Pentru un animal

– Băi, vere Lache, dă-mi mă purceaua! Nu vezi, mă, că nu e purceaua ta? E purceaua mea, măi vere, ţin la ea ca la ochii din cap!

– Măi Jenică, tu ai înnebunit? Cum să-ţi dau mă porcul din bătătură? E purceaua mea, vere! Singură a venit şi a intrat în curte! Uite-te şi tu cum se înţelege cu porcii ăilalţi! Erau ei aşa dacă nu creştea în bătătura asta?! Ce dracu băi vere, te ştiam om serios!

– Hai mă vere, dă-o dracu de treabă! De când ai mă tu purcea ca a mea? Mă uit la ea ca la ochii din cap, face doi ani în iarnă şi tu vii să-mi spui acu’ că nu ştiu ce-am crescut doi ani în bătătură, mă?

– Mă Jenică, asta e purceaua mea. Nu-ţi dau eu purceaua din bătătură că zici tu. Uită-te şi tu, a venit cu purceii după ea, cum am dus-o la pădure. Tu mă crezi prost, mă? Du-te mă dracu’ şi caută-ţi purceaua pe unde ştii că umblă, nu veni să iei animalul din curtea mea că te dau dracu cât ai clipi şi cât mi-eşti tu de văr! Pe Lache te găsişi tu să-l prosteşti mă?

– Treaba ta, vere! Eu mă duc la poliţie, să ştii! Nu las eu lucrurile aşa. Lasă tu că dacă nu eşti om de înţeles, am eu ac de cojocul tău! Te bate Dumnezeu mă, aşa să ştii! Ajunsei să-mi zici tu că sunt hoţ când tu îmi închisăşi purceaua şi nu vrei să mi-o dai neam îndărăt!

– Du-te şi-n pizda mă-tii! Demonstrează că e purceaua ta! Ai vreun semn la ea, mă? Arată-mi dacă ai vreun semn! Eu îţi arăt acum că e a mea, că o cunosc, are semn făcut de mâna mea!

– Dracu s-a gândit bă că o să-i furi tu purceaua să-i fac semne! Fi-ţ-ar semnele-ale dracu de om tâmpit ce eşti! Îţi aduc martori câţi vrei tu, mă, că toată uliţa îmi cunoaşte purceaua. Ce dracu vrei să-ţi mai aduc?!

– Nu-ţi dau purceaua şi pace. Du-te de unde ai venit, reclamă-mă, fă ce-oi vrea, purceaua asta nu iese pe poarta aia de-ar fi s-o omor cu mâna mea, aşa să ştii! Du-te dracu’ de nebun!

– Biiineee, vere! Mai stăm noi de vorbă, dacă aşa ţi-e purtarea. Să fiu al dracu de nu te duc la judecată! O să vezi tu!

– O să văd pe dracu’ să te ia de gât! Să nu te mai prind la poarta mea că mă pun cu parul pe tine, aşa să ştii! Auzi al dracu’, să-i dau eu animalul meu din bătătură!

Obiectul scandalului grohăia mulţumit privind pe sub urechile-i clăpăuge oamenii ce se înjurau ca la uşa cortului. Era o mândreţe de purcea de vreo 120 de kg, roşcată, o corcitură cum aveau din ce în ce mai mulţi săteni pe timpul ăla.

Oamenii aveau obiceiul ca de cum se desprimăvăra să ducă turmele de porci în pădure şi să se ducă doar din când în când să vadă ce fac, câţi purcei mai au, dacă nu cumva e vreunul bolnav. Pădurea bogată de pe malul Dunării îi hrănea pe toţi cu rădăcini şi tot felul de fructe, iar toamna le încredinţa sătenilor porcii gata crescuţi, numai buni de valorificat.

Acum, îşi lua şi ea tainul ei, că mai era câte unul care murea, sau câte o scroafă căreia îi plăcea atât de mult libertatea, că se pierdea în mijlocul pădurii cu turmele de porci mistreţi şi nu se mai întorcea în veci. De cele mai multe ori însă, porcii ţăranilor mergeau acasă şi din când în când fătau purcei micuţi, vărgaţi cu roşu şi cafeniu, cu urechile ascuţite, semn că tatăl fusese cu siguranţă un mistreţ.

O astfel de corcitură era şi purceaua pe care se certau creştinii. O mândreţe de purcea ce se apăra de muşte cu coada ei făcută covrig, nepăsătoare şi nesimţitoare, uitându-se când la unul, când la celălalt cu un soi de interes de parcă ar fi aşteptat să afle care iese învingător din lupta asta surdă. Nici nu-i păsa pe mâna cui rămâne.

Amândoi păreau să aibă dreptate. Jenică era convins că purceaua e a lui. Îi dăduse drumul să culeagă dudele căzute din dudul de la poartă şi animalul când s-a văzut singur a plecat grohăind şi păscând pe lângă garduri, până s-a pierdut în  sat. Sigur nu era el că a ajuns purceaua tocmai la poarta lui văru-său, dar semăna atât de mult cu animalul lui, că nici nu avea cum să fie alta!

