Tinereţe

Un august înfocat moleşea spiritele în sătucul din lunca Dunării. Amiaza fierbinte gonea în case, la răcoare, toate sufletele de creştini şi făcea dobitoacele să caute cu disperare un pic de răcoare şi umbră. În fundul curţii, câinii îşi săpau gropi adânci, unde se ascundeau de razele ucigătoare ale soarelui profitând din plin de răcoarea pământului reavăn, găinile se scăldau în ţărână, încercând să-şi răcorească plămânii cu ciocurile larg deschise, porcii se scăldau în noroiul pe care şi-l modelau cu generozitate vărsând troaca de apă, păsările cerului tăceau ascunse prin crengi, toată suflarea lâncezea, aşteptând ca soarele să coboare spre asfinţit din crucea cerului, domolindu-şi razele fierbinţi. Doar apa Jieţului rămânea animată, plină de copii ce râdeau zgomotos între stropii strălucitori, raţe gălăgioase şi gâşte ce-şi chemau bobocii cu ţipete stridente.
Când arşita se mai domolea, pe la porţile umbroase apăreau gospodinele cu câte ceva de lucru în mână. O cusătură, o împletitură, o broderie pentru viitoarea zestre a fetelor de măritat din familie. Se adunau câte 3-4 şi puneau ţara la cale în orele acelea moarte în care toată suflarea se odihnea până la lăsarea serii, când se-mprăştiau care-ncotro să pregătească cina. Erau orele lor de relaxare, nimeni nu avea voie să le răpească. Strecurau prin filtrul vorbelor pe toţi cei ce treceau pe uliţă în sus şi-n jos, măsurau din cap până în picioare fetele mari şi flăcăii ce ieşeau seara în sat, făceau asociaţii încercând să ghicească cine cu cine se va căsători în anul următor.
Mai târziu, când soarele bătea deja obosit în asfinţit, începeau să treacă flăcăii în sat. Îmbrăcaţi frumos, curaţi, parfumaţi, ieşeau să se întâlnească cu aleasa inimii lor. De departe cel mai admirat şi râvnit flăcău era băiatul cel mic al zăvălenilor, o frumuseţe de tânăr înalt şi drept ca bradul, cuminte şi liniştit, cu care tot neamul se mândrea de parcă ar fi fost copilul tuturor. Părinţii lui, oameni gospodari aşezaţi şi tăcuţi, nu ieşiseră până acum cu nimic în evidenţă, băiatul acesta, însă, atrăsese atenţia întregului sat asupra familiei lor.
Crescuse ca din apă, cum spunea bunica lui, scuipându-l să nu-l deoache. Ieri era încă un puştan obişnuit ce bătea mingea cu băieţii pe uliţă. Acum e un domnişor înalt şi chipeş, cu ochi negri ca păcatul, gene lungi, păr inelat şi buze cu pecetea sărulului impregnată în zâmbetul agăţat în colţul gurii. Vechii tovarăşi de bătut mingea se sfiau şi îl salutau cu respect, de parcă nu s-ar fi ridicat din praful drumului în acelaşi timp. Lor nu prea le-a plăcut cartea şi râdeau deseori de el când îl căutau să iasă la joacă iar el stătea zile întregi în casă, învăţând.

Acum, parcă şi umerii ştia să şi-i poarte mai bine ca ei. Ţinea fruntea sus, spatele drept, umerii relaxaţi, nu aplecaţi, încordaţi şi munciţi ca ai lor. Toate mamele de fete îl adorau, îl visau ginere şi-şi împingeau fetele de la spate să se scuture de copilărie şi de lene, ca să devină mici domnişoare demne de atenţia unui asemenea prinţ.
Fetele de măritat îi făceau curte şi cu cât erau mai acrite în aşteptări, cu atât erau mai agresive. Unele aproape că-i săreau în poală, doar, doar l-or prinde în mreje.
Când îşi apleca ochii de păcat pe faţa uneia, aceasta roşea, se fâstâcea şi-o treceau fiori reci pe şira spinării. Diavolul de le-ar fi privit astfel, nu s-ar fi simţit aşa pierdute. Rare erau însă ocaziile în care ochii lui poposeau mai mult asupra unei fete. Trăia în lumea lui înaltă, neluând seama la ţărăncuţele fragede şi rumene ce i se ofereau.
În vara asta însă, ochii i-au fost atraşi de gropiţele adânci din obrajii unei fetiţe cu ochi luminoşi şi inima i-a tresărit. S-a oprit şi s-a mai uitat o dată în urmă. O roşeaţă caldă i-a umbrit obrajii măslinii şi i-a făcut ochii să sclipească. A zâmbit. Cald, plăcut, cu toţi dinţii, nu în colţul gurii, atotştiutor ca de obicei. Trecuse de multe ori pe lângă grupul acela de vecine, veşnic adunate sub nuc, la o bârfă mică. Abia apleca capul să le salute, dar le ştia pe toate, doar copilărise pe uliţă. Cum de nu o văzuse până acum?
– Hait că făcuşi cuceriri! Ia uite, tocmai Vali se opri să se uite la tine!
– Taci, fa, că se ruşinează fata! Ce-ţi veni să râzi de ea? Nu te uiţi că e doar un copil?
– Copil, daică, aşa zici!? Aha, ha, ha, ha!!! Păi mata o s-o vezi copil şi când s-o mărita, că-ţi e dragă! Mai are un pic şi pleacă la liceu, nu mai e copil demult! E fată mare deja şi ar trebui să se poarte ca o fată mare, că uite, încep băieţii să se uite după ea şi ea tot cu tălpile goale prin ţărână umblă! Ia’ la ea, cu carţile astea peste tot. S-o pui daică să înveţe să gătească, să coase, să lase poveştile, că a trecut vremea lor! Mâine poimâine se mărită şi nu ştie să facă nimic! Poveşti îţi trebuie ţie, Ană? Când o să te pună soacră-ta să bagi în oală ce-o să faci, o să-i citeşti o poveste?
– Fa, Leană, multă minte îţi mai trebuie, daică! Eşti proastă ca noaptea, zău! Ţi se puse pata pe fata mea? Vezi-ţi de ale tale, că sunt mai mari şi stau în bătătură de pomană, las-o pe asta că oi ştii eu cum s-o cresc. Ană, stai liniştită, nu plânge cu maica, că am eu ac de cojocul tuturor ăstora care se dau că le ştiu pe toate şi habar nu au ce e în bătătura lor, dar se uită peste gardul meu.

Se supărase rău bătrâna şi ar mai fi continuat dacă din vale nu s-ar fi apropiat o muiere la fel de bârfitoare ca soru-sa Leana.
Gura slobodă a ţaţei Leana şficuia obrajii fragezi în care sângele dăduse năvală. Fata nu răspundea nimic, nu era frumos să răspundă bătrânilor, aşa învăţase ea acasă, dar tare şi-ar fi răcorit sufletul acum zicându-i câteva. Stătea cu ochii larg deschişi pe cartea de pe genunchi, fără să mai poată citi un cuvânt printre lacrimile ce se îngrămădeau să pice să ude hârtia. Toate literele se învălmăşeau şi se amestