Dispariţia

Se întorcea acasă cu umerii căzuţi, cu privirea în pământ şi gândul dus aiurea. Trecea printr-o perioadă grea în care sufletul îi ingenunchiase sub povara unei existenţe fără nici o bucurie. Se trezea dimineaţa, pregătea micul dejun, pleca la serviciu, se întorcea, gătea, spăla, încerca să supravieţuiască. Viaţa nu mai avea nici un înţeles, clipele de linişte erau puţine şi certurile multe. Intra pe uşă şi o întâmpinau cuvinte grele şi ochi duşmănoşi. Loviturile erau din belşug, satisfacţiile inexistente.

În ziua aceea paşii purtau inconştient un corp mai obosit decât de obicei. Nu-i venea să ajungă acasă, ştia că el ajunsese deja, presimţea o seară tensionată şi obosise de atâta ceartă şi scandal. Rareori se întâmpla să se abată din drum, însă în ziua aceea a simţit nevoia să coboare în centru şi să meargă o bună bucată de drum pe jos. Intrase în piaţă, băuse o bragă rece, cumpărase nişte peşte proaspăt şi îşi târşea uşurel paşii către locul supliciului zilnic. Norii negrii ce-i ameninţeau liniştea serii îi coborau pe frunte din ce în ce mai tare, cu cât se apropia de blocul lor de garsoniere. Când a ajuns pe strada lor, inexplicabil, i-au cedat genunchii şi a simţit nevoia să se aşeze undeva, să-şi tragă sufletul. Nu avea unde să stea, doar s-a oprit câteva secunde, a respirat adânc şi a plecat să-şi târască picioarele mai departe.

Agitaţia era neobişnuită pe trotuare, dar ea nu a realizat asta decât când i-a văzut în mijlocul străzii pe el şi pe finul lor, gesticulând agitaţi. Un cuţit i-a trecut atunci prin inimă. Ceva rău se întâmplase, presimţea.

– Sărut mâna, naşă! Cred că eşti obosită rău, se vede pe faţa mata.

– Bună ziua, fine. Ce-i cu voi aici, în stradă? Nu urcaţi?

– Salut! Te aşteptam. Să nu te sperii, o să fie totul bine.

Intervenţia lui era abruptă şi în loc s-o liniştească a avut darul să-i spargă în cap toţi norii negrii ce-i planau mai devreme deasupra capului.

– De ce să nu mă sperii, măi? Ce vorbă-i asta? Ce s-a întâmplat?

– Nimic grav, naşă, linişteşte-te! Năşicul a dispărut de acasă şi încă îl căutăm, dar nu-ţi face griji, îl găsim noi.

Se uita la finul ăsta al lor cu ochi goliţi de orice înţelegere şi parcă atunci îl descoperea prima dată. Brusc toate cuvintele iî s-au încâlcit în minte şi parcă tot ce se auzea în jur nu mai avea nici un înţeles, era rostit în altă limbă, una ciudată şi necunoscută. Văzându-i întrebarea din ochi, omul a mai repetat o dată cumplita veste şi a sprijinit-o, temându-se că o să cadă în stradă. Nu a căzut, nici nu avea de când s-o facă, încă nu procesase toată informaţia. Parcă murise deja şi tot ceea ce se întâmpla în jurul ei îi era străin, necunoscut şi neînţeles. De altcineva se vorbea, era o ştire banală, un fapt divers care nu o atingea cu nimic pe ea. Creierul îi era adormit.

Şi-a tras uşurel mâna şi a plecat mai departe către casă. Vecinii, adunaţi în grupuri mici  pe trotuar o priveau cu milă şi înţelegere, ea îi saluta absent şi cu privirea dreaptă mergea înainte. Lângă scară, speriată, fetiţa ei plângea. A luat-o de mână şi a intrat cu ea în scară. Mânuţa mică tremura şi era transpirară şi ochii mamei s-au oprit pe lacrimile ce-şi urmau drumul pe obraji. I le-a şters uşor cu palma, a mângâiat chipul trist şi au urcat scările. În casă totul părea neschimbat, totuşi un gheţar poposise în mijlocul camerei înghesuite. Pe măsuţa pliantă un bileţel scris de o mânuţă un pic nesigură, aştepta. „Am decis să plec în lume. Să nu fii supărată Mami, o să fiu bine. Nu mai pot sta aici.” Atât. Câteva cuvinte aruncate pe un mic bileţel de hârtie de un copil de 10 ani. Dulapul răvăşit, cărţile şi caietele lăsate cuminte pe colţul canapelei, ghiozdanul lipsă, câteva haine îndesate în el şi un imens gol.

