Amintiri (fără haz) din epoca de aur

Pe  vremea răposatului controlul natalităţii era foarte strict. Avorturile erau interzise şi pentru prevenirea lor, în fiecare lună femeile erau silite să meargă la controale ginecologice de depistare a unei eventuale sarcini.

Controlul ginecologic era obligatoriu la angajare şi după aceea lunar, de câte ori erai convocată la dispensarul intreprinderii la care lucrai. Se făceau liste cu salariatele care aşteptau cuminţi în ainticameră să intre în cabinet şi să urce pe masa de consult, unde un doctor indobitocit şi inuman controla pe bandă rulantă zeci de femei pe zi. Noi, în termocentrală aveam doi medici care veneau pentru controlul periodic, Unul, mai  în vârstă, era tare de treabă şi trecea drept controlate toate femeile fără să le vadă, intuind probabil după atâţia ani de practică cât de traumatizantă e această experienţă pentru ele.

Celălalt, tână medic dornic de afirmare, ţinea morţiş să te prezinţi cu picioarele ridicate în faţa lui pe masa de consult. Nu conta că eşti femeie în toată firea sau încă fecioară, erai obligată să te expui, să te laşi controlată, astfel încât nici măcar o sarcină nedorită să nu-i scape vigilentului doctor Galbenu. De refuzai să mergi la control te urmărea zile în şir, îţi trimitea adrese prin reprezentantul sindicatului, al serviciului personal, ajungea până la director şi secretarul de partid şi te făcea astfel să-ţi rişti poziţia şi locul de muncă. Am avut un director mai mult decât înţelegător pentru vremurile acelea, dar cunosc cazuri în care solicitarea doctorului era de desfacere a contractului de muncă pentru femeia indisciplinată.

Bănuiala plana deasupra capului tuturor ca o sabie a lui Damocles. Avortul era pedepsit cu închisoarea, fără excepţie şi femeile care nu-şi doreau un copil recurgeau la tot felul de subterfugii pentru a scăpa de sarcină. În primul rând o ascundeau cu grijă de toată lumea. Nu puteai avea încredere nici măcar în tine, totdeauna în grupul tău de prieteni era infiltrată o persoană care îţi făcea reclamaţie. Totdeauna, fără excepţie. O colegă de laborator, de birou, o şefă, o femeie de serviciu care te-a prins vomitând, un coleg invidios pe bărbatul tău, sau doar dornic de o aventură şi ruşinos refuzat. Nimic nu era ce părea a fi. La suprafaţă era plin de vorbe sforăitoare şi bunăvoinţă, în spate ţi se înfigea cuţitul în plămâni până la prăsele.

Plecai sâmbăta după program acasă şi luni dimineaţă când te întorceai nu ştiai dacă mai găseşti la birou toate colegele. Nu puţine au fost cele care şi-au pus viaţa în pericol încercând să scape de sarcini nedorite cu metode empirice sau cu ajutorul cine ştie cărui şarlatan. Şi nu puţine au fost cele care şi-au pierdut cu adevărat viaţa.

Aveam la laboratorul chimic o tânără femeie ce purta din naştere o pată mare, roşie pe obraz. O purta cu mândrie, era semnul supravieţuirii ei în urma tentativei eşuate de avort pe care o avusese mama ei în tinereţe. Nu-i purta ranchiună, aşa fusese să fie. Recurgea la rândul ei la aceleaşi metode de evitare a sarcinii. Cu inconştienţa celui care e deja condamnat la moarte repeta de câte ori se afla la ananghie riscanta procedură a avortului empiric, ilegal. Până când, într-o iarnă s-a stins din cauza unui avort târziu, nereuşit, înainte de sărbători. Copilul murise în ea şi organismul nu reuşise să elimine cadavrul care a intrat în putrefacţie în pântelece ce trebuia să-l ocrotească şi să-l nască. Îi provocase septicemie şi o omorâse în patru zile. Patru zile, atât a atârnat o viaţă de om. Doi copii au rămas orfani şi un bărbat inconştient şi-a îngropat nevasta pe care ar fi putut-o ocroti dacă s-ar fi străduit măcar un pic.

Vremurile erau aşa cum erau, mentalităţile înguste condamnau fetele nemăritate rămase însărcinate în aceeaşi măsură în care incriminau familiile cu mulţi copii şi bietele femei, ca să nu se facă de râs, alegeau să scape de necaz punându-şi de fiecare dată viaţa în pericol. Uneori nu reuşeau şi copiii se năşteau însemnaţi ca această fată, sau mai rău, fără câte o mână, sau câte un picior, mutilaţi în bătălia cu moartea pe care corpurile lor mici reuşiseră să o câştige prin cine ştie ce minune a lui Dumnezeu.  A fost să fie. Lumea vorbea ce vorbea, arăta cu degetul, ridica piatra, lovea, dar până la urmă totul se uita şi se acoperea iar viaţa îşi urma cursul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Cu cât criza alimentelor devenea din ce în ce mai acută însă, femeile îşi puneau din ce în ce mai mult viaţa în pericol. Nu-şi permiteau să aducă pe lume mai mult de doi copii, ca apoi să muncească până la epuizare, alergând din coadă în coadă, să-i poată hrăni. Creşterea nivelului intelectual şi viaţa la oraş, în comunităţile astea atât de asemănătoare lagărelor de concrentrare le şi ambiţiona să nu abandoneze lupta cu sarcina, aşa cum făcuseră mamele lor cu ani înainte. Într-o inconştienţă demnă de cauze mai bune, jucau ruleta rusească cu propria viaţă şi orice avort reuşit ajungea să reprezinte o victorie personală, un motiv de bucurie şi de mândrie.

