Despre intimitate- sau lipsa ei

M-am tot plâns de-a lungul timpului pe aici de „beneficiile” traiului la bloc. M-am gândit o perioadă că e doar paranoia dorul nebun ce m-a apucat de o casă pe pământ, în mijlocul unei grădini cu flori, legume şi alte acareturi. Sunt crescută la ţară, dar am locuit la bloc 2/3 din viaţă, deci e oarecum ciudat. Dar să vă povestesc.

Acum vreo 5 ani m-am mutat dintr-un bloc cu 8 etaje într-o zonă din care abia ieşeam dimineaţa să merg la birou, într-unul de 4 etaje, cochet, drăguţ, cu grădină în faţă, destul de departe de bulevard. Când am găsit apartamentul ăsta la etajul 1, umbrit de coroana imensă a unui castan, cu un tei cât toate cele 4 etaje în faţa geamului de la dormitor, am zis că am apucat pe Dumnezeu de picior.

Un timp a fost cât de cât ok. Eram nevoită să-mi ţin respiraţia când urcam scările pentru că te izbea în ochi aciditatea mirosului de urină de la parter, unde una din vecine avea un câine paralizat de picioarele din spate. Care câine nu suporta cărucior, dar nici să se ţină până la uşă când îl scotea afară nu putea. Ce să faci acum dacă bietul animal bătrân suferea atât? Şi oamenii păţesc la fel, bătrâneţea asta e urâtă pentru toţi. Nici măcar nu aveam mult de urcat iar când ajungeam între etaje, deschideam geamul şi era totul în ordine.

Că vecina de pa parter a pus 3 lacăte pe poarta de la grădină şi pretinde că acolo a moştenit ea de la tac-su pământ, iar am trecut cu vederea. Cine ştie când venise tac-su cu sovietul suprem de prin stepa rusească şi pusese steag fix în faţa blocului ăstuia, scriind pe el „rezervat, pe aici nu se trece”. Orice era posibil, te pui cu oamenii bătrâni? Nu m-au deranjat nici privirile suspicioase cu care ne-au primit de la început, fără să ne răspundă la salut. Nici eu nu sunt o fire prea comunicativă şi când am vazut că nu mi se răspunde nici dacă insist, nu am mai salutat. E aşa simplu… În consecinţă e chiar normal ca vecinii mei să nu-mi cunoască nici numele, de a trebuit poştăriţa să umble prin toate scările din vecini când a avut să-mi aducă o confirmare de primire.

Că-l aud pe vecinul de deasupra sforăind, am zis că e o întâmplare. Am eu auzul mult prea sensibil. Că sâmbătă dimineaţa la ora şase se dă cu aspiratorul, am trecut cu vederea. Oamenii au nevoie şi de curăţeniem normal.  Că aud ce discută vecinii de alături, la fel. Dormitorul ăsta al meu zici că e făcut din panouri de hârtie, precum casele japonezilor. Numai că ăia sunt extrem de silenţioşi, pe când aici toată lumea are ceva de spus şi o spune în gura mare.

Nu mi-a picat fisa nici când, într-un exces de zel, vecinul de vis-a-vis care a avut norocul să crească în blocul ăsta, mi-a spus că vecina de la parter cu încă vreo 5 vecini de pe scară erau ofiţeri de securitate. Aia veche, nu asta nouă. Iar ăilalţi aveau diverse grade în armată sau aviaţie. Ce-mi păsa mie? Eram mulţumită că au oamenii pensii mari şi nu fac niciodată gălăgie că se dă prea devreme drumul la căldură. Deci, avantaj eu.

De ceva timp, însă,  cred că s-a mutat cineva nou în locul unuia din bătrânii singuri care a dat colţul anul trecut. De câteva luni bune, la ora 5 fix mi se dă trezirea cu radio România Actualităţi care are fix aceleaşi emisiuni ca pe vremea copilăriei mele şi chiar dacă nu vă vine să credeţi, aceleaşi melodii, în aceeaşi ordine, cu aceeaşi scrupulozitate puse! Nu lipseşte decât tricolorul şi cântecele de laudă la adresa partidului.  La început am încercat să ignor. Dar când te întorci de la birou seara la ora 11,30, adormi după ora 2 noaptea şi dimineaţa o iei de la capăt, parcă trei ore de somn e mult prea puţin. E adevărat că omul opreşte radioul la 7 fix, dar cine mai poate adormi la ora aceea?

Azi aşa, mâine aşa, m-au adus în pragul depresiei. Am deja gânduri criminale de ceva timp şi dacă o să auziţi cândva că una prin Militari a clacat şi şi-a strâns de gât toţi vecinii de bloc să nu mă condamnaţi, că eu sunt, adusă la disperare.

Problema şi-a găsit o soluţie abia azi, când i-am povestit unei prietene din copilărie despre sursa necazurilor mele. Cum îi povesteam eu aşa cu foc că ştiu şi ce-şi spun la telefon vecinii, cum sforăie vecinul de deasupra, ce teme are copilul vecinilor din stânga şi cât se chinuie să şi-i le facă, ce meniu îşi face vecina de la etajul trei şi tot ce vă trece prin cap că ar face nişte oameni normali în casele lor apărate de pereţi groşi de cărămidă, ea îm dă cu măciuca (na că am rămas cu obsesia măciucii de săptămâna trecută) în moalele capului şi-mi spune „Vezi că siiigur ai microfoane în pereţi”. Aaiii? „Cum auzi, nu te mai minuna. Uite, copilul verişoarei mele şi-a cumpărat acu’ trei ani un apartament într-un cartier bucureştean. Când s-a apucat omul să spargă pereţii şi să renoveze a găsit în ei o întreagă reţea de cabluri şi microfoane, de nu-i venea să creadă! Se ascultau ăia în draci pe timpul lui ceaşcă! Cică aşa erau construite blocurile, le dădeau în folosinţă cu tot cu microfonul din dotare.”

Nu m-am mai minunat şi nici nu prea mai aveam cum că am rămas cu gura căscată de uitasem să şi respir. Şi totuşi, dacă are Adriana dreptate? Voi ce ziceţi, să sparg pereţii dormitorului să văd dacă nu cumva am vreun amplificator prin pereţi care mă face să aud tot ce vorbesc şi fac vecinii? Se poate ca babetei care a fost proprietara iniţială a apartamentului să-i fi folosit pentru rapoartele săptămânale, dar eu parcă mi-aş dori să nu aflu aşa crude toate intimităţile celor din jur… mi-e greu însă să mă apuc şi de redecorat, asta necesită efort, nu glumă!  Sau mai bine să-mi fac rost de nişte dopuri de urechi de alea sănătoase, să nu mai aud nici tancul dacă trece prin faţa blocului?!

Reclame

Vremea recunoştinţei

Ei, a venit timpul să mă umflu putin în pene.

Când m-am apucat de scris am făcut-o pentru că simţeam nevoia să mă eliberez de prea multe gânduri şi întâmplări pe care le-am tot stocat în creier. O perioadă am încercat să le las acolo, să le împart pe categorii, cutiuţe, pliculeţe parfumate, dar cu timpul au ajuns să fie atât de multe încât munca de sortare a devenit un soi de trudă a lui Sisif şi ele începuseră să se încâlcească, să se aşeze una peste celalată, să se bată, să se sufoce sub presiunea impresiilor noi. Nici nu vă daţi seama ce bulibăşeală se crease acolo! M-am apucat să le aştern pe hârtie, una câte una, începând de la cele mai vechi încă de pe vremea în care eram încă o mămică tânără, dar în scurt timp am constatat că au devenit nişte bumeranguri  usturătoare pe care soţul meu de atunci le aduna şi mi le arunca cu dibăcie în cap de câte ori avea chef. Pusese stăpânire pe ele şi le folosea drept arme de şantaj şi umilire.

Aşa că a trebuit să mă abţin şi un timp parcă şi cuvintele aleseseră să se ascundă de mine. Din când în când îmi mai răsunau stranii în urechea internă, certându-se sau prezentându-se drept vechi cunoştinţe pe care le uitasem încercând să mă apăr de lovituri. Câte unul mai insistent îmi stăruia în creier a mirare şi mă sâcâia până la obsesie. Apoi au venit insomniile şi întâmplări ce s-au succedat mult prea repede, în viaţa mea, obligându-mă să mă obişnuiesc cumva să supravieţuiesc singură în junglă. Aşa a apărut blogul. Într-un moment în care aveam nevoie de un confident tăcut şi discret, unde să mai depozitez din frustrări. Pe vremea aceea habar nu aveam că o să mă citească la un moment dat cineva. Vărsam aici toate angoasele şi suferinţele, le amestecam cu lacrimi şi cu vorbe atât de stângace, că mai târziu mi-a fost ruşine cu ele. Uitasem să le folosesc şi ele amorţiseră de la atâta nemişcare şi praf aşezat deasupra.

Restul a venit firesc, odată cu scuturarea prafului. Mi-am făcut prieteni cărora le-a plăcut ce-am scris şi m-au încurajat, am căpătat încredere, am scris în continuare şi iată că a venit şi prima recunoaştere publică a faptului că oamenilor le place ce scriu. În ultimul număr al revistei ” Noul Literator” şi-a fost publicată Fuga. Le mulţumesc din suflet doamnei Rodica Florescu care a avut încredere în mine şi m-a recomandat domnului redactor-şef adj., profesor D. Duţă şi domnului  Director Petre Niculae Vrânceanu care mi-au acordat girul dumnealor şi mi-a făcut imensa bucurie să îmi publice povestea în cel mai cald număr al revistei. Sufletul meu se înclină în faţa dumneavoastră, doamnă şi domnilor şi vă oferă toată recunoştinţa mea. Nu vă puteţi închipui ce amalgam de stări este acum în sufletul meu. Stau pe margine, ca pe faleza unui ocean ale cărui valuri imense îmi spală tălpile şi mă minunez şi sunt speriată de furtuna pe care eu însămi am iscat-o. Mi s-a făcut dintr-o dată teamă. O greutate mare mi s-a aşezat pe umeri şi trebuie să recunosc cu sinceritate că mi s-au cam speriat cuvintele. Acum se tem că nu vor reuşi să se menţină la înălţimea aşteptărilor şi cu greu se mai lasă smulse.

Sinceră să fiu, eu aş fi aşteptat cu vestea până aş fi intrat în posesia revistei, să vă demonstrez că nu mă laud în zadar. S-ar mai fi liniştit un pic şi furtuna din suflet. Dar aseara m-am tezit cu un telefon la ceas târziu de la propriul meu părinte. Bietul tata nu ne sună decât când e neapărat nevoie, altfel aşteaptă să îl sunăm noi. Se teme ca apelul lui să nu ne dea bătăi de inimă şi griji inutile. Îngrijorat şi oarecum alarmat, puţin supărat, se apucă să-mi povestească cum a ajuns lumea să-l întrebe de mine pe unde nu te aştepţi. Se dusese la magazin să cumpere ceva de-ale gurii şi unul din foştii mei profesori l-a luat tare de cum a intrat pe uşă.

– Ia spune-mi, Viţule, cine e Lucia Stroilă?

– E fata mea! Da de ce?

– Fata ta e scriitoare?