Lache crescuse şi el o purcea identică. Nu prea-i era la suflet, că al dracului animal, cum prindea câte un pui de găină pe bătătură, cum îi sucea capul şi se înfrupta din el ca din trufanda. O tot bătuse, o ţinuse închisă, îi pusese lanţ peste bot, de pomană. Ar fi tăiat-o, da-i părea rău de ea că era bună de prăsilă.

Prin primăvară, ce dracu păţise-nu ştia- că începuse să slăbească văzând cu ochii. Nu mai mânca, abia bea apă şi ajunsese să nu se mai ţină nici pe picioare. Ce nu i-a făcut omul! A băgat în ea vitamine, antibiotic, a pus muierea să-i fiarbă tărâţele. Totul a fost în zadar. Avea purcei care riscau să moară de foame, tânjeau săracii şi erau vai de capul lor, încât nici nu îndrăznise să plece cu ei la târg. Cine i-ar fi cumpărat aşa jigăriţi?

Îi era necaz că pierdea bani buni şi ca să se mintă că pierderea era mai mică tăiase din ei pe rând, câte unul, câte unul. Mai rămâseseră doi, cei mai prăpădiţi, care se încăpăţânau să trăiască. Când a văzut că nu-i chip să-şi revină, a urcat-o în căruţă într-o dimineaţă, cu tot cu purcei şi a lepădat-o la marginea pădurii să se aleagă ce s-o alege de ea. Şi-a luat apoi gândul că ar mai putea s-o vadă vreodată în bătătură. A bifat-o pe catastiful pierderilor şi a mers mai departe.

Uite că acum, când vara e aproape trecută, apare pe uliţă purceaua asta cu purceii lui după ea. Când a văzut-o nu-i venea să creadă. A intrat repede în curte şi şi-a chemat muierea.

– Riie, vino repede! Da acu’, fă, nu peste un an! Ce te moşmondeşti atât?

– Ho, omule, că eram cu ochelarii pe nas în maşina de cusut! Venii, uite. Ce vrei?

– Fă, uită-te bine, aia nu e purceaua noastră, aia de-am dus-o acu două luni la pădure?

– De mă Lache, io ştiu… Seamănă cu ea, dar aia era jigărită rău, omule! Asta trece de suta, cum crezi tu că a ajuns jigărita aia aşa?

– Fă, proastă te-a mai făcut mă-ta! Păi dacă a mâncat şi a trăit bine în pădure cum să se facă? Ce, e prima purcea ce s-a îngrăşat pe câmp?!

– Nu e, Lache, dar purceaua noastră abia mai putea bea apă, când să-şi revină aşa?

– Uite aşa bine! Cred că-i rămâsese un os în gât şi din zdruncinătura căruţii i-a sărit atunci şi s-a făcut bine. Ce, nu s-a mai văzut aşa ceva? Ţin-te dracu colo, să o băgăm în bătătură.

S-a ţinut baba şi purceaua nu s-a lăsat prea mult rugată. Lasă că nici singură nu ceruse să intre, cum se lăuda Lache acum,  nici nu s-a opus foarte tare. A simţit miros de porci în curte şi curioasă, a intrat. Poarta s-a închis în urma ei, dar purcelei, când a dat de lucernă verde şi apă proaspătă, nici că i-a păsat. Parcă era dintotdeauna în bătătura aia.

D-aia stătea până şi Lache în cumpănă şi era sigur că nu face nici un păcat când susţine sus şi tare că e purceaua lui. Ba îşi adusese aminte şi de semnele particulare pe care le avea animala de mică şi le descoperise pe toate la purceaua asta! Întrebase şi copiii, luase martori şi nepoţii, dar ce era să spună bieţii de ei? Să-l contrazică nu puteau, să-i confirme spusele nu aveau cum. Ce ei o crescuseră? Pe ei îi interesau semnele porcilor din bătătură? Ba fiu-său, când îi spusese toată tărăşenia, sărise cu gura pe el s-o scoată pe poartă şi să-i dea drumul să se ducă unde-o vrea. Dacă rămânea la ei era a lor, dacă se ducea la Jenică era a lui. Minte de copil prost!

Jenică s-a ţinut de cuvânt, a venit cu poliţaiul la poartă.

– Mă , nea Lache, eu te cred, bre, ce nu te cunosc eu pe mata?! Doar nu ai mata nevoie să furi animalul altuia.

– Aşa mă tată, vezi că ştii?! Tu eşti băiat deştept, taică, dar ce să mă fac cu nebunul ăsta de pică aşa pe capul meu? Parcă e turbat!

