Vali îşi urma drumul cu capul sus, umerii drepţi şi privirea înainte, dar gândul îi rămâsese agăţat de privirea verde a fetei cu obraji înfloraţi ca macul, de rămâsese cu cartea deschisă sub nuc. Câţi ani să fi avut fata asta? Cel mult cincisprezece, deşi la cât era de firavă ca o trestie subţire, nu puteai să-i dai mai mult de treisprezece. Corpul ei încă adormit sub pielea de satin perfect întinsă pe oasele lungi, abia căpăta rotunjimi feminine. Sânii mai mult se ghiceau sub bluză, nu împingeau obraznici aerul cu sfârcurile, aşa cum făceau la alte fete un pic mai dezvoltate ca ea. Şoldurile lungi păstrau mai degrabă nervozitatea copilăriei, decât lenea păcatului viitor, palmele cu degete subţiri tremurau şi transpirau la orice atingere, semn că încă nu erau obişnuite cu mângâiatul. Sprâncenele negre şi lungi se îmbinau deasupra ochilor mari, umbriţi de gene dese, negru arcuite direct de mama natură. În apele lor nisipul fierbinte al luncii se îmbina cu albastrul cerului şi verdele-gri al apei Jieţului, nelăsând nici o umbră ascunsă în spatele privirii drepte. Doar genele se aplecau ruşinate şi-i acopereau atunci când ochi indiscreţi poposeau prea mult să se adape în izvorul lor.
„Frumoasă fată! A cui o fi? N-ar strica s-o cunosc mai bine!” îşi zise în gând şi începând cu seara aceea, paşii lui începură să se rătăcească zilnic pe aceeaşi uliţă prăfuită unde vecinele puneau ţara la cale sub nuc. Nu mai trecea cu fruntea sus, salutând doar din vârful buzelor, începuse să se oprească şi să întrebe zâmbind de tot felul de nimicuri, doar ca să mai poposească câteva secunde în plus cu ochii pe gropiţele ce-i furaseră somnul. Mustăcind, femeile îi răspundeau cu generozitate şi-l mai reţineau şi ele, aruncând priviri furişe, cu subînţeles spre fata ce roşea până în vârful urechilor şi nu putea ridica ochi din pământ decât când îl simţea plecând. Degeaba încerca el să-i prindă privirea, ea nu îndrăznea s-o ridice.
Ana nu zicea nimic, dar începuse să fie un pic mai atentă la înfăţişarea ei, să se îmbrace mai îngrijit, să-şi prindă câte o floare în păr. Cochetării mărunte de fetiţă naivă căreia îi bate inima mai tare pentru prima dată. Zi după zi povestea se repeta şi drumurile lui de seară, pe uliţa cu fată frumoasă deveniseră o obişnuinţă. Îi intrase în sânge şi de multe ori nici nu mai poposea în sat, se întorcea în scurt timp acasă, doar s-o mai poată prinde la poartă pe fata ce-i stăpânea visurile.
*
Un timp n-a mai văzut-o. O săptămână întreagă a trecut la ora obişnuită şi ea nu era între bătrâne. Inima i-a tresărit speriată când a văzut că trece deja a doua seară şi ea nu mai apare. Ce-o fi păţit? Cum să afle unde a plecat? Noroc cu ţaţa Leana care, simţindu-i întrebarea mută nu a mai avut răbdare s-o audă rostită, i-a spus direct „Anuţa noastră a plecat o săptămână la mă-sa, la oraş. Se întoarce abia sâmbătă!”
Până sâmbătă era o veşnicie! A început să-şi piardă timpul mai mult pe acasă, pretextând cî învaţă, în realitate stând cu ochii în tavan şi visând. Drumurile de seară s-au rărit. Nimic din ceea ceîn făcea plăcere înainte nu i se mai părea atrăgător. Atunci s-a hotărât el să meargă mai departe şi într-o seară s-a oprit la poarta bătrânilor.
- Săru’mâna nea Costică!
- Să trăieşti, taică! Ce vânt te aduce pe la noi, copile? Ai nevoie de ceva?
- Nu am nevoie decât de o vorbă bună! Aş vrea să-mi dai voie s-o scot pe Ana într-o seară în sat, la film. Am văzut că stă la ale’ matale şi m-am gândit că are şi ea nevoie să iasă, să cunoască tinerii.
- De, taică, eu ştiu?! M-ai pus în încurcătură! Ea stă la noi decât în vacanţă, nu vreau să-i iasă vorbe şi să zică mă-sa pe urmă că nu am avut grijă de ea!
- Hai, nea Costică, matale mă ştii de o viaţă, aici am crescut! O să am grijă de ea ca de ochii mei! Nimic nu o să i se întâmple, o să vezi! Promit! Mergem la film şi de acolo o aduc direct acasă.
- Bine, ce să mai zic… dacă îmi promiţi tu, îi dau voie. Dar să ai grijă, taicule, că eu sunt om bătrân, e păcat să mă faci de râs în sat. Sâmbătă se întoarce, dacă vrei, vino duminică şi vorbeşte cu ea, vezi dacă vrea să iasă cu tine.
Până duminică zilele s-au târât ca şerpii pe nisipul fierbinte. Aproape nu-şi găsea locul şi liniştea. Număra secundele. Cum reuşise o zgâtie de fată pe jumătate copil să-l prindă atât de tare? Tocmai pe el, care era atât de mândru de răceala cu care privea fiecare fată ce-l admira!
- Ce i-o fi venit şi băiatului ăstuia acum, Mărioară? Anuţa noastră e abia cum copil, el nu vede?
- Vede el mai bine ca tine, Costică! iar Anuţa nu mai e copil, e domnişoară deja. Nu te uita că umblă tot desculţă pe uliţă şi că vine după tine pe câmp ca odinioară. Poate că nici ea nu-şi dă seama, dar a crescut, omule. Fata noastră mai are un pic şi zboară.
- Zboară pe dracu’! Vorbeşti şi tu…. de parcă eu nu o văd, trebuie să-mi spui tu!
Se necăjea bătrânul. Ar fi vrut s-o ţină pe lângă el, ca odinioară când o purta de mânuţă peste tot. Timpul a trecut, copila a crescut, el s-a cocoşat. Mâine-poimâine o să le mai deschidă poarta doar la Paşti şi la Crăciun. O să piardă până şi vacanţele astea în care se trezeşte dimineaţa cu râsul ei zglobiu în urechi. Mai e un pic şi vor rămâne singuri, doi bătrâni greoi şi acri, să-şi tragă de bătrâneţe şi să-şi numere zilele de la răsărit la asfinţit, una câte una.
- Am îmbătrânit, Mărioară!Când a trecut timpul?
- De, Costică! Trece, săracul, dăar n-o să ne aştepte pe noi!?
În căsuţa mică, ascunsă după bolta joasă de viţă de vie, doi bătrâni stau faţă în faţă şi privesc unul la celălalt de parcă acum se văd după o lungă absenţă.
Bunicul, slab şi cocoşat, cu faţa lui mică şi ridată împărţită în două de un nas drept, cu personalitate, îşi pipăia degetele noduroase şi-şi trecea din când în când limba peste buzele ce i se uscaseră parcă dintr-odată.
În baţa lui, bunica, cu părul alb prins sub o basma cu flori mărunte legată sub bărbie, frământa în mânăm, fără să-şi dea seama, o bucată de pâine pe care atât o purtase dintr-o mână în cealaltă încât ajunsese din nou cocă, întorcându-se la origini. Privea pierdută la coocoloşul de cocă pe care-l tot frământa între degete şi obrajul ei rotund, alb, cu riduri fine ca o reţea de mătase ţesută de un păianjen, abia reuşea să-i ascundă neliniştea.
*
Duminică dimineaţa abia au apucat să-şi pună casa la punct că tânărul era deja la poartă.
- Anuţă, ia vezi taicule, că pe tine te caută! Ieşi până la poartă!
- Pe mine??
Cine s-o caute? Abia dacă cunoştea câteva fete de pe uliţă şi niciuna din ele nu venea pe la ea duminică dimineaţa, aveau treabă acasă! Când a dat cu ochii de chipeşul tânăr ce-i făcuse stomacul să tresară, a început să tremure. Ce vrea de la ea? Ar fi fugit, dar cum să fugă când genunchii n-o mai ascultau? Mâinile îi tremurau şi căuta cu disperare un punct de sprijin, să nu se prăbuşească.
Nu a deschis portiţa, s-a rezemat aşa, într-o doară, de ea şi a ridicat pentru prima dată ochii să privească de aproape faţa noului venit.
- Sărut mâna, Ană! Am venit să te rog să ieşi cu mine în sat deseară. Mergem la film? Nu doar noi doi, suntem mai mulţi prieteni şi mi-ar plăcea să te prezint lor.
- Dar eu… nu am ieşit deloc, ce-o să zică taicu’?
- E de acord, am vorbit eu cu el. Doar tu să vrei. Vino, te rog…
Peste portiţa scundă şi veche băiatul a întins mâna şi a atins în treacăt părul Anei. Un fior a străbătut-o din cap până în tălpi.
- Vino, te rog… te aduc eu înapoi acasă, nu-ţi face griji!
- … Bbine, vin…
Într-o clipă ochii flăcăului s-au luminat. Îi venea să zboare, atât de uşor se simţea.
Dincolo de poartă, pe umerii firavi ai fetei parcă picase din cer o mare greutate care ameninţa s-o sufoce şi aproape că-i frânsese genunchii. El a plecat fredonând încet către casă, ea a rămas pe loc cu privirea pierdută, fără să se poată mişca. Părea că o forţă uriaşă o ţintuise acolo şi nu voia s-o mai lase să se desprindă de parii înnegriţi de vreme ai portiţei. Deasupra capului ei, sub bolta joasă clădită pe trunchiuri tinere de salcâm, strugurii îşi făceau cu ochiul din boabele împestriţate ce-şi adunau dulceaţa. Se apropia cu paşi timizi, toamna.
*
Timpul parcă se oprise în loc pentru Anuţa. Rămâsese ţintuită în poartă şi nu se putea gândi decât la acel „sărut mâna” pe care nu-l înţelegea. Îşi privea cu uimire mâinile firave şi îşi imagina buzele lui calde lipite de piele. Fiori fierbinţi o treceau pe şira spinării. Îşi mângâie pe rând palmele şi se întoarse uşor către casă. O aştepta maica cu un vraf de preşuri de scuturat.
- Ce faci, Ană muică, adormişi? E gata prânzul şi tu nu mai termini de scuturat. Când vrei să termini, deseară? Ce-a vrut băiatul ăla?
- …. M-a zis „sărut mâna”….
- Ce-ţi zisee?? Olele, muică, ciudaţi mai sunteţi şi voi, copiii din ziua de azi! A vrut să fie politicos, de-aia! „Copil prostuţ, parcă n-a trăit şi ea în lume. Ce-or învăţa la oraşul ăla al lor, de e aşa pierdută? Să vezi ce-o să mă iau de fie-mea! Nu e în stare să pregătească fata asta pentru viaţă şi cine ştie ce-o aşteaptă!” Eu te-ntrebai ce-a vrut de la tine!
- Să ies cu el în sat deseară. Cică ies mai mulţi copii şi taicu a zis ca e de acord.
Cuvintele îi veneau nechemate pe limbă şi era obligată să le rostească, su nu cumva să o sufoce. Avea senzaţia că dacă nu le spune, bunica va găsi un pretext oarecare să o împiedice să iasă cu acest băiat frumos la prima ei întâlnire de fată mare.
- Bine, mai vedem. Termină-ţi treaba şi lasă visatul că nu e timp să stai cu capul în nori!
Încet-încet, fata a reuşit să-şi revină şi să se ocupe de treburile obişnuite. Din când în când se mai oprea şi-şi privea uimită mâinile. Îi spusese „sărut-mâna”.
*
Vremea trece ca vântul când inima îţi bate mai repede şi nu înţelegi ce se întâmplă cu tine. Flăcăul se învârtea nerăbdător de la uşă până la poartă, aşteptând să se facă ora şase să poată ajunge la poarta ei. Ar pleca să aştepte pe băncuţă acolo, în faţa portiţei, dar e uliţa plină de femei şi nu vrea să dea motiv de bârfă. De o jumătate de oră timpul parcă se târa cu viteza melcului. S-a uitat la ceas de două ori pe minut. Era ridicol cu nerăbdarea lui agitată şi de după perdea, din casă, maică-sa îl privea uşor amuzată. Ce-o fi aşteptând băiatul ăsta şi nu mai primeşte? Parcă i-a pus cineva foc la tălpi.
- Vali, ce faci, mamă? Mai ai un pic şi scoţi fum din tălpile pantofilor. Mai stai locului o ţâră, că toceşti frumuseţe de pantofi de pomană! Cine te-a aprins aşa?
Băiatul tresare ca trezit din vis.
- Plec în sat, mamă. Nu mă aştepta, nu ştiu când mă întorc.
- .. mergi sănătos! „Trebuie să aflu ce-i cu băiatul ăsta. De câteva zile parcă nu mai e el.”
*
Gătită în rochia ei de mătase cu bucheţele de nu mă uita pe cloşul amplu al fustei, cu cordonul strâns în talie cu o fundă lungă la spate, cu săndăluţe albe în picioare, Ana aşteaptă cuminte, cu mâinile în poală. Părul îi stă şi el liniştit, strâns la spate într-o coadă simplă. Se străduise să se aranjeze şi reuşise să arate a domnişoară cochetă, demnă de băiatul cu care avea să iasă prima dată în lume. Genunchii îi tremurau încă şi se străduia să-şi ţină în frâu inima, care-i bătea nebuneşte cu ciocanele în urechi. Nu-i venea nici să respire, să nu cumva să se audă bătăile inimii până la poartă.
- Ai grijă, maică, cum te porţi! Să nu râzi ca proasta-n târg, să nu vorbeşti tare, să dai bună seara oamenilor pe care-i întâlneşti. Să nu-l laşi pe băiatul ăsta să te strângă în braţe, că e ruşine, muică şi o să zică lumea că nu ai minte nici cât un pui de găină. Să nu mă faci de râs, că eu sunt muiere bătrână şi nu am intrat niciodată în gura lumii, auzi?
- Taci fa, Mărioară, lasă fata în pace! Atât te pusăşi cu gura pe ea, că nu se mai dezlipeşte de pe scaun. Nu ştii că e cuminte? Las-o să poată şi ea respira un pic. Du-te, taicule şi fii aşa cum ştii tu că te-am învăţat şi o să fie bine. Şi vorbeşte frumos cu băiatul, să nu te creadă vreo sălbatică.
Auzea sfaturile şi tremura mai tare. Cu atâţia „să nu” nu-i mai venea să plece. Dacă o să greşească ceva?
*
Când a văzut-o ieşind de portiţă, păşind cuminte cu ochii plecaţi, Vali a simţit că toată fiinţa i se umple de o bucurie cum nu mai simţise până atunci. A luat-o delicat de mână şi a pornit pe uliţă cu fruntea sus, privind mândru la oamenii strânşi pe la porţi, de parcă trăsese lozul câştigător. Ea încerca să-şi potrivească pasul cu al lui, privind doar în jos, îmbujorată şi emoţionată. Şoptea uşor când dădea bineţe şi-şi simţea mâna rece ca o turturică speriată în palma lui mare. Când au trecut de uliţa ei, băiatul s-a oprit, i-a luat bărbia în mână uşurel şi i-a ridicat faţa cât s-o oblige să-l privească în ochi.
- Ai ochi minunaţi, ştii? E păcat să-i ascunzi privind în pământ. Nu muşc, vreau doar să te cunosc mai bine. Ce zici, facem o înţelegere? Eu îţi spun cine sunt şi ce fac, tu îmi spui despre tine şi poate chiar o să-ţi placă să mai ieşi cu mine. Eşti de acord?
- Da, sunt. –a şoptit ea şi a plecat ochii.
- Bine, dar nu te mai uita în jos, te rog. Promit să nu te las să cazi dacă te împiedici de vreo piatră. Sunt aici, te sprijin eu, ai încredere!
Ana a râs cristalin şi gheaţa dintre ei s-a spart.
- O luăm de la început. Sărut mâna, domnişoară! Eu sunt Vali.
- Ana, încântată.
- Eşti o fată frumoasă, Ana! Vrei să fii iubita mea?
Fata a înghiţit în sec şi a plecat imediat privirea. Îşi simţea gâtul uscat şi nu putea articula nici un cuvânt.
- Te-ai supărat? Ana, te rog, uită-te la mine şi ascultă-mă puţin! De când te-am văzut toată viaţa mi s-a dat peste cap. Nu mai dorm, nu mai mănânc, nu mai pot învăţa şi nu am mai ieşit în sat de cânt ai plecat la oraş. Nici eu nu înţeleg ce e cu mine. Nu te oblig să spui „da” dacă nu vrei, dar să ştii că nu glumesc şi nu râd deloc de tine. Chiar mi-ar plăcea să mă accepţi.
Ochii lui negri o priveau direct, iar ea simţea că se topeşte încet şi se prelinge pe nisip ca apa Jieţului.
- ..
- „Da”… înseamnă „da, vreau să fiu iubita ta”, sau „da, aud”?
- Da, vreau.
Bucuros, băiatul s-a aplecat, i-a sărutat mâna şi a păstrat-o în palma lui caldă.
- M-ai făcut fericit în seara asta, să ştii.
Au mers apoi aiurea pe uliţe din ce în ce mai pustii şi au vorbit despre o mie de nimicuri ce le-au venit în minte. Nu au simţit când soarele a apus de tot, nu şi-au dat seama că filmul începuse demult şi ei nici măcar nu s-au apropiat de cinematograf. Şi-au găsit pasiuni comune, locuri preferate, cărţi cu personaje de poveste ce-i apropiau. El era dezinvolt şi vesel, ea-şi pierduse tremurul din genunchi şi bătăile inimii i se potoliseră.
*
Se simţea bine lângă băiatul acesta vesel şi deschis, de parcă l-ar fi cunoscut de o viaţă. Au râs, au glumit, au povestit anecdote copilăreşti şi nici nu şi-au dat seama că deasupra lor cerul s-a spuzit de stele şi luna plină li s-a înălţat deasupra capetelor punându-le aură cu lumina ei rece şi făcându-le ochii să strălucească. S-a făcut răcoare şi fata s-a înfiorat. Vali şi-a trecut mâna peste umerii ei şi a strâns-o uşurel, lipind-o de corpul lui cald. Mergeau acum tăcuţi, coapsă lângă coapsă, păşind îmbrăţişaţi unul lângă celălalt.
- Ţi-e frig?
- Doar m-am înfiorat un pic.
- Dacă vrei, te duc acasă. Trebuia să-mi dau seama că se va răcori. Data viitoare o să iau o haină.
- Şşşşt, făcu ea şi-i acoperi gura cu degetele. Mai stăm, nu-mi e aşa frig, a fost doar un fior.
El a privit-o intens şi şi-a lipit buzele de degetele ei. Apoi a tras-o mai aproape şi şi-a trecut mâna peste umerii ei firavi.
- Vino încoace să te iau în braţe. Te vei încălzi!
Au pornit mai departe tăcuţi şi îmbrăţişaţi sub lumina palidă a lunii.
- Uite ce stea tremurătoare!
- Ştii, Ana? Aşa se nasc stelele, tremurând. Hai s-o adoptăm, vrei? Să fie steaua noastră!
- Daaaa! Ar fi frumos!
- Să-i dăm şi un nume… S-o cheme Ana, ca pe tine!
- Nu, s-o cheme ca pe noi.
- Cum, Ana-Vali?
- Valiana. E un nume frumos, cu personalitate.
- Dacă spui tu… aşa să fie! Va fi steaua augustului nostru.
Ochii le colindau acum printre stele. S-au mutat de pe o constelaţie pe alta, şi-au agăţat privirea de luceafăr şi s-au lăsat legănaţi de vise în lumina crudă a lunii.
- Uite o stea căzătoare! Închide ochii şi pune-ţi repede o dorinţă!
Ana a închis ochii şi şi-a dorit ca aceste clipe minunate să nu se mai sfârşească. Privind-o cum se oferea lunii cu toată fiinţa, băiatul s-a aplecat uşor şi a sărutat-o cald pe gură. Trezită brusc inima fetei a zburat rătăcică şi ea s-a tras speriată, deschizând larg ochii. Mâna lui o ţinea aproape şi privirea i se pierdea cu nesaţ în ochii ei.
- Să ţi se îndeplinească dorinţa!
Vocea îi suna guturală, mai mult o şoaptă abia spărgând tăcerea din jur.
O şuviţă rebelă s-a desprins din părul ei şi el a îndepărtat-o uşor, mângâindu-i faţa. Senzaţii noi, neştiute şi nebănuite o străbăteau prin tot corpul, sângele i-a năvălit grămadă în obraji, picioarele au început să tremure periculos, mâinile i-au îngheţat din nou, instantaneu şi gâtul uscat îi paralizase corzile vocale. Buzele lui s-au apropiat uşor, mâna ce-i încolăcea acum mijlocul a strâns-o tare la piept şi ea s-a abandonat sărutului. Delicat, fără grabă, buzele lui moi i-au explorat pe rând ochii, obrajii fierbinţi, gâtul şi s-au oprit pe gură, sorbind cu nesat toate noile trăiri pe care le trezea în fiinţa firavă şi fragedă ce i se încredinţa.
Drumul spre casă, poleit de astrul nopţii ce-i privea străin şi rece, se aşternea argintat la picioarele lor. Păşeau încet, unul lângă celălalt, plutind pe aripi noi, dorindu-şi să nu se termine noaptea. Din când în când, el se apleca şi se adăpa scurt din gura ei generoasă. Magia ce-i învăluia le pătrundea în suflete, făcându-le inimile să bată la unison.
(Va urma)
Apreciază:
Apreciere Încarc...