– ??? Habar nu am, nu mi-a spus!

– Păi uite, i-a apărut o povestire în revistă. Am văzut-o şi mă tot întrebam cine e această Lucia Stroilă din Bechet, că eu trăiesc aici de o viaţă şi nu o cunosc. Am fost de-am întrebat şi la primărie, dar nu a ştiut nimeni să-mi spună. Doar o doamnă mai coaptă mi-a zis „E fata lui nea Viţu, vă spun eu! Ăştia sunt tineri, habar nu au!”

– De taică, e fata mea… dar nu ştiu dacă e scriitoare. E bună povestirea aia?

– Uite, citeşte şi tu! Dacă au publicat-o aici, eu zic că e bună!

Bietul tata… Nu a putut citi, doar a văzut două pagini şi un pic acolo, pe revistă. Nu vede mai mult fără ochelari şi nu a considerat necesar să-i care cu el când a plecat la cumpărături. A plecat acasă cu inima strânsă şi el chiar e cardiac. Cum se poate întâmpla ca fata lui să ajungă să publice în reviste şi ei habar să nu aibă? Parcă nu-i vine a crede… Musai acum să îi arăt, să se convingă şi să-l liniştesc, să nu cumva să se ducă bătrânul cu inima grea pe lumea cealaltă. Nu prea înţelege el cum e cu scrisul ăsta şi s-a speriat mai rău ca mine. Parcă se sfieşte şi să-mi vorbească acum. Uite aşa furtuna mea se amplifică şi mă obligă să fiu mai deschisă de acum. Să comunic mai mult cu cei dragi ca să nu ajung să-i pun în situaţii stânjenitoare şi altă dată.

Până una alta vă mulţumesc din suflet tuturor  pentru că mă citiţi, că reveniţi aici chiar şi în ziele în care nu scriu nimic, că mă încurajaţi când sunt abătută şi copleşită de cotidian şi nu în ultimul rând că mă apreciaţi şi mă încurajaţi să merg mai departe. Mare parte din bucuria acestui moment vouă v-o datorez, prietenii  mei virtuali sau mai puţin virtuali (că pe unii din voi am avut norocul să-i cunosc şi în realitate). Nu pot decât să mă înclin în faţa voastră şi să vă ofer câte o părticică din inima mea.

Două bombe şi-o măciucă

Orice se poate spune despre traiul în România, numai că e plictisitor, nu. Ne lipsesc multe, nivelul de educaţie scade vertiginos, nivelul de trai îi ţine companie, o să ajungem să nu avem după ce bea apă, dar avem circ. Circul, dragii mei, chiar ne prisoseşte!

Era normal ca autorităţile să se gândească serios să ocupe timpul fraierilor cu tot felul de ştiri şi activităţi care să-i ţină cu gura căscată şi să se asigure că nu cumva o închid, că atunci ar începe să gândească şi ar fi de rău. E de la sine înţeles că atunci când eşti prea ocupat să dai din gură, nu prea mai ai când să conectezi vorbele la creier. Uite aşa rămâne bietul creier nefolosit, să se atrofieze în tăcere şi vorbele sunt aruncate în vânt din toate părţile, fără nici un fel de discernământ. Nici asta nu e o problemă pentru noi, doar bârfa e sport naţional şi dacă oina ne-au furat-o alţii şi au înregistrat-o ca fiind a lor proprie şi personală, măcar pe asta să reuşim să ne-o facem marcă înregistrată. Ţinem şi cu dinţii de ea!

Aşa cum se întâmplă în orice ţară aflată la marginea prăpastiei, avem 14 candidaţi la fotoliul prezidenţial. Ai zice că oamenii aceştia şi-au făcut în ţel în viaţă în a se bate pentru onorabilul loc care le asigură întâietatea brânciului final de pe muchia prăpastiei. Păi vă daţi seama dacă am fi noi Statele Unite ale Americii, cine am fi? Câţi candidaţi pe metru pătrat? Ce mai, am fi o ţară de parlamentari, guvernanţi şi preşedinţi. Nimeni nu ar mai fi nevoit să muncească! Nu-i problemă, că nici acum nu prea se înghesuie mulţi la muncă. E mai uşor să furi, să înşeli şi să te plângi că eşti persecutat. Devii eroul naţional peste noapte şi-ţi vinzi cărţile agramate cu preţ de marfă de contrabandă. Că merită, frate! Nu oricine poate scrie din închisoare despre cum i-a salvat viaţa un fular de firmă.

E bine şi că avem pe cine înjura – pe marinarul turmentat! Care marinar, deşi se uită cam cruciş din fire, ştie al naiba de bine unde să privească. De data asta şi-a pierdut privirile în pletele blonde ale damei de Pleşcoi, pe care vrea s-o facă preşedintă şi primă doamnă în acelaşi timp. Pentru că poate, băi! Da, da, ştiu… s-au găsit o grămadă de cârcotaşi care să spună ba una ba alta despre ei. Sunt invidiiioşşi, ascultaţi la mine! Le curg balele când văd că aia a sărit din pat în pat şi a reuşit să ajungă unde alţii nici cu gândul nu gândesc şi ei se luptă ca chiorii pentru un loc mai în faţă. Ei şi ce, o curvă nu are dreptul să fie şi ea o dată în viaţă preşedinte? Măcar aşa îşi poate etala poşetele şi pantofii cu toc fără să mai sară toţi cârcotaşii să-i numere şi să-i arate cu degetul, ca pe ouăle lui Năstase. Ce lume rea, fraţilor, lume rea!

Da le-a arătat el, contracantidatul Victor Viorel! Mai ceva ca Mao Tze Dun s-a lansat! Între noi fie vorba, de aia s-a şi dus el acu’ ceva timp tocmai până-n China, să mai contracteze nişte aplaudaci că ăia au căcălău măria ta! I-a fost teamă că nu se descurcă Dragnea să umplă stadionul ăla mare. Cine mă să nu se descurce? Omul bun la toate? Ca la carte a făcut lansarea asta, de neam de neamul cantidatului nu a văzut şi nu o să mai vadă în viaţa asta! Pe sistem, să se ştie! Cu autocare, frumos, adunaţi din toată ţara, cu ţuiculiţa, apa, micul şi toată dotarea la purtător. La ăştia organizare, lumee, mai tare ca la orice clan ţigănesc. De-aia câştigă, băi, tot ce prind! Uite de-aia, că ştiu să lase fraierii muţi!  E drept că unii din ei dacă ar fi fost întrebaţi, de emoţie, nici nu ar fi ştiut pe cine susţin. Am văzut eu aseară la TV. Ai dracu’, toţi ar fi votat cu Salam! Da ce contează? Le arată ei primarii pe cine să pună ştampila, că doar nu sunt puşi acolo şi ţinuţi de fraieri pe bani de la buget. Ştiu să-şi facă datoria.

Acum, că marinarul vede cum pierde teren şi nu-şi poate îndeplini visul blond, a aruncat prima bombă. Cică unul din candidaţi ar fi şpion acoperit. Băi, dar aşa de acoperit, că nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i pute! Şi după vorba strămoşească „unde dai şi unde crapă” s-a găsit primul caras să pice-n plasă. Ştiu, noi aşteptam rechinul şi am prins carasul Turcescu, dar na, decât deloc, e bine şi aşa… Unde nu mai pui că acest caras pe care l-au lăsat nervii ţine ocupată exact partea aia intelectuală a electoratului, pe ăia de ştiu cel mai bine să despice firul în de patru ori câte patru. Acu’ să vezi discuţii aprinse pe reţelele de socializare, la televiziuni, la radio… să vezi cum ia foc netul! Să ştiţi că m-am gândit eu bine: dacă s-ar face revoluţiile astea pe net, aşa, virtual, din faţa monitorului, noi ar trebui să fim campionii lumii! toate premiile internaţionale le-am vâna! Numai să nu îşi pună căposul ăsta de ţukenberg planul în aplicare cu taxa pe feisbuc. Dacă e de dat bani nu ne mai jucăm, gata.

Cum carasul a început să se cam împută de s-au săturat şi mâţele de joaca cu el şi rechinul întârzie să apară, un tabloid a aruncat azi a doua bombă: cică cuplul minune Oana şi Viorel (ăsta e nume predestinat, ce mai!) divorţează!După 15 ani de căznicie în care biata jună Oana şi-a îngropat tinereţea plângând pe la televiziuni şi îngrijind-ul pe tremurătorul Viorel, în plin alzheimeier, boşorogul s-a gândit s-o înşele! Şi nu cu oricineeee, neeeaaahhh! Cu o fufă blondă! Păi nu are ea dreptate Oana când spune că-l caută moartea pe acasă şi el umblă pe la curve?! Să-ţi fie ruşine, Viorel Lis! Şi să nu vii acum cu scuze de genul ” boala e de vină că le-am încurcat, că sunt blonde amândouă!”. Nu ţine, auzi! Să te descurci singur de acu’ înainte, na! Să te înveţi minte să pleci de acasă când musafiri aşa importanţi te caută şi habar nu au unde să te găsească!

Una peste alta săptămâna asta a fost cea mai animată în evenimente care mai de care mai şocante şi mai năucitoare. Doar prin satele patriei lucrurile curg aşa cum trebuie, prin matca lor seculară. Tocmai de aceea, primarul unei localităţi vâlcene cu nume predestinat -Măciuca- a decis că a venit timpul ca satul lui să beneficieze de unul din cele mai frumoase monumente ridicat prin forţe proprii chiar de un fiu al localităţii ce nu şi-a uitat rădăcinile. Uite aşa, în faţa primăriei, în centru cum ar veni, a răsărit peste noapte o mândreţe de măciucă strâmbă, de vreo 15 metri, să aibă sătenii la ce se cruci. Să nu vi se pară ciudat că e strâmbă că vine şi vorba unuia din ei: a văzut cineva vreodată măciucă dreaptă? Hai să fim serioşi! Ba pe radio şanţ pe la ei, pe la măciuceni, se zvoneşte că măciuca le va da şi de mâncare, le va face şi străzi, şi şcoli, până şi apă la robinetul sec din bătătură le va aduce! Da’ să nu duceţi vorba prea departe că ne trezim alimănitului cu Putin că trimite tancurile să ne-o fure. Că am auzit din surse sigure că el nu are decât un amărât de ciot şi-ar fi invidios tare pe ditamai măciuca noastră!

(Sursă fotografii – presa online)

Tinereţe (4)

Vara şi-a urmat cursul. Zilele s-au scurtat una după cealaltă, nopţile petrecute pe banca de la portiţă au devenit mai reci, mai înrourate şi i-au făcut să se apropie din ce în ce mai tare. Aşteptau cu nerăbdare acum să se lase noaptea şi vecinii să se adune fiecare pe la casa lui, ca ei  să poată ieşi împreuna sub clarul nopţilor cu lună. Doar câteva zile îi mai despărţeau de iminenta plecare. Ea boboc, în primul an de liceu, el veteran, în ultimul. Pentru amândoi urma un an greu, plin de necunoscute şi muncă multă.

– O să-ţi mai aduci aminte de mine la oraş? Când vei ajunge acasă o să te gândeşti la sărutările mele, sau le vei da altuia?

