lor.

În sfârşitul toamnei a fost mireasă. Niciuna din colegele ei de clasă nu a fost la nuntă. Parcă îi era ruşine să ne cheme, sau poate că i se interzisese să mai aibă de-a face cu noi, ca nu cumva să-i deschidem ochii şi să le stricăm planurile. Am zărit-o trecând la adăpat în rochia ei lungă, albă, fără nici un zâmbet pe faţa smeadă. M-am cutremurat gândindu-mă cum e nevoită fetiţa asta cuminte să suporte în fiecare seară atingerea matahalei ce-i era de acum soţ. Cum se putea împăca cu o intimitate care parcă ne viola nouă, fetelor ce încă se mai jucau cu păpuşi, până şi cele mai ascunse gânduri. Avea 14 ani. Un an mai târziu devenea mamă.

 

Anunțuri

6 comentarii

Din categoria trecut

6 răspunsuri la „Măritiş

  1. Mi-ai amintit de cartea Doinei Ruşti şi Lizoanca ei. M-au trecut fiori…

    Apreciază

    • Da, Potecuţo. Când citeşti în poveştile altora ţi se pare nevosimil, când trăieşti aşa ceva e traumatizant. Eu mă întreb şi acum cât de greu i-o fi fost fetei asteia abia ridicată din copilărie, cu tot jugul unei căsnicii de gât. Măcar câţiva ani s-o mai fi lăsat, să se mai fi ridicat şi ea…

      Apreciază

  2. Ma bucur ca mi-ai atras atentia spre tine, am fost cam absenta in ultima vreme din virtual. Nu ma scuz, insa realmente ma bucur, O sa imi iau cat de des o sa pot portioare de lectura pe placul inimii mele.
    E o poveste de oftat. Mi-a ajuns pana in suflet. Si e de ajuns sa spun doar atat acum.

    Apreciază

  3. Pe Victoria ta, în lumea mea, a chemat-o Doina.

    Apreciază

    • Erau vremuri ciudate, copiii nu prea aveau ce face dacă părinţii le decideau soarta după bunul plac. Se pare că noi am trăit o copilărie la graniţa dintre două lumi cu mentalităţi diametral opuse. Poveştile mele le par neverosimile pentru cei mai tineri ca noi.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s