Abia acum pământul s-a cutremurat şi mama s-a prăbuşit neputincioasă pe covor. Din ochii goi lacrimile refuzau să plece deşi o sugrumau şi nu o lăsau să respire. Copila a început să ţipe, bărbaţii se agitau fără rost în jurul ei. Cineva a venit cu o sticlă cu oţet. Mirosul înţepător i-a adus stomacul în gât şi a trezit-o. A împins mâna ce voia să ajute, s-a ridicat şi cu glas alb a început să întrebe.

– Aţi anunţat poliţia?

– Nu, îl căutăm noi. Nu te bagă nimeni în seamă la poliţie.

– Asta nu decizi tu. L-ai bătut? L-ai certat? Ce i-ai făcut de a plecat?

– Nu i-am făcut nimic! Spune tati, tu- l-am bătut eu pe frate-tău? V-am bătut eu pe vreunul din voi?

Cu ochii în pământ copila scutură din cap într-un ezitant şi nerostit „nu”. Presimţea că fetiţa o minte, dar parcă acum nimic nu mai conta. A ieşit din casa atât de aglomerată şi atât de goală în acelaşi timp, ca şi cum pereţii ar fi vrut să se prăbuşească peste ea şi s-o sufoce.  Se simţea vinovată că tocmai azi oboseala o doborâse şi întârziase o oră prin oraş. Se aştepta la scandal şi critici de la uşă, toate adresate ei, nu la lovitura asta nimicitoare.

– Unde l-aţi căutat? Hai la poliţie.

– Peste tot printre blocuri, până la piaţă şi înapoi, până la autogară. Şi vecinii îl caută şi copiii s-au adunat şi au căutat prin toate locurile de joacă din împrejurimi.

La poliţie, un plutonier sictirit şi flegmatic i-a luat la întrebări de parcă erau la interogatoriu. Toată furia pe care a putut-o aduna o mamă cât timp şi-a ascuns sentimentele a răbufnit atunci. L-ar fi lipit de pereţi pe acel poliţist insolent. Avea o poftă nebună să-l lovească continuu, să-l audă plângând, să-i vadă sângele sărind pe pereţi. Pe omul de lângă ea l-ar fi sugrumat demult, dar ştia că aşa nu va reuşi să scape decât de prezenţa lui, nu şi de influenţa-i nefastă asupra vieţii lor.

– Domnule, am venit să depunem o plângere. Copilul nostru poate e acum departe, se face noaptea şi cine ştie pe ce mâini de oameni răi a încăput. Se tot vehiculează ştiri despre pedofici care racolează copii de vârsta lui, ar fi putut fi furat pentru organe. Dumneavoastră aveţi datoria să ne ascultaţi şi să ne ajutaţi, că de aia sunteţi plătit. Nu să ne jigniţi.

Înbufnat, poliţistul a devenit brusc serios.

– Poftiţi o coală de hârtie, scrieţi-vă plângerea, doamnă. Dar să ştiţi că protocolul spune că abia după 48 de ore de la dispariţie putem interveni. Până atunci poate vine înapoi.

– Cu alte cuvinte până atunci poate muri sănătos, că poliţia doarme. Domnule în 48 de ore poate fi ciopârţit şi aruncat în Dunăre, poate fi trecut dincolo de graniţă, i se pot întâmpla numai nenorociri. Vouă numai idioţi vă fac protocoalele?

– Doamnă, asta e legea şi vă rog să nu mă jigniţi că vă dau amendă! Nu vă permit! Domnule, vă rog să aveţi grijă cum vorbeşte soţia dumneavoastră, sare calul şi aveţi noroc că vă înţeleg durerea, altfel v-aş face dosar pentru ultraj!