– Ce prostii vorbeşti! Drept cine mă iei?

Degetele ei subţiri se plimbau nervoase prin părul lui sârmos, ondulat. Întins pe bancă, băiatul îşi ţinea capul în poala ei şi o privea de acolo, direct în ochi.

– Promite-mi că nu vei ridica ochii să priveşti nici un alt băiat, altfel eu mă transform în Othello şi vă ucid cu mâna mea pe amândoi!

– Eşti nebun! De unde ai să ştii tu că mă ţin de promisiune dacă o să fiu atât de nesăbuită să-ţi promit? Vrei să umblu cu ochii închişi să nu mai văd pe nimeni în drumul meu? Şi dacă mă împiedic ce să fac? O să dau în gropi şi o să mă culegi bucăţi de pe asfalt!

– O să te culeg şi o să te refac din amintiri punând la loc bucată cu bucată. Numai să nu îndrăzneşti să oferi vreo bucată din sufletul tău altcuiva, atunci n-aş mai şti să te recompun şi mi-ai deveni străină.

– Mă vei recunoaşte după ochii de pisică neagră ce-ţi vor arăta drumul către mine până şi în cea mai întunecată noapte. Să nu vorbeşti cu păcat. Ştii bine că nu m-aş uita la altul.

– Tu, Ană! Spune-mi că mă iubeşti! Aici, acum!

Se ridicase în capul oaselor şi o privea cu seriozitate direct în ochi, aşteptând.

– Da’ ce-ţi veni? Nu ştii asta deja?

– Nu, nu ştiu. Nu mi-ai spus-o niciodată! Am nevoie să te aud spunându-mi-o. Spune acum „te iubesc, Vali”. E simplu.

– Nu vreau! Crezi că nişte vorbe spuse în momentul ăsta vor schimba cu ceva sentimentele noastre? Sentimentele se demonstrează, nu se spun.

– Da, da, ştiu. Am nevoie să-mi spui acum, nu vreau să-mi demonstrezi nimic. Uite, eu îţi spun cu toată sinceritatea: Te iubesc, Ana! Te iubesc din tot sufletul, cu toată fiinţa mea! Te iubesc până la lună şi înapoi. Dacă vrei, îţi aduc o bucată din ea! Vrei? Acum urc până acolo şi-i smulg o bucată pentru tine!

Se ridicase deja în picioare şi gesticula teatral, încercând să urce pe o scară invizibilă. Ana râdea privindu-l şi uliţa toată părea că râde de nebunia lor. Brusc, Vali căzu în genunchi şi-i cuprinse picioarele cu amândouă mâinile.

– Spune-mi că mă iubeşti, altfel îmi înfig cuţitul în inimă până la prăsele. O să mă ai pe conştiinţă, ia aminte!

– Te iubesc, nebunul meu Othello, te iubesc! N-am nevoie de lună, n-am nevoie să te urci până la cer pentru mine, am nevoie doar de tine. Cum aş putea trăi altfel?!

Ochii îşi spuneau singuri vorbe de dor. Ana se aplecă şi-l sărută cu delicateţe pe gură, el îi ridică mâna şi o sărută galant în palmă.

– Să nu uiţi niciodată ce mi-ai spus astăseară. Nici eu nu voi uita. Iubita mea cu păr de castană coaptă şi ochi de pisică neagră, ridică ochii şi-alege o stea.

– Ce să fac cu ea?

– Taci şi alege-o.

Cu ochii pe bolta înstelată, Ana îşi alese cea mai strălucitoare stea din Carul Mare.

– Ea să fie steaua noastră. Când va păli şi nu se va mai vedea, iubirea noastră va apune. Abia atunci ai dreptul să cauţi dragostea în altă parte, auzi tu, Ană!?

Un fior rece o trecu pe şira spinării. O presimţire urâtă îi întunecă pentru o clipă ochii şi-i făcu inima să tresară.

– Să nu mai vorbeşti în viaţa ta aşa, auzi! Mă supăr şi nu mă mai vezi! Nu provoca soarta.

– Te iubesc, Ana. E singurul lucru cu care nu pot glumi în viaţă.

Scurta lor vară se sfârşea aici. Toamna le păşea pe urme gonindu-i înainte pe drumul vieţii. Doar înainte, niciodată înapoi. Şi-au adunat cu grijă bagajul de amintiri, le-au închis în cutia de aur a sufletului, ferecându-le fiecare cu câte un lacăt la care celălalt purta cheia şi s-au despărţit promiţându-şi să se reîntâlnească după începerea şcolii în faţa teatrului. În două zile fiecare pleca pe drumul lui având ca destinaţie finală marele oraş. Ce le va rezerva viitorul nu aveau cum să ştie. Ştiau doar că în acel moment dragostea lor era în stare să treacă peste orice bariere, să-i aştepte cuminte la locul stabilit şi să-i însoţească mână în mână către alt orizont.

Tinereţe (3)

Două zile la rând flăcăul nu a mai trecut prin faţa portiţei şi pe Ana o frământau tot felul de gânduri negre. Acum îi venea cu adevărat să intre în pământ de ruşine. Ce-a crezut ea, că o seară poate să lege un om de altul? Cu toată magia a fost doar o seară şi ea doar o copilă prostuţă. Îl şi vedea râzând de naivitatea ei cu alţi băieţi de vârsta lui. Ei, dacă lui nu-i pasă de ea, nici ei nu-i va păsa de ceea ce face şi gândeşte el. În definitiv nu îi e cu nimic obligată. Mai avea câteva zile de vacanţă de care avea de gând să profite din plin.

În amiaza caldă a sfârşitului de vară soarele strălucea pe cerul fără nici o pată de nor şi nisipul fierbinte ardea tălpile goale. Apa albastră a râului curgea nestingherită printre picioarele goale ale copiilor ce se bălăceau râzând şi se aruncau în apă împroşcând cu stropi în toate părţile. Ana stătea aplecată deasupra cărţii, absorbită de lectură şi doar din când în când mai ridica ochii să privească la agitaţia din râu. I-ar fi plăcut să se bălăcească şi ea puţin, dar nu se amesteca niciodată cu copiii satului, îi era teamă, nu ştia să înoate.

Odată se avântase într-un loc în care apa înşelătoare era mai adâncă şi, neatentă, s-a împiedicat şi s-a dus la fund. A scos-o un puşti fără dinţi şi toată gaşca a râs de ea o săptămână. De atunci intra în apă doar când nu mai era nimeni prin preajmă şi nu avea cine râde de ea. Îşi muia picioarele în apa călduţă de la mal şi urca repede înapoi pe iarbă, cu teamă, de parcă dacă ar mai fi întârziat, râul însuşi s-ar fi urcat după ea şi ar fi acoperit-o cu totul cu apele sale.

Obosită, s-a lăsat pe spate, privind soarele prin frunzele fremătătoare şi lucioase de un verde crud. Anii copilăriei îi treceau rând pe rând prin faţă, prima zi de şcoală cu emoţiile ei, prima literă greşită, foaia ruptă, lacrimile ce-au pătat şi pierdut şi a doua foaie cu buclucaşa literă… Mai e puţin şi începe şcoala. Un nou început, de data aceasta la liceu. Colegi noi, profesori noi, mai exigenţi, probabil, doar erau profesori de liceu, clase necunoscute, materii despre care nu  ştia nimic şi…cu bătaie speriată de aripă, inima îşi aduse aminte de o seară magică şi un sărut pe care-l mai purta încă pe buzele arse. Cum va decurge viaţa ei de acum când ochii minţii nu mai putea privi inocent drept în faţă firul vieţii? De ce-o fi tăcând de atâta timp? Oare, chiar nu-i plăcuse de ea, făcuse ea ceva care să-l fi supărat?

Stropi reci de apă împroşcaţi pe pielea fierbinte au trezit-o brusc din visare.

– Ce faci, prinţesă visătoare, pe unde-ţi umblă gândul?

– Tuuuu!!! Ce te interesează pe tine ce fac eu? Cu ce drept vii să-mi tulburi liniştea?

În faţa ei, ud şi dezbrăcat, Valentin râdea cu amândoi ochii sclipind.

– M-am gândit c-ar fi păcat să te las să te ardă soarele până arăţi ca un rac fiert şi uite-mă, m-am prezentat la datorie. Îmi esti datoare cu-n sărut acum, că te-am apărat de căldura ucigătoare!

– Nu-ţi sunt datoare cu nimic! Pleacă de unde ai venit şi lasă-mă în pace! Nu-ţi e ruşine să apari aşa, despuiat în faţa mea după ce zile în şir nu ai mai dat nici un semn?

– Oooo, domnişoara e nervoasă şi un pic geloasă! Sau mi se pare mie?

– Geloasă?? Eu? Te împăunezi cu merite pe care nu le ai, domnule! De ce-aş fi geloasă? Că ai dat tu bir cu fugiţii?

– Nu am dat bir cu fugiţii şi la o întrebare nu se răspunde cu alte zeci de întrebări. Politicos e să răspunzi întâi, apoi să pui întrebarea ta. Nu ai învăţat asta la şcoală? Orice diriginte care se respectă predă bunele maniere la ora de dirigenţie. Dirigintele vostru v-a predat doar „declaraţia de dragoste”?

– DirigintA noastră era femeie serioasă şi nu ne preda astfel de prostii. Pe de altă parte se pare că tu ai învăţat cum trebuie doar lecţia cu „sedusă şi abandonată”. Şi ridică-te odată de pe cearşaful meu! Mi-ai cerut permisunea să te aşezi lângă mine? Vrei să ne vadă lumea şi să bârfească pe seama mea?

– Stai puţin, panteră roşcată, nu mai face atâta scandal! Voiam doar să-ţi cer iertare în genunchi pentru nesimţirea de care am dat dovadă. A trebuit să plec luni dimineaţă devreme, nu am avut timp să te anunţ. Acum m-am întors, am trecut pe acasă (apropo, bunica Mărioara îţi transmite că nu o să te aştepte o zi întreagă cu masa pusă şi o să mai mănânci abia deseară, dacă nu te-ai obosit să-i dai nici un semn până acum) am aflat pe unde-mi umbli şi iată-mă! E drept, simţeam nevoia să mă răcoresc un pic.

– Nu mă interesează aventurile tale! Şi cine ţi-a dat tie dreptul să te bagi pe sub pielea bunicilor mei? Bunica mea e a MEA, nu îi spui tu bunică sub nici o formă.

– Bine, bosumflici. Să ştii că-ţi stă bine aşa, nervoasă, cu părul zburlit, faţa roşie şi ochii ăia de şerpoaică aruncând flăcări. Priviţi oameni buni ce ochi are! Ar deschide pământul şi l-ar pune să mă înghită dacă ar putea! M-am îndrăgostit de o scorpie veninoasă! Serios acum, poţi s-o faci?

– Ce să fac? Şi mai taci odată, nu mai urla să te audă tot satul! Dacă mai continui aşa, mă ridic şi plec, să ştii! Să-ţi râzi de oricine altcineva, nu de mine!