Lipsa de sensibilitate în ce priveşte o nouă viaţă ajunsese atât de mare, că erau femei care ajunseseră să facă şi câte 6-7 avorturi pe an. Ca un spirit de frondă, de luptă împotriva restricţiilor de orice fel, oamenii îşi omorau cu încăpăţânare  proprii copii încă înainte de naştere. Avortul era privit ca un rău necesar, mai apropiat de viaţa fiecăruia decât un antibiotic luat într-o boală gravă. Era privit cu indulgenţă, cu admiraţie, era primul remediu recomandat femeilor speriate ce întârzierea liniştii lunare. Primul sfat pe care îl primeau în familie tinerele căsătorite, era să-şi ascundă sarcina, să poată avorta. Viaţa nu însemna nimic, se trăia periculos, pe buza unei prăpastii în care multe se pierdeau şi nimănui nu i se părea că vieţile pierdute astfel erau irosite, distruse în zadar.

După revoluţie, prima măsură considerată necesară a fost abrogarea vestitului decret ce curmase pe nedrept atâtea vieţi. Avortul la liber a devenit în curând o afacere de succes. Medicii ginecologi şi-au deschis cabinete particulare care erau veşnic pline de femei dornice să avorteze. Aceiaşi doctori care cu doar un an înainte te urmăreau şi în gaură de şarpe ca nu cumva să ascunzi o sarcină de care să vrei să scapi.

Se făceau avorturi pe bandă rulantă, unul după altul, într-un soi de frenezie ce le menţinea femeilor strania senzaţie de libertate pe care evenimentele din acel decembrie însângerat le-o oferise românilor. Libertatea de a face ce vrei cu corpul şi viaţa ta, libertatea de a alege fără ca nimeni să te judece, libertatea de a omorî fără pericolul de a muri împreună cu fiinţa ucisă. Se aştepta la coadă ore întregi, într-o anticameră în care femeile îşi povesteau cu seninătate experienţa trecută, îşi numărau avorturile ca pe nişte victorii repurtate cu care se mândreau.

Râdeau, socializau, erau fericite. O fericire ciudată, ca o beţie animalică, ce le dezumaniza şi lăsa din ele doar sentimentul soldatului rămas în viaţă în urma unei bătălii grele în care ucisese sute de adversari, tovarăşii lui îşi pierduseră viaţa, numai el rămâsese în picioare, respira, era viu, acolo, deasupra gropii comune plină de măruntaie dezmembrate şi însângerate.

 

4 comentarii

Din categoria trecut

4 răspunsuri la „Amintiri (fără haz) din epoca de aur

  1. Avortul e un subiect controversat în statele care pretind că sunt democratice. Aș zice că aproximativ jumătate sunt pro-avort, în timp ce cealaltă jumătate e contra. Personal, cred că e bine ca fiecare femeie (cuplu) să poată decide singură (singur) ce e mai bine pentru fiecare.

    Apreciază

    • Avortul nu trebuie interzis, populaţia trebuie educată. Uneori, când viaţa mamei este pusă în pericol, este chiar necesar. Totuşi, ceea ce s-a întâmplat la noi ar trebui să nu se mai întâmple niciodată. Oamenii sunt fiinţe cu putere de discernământ, e necesar să înţeleagă că un copil, chiar nenăscut, e o viaţă pe care tu o curmi cu cruzime. Procedura avortului e o cruzime în sine. Dacă însărcinata este sedată şi nu simte nimic, fătul este ciopârţit şi scos bucată cu bucată cât timp este încă viu!

      Apreciază

  2. Dan

    Şi iacă-tă, nu mai departe decât în China zilelor noastre, şi „reversul” dezumanizantei practici ceauşiste : nu ai voie să faci decât un singur copil. Dacă rămâi însărcinată cu al doilea, ţup la avort obligatoriu. Tâmpite zile am mai prins şi noi. măi Lucia … Doi bani nu dau pe explicaţii cum că fiecare perioadă istorică a avut belele ei atâta vreme cât ştiu că, în prag de mileniu III ar fi trebuit să fim suficient de evoluaţi încât să nu mai permitem derapaje de la bunul simţ şi dreptul la o minimă decenţă. Şi totuşi, citim tot felul de grozăvii despre nu’ş ce stat islamic. Şi îl vedem pe Putin făcându-şi de cap pe pământul ăsta ca pe feuda proprie. Şi câte şi mai câte …

    Apreciază

    • Hei, hei! Bine ai revenit, om bun! 🙂
      Da, ciudate vremuri, ai dreptate… Nu e vorba de istorie aici, ci de rasa umană. Am evoluat tehnologic, dar am involuat spiritual si asta ne conduce cu paşi repezi spre autodistrugerea speciei. Poate că aşa au dispărut şi dinozaurii, cine ştie.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s