Cu capul în pământ soţul a tras-o cu putere de mână. „Hai, taci odată şi nu mai face valuri acum! Scrie şi hai să mergem!” Au scris plângerea, au luat numărul de înregistrare şi au plecat.

– Eu vin pe jos. Nu mai pot urca în maşică când ştiu că undeva, pe străzile astea, copilul meu poate suferă. Nu merg acasă, faceţi ce vreţi. Eu mă duc să-l caut.

Străzile agitate în prag de seară îi primeau paşii fără să se înfioare. Niciuna nu-i spunea nimic, niciuna nu voia să-i dea un pic ajutor, un indiciu.  Urmele paşilor număraţi peste zi rămâneau tăcute, ascunse sub alţi paşi grăbiţi, de seară. Întunericul cobora uşurel, ascunzând în faldurile umbrelor lui copaci, tufişuri, case. Odată cu el puterea şi speranţa se retrăgeau făcând loc disperării. Nici o adiere de vânt nu-i era părtaşă zbuciumului. Pe străzile drepte, perfect aliniate, drumurile duc totdeauna în acelaşi loc. Paşii au purtat-o şi pe ea spre casă, suflet rătăcit, pierdut într-o mare de oameni grăbiţi. S-a aşezat pe una din treptele de la intrare şi a îmbrăţişat cerul întunecat cu privirea. Lacrimile încă se încăpăţânau să-i lase ochii uscaţi. Ce rost mai aveau toate acum?

Copiii şi vecinii erau încă pe străzi, căutând infriguraţi care pe jos, care cu maşina, care cu bicicleta. Paşii ei refuzau s-o mai poarte undeva, picioarele nu o mai ascultau. Se zvonea că odată cu băiatul ei dispăruse și unul din băieții vecinilor, proaspăt intrat la liceu. Perspectivele erau din ce în ce mai sumbre. Târziu, când strada începuse să se golească și oamenii să se întoarcă la casa lor, după colțul blocului a apărut în tânăr ducând de mână un băiețel speriat cu un ghiozdan în spate. Îl găsise rătăcind pe străzi, plângând disperat pentru că nu ştia să se mai întoarcă acasă. Primise în dar un aparat foto de la cel care-l amăgise cu o aventură de neuitat şi care, speriat de amploarea pe care o luaseră căutările, îl abandonase curând într-un parc din centru. Dumnezeu îl avusese în paza lui şi-l împiedicase pe adultul rău intenţionat să îi facă rău. Îl făcuse să abandoneze copilul incomod şi să păstreze adolescentul inconştient.

Poliţia şi-a încetat căutările înainte de a le începe. I-au trimis la un psiholog care a considerat că copilul nu a suferit nici o traumă care să-i pună în pericol viitorul şi i-a trimis acasă, sfătuindu-i să nu-l mai lase să privească filme de aventuri sau să citească cărţi ce l-ar putea influenţa să plece iar. Nimeni nu i-a spus vreodată cum să trăiască de acum înainte cu spaima în suflet. Celălalt băiat dispărut a reapărut singur, după câteva zile. Amândoi au păstrat legea tăcerii, speriaţi de ce-ar putea păţi dacă vorbesc. Câteva zile, părintele agresiv şi-a schimbat comportamentul. Se speriase şi el văzând ce se poate întâmpla şi cum o schimbă o tragedie pe cea pe care o considerase slabă şi veşnic supusă lângă el. Păcat că l-a ţinut prea puţin, dar laşitatea şi spaima de transformarea pe care o văzuse la mama rănită, l-au făcut să-şi ascundă cu grijă de acum comportamentul agresiv faţă de copii.

Viaţa şi-a urmat cursul, doar inima ei a mai tresărit mult timp speriată de câte ori auzea un copil plângând. Teama de ce s-ar putea întâmpla în lipsa ei o gonea zilnic ca pe un animal speriat, făcând-o să nu mai privească nici în stânga nici în dreapta şi să-şi măsoare în secunde drumul spre casă.

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Dezrădăcinare

Un răspuns la „Dispariţia

  1. Tragediile de acest gen provoacă adesea schimbări în caracterul și comportamentul ulterior al celor implicați. Uneori benefice, alteori malefice.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s