– Să deschizi pământul! Este un personaj în Biblie care a despicat marea, să lase poporul lui Israel să o traverseze. Te-aş asemăna atunci cu un personaj biblic, nu cu o scorpie obişnuită. Heeeei! Tu nu mai ştii de glumă? Rămâi, te rog…

Grăbeşte-te încet!

Dragii mei prieteni, vă sunt datoare cu scuze. Am lipsit cam mult de pe aici. Nu v-am uitat şi nici nu am vrut să fiu nesimţită, trec însă printr-o pasă mai proastă şi nu am vrut să vă induc şi vouă starea mea. Dacă aş fi scris aş fi fost mult prea tristă şi am crezut de cuviinţă că e mai bine să tac decât să vă arunc şi pe voi în butoiul cu ăsta, o face toamna oricum. Toate trec pe lumea asta, va trece şi starea mea.

Vreau să vă povestesc azi o întâmplare ce m-a făcut să zâmbesc chiar şi cu lacrimi pe obraz.

Vineri, tramvaiul 41, aproape de ora 11. Doar ce se eliberase pentru putin timp, că de când au început şcolile să urci într-un tramvai a devenit o adevărată aventură, aşa cum aventură e să circuli cu orice mijloc de transport în Bucureşti. La uşa din faţă o bunică tânără, cu o nepoţică elegantă, de vreo 7 anişori. Săndăluţe cu floricele, rochiţă vaporoasă, roz, gentuţă hello kity. O adevărată domnişoară, ce mai. Aşteptau cuminţi să oprească tramvaiul să urce. Eu m-am depărtat puţin să urc pe cea de-a doua uşă, aşa că evenimentul în sine a trecut neobservat, am luat cunoştinţă la urcarea în tramvai doar cu consecinţele lui.

Urc în tramvai şi mândra nepoţică începe să urle. La propriu. Se împiedicase cumva de scara tramvaiului şi venise de-a dreptul în nas. Acum era extrem de supărata şi revoltată şi genunchii îi căpătau o intensă tentă rubinie de la cât de îmbujoraţi deveneau.

– E numai vina ta! Din cauza ta m-am împiedicat, numai din cauza ta!

Cauza era bunica, bineînţeles. Care bunică, cu un calm demn de laudă, zâmbea şi-i răspundea cu umor nepoatei ce mai avea puţin şi sărea la bătaie.

– De ce e vina mea? E vina ta că nu te uiţi pe unde mergi! Ce să-ţi fac eu dacă nu vezi unde pui piciorul?

– E vina ta, că tu mi-ai zis să mă grăbesc!

– Recunosc, asta ţi-am zis. Dar ţi-am zis să te grăbeşti să urci, nu ţi-am zis să nu te uiţi unde calci să cazi în nas!

– E vina ta, nu trebuia să mă faci să mă grăbesc!

– Draga mea, ţi-am explicat că atunci când ajunge maşina în staţie nu stăm să ne lălăim la uşă. Trebuie să urcăm repede, că mai sunt şi alţi oameni care aşteaptă în spatele nostru să urce şi nu trebuie nenea şoferul să stea după noi să aştepte. El trebuie să plece repede.

– Da, dar pe noi ne-a învăţat la şcoală să nu ne grăbim când urcăm în autobuz! Tu nu ai învăţat la şcoală că nu trebuie să te grăbeşti?

– Eu am învăţat la şcoală că nu trebuie să mă îmbulzesc, dar nu trebuie nici să încurc alţi oameni, să-i fac să aştepte după mine. Trebuia să fii atentă pe unde calci.

– Taci, că e vina ta! Din cauza ta nu am văzut treapta şi m-am împiedicat!

– Deci nu vrei să recunoşti că trebuie să fii atentă? Ei bine, data viitoare o să cazi să te loveşti din nou dacă persişti în greşeală. Şi te rog să nu mai faci gălăgie, se uită întreg tramvaiul la noi.

– Ba e vina ta, am zis! Tu mi-ai zis să mă grăbesc!

– Draga mea, ţi-am explicat de ce. Tu trebuia să fii atentă.

– Da, dar nu pot să fiu atentă dacă mă grăbeşti! Trebuia să-mi spui să mă grăbesc încetişor!

Însăşi esenţa vieţii e acest „grăbeşte-te încetişor”, nu-i aşa? De multe ori ne împiedicăm şi întârziem în proiectele noastre tocmai pentru că ne-am grăbit prea tare şi am uitat să fim prudenţi.

Hai, să aveţi o seară minunată şi un început de săptămână aşa cum vă doriţi! Şi nu uitaţi să vă grăbiţi încetişor, că până la urmă tot acolo ajungeţi, chiar dacă un pic mai târziu!

 

Tinereţe (2)

Vali îşi urma drumul cu capul sus, umerii drepţi şi privirea înainte, dar gândul îi rămâsese agăţat de privirea verde a fetei cu obraji înfloraţi ca macul, de rămâsese cu cartea deschisă sub nuc. Câţi ani să fi avut fata asta? Cel mult cincisprezece, deşi la cât era de firavă ca o trestie subţire, nu puteai să-i dai mai mult de treisprezece. Corpul ei încă adormit sub pielea de satin perfect întinsă pe oasele lungi, abia căpăta rotunjimi feminine. Sânii mai mult se ghiceau sub bluză, nu împingeau obraznici aerul cu sfârcurile, aşa cum făceau la alte fete un pic mai dezvoltate ca ea. Şoldurile lungi păstrau mai degrabă nervozitatea copilăriei, decât lenea păcatului viitor, palmele cu degete subţiri tremurau şi transpirau la orice atingere, semn că încă nu erau obişnuite cu mângâiatul. Sprâncenele negre şi lungi se îmbinau deasupra ochilor mari, umbriţi de gene dese, negru arcuite direct de mama natură. În apele lor nisipul fierbinte al luncii se îmbina cu albastrul cerului şi verdele-gri al apei Jieţului, nelăsând nici o umbră ascunsă în spatele privirii drepte. Doar genele se aplecau ruşinate şi-i acopereau atunci când ochi indiscreţi poposeau prea mult să se adape în izvorul lor.

 „Frumoasă fată! A cui o fi? N-ar strica s-o cunosc mai bine!”  îşi zise în gând şi începând cu seara aceea, paşii lui începură să se rătăcească zilnic pe aceeaşi uliţă prăfuită unde vecinele puneau ţara la cale sub nuc. Nu mai trecea cu fruntea sus, salutând doar din vârful buzelor, începuse să se oprească şi să întrebe zâmbind de tot felul de nimicuri, doar ca să mai poposească câteva secunde în plus cu ochii pe gropiţele ce-i furaseră somnul. Mustăcind, femeile îi răspundeau cu generozitate şi-l mai reţineau şi ele, aruncând priviri furişe, cu subînţeles spre fata ce roşea până în vârful urechilor şi nu putea ridica ochi din pământ decât când îl simţea plecând. Degeaba încerca el să-i prindă privirea, ea nu îndrăznea s-o ridice.

Ana  nu zicea nimic, dar începuse să fie un pic mai atentă la înfăţişarea ei, să se îmbrace mai îngrijit, să-şi prindă câte o floare în păr. Cochetării mărunte de fetiţă naivă căreia îi bate inima mai tare pentru prima dată. Zi după zi povestea se repeta şi drumurile lui de seară, pe uliţa cu fată frumoasă deveniseră o obişnuinţă. Îi intrase în sânge şi de multe ori nici nu mai poposea în sat, se întorcea în scurt timp acasă, doar s-o mai poată prinde la poartă pe fata ce-i stăpânea visurile.

*

Un timp n-a mai văzut-o. O săptămână întreagă a trecut la ora obişnuită şi ea nu era între bătrâne. Inima i-a tresărit speriată când a văzut că trece deja a doua seară şi ea nu mai apare. Ce-o fi păţit? Cum să afle unde a plecat? Noroc cu ţaţa Leana care, simţindu-i întrebarea mută nu a mai avut răbdare s-o audă rostită, i-a spus direct „Anuţa noastră a plecat o săptămână la mă-sa, la oraş. Se întoarce abia sâmbătă!”

Până sâmbătă era o veşnicie! A început să-şi piardă timpul mai mult pe acasă, pretextând cî învaţă, în realitate stând cu ochii în tavan şi visând. Drumurile de seară s-au rărit. Nimic din ceea ceîn făcea plăcere înainte nu i se mai părea atrăgător. Atunci s-a hotărât el să meargă mai departe şi într-o seară s-a oprit la poarta bătrânilor.

• Săru’mâna nea Costică!
• Să trăieşti, taică! Ce vânt te aduce pe la noi, copile? Ai nevoie de ceva?
• Nu am nevoie decât de o vorbă bună! Aş vrea să-mi dai voie s-o scot pe Ana într-o seară în sat, la film. Am văzut că stă la ale’ matale şi m-am gândit că are şi ea nevoie să iasă, să cunoască tinerii.
• De, taică, eu ştiu?! M-ai pus în încurcătură! Ea stă la noi decât în vacanţă, nu vreau să-i iasă vorbe şi să zică mă-sa pe urmă că nu am avut grijă de ea!
• Hai, nea Costică, matale mă ştii de o viaţă, aici am crescut! O să am grijă de ea ca de ochii mei! Nimic nu o să i se întâmple, o să vezi! Promit! Mergem la film şi de acolo o aduc direct acasă.
• Bine, ce să mai zic… dacă îmi promiţi tu, îi dau voie. Dar să ai grijă, taicule, că eu sunt om bătrân, e păcat să mă faci de râs în sat. Sâmbătă se întoarce, dacă vrei, vino duminică şi vorbeşte cu ea, vezi dacă vrea să iasă cu tine.

Până duminică zilele s-au târât ca şerpii pe nisipul fierbinte. Aproape nu-şi găsea locul şi liniştea. Număra secundele. Cum reuşise o zgâtie de fată pe jumătate copil să-l prindă atât de tare? Tocmai pe el, care era atât de mândru de răceala cu care privea fiecare fată ce-l admira!

• Ce i-o fi venit şi băiatului ăstuia acum, Mărioară? Anuţa noastră e abia cum copil, el nu vede?
• Vede el mai bine ca tine, Costică! iar Anuţa nu mai e copil, e domnişoară deja. Nu te uita că umblă tot desculţă pe uliţă şi că vine după tine pe câmp ca odinioară. Poate că nici ea nu-şi dă seama, dar a crescut, omule. Fata noastră mai are un pic şi zboară.
• Zboară pe dracu’! Vorbeşti şi tu…. de parcă eu nu o văd, trebuie să-mi spui tu!

Se necăjea bătrânul. Ar fi vrut s-o ţină pe lângă el, ca odinioară când o purta de mânuţă peste tot. Timpul a trecut, copila a crescut, el s-a cocoşat. Mâine-poimâine o să le mai deschidă poarta doar la Paşti şi la Crăciun. O să piardă până şi vacanţele astea în care se trezeşte dimineaţa cu râsul ei zglobiu în urechi. Mai e un pic şi vor rămâne singuri, doi bătrâni greoi şi acri, să-şi tragă de bătrâneţe şi să-şi numere zilele de la răsărit la asfinţit, una câte una.

• Am îmbătrânit, Mărioară!Când a trecut timpul?
• De, Costică! Trece, săracul, dăar n-o să ne aştepte pe noi!?

