De dragoste

Iubire

Când iubeşti cu adevărat nu încerci să-l sufoci pe celălalt cu prezenţa ta, îi laşi spaţiu, nu-l legi cu lanţuri grele ca nu cumva să-ţi scape. E al tău doar în măsura în care singur alege să rămână. Omul nu e o proprietate, e o entitate liberă.

Când iubeşti nu aştepţi ca omul de lângă tine să-ţi ghicească sentimentele. I-o spui curat. „Te iubesc” nu spui de ochii lumii, să vadă străinii ce relaţie perfectă aveţi voi, nu faci declaraţii în public ca nu cumva vreo persoană răuvoitoare să se prindă că sentimentele-ţi sunt superficiale şi să-i ofere tot ce tu n-ai fost în stare.

Când iubeşti îţi porţi sufletul  în pieptul deschis, la vedere. Ochii îţi sunt plini de el şi tot corpul tău emană linişte şi împăcare. Vorbele îţi curg lin, simplu şi poartă în ele toată strălucirea aurului curat, pentru că în fiecare e pusă câte o părticică din fiinţa ta. Îi spui „dragul meu” cu gura plină şi mâna întinsă a mângâiere, îi alini durerile, îl sprijini când e la pământ şi-l ajuţi să se ridice fără să pretinzi să-ţi ridice statuie pentru asta. Când spui „te iubesc” în glas să ai inima întreagă smulsă din piept, pulsând, vie, dătătoare de viaţă.

Nu-l iubeşti pentru ce-ţi dă, nici pentru ce este, sau pentru ce a fost, nici pentru felul în care te face să te simţi când sunteţi împreună. Nu-l iubeşti pentru că aveţi interese comune, pentru că te ridică, pentru că are prieteni sus-puşi sau pentru că aveţi copii sau avere împreună. Îl iubeşti pentru că fără el nu ai mai fi tu.

Îl iubeşti pentru că face parte din fiinţa ta cu totul şi dacă ar pleca tu nu ai mai exista. Ai rămâne schiloadă, ciuntită, plină de cicatrici, viaţa ţi-ar fi un permanent chin. Îl iubeşti pentru că-ţi este oxigenul necesar respiraţiei, apa dătătoare de viaţă, pâinea ce-ţi potoleşte foamea. Te hrăneşti cu dragostea lui şi-ţi cresc aripi atunci când sunteţi împreună. Ţi-e drag să te poarte de mână, priveşti lumea cu trufie, mândrindu-te că-l ai alături, corpul tău strigă prin toţi porii acel „te iubesc” pe care orice muritor îşi doreşte să-l simtă la persoana de alături.

Dragostea e ca o respiraţie adâncă într-o dimineaţă limpede în mijlocul pădurii. Respiri cu nesaţ şi-ţi încarci plămânii de câteva ori ca pentru o mare călătorie. Iei să-ţi ajungă pe drum lung. Dragostea e pură, limpede ca apa rece a izvorului de munte în care îţi stingi setea într-o zi însorită de vară.

Dragostea e ca păsările cerului, născută pentru a zbura. Orice colivie îi scurtează zilele şi-o usucă, făcând-o să moară înainte de vreme. Nu e un lucru de preţ cu care să te mândreşti din când în când, dezvelindu-l şi arătându-l cu mândrie musafirilor, ca apoi să-l acoperi şi să-l pui la loc pentru o eventuală vizită viitoare. E o bijuterie care îşi pierde strălucirea când e închisă, chiar dacă închisoarea îi e bătută în pietre scumpe.

De dragoste nu are parte oricine. E doar a celor care ştiu s-o preţuiască, care o respiră, care se adapă din ea, se hrănesc din ea. E a celor care fără ea ar muri sufocaţi.

 

 

Anunțuri

4 comentarii

Din categoria Scrisorile iubirii

4 răspunsuri la „De dragoste

  1. Frumoase și inspirate comparații!

    Apreciază

  2. Textul ăsta trebuie învățat pe de rost. Dar, mai ales, simțit și înțeles

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s