– Mă, nea Lache, ştii ce zic eu? Dă, bre, drumul purcelii pe uliţă, s-o vedem unde trage. Aşa se potoleşte şi nea Jenică şi terminăm şi noi cu scandalul şi cu reclamaţiile.

– Dau, taică, dacă zici tu, îi dau, uite.

Şi a scos-o pe poartă cu asistenţă. Se adunase lumea ca la urs, venise şi Jenică, adusese cu el şi vecini, poliţaiul era şi el atent să vadă ce face matahala… A dracu’ purcea, aproape c-o luase pe uliţă către Jenică. Animalul tot animal, ar fi intrat şi-n curtea ăluia tot ca pe moşia ei. Abia a întors-o din drum s-o aducă înapoi! Acum nu o mai lasă, fie ce-o fi! E purceaua lui şi cu asta basta. Ia să îndrăznească ei vreunul să comenteze în faţa lui că le arată el cine e Lache. Nu s-a născut încă omul care să-şi bată joc de munca şi de cuvântul lui!

– Bă vere, vezi bă că nu eşti cu sufletul curat?! De ce n-o lăsaşi bă să meargă până la capăt să vedem dacă intră în curte la mine sau nu? Nu vezi bă că eşti hoţ?

– Bă Jenică, tu să nu mă faci pe mine hoţ că dau cu tine de pământ, bă! Hai sictir, măi, animalule! Am ajuns eu să mă faci tu hoţ, tu care ţi-ai făcut toată averea din furat de la colectiv! De-aia nu-ţi ajută, mă, Dumnezeu de ţi-a dat şi nepotul ăla handicapat! Ajunseşi tu să mă faci pe mine hoţ, ai? Handicapaţii dracu’ ce sunteţi!

– Aşa, vere, ajunsăi să mă faci şi handicapat şi să-ţi râzi de famila mea! Bine, bă, las-o, dă-o dracu de purcea că nu stau eu într-un animal. Da’ de cap să-ţi fie, bă! Mă duc şi dau acatist la biserică, mă, nu las eu lucrurile aşa, vezi-ţi de treabă! Să ajungi să se aleagă praful de toată averea ta, mă! Praful să se aleagă, auzi! Să vezi şi tu cum e să fii handicapat ca mine şi ca familia mea! Eram bun când aveai nevoie de mine şi de camion să-ţi cari marfa, atunci eram bun, vere! Acu’ ajunsăi handicapatul tău şi te crezi în drept să-mi iei animalul meu, munca mea, mă! De capul tău să fie!

– Du-te, bă, dracu’, dobitocule! Ai tu porci, ştii tu să creşti porci! Ai fi ştiut pe dracu’ dacă nu te-aş fi învăţat eu ce să faci. Dă-i drumu’ să nu te mai prind pe la poarta mea că pun câinii pe tine, handicapatule!

– Lasă, vere, că Dumnezeu nu doarme! Eu nu mai calc pe la poarta ta, bă, nici „bună ziua” nu mai vezi de la mine, dar nici tu nu o să mori liniştit!

S-au despărţit supăraţi şi supăraţi au rămas şi dincolo de moarte. Peste ani, Lache, mai bătrân, s-a dus primul. A făcut un atac cerebral şi s-a topit de tot într-o lună.  Jenică a vărsat un strop de vin şi a zis un „Dumnezeu să-l ierte” din vârful buzelor, ca după aceea şarpele diavolului să-l muşte de inimă şi să-i aducă o lucire de satisfacţie în ochi. „Când ţi-am spus eu că Dumnezeu nu doarme, nu m-ai crezut, vere! Îmi luaşi purceaua şi mă lăsaşi cu piatră la inimă. Credeai că nu o să ajungi să plăteşti odată?”

Anunțuri

8 comentarii

Din categoria Dezrădăcinare

8 răspunsuri la „Pentru un animal

  1. E așa de bine scrisă povestioara asta. M-a captivat cum Sadoveanu nu a reușit să mă captiveze cu nicio scriere. Adică e unul din textele care redau atât de bine realitatea, atât de captivant. Foarte frumos!

    Apreciază

  2. Mie mi-a amintit de Nea Mărin și limbajul lui de oltean bun de gură! 🙂

    Apreciază

  3. Uratul acesta dintre oamenii din sat este unul din motivele pentru care nu mai vreau la tara. Sunt rai, invidiosi, nu asa cum stiam eu ca taranul este bun si ospitalier. E drept, nici la oras oamenii nu sunt altfel, dar macar nu-i cunosc pe toti.
    Zile frumoase si sanatate, Lucia!

    Apreciază

    • Să ştii că şi pe mine mă deranja cândva. Acum, când totul e o amintire nu mă mai afectează aşa tare, ba parcă găsesc şi ceva farmec în motivele astea puerile de ceartă şi-n ambiţiile astea prosteşti. În lumea lor orice nimic capătă valenţe incomensurabile.
      Sănătate şi ţie, draga mea!

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s