În căsuţa mică, ascunsă după bolta joasă de viţă de vie, doi bătrâni stau faţă în faţă şi privesc unul la celălalt de parcă acum se văd după o lungă absenţă.

Bunicul, slab şi cocoşat, cu faţa lui mică şi ridată împărţită în două de un nas drept, cu personalitate, îşi pipăia degetele noduroase şi-şi trecea din când în când limba peste buzele ce i se uscaseră parcă dintr-odată.

În baţa lui, bunica, cu părul alb prins sub o basma cu flori mărunte legată sub bărbie, frământa în mânăm, fără să-şi dea seama, o bucată de pâine pe care atât o purtase dintr-o mână în cealaltă încât ajunsese din nou cocă, întorcându-se la origini. Privea pierdută la coocoloşul de cocă pe care-l tot frământa între degete şi obrajul ei rotund, alb, cu riduri fine ca o reţea de mătase ţesută de un păianjen, abia reuşea să-i ascundă neliniştea.

*

Duminică dimineaţa abia au apucat să-şi pună casa la punct că tânărul era deja la poartă.

• Anuţă, ia vezi taicule, că pe tine te caută! Ieşi până la poartă!
• Pe mine??

Cine s-o caute? Abia dacă cunoştea câteva fete de pe uliţă şi niciuna din ele nu venea pe la ea duminică dimineaţa, aveau treabă acasă! Când a dat cu ochii de chipeşul tânăr ce-i făcuse stomacul să tresară, a început să tremure. Ce vrea de la ea? Ar fi fugit, dar cum să fugă când genunchii n-o mai ascultau? Mâinile îi tremurau şi căuta cu disperare un punct de sprijin, să nu se prăbuşească.

Nu a deschis portiţa, s-a rezemat aşa, într-o doară, de ea şi a ridicat pentru prima dată ochii să privească de aproape faţa noului venit.

• Sărut mâna, Ană! Am venit să te rog să ieşi cu mine în sat deseară. Mergem la film? Nu doar noi doi, suntem mai mulţi prieteni şi mi-ar plăcea să te prezint lor.
• Dar eu… nu am ieşit deloc, ce-o să zică taicu’?
• E de acord, am vorbit eu cu el. Doar tu să vrei. Vino, te rog…

Peste portiţa scundă şi veche băiatul a întins mâna şi a atins în treacăt părul Anei. Un fior a străbătut-o din cap până în tălpi.

• Vino, te rog… te aduc eu înapoi acasă, nu-ţi face griji!
• … Bbine, vin…

Într-o clipă ochii flăcăului s-au luminat. Îi venea să zboare, atât de uşor se simţea.

Dincolo de poartă, pe umerii firavi ai fetei parcă picase din cer o mare greutate care ameninţa s-o sufoce şi aproape că-i frânsese genunchii. El a plecat fredonând încet către casă, ea a rămas pe loc cu privirea pierdută, fără să se poată mişca. Părea că o forţă uriaşă o ţintuise acolo şi nu voia s-o mai lase să se desprindă de parii înnegriţi de vreme ai portiţei. Deasupra capului ei, sub bolta joasă clădită pe trunchiuri tinere de salcâm,  strugurii îşi făceau cu ochiul din boabele împestriţate ce-şi adunau dulceaţa. Se apropia cu paşi timizi, toamna.

*

Timpul parcă se oprise în loc pentru Anuţa. Rămâsese ţintuită în poartă şi nu se putea gândi decât la acel „sărut mâna” pe care nu-l înţelegea. Îşi privea cu uimire mâinile firave şi îşi imagina buzele lui calde lipite de piele. Fiori fierbinţi o treceau pe şira spinării. Îşi mângâie pe rând palmele şi se întoarse uşor către casă. O aştepta maica cu un vraf de preşuri de scuturat.

• Ce faci, Ană muică, adormişi? E gata prânzul şi tu nu mai termini de scuturat. Când vrei să termini, deseară? Ce-a vrut băiatul ăla?
• …. M-a zis „sărut mâna”….
• Ce-ţi zisee?? Olele, muică, ciudaţi mai sunteţi şi voi, copiii din ziua de azi! A vrut să fie politicos, de-aia! „Copil prostuţ, parcă n-a trăit şi ea în lume. Ce-or învăţa la oraşul ăla al lor, de e aşa pierdută? Să vezi ce-o să mă iau de fie-mea! Nu e în stare să pregătească fata asta pentru viaţă şi cine ştie ce-o aşteaptă!” Eu te-ntrebai ce-a vrut de la tine!
• Să ies cu el în sat deseară. Cică ies mai mulţi copii şi taicu a zis ca e de acord.

Cuvintele îi veneau nechemate pe limbă şi era obligată să le rostească, su nu cumva să o sufoce. Avea senzaţia că dacă nu le spune, bunica va găsi un pretext oarecare să o împiedice să iasă cu acest băiat frumos la prima ei întâlnire de fată mare.

• Bine, mai vedem. Termină-ţi treaba şi lasă visatul că nu e timp să stai cu capul în nori!

Încet-încet, fata a reuşit să-şi revină şi să se ocupe de treburile obişnuite. Din când în când se mai oprea şi-şi privea uimită mâinile. Îi spusese „sărut-mâna”.

*

Vremea trece ca vântul când inima îţi bate mai repede  şi nu înţelegi ce se întâmplă cu tine. Flăcăul se învârtea nerăbdător de la uşă până la poartă, aşteptând să se facă ora şase să poată ajunge la poarta ei. Ar pleca să aştepte pe băncuţă acolo, în faţa portiţei, dar e uliţa plină de femei şi nu vrea să dea motiv de bârfă. De o jumătate de oră timpul parcă se târa cu viteza melcului. S-a uitat la ceas de două ori pe minut. Era ridicol cu nerăbdarea lui agitată şi de după perdea, din casă, maică-sa îl privea uşor amuzată. Ce-o fi aşteptând băiatul ăsta şi nu mai primeşte? Parcă i-a pus cineva foc la tălpi.

• Vali, ce faci, mamă? Mai ai un pic şi scoţi fum din tălpile pantofilor. Mai stai locului o ţâră, că toceşti frumuseţe de pantofi de pomană! Cine te-a aprins aşa?

Băiatul tresare ca trezit din vis.

• Plec în sat, mamă. Nu mă aştepta, nu ştiu când mă întorc.
• .. mergi sănătos! „Trebuie să aflu ce-i cu băiatul ăsta. De câteva zile parcă nu mai e el.”

*

Gătită în rochia ei de mătase cu bucheţele de nu mă uita pe cloşul amplu al fustei, cu cordonul strâns în talie cu o fundă lungă la spate, cu săndăluţe albe în picioare, Ana aşteaptă cuminte, cu mâinile în poală. Părul îi stă şi el liniştit, strâns la spate într-o coadă simplă. Se străduise să se aranjeze şi reuşise să arate a domnişoară cochetă, demnă de băiatul cu care avea să iasă prima dată în lume. Genunchii îi tremurau încă şi se străduia să-şi ţină în frâu inima, care-i bătea nebuneşte cu ciocanele în urechi.  Nu-i venea nici să respire, să nu cumva să se audă bătăile inimii până la poartă.

• Ai grijă, maică, cum te porţi! Să nu râzi ca proasta-n târg, să nu vorbeşti tare, să dai bună seara oamenilor pe care-i întâlneşti. Să nu-l laşi pe băiatul ăsta să te strângă în braţe, că e ruşine, muică şi o să zică lumea că nu ai minte nici cât un pui de găină. Să nu mă faci de râs, că eu sunt muiere bătrână şi nu am intrat niciodată în gura lumii, auzi?
• Taci fa, Mărioară, lasă fata în pace! Atât te pusăşi cu gura pe ea, că nu se mai dezlipeşte de pe scaun. Nu ştii că e cuminte? Las-o să poată şi ea respira un pic. Du-te, taicule şi fii aşa cum ştii tu că te-am învăţat şi o să fie bine. Şi vorbeşte frumos cu băiatul, să nu te creadă vreo sălbatică.

Auzea sfaturile  şi tremura mai tare. Cu atâţia „să nu” nu-i mai venea să plece. Dacă o să greşească ceva?

*

Când a văzut-o ieşind de portiţă, păşind cuminte cu ochii plecaţi, Vali a simţit că toată fiinţa i se umple de o bucurie cum nu mai simţise până atunci. A luat-o delicat de mână şi a pornit pe uliţă cu fruntea sus, privind mândru la oamenii strânşi pe la porţi, de parcă trăsese lozul câştigător. Ea încerca să-şi potrivească pasul cu al lui, privind doar în jos, îmbujorată şi emoţionată. Şoptea uşor când dădea bineţe şi-şi simţea mâna rece ca o turturică speriată în palma lui mare. Când au trecut de uliţa ei, băiatul s-a oprit, i-a luat bărbia în mână uşurel şi i-a ridicat faţa cât s-o oblige să-l privească în ochi.

• Ai ochi minunaţi, ştii? E păcat să-i ascunzi privind în pământ. Nu muşc, vreau doar să te cunosc mai bine. Ce zici, facem o înţelegere? Eu îţi spun cine sunt şi ce fac, tu îmi spui despre tine şi poate chiar o să-ţi placă să mai ieşi cu mine. Eşti de acord?
• Da, sunt. –a şoptit ea şi a plecat ochii.
• Bine, dar nu te mai uita în jos, te rog. Promit să nu te las să cazi dacă te împiedici de vreo piatră. Sunt aici, te sprijin eu, ai încredere!

Ana a râs cristalin şi gheaţa dintre ei s-a spart.

• O luăm de la început. Sărut mâna, domnişoară! Eu sunt Vali.
• Ana, încântată.
• Eşti o fată frumoasă, Ana! Vrei să fii iubita mea?

Fata a înghiţit în sec şi a plecat imediat privirea. Îşi simţea gâtul uscat şi nu putea articula nici un cuvânt.

• Te-ai supărat? Ana, te rog, uită-te la mine şi ascultă-mă puţin! De când te-am văzut toată viaţa mi s-a dat peste cap. Nu mai dorm, nu mai mănânc, nu mai pot învăţa şi nu am mai ieşit în sat de cânt ai plecat la oraş. Nici eu nu înţeleg ce e cu mine. Nu te oblig să spui „da” dacă nu vrei, dar să ştii că nu glumesc şi nu râd deloc de tine. Chiar mi-ar plăcea să mă accepţi.

Ochii lui negri o priveau direct, iar ea simţea că se topeşte încet şi se prelinge pe nisip ca apa Jieţului.

• ..
• „Da”… înseamnă „da, vreau să fiu iubita ta”, sau „da, aud”?
• Da, vreau.

Bucuros, băiatul s-a aplecat, i-a sărutat mâna şi a păstrat-o în palma lui caldă.

• M-ai făcut fericit în seara asta, să ştii.

Au mers apoi aiurea pe uliţe din ce în ce mai pustii şi au vorbit despre o mie de nimicuri ce le-au venit în minte. Nu au simţit când soarele a apus de tot, nu şi-au dat seama că filmul începuse demult şi ei nici măcar nu s-au apropiat de cinematograf. Şi-au găsit pasiuni comune, locuri preferate, cărţi cu personaje de poveste ce-i apropiau. El era dezinvolt şi vesel, ea-şi pierduse tremurul din genunchi şi bătăile inimii i se potoliseră.

*

Se simţea bine lângă băiatul acesta vesel şi deschis, de parcă l-ar fi cunoscut de o viaţă. Au râs, au glumit, au povestit anecdote copilăreşti şi nici nu şi-au dat seama că deasupra lor cerul s-a spuzit de stele şi luna plină li s-a înălţat deasupra capetelor punându-le aură cu lumina ei rece şi făcându-le ochii să strălucească. S-a făcut răcoare şi fata s-a înfiorat. Vali şi-a trecut mâna peste umerii ei şi a strâns-o uşurel, lipind-o de corpul lui cald. Mergeau acum tăcuţi, coapsă lângă coapsă, păşind îmbrăţişaţi unul lângă celălalt.

• Ţi-e frig?
• Doar m-am înfiorat un pic.
• Dacă vrei, te duc acasă. Trebuia să-mi dau seama că se va răcori. Data viitoare o să iau o haină.
• Şşşşt, făcu ea şi-i acoperi gura cu degetele. Mai stăm, nu-mi e aşa frig, a fost doar un fior.

El a privit-o intens şi şi-a lipit buzele de degetele ei. Apoi a tras-o mai aproape şi şi-a trecut mâna peste umerii ei firavi.

• Vino încoace să te iau în braţe. Te vei încălzi!

Au pornit mai departe tăcuţi şi îmbrăţişaţi sub lumina palidă a lunii.

• Uite ce stea tremurătoare!
• Ştii, Ana? Aşa se nasc stelele, tremurând. Hai s-o adoptăm, vrei? Să fie steaua noastră!
• Daaaa! Ar fi frumos!
• Să-i dăm şi un nume… S-o cheme Ana, ca pe tine!
• Nu, s-o cheme ca pe noi.
• Cum, Ana-Vali?
• Valiana. E un nume frumos, cu personalitate.
• Dacă spui tu… aşa să fie! Va fi steaua augustului nostru.

Ochii le colindau acum printre stele. S-au mutat de pe o constelaţie pe alta, şi-au agăţat privirea de luceafăr şi s-au lăsat legănaţi de vise în lumina crudă a lunii.

• Uite o stea căzătoare! Închide ochii şi pune-ţi repede o dorinţă!

Ana a închis ochii şi şi-a dorit ca aceste clipe minunate să nu se mai sfârşească. Privind-o cum se oferea lunii cu toată fiinţa, băiatul s-a aplecat uşor şi a sărutat-o cald pe gură. Trezită brusc inima fetei a zburat rătăcică şi ea s-a tras speriată, deschizând larg ochii. Mâna lui o ţinea aproape şi privirea i se pierdea cu nesaţ în ochii ei.

• Să ţi se îndeplinească dorinţa!

Vocea îi suna guturală, mai mult o şoaptă abia spărgând tăcerea din jur.

O şuviţă rebelă s-a desprins din părul ei şi el a îndepărtat-o uşor, mângâindu-i faţa. Senzaţii noi, neştiute şi nebănuite o străbăteau prin tot corpul, sângele i-a năvălit grămadă în obraji, picioarele au început să tremure periculos, mâinile i-au îngheţat din nou, instantaneu şi gâtul uscat îi paralizase corzile vocale. Buzele lui s-au apropiat uşor, mâna ce-i încolăcea acum mijlocul a strâns-o tare la piept şi ea s-a abandonat  sărutului. Delicat, fără grabă, buzele lui moi i-au explorat pe rând ochii, obrajii fierbinţi, gâtul şi s-au oprit pe gură, sorbind cu nesat toate noile trăiri pe care le trezea în fiinţa firavă şi fragedă ce i se încredinţa.

Drumul spre casă, poleit de astrul nopţii ce-i privea străin şi rece, se aşternea argintat la picioarele lor. Păşeau încet, unul lângă celălalt, plutind pe aripi noi, dorindu-şi să nu se termine noaptea. Din când în când, el se apleca şi se adăpa scurt din gura ei generoasă. Magia ce-i învăluia le pătrundea în suflete, făcându-le inimile să bată la unison.

(Va urma)

O ţară de „diplomaţi”

Cunoaşteţi o ţară frumoasă, undeva într-o margine de imperii unde conducătorii sunt aleşi din cei mai şmecheri şi îndulciţi la rele locuitori? În ţara asta de poveste hoţii sunt scoşi din închisoare şi făcuţi eroi, inculţii sunt miniştrii ai culturii, maneliştii sunt directori la muzeul ţăranului, un plagiator mincinos e premier, un cioclu e ministru al sănătăţii şi la învăţământ se tot perindă de douăzeci de ani numai oameni „de bine” care cheltuiesc pentru câte un wc în fundul curţii cât pentru o şcoală întreagă.

În ţara asta minunată avem biserici măreţe şi aurite. Şi ţiganii au palate la fel de măreţe. Nici unii nici ceilalţi nu plătesc taxe pentru că statul e atât de îngăduitor şi bun, că le-a înţeles tuturor nevoia de lux şi extravaganţa şi-i ajută şi el săracul, cum poate, cu ajutoare sociale şi contracte avantajoase cu statul, în schimbul unui acatist şi a unui descântec făcut în pielea goală, pe malul unei mlaştini în nopţi cu lună plină. Aşa trăim în armonie şi cu Divinitatea şi cu Aghiuţă, că nu se ştie niciodată de ajutorul căruia ai mai mare nevoie.

În ţara asta minunată 80% din şcoli funcţionează fără autorizaţie. Daaaa, cum să primească autorizaţie când au mobilier de acum 100 de ani, iar pereţii stau să cadă din clipă în clipă pe şcolari şi prin acoperişuri trec nestingherite şi ploaia, şi vântul, şi ninsoarea? Aici copiii pot muri înecaţi în fecale pentru că nimănui nu-i pasă cum sunt acoperite gropile de colectare ale wc-urilor turceşti din fundul curţii . Părinţii trebuie să dea o avere în fiecare toamnă, doar ca să-şi trimită odraslele la şcoală, cărţile sunt proaste dar costă mult, lecţiile sunt tot alea concepute pe timpul răposaţilor împuşcaţi, doar cu mici lipsuri, ici-colo, prin locurile din care s-a scos câte un citat sau câte o lozincă comunistă. Acum frazele nu mai au nici un înţeles, dar nu-i bai, oricum copiii trebuie să-şi exerseze puterea de memorare.

Suntem ţara care alocă cel mai mic procent din PIB pentru educaţie. Ultima din toată Europa. Şi totuşi avem cele mai scumpe rechizite şi cel mai încărcat program. Avem cei mai mult repetenţi şi procentul de abandon şcolar mai poate fi egalat doar de cel din ţările din lumea a 3-a, dar avem şi cel mai mare număr de absolvenţi de facultate. Tara în care toţi agramaţii au diplome de facultate şi ajung directori sau chiar miniştri în guverne care împart banii după bunul plac al fiecărui imbecil numit într-o funcţie cheie.

În minunata noastră ţară un primar colorat a cerut acum ceva timp facultăţi pentru inculţi. Că nu e vina lor, săracii că s-au născut analfabeţi! Să se facă manuale pe care să le poată şi ei citi! Şi acest primar a primit ce-a cerut: facultăţi pentru idioţi şi manuale digitale pe care până şi ei le pot citi. Pe care o să le producă unul de-ai lor, că de, interesul poartă fesul, frate!. Cât ajunge la final costul, nu mai e treaba noastră, e treaba celor ce vor să bage şi ei un ban cinstit în buzunar, că aşa se fac milionarii, nu muncind ca disperaţii fără să se bucure din plin de bucuriile vieţii.

Trăim în ţara în care fiecare ministru al eduaţiei a schimbat şi legea odată cu mobilierul din biroul fostului. Nu a mai existat o altă  ţară care să aibă un minister mai reformat decât ministerul Învăţământului şi Educaţiei din România. Atât de tare l-am reformat, că l-am făcut praf până la urmă. Dar nu vă faceţi griji, neaaah!

Am găsit şi solutia să-l ridicăm la loc şi să-l scoatem din rahatul în care e pe cale să sucombe!  Facultăţile pentru neşcolarizaţi, pentru putorile care nu au luat examenul de maturitate, pentru copiii de bani gata care nu au vrut nici de-ai dracu să înveţe, pentru toţi inconştienţii şi autosuficienţii. Îi vom face pe toţi studenţi, vom avea cea mai mare densitate de studenţi pe metru pătrat, îi vom înmulţi exponenţial şi vor ajunge cu atât mai mulţi, cu cât rata abandonului şcolar va creşte. Copiii demni ai poporului în care trăiesc, în ţara lui „las’ că merge şi aşa!”

Noi am pus piatra de temelie în acest domeniu revoluţionar al titrării prostiei. Ar trebui să primim un premiu pentru asta, să vină cineva să ne înscrie în Cartea Recordurilor, să ne dea exemplu peste ani pentru toţi fraierii lumii. Luaţi, băi, de aici! Uite că se poate, bă proştilor cu universităţi de renume şi cu pretenţii de elite! Se poate să facă şi proştii facultate, ce-aţi crezut că dacă sunteţi voi deştepţii pământului reuşiţi să ne scuipaţi în cap de acolo de pe treapta aia superioară pe care v-aţi cocoţat? Aţi crezut că puteţi să ne arătaţi cu degetul şi să ne învăţaţi voi pe noi, cel mai vechi popor de jmecheri din Europa cum să ne conducem ţara şi cât PIB să alocăm pentru învăţământ şi cum să ne educăm copiii? Păi noi am inventat biciul din rahat, băi, îmbuibaţilor şi vă pleznim cu el peste ochi!

Chiar acum suntem pregătiţi să vă dăm cu tifla! Să vedem ce-o să mai aveţi de spus când vom scoate pe bandă rulantă absolvenţi cu diplomă de facultate fără diplomă de bac? O să-i trimitem la facultate direct de la grădiniţă, băi, să vă batem cu experienţa, direct din burţile mamelor lor o să iasă cu diploma în mână! O să fim o ţară de diplomaţi, băi, prima ţară în care diploma se va lua chiar înainte de a ştii sexul copilului! Şi până la urmă vom patenta sistemul de învăţământ în care viitorii părinţi vor putea alege întăi diploma de absolvire a prezmtivului copil. Pentru că noi ştim să avem grijă de analfabeţii noştri, să vă fie clar!

Tinereţe

Un august înfocat moleşea spiritele în sătucul din lunca Dunării. Amiaza fierbinte gonea în case, la răcoare, toate sufletele de creştini şi făcea dobitoacele să caute cu disperare un pic de răcoare şi umbră. În fundul curţii, câinii îşi săpau gropi adânci, unde se ascundeau de razele ucigătoare ale soarelui profitând din plin de răcoarea pământului reavăn, găinile se scăldau în ţărână, încercând să-şi răcorească plămânii cu ciocurile larg deschise, porcii se scăldau în noroiul pe care şi-l modelau cu generozitate vărsând troaca de apă, păsările cerului tăceau ascunse prin crengi, toată suflarea lâncezea, aşteptând ca soarele să coboare spre asfinţit din crucea cerului, domolindu-şi razele fierbinţi. Doar apa Jieţului rămânea animată, plină de copii ce râdeau zgomotos între stropii strălucitori, raţe gălăgioase şi gâşte ce-şi chemau bobocii cu ţipete stridente.
Când arşita se mai domolea, pe la porţile umbroase apăreau gospodinele cu câte ceva de lucru în mână. O cusătură, o împletitură, o broderie pentru viitoarea zestre a fetelor de măritat din familie. Se adunau câte 3-4 şi puneau ţara la cale în orele acelea moarte în care toată suflarea se odihnea până la lăsarea serii, când se-mprăştiau care-ncotro să pregătească cina. Erau orele lor de relaxare, nimeni nu avea voie să le răpească. Strecurau prin filtrul vorbelor pe toţi cei ce treceau pe uliţă în sus şi-n jos, măsurau din cap până în picioare fetele mari şi flăcăii ce ieşeau seara în sat, făceau asociaţii încercând să ghicească cine cu cine se va căsători în anul următor.
Mai târziu, când soarele bătea deja obosit în asfinţit, începeau să treacă flăcăii în sat. Îmbrăcaţi frumos, curaţi, parfumaţi, ieşeau să se întâlnească cu aleasa inimii lor. De departe cel mai admirat şi râvnit flăcău era băiatul cel mic al zăvălenilor, o frumuseţe de tânăr înalt şi drept ca bradul, cuminte şi liniştit, cu care tot neamul se mândrea de parcă ar fi fost copilul tuturor. Părinţii lui, oameni gospodari aşezaţi şi tăcuţi, nu ieşiseră până acum cu nimic în evidenţă, băiatul acesta, însă, atrăsese atenţia întregului sat asupra familiei lor.
Crescuse ca din apă, cum spunea bunica lui, scuipându-l să nu-l deoache. Ieri era încă un puştan obişnuit ce bătea mingea cu băieţii pe uliţă. Acum e un domnişor înalt şi chipeş, cu ochi negri ca păcatul, gene lungi, păr inelat şi buze cu pecetea sărulului impregnată în zâmbetul agăţat în colţul gurii. Vechii tovarăşi de bătut mingea se sfiau şi îl salutau cu respect, de parcă nu s-ar fi ridicat din praful drumului în acelaşi timp. Lor nu prea le-a plăcut cartea şi râdeau deseori de el când îl căutau să iasă la joacă iar el stătea zile întregi în casă, învăţând.

Acum, parcă şi umerii ştia să şi-i poarte mai bine ca ei. Ţinea fruntea sus, spatele drept, umerii relaxaţi, nu aplecaţi, încordaţi şi munciţi ca ai lor. Toate mamele de fete îl adorau, îl visau ginere şi-şi împingeau fetele de la spate să se scuture de copilărie şi de lene, ca să devină mici domnişoare demne de atenţia unui asemenea prinţ.
Fetele de măritat îi făceau curte şi cu cât erau mai acrite în aşteptări, cu atât erau mai agresive. Unele aproape că-i săreau în poală, doar, doar l-or prinde în mreje.
Când îşi apleca ochii de păcat pe faţa uneia, aceasta roşea, se fâstâcea şi-o treceau fiori reci pe şira spinării. Diavolul de le-ar fi privit astfel, nu s-ar fi simţit aşa pierdute. Rare erau însă ocaziile în care ochii lui poposeau mai mult asupra unei fete. Trăia în lumea lui înaltă, neluând seama la ţărăncuţele fragede şi rumene ce i se ofereau.
În vara asta însă, ochii i-au fost atraşi de gropiţele adânci din obrajii unei fetiţe cu ochi luminoşi şi inima i-a tresărit. S-a oprit şi s-a mai uitat o dată în urmă. O roşeaţă caldă i-a umbrit obrajii măslinii şi i-a făcut ochii să sclipească. A zâmbit. Cald, plăcut, cu toţi dinţii, nu în colţul gurii, atotştiutor ca de obicei. Trecuse de multe ori pe lângă grupul acela de vecine, veşnic adunate sub nuc, la o bârfă mică. Abia apleca capul să le salute, dar le ştia pe toate, doar copilărise pe uliţă. Cum de nu o văzuse până acum?
– Hait că făcuşi cuceriri! Ia uite, tocmai Vali se opri să se uite la tine!
– Taci, fa, că se ruşinează fata! Ce-ţi veni să râzi de ea? Nu te uiţi că e doar un copil?
– Copil, daică, aşa zici!? Aha, ha, ha, ha!!! Păi mata o s-o vezi copil şi când s-o mărita, că-ţi e dragă! Mai are un pic şi pleacă la liceu, nu mai e copil demult! E fată mare deja şi ar trebui să se poarte ca o fată mare, că uite, încep băieţii să se uite după ea şi ea tot cu tălpile goale prin ţărână umblă! Ia’ la ea, cu carţile astea peste tot. S-o pui daică să înveţe să gătească, să coase, să lase poveştile, că a trecut vremea lor! Mâine poimâine se mărită şi nu ştie să facă nimic! Poveşti îţi trebuie ţie, Ană? Când o să te pună soacră-ta să bagi în oală ce-o să faci, o să-i citeşti o poveste?
– Fa, Leană, multă minte îţi mai trebuie, daică! Eşti proastă ca noaptea, zău! Ţi se puse pata pe fata mea? Vezi-ţi de ale tale, că sunt mai mari şi stau în bătătură de pomană, las-o pe asta că oi ştii eu cum s-o cresc. Ană, stai liniştită, nu plânge cu maica, că am eu ac de cojocul tuturor ăstora care se dau că le ştiu pe toate şi habar nu au ce e în bătătura lor, dar se uită peste gardul meu.

Se supărase rău bătrâna şi ar mai fi continuat dacă din vale nu s-ar fi apropiat o muiere la fel de bârfitoare ca soru-sa Leana.
Gura slobodă a ţaţei Leana şficuia obrajii fragezi în care sângele dăduse năvală. Fata nu răspundea nimic, nu era frumos să răspundă bătrânilor, aşa învăţase ea acasă, dar tare şi-ar fi răcorit sufletul acum zicându-i câteva. Stătea cu ochii larg deschişi pe cartea de pe genunchi, fără să mai poată citi un cuvânt printre lacrimile ce se îngrămădeau să pice să ude hârtia. Toate literele se învălmăşeau şi se amestecau sub ochii ei, de parcă o luaseră razna şi voiau s-o înnebunească. Pe sub genele lungi privirea petrecea pe uliţă statura înaltă şi mlădioasă a băiatului ce se îndepărta zâmbind. Hmm, are dreptate ţaţa, mândru băiat. De ce, oare, simţea că toată viaţa i se scurge prin tălpi în tărână şi din obraji îi ies flăcări?

Câţi ani să fi avut fata asta? Cel mult cincisprezece, deşi la cât era de firavă ca o trestie subţire, nu puteai să-i dai mai mult de treisprezece. Corpul ei încă adormit sub pielea de satin perfect întinsă pe oasele lungi, abia căpăta rotunjimi feminine. Sânii mai mult se ghiceau sub bluză, nu împingeau obraznici aerul cu sfârcurile, aşa cum făceau la alte fete un pic mai dezvoltate ca ea. Şoldurile lungi păstrau mai degrabă nervozitatea copilăriei, decât lenea păcatului viitor, palmele cu degete subţiri tremurau şi transpirau la orice atingere, semn că încă nu erau obişnuite cu mângâiatul. Sprâncenele negre şi lungi se îmbinau deasupra ochilor mari, umbriţi de gene dese, negru arcuite direct de mama natură. În apele lor nisipul fierbinte al luncii se îmbina cu albastrul cerului şi verdele-gri al apei Jieţului, nelăsând nici o umbră ascunsă în spatele privirii drepte. Doar genele se aplecau ruşinate şi-i acopereau atunci când ochi indiscreţi poposeau prea mult să se adape în izvorul lor.

„Frumoasă fată! A cui o fi? N-ar strica s-o cunosc mai bine!” îşi zise Vali în gând şi începând cu seara aceea, paşii lui începură să se rătăcească zilnic pe aceeaşi uliţă prăfuită unde vecinele puneau ţara la cale sub nuc. Nu mai trecea cu fruntea sus, salutând doar din vârful buzelor, începuse să se oprească şi să întrebe zâmbind de tot felul de nimicuri, doar ca să mai poposească câteva secunde în plus cu ochii pe gropiţele ce-i furaseră somnul. Mustăcind, femeile îi răspundeau cu generozitate şi-l mai reţineau şi ele, aruncând priviri furişe, cu subînţeles spre fata ce roşea până în vârful urechilor şi nu putea ridica ochi din pământ decât când îl simţea plecând. Degeaba încerca el să-i prindă privirea, ea nu îndrăznea s-o ridice.

Nu zicea ea, Ana, nimic dar începuse să fie un pic mai atentă la înfăţişarea ei, să se îmbrace mai îngrijit, să-şi prindă câte o floare în păr. Cochetării mărunte de fetiţă naivă căreia îi bate inima mai tare pentru prima dată. Zi după zi povestea se repeta şi drumurile lui de seară, pe uliţa cu fată frumoasă deveniseră o obişnuinţă. Îi intrase în sânge şi de multe ori nici nu mai poposea în sat, se întorcea în scurt timp acasă, doar s-o mai poată prinde la poartă pe fata ce-i stăpânea visurile.

Un timp n-a mai văzut-o şi s-a speriat. O săptămână întreagă a trecut la ora obişnuită şi ea nu era între bătrâne. Inima i-a tresărit speriată când a văzut că trece deja a doua seară şi ea nu mai apare. Ce-o fi păţit? Cum să afle unde a plecat? Noroc cu ţaţa Leana care, simţindu-i întrebarea mută nu a mai avut răbdare s-o audă rostită, i-a spus direct „Anuţa noastră a plecat o săptămână la mă-sa, la oraş. Se întoarce abia sâmbătă!”
Atunci s-a hotărât el să meargă mai departe şi într-o seară s-a oprit la poarta bătrânilor.
– Săru’mâna nea Costică!
– Să trăieşti, taică! Ce vânt te aduce pe la noi, copile? Ai nevoie de ceva?
– Nu am nevoie decât de o vorbă bună! Aş vrea să-mi dai voie s-o scot pe Ana într-o seară în sat, la film. Am văzut că stă la ale’ matale şi m-am gândit că are şi ea nevoie să iasă, să cunoască tinerii.
– De, taică, eu ştiu?! M-ai pus în încurcătură, copilul meu! Ea stă la noi decât în vacanţă, nu vreau să-i iasă vorbe şi să zică mă-sa pe urmă că nu am avut grijă de ea!
– Hai, nea Costică, matale mă ştii de o viaţă, aici am crescut! O să am grijă de ea ca de ochii mei! Nimic nu o să i se întâmple, o să vezi! Promit! Mergem la film şi de acolo o aduc direct acasă.
– Bine, ce să mai zic… dacă îmi promiţi tu, îi dau voie. Dar să ai grijă, taicule, că eu sunt om bătrân, e păcat să mă faci de râs în sat. Sâmbătă se întoarce, dacă vrei, vino duminică şi vorbeşte cu ea, vezi dacă vrea să iasă cu tine.
Până duminică zilele s-au târât ca şerpii pe nisipul fierbinte. Aproape nu-şi găsea locul şi liniştea. Număra secundele. Cum reuşise o zgâtie de fată pe jumătate copil să-l prindă atât de tare? Tocmai pe el, cel mai mândru băiat din sat!
– Ce i-o fi venit şi băiatului ăstuia acum, Mărioară? Anuţa noastră e abia cum copil, el nu vede?
– Vede el mai bine ca tine, Costică! iar Anuţa nu mai e copil, e domnişoară deja. Nu te uita că umblă tot desculţă pe uliţă şi că vine după tine pe câmp ca odinioară. Poate că nici ea nu-şi dă seama, dar a crescut, omule. Fata noastră mai are un pic şi zboară.
– Zboară pe dracu’! Vorbeşti şi tu…. de parcă eu nu o văd, trebuie să-mi spui tu!

Se necăjea bătrânul. Ar fi vrut s-o ţină pe lângă el, ca odinioară când o purta de mânuţă peste tot. Timpul a trecut, copila a crescut, el s-a cocoşat. Mâine-poimâine o să le mai deschidă poarta doar la Paşti şi la Crăciun. O să piardă până şi vacanţele astea în care se trezeşte dimineaţa cu râsul ei zglobiu în urechi. Mai e un pic şi vor rămâne singuri, doi bătrâni greoi şi acri, să-şi tragă de bătrâneţe şi să-şi numere zilele de la răsărit la asfinţit, una câte una.

Duminică dimineaţa abia au apucat să-şi pună casa la punct că tânărul era deja la poartă.
– Anuţă, ia vezi taicule, că pe tine te caută! Ieşi până la poartă!
– Pe mine??

Cine s-o caute pe ea? Abia dacă cunoştea câteva fete de pe uliţă şi niciuna din ele nu venea pe la ea duminică dimineaţa, aveau treabă acasă! Când a dat cu ochii de chipeşul tânăr ce-i făcuse stomacul să tresară, a început să tremure. Ce vrea de la ea? Ce-o să se întâmple cu ea acum, când sunt atât de aproape unul de altul? Ar fi fugit, dar cum să fugă când genunchii n-o mai ascultau? Mâinile îi tremurau şi căuta cu disperare un punct de sprijin, să nu se prăbuşească.

Nu a deschis portiţa, s-a rezemat aşa, într-o doară, de ea şi a ridicat pentru prima dată ochii să privească de aproape faţa noului venit.
– Sărut mâna, Ană! Am venit să te rog să ieşi cu mine în sat deseară. Mergem la film? Nu doar noi doi, suntem mai mulţi prieteni şi mi-ar plăcea să te prezint lor.
– Dar eu… nu am ieşit deloc, ce-o să zică taicu’?
– E de acord, am vorbit eu cu el. Doar tu să vrei. Vino, te rog…
Vocea îi devenise o şoaptă, implorând-o. Peste portiţa scundă şi veche băiatul a întins mâna şi a atins în treacăt părul Anei. Un fior a străbătut-o din cap până în tălpi, ca şi cum cerurile s-ar fi deschis mânioase şi un fulger ar fi lovit-o direct în creştet.
– Vino, te rog… te aduc eu înapoi acasă, nu-ţi face griji!
– … Bbine, vin…

Într-o clipă ochii flăcăului s-au luminat. Îi venea să zboare, atât de uşor se simţea.

Normal, toată greutatea căzuse pe umerii firavi ai fetei şi aproape că-i frânsese genunchii. El a plecat fredonând încet către casă, ea a rămas pe loc cu privirea pierdută, fără să se poată mişca. Părea că o forţă uriaşă o ţintuise acolo şi nu voia s-o mai lase să se desprindă de parii înnegriţi de vreme ai portiţei. Deasupra capului ei, sub bolta joasă clădită pe trunchiuri tinere de salcâm, strugurii îşi făceau cu ochiul din boabele împestriţate ce-şi adunau dulceaţa. Se apropia cu paşi timizi, toamna.

Va urma

Apele mele

Of, că tare m-a luat dorul! Mi-a adus aminte pe facebook doamna Rodica Florescu de Dunărea de acasă.
Am colindat Dunărea de la Cazane, până pe braţul Sf. Gheorghe, mi-e dragă, mi-e în sânge. La cazane, cu vârtejurile ei ce-ascund stânci ascuţite şi case părăsite, cu turla bisericii ce se iveşte din apă în verile secetoase (stă încă în picioare, vezi bine, nu se îndură să nu sărute cerul din când în când), apa e întunecată, plumburie, aproape că-ţi dă fiori. Şoseaua şerpuieşte pe margine, între stânca de granit a muntelui şi balustrada subţire ce desparte viaţa de apele ucigătoare ale fluviului. Acolo e frumoasă ca o sirenă ieşită din spuma valului să ademenească cu cântecul ei marinari rătăciţi.
Mai jos, lacul de acumulare o linişteşte şi-ţi lasă impresia că limpezimea lui te-ar duce până adânc, în miezul pământului, unde scaraoţchi aşteaptă muritorii cu furca în mână. De fapt, pe fundul lui stă un întreg oraş, cu căsuţele lui, cu bucătăriile lor încă pline de oale şi ibricul de cafea ce aşteaptă sufletele ce-au locuit odată acolo să se întoarcă să-şi mai prepare la nisip lichidul aromat. Din loc în loc, prin geamurile sparte se strecoară în joacă peşti tăcuţi. Aici încă mai sunt, apa adâncă îi protejează.
Pe clisură s-au ridicat în ultimii ani vile ce-aşteaptă cu pontoanele goale turişti ce nu mai vin.
După ce trece de hidrocentrale, Dunărea se schimbă. Apa se tulbură, malul devine cleios şi-ncearcă să strângă în menghina lui piciorul nesăbuit ce a-ndrăznit să se avânte către apă. Peştii se împuţinează. De când cu hidrocentralele şi deversările „controlate” miliarde de icre îşi dau anual obştescul sfârşit uscându-se pe malurile crăpate, la soare.
Când eram copil priveam cu jind la plaja lină şi la nisipul fin de peste graniţă, unde bulgarii făceau plajă în fiecare vară. La noi, malul abrupt, clisos, cu Dunărea furioasă bătând în el la umbra plopilor, părea o invitaţie în cazanul cu zmoală. Bine, ca să ajungem la ea trebuia să ne strecurăm prin pădure pe sub ochii vigilenţi ai grănicerilor. Depăşeam fâşia, de. Dunărea ne era o plăcere nepermisă, cu greu furată. Poate că tocmai de aceea era cu atât mai dorită.
Până când îşi deschide braţele să strângă în ele delta întreagă, îşi mai schimbă înfăţişarea de câteva ori. Ba liniştită, ba tulbure şi învolburată, bate în maluri cu apele-i veşnic în mişcare, neobosită.
Jieţul copilăriei mele în schimb era un vis. Îmbrăcam dimineaţa o fustă de-a maicăi în care intram de voie şi eu şi prietenele mele -4- la un loc. O strângeam bine pe aţă şi cu tălpile goale alergam prin nisipul uliţei până îmi muiam picioarele în apă. Din uliţă călcam direct în apa limpede şi rece ca a pâraielor de munte. Fusta o ridicam sus, aproape de gât, să nu cumva s-o ud şi să iau bătaie, destul o târam cu poalele prin praful drumului, ca un pui de bogdeaproste ce eram. Gâştele îşi luau zborul şi se opreau direct în mijlocul apei, stârnind cercuri concentrice ce se spărgeau în insulele de papuriş. La picioarele noastre bancuri de puiet de peşte de tot felul, de la cei cât vârful de ac până la cei cât palma, ieşeau la suprafaţă să culeagă gâze minuscule de pe suprafaţa apei, firele lungi de lăon verde (Elodea canadensis) fremătau cu rădăcinile înfipte în nisipul curat de pe fundul apei pe care îl tulburam cu degetele de la picioare căutând scoicile deschise pentru vânătoare, pe jumătate ascunse în nisip şi melci de apă, ici colo câte un otrăţel strălucea cu floricele galbene, pe marginea stufărişului irişi de baltă îşi etalau florile delicate.
Apa era mică, puteam să trecem pe malul celălalt cu piciorul. Abia acolo era un pic mai adâncă şi malul ceva mai înalt ne primea cu rufele la spălat în amiezile fierbinţi. Spălam şi ce nu era de spălat. Încărcam repede ligheanul cu de toate, la prânz, când dormea maica, aruncam un codru de săpun de casă peste ele şi Jiu scria pe tălpile mele. Ore în şir ne bălăceam făcându-ne de lucru cu rufele aduse la spălat. Le înmuiam, le săpuneam, le clăteam şi le întindeam pe iarba de pe mal la uscat. Până se uscau ele la umbra plopilor noi ne hârjoneam în apă până ne albea pielea şi ne îmbătrâneau zbârcite palmele şi tălpile. Cei mai mari şi mai îndrăzneţi plecau la pod şi săreau de acolo în apa ce săpase gropi un pic mai adânci în nisipul de la picioarele de ciment ale podului, împroşcând cu stropi în toate părţile.
Când soarele începea să coboare uşor spre asfinţit plecam şi noi spre casă leşinaţi de foame şi de apă, trăgându-ne picioarele prin nisipul fierbinte. Nu mai alergam, nu mai aveam putere. Maica ne boscorodea, ne drăcuia pe fiecare în parte şi ne punea la masă. Nimic nu ar fi fost mai bun ca un somn în răcoarea casei după aceea, dar nu mai aveam parte de el, doar nu era să apună soarele peste somnul nostru! Era mare păcat!
Acum malurile toate sunt sparte şi cleioase, apa tulbure are pe margine doar pui golaşi şi murdari de rudari. Farmecul de odinioară a dispărut odată cu lucrările de „consolidare” a malurilor. Din râul limpede şi plăcut vederii a rămas un canal adânc, cu apă puţină, tulbure şi mânios, care arată mai degrabă a mlaştină decât a râu.
Acum doi ani m-am dus să-mi înmoi puţin picioarele în el, în amintirea vremurilor de odinioară. Uliţa copilăriei mi-a rămas inaccesibilă cu cârdurile ei de puradei şi câinii lor flămâzi şi slobozi. Abia în dreptul cimitirului am găsit un petec de nisip şi mi-am plimbat degetele prin el, căutând scoici deschise pentru vânat. Bancuri de peşti nu mai sunt, doar câţiva mormoloci amărâţi ce nu scăpaseră încă de coadă şi arătau ciudat aşa, pe jumătate peşte, pe jumătate batracieni, se învârteau în apa limpede pe lângă mal. Vremi apuse lângă lumi apuse. Jos amintirea copilăriei cu apă limpede, boboci de gâscă şi bancuri de puiet de peşte, sus, pe deal, după o târlă de oi, mormintele celor adormiţi întru Domnul. Ale mele lumi ce-au rămas vii doar în mintea şi amintirea copilului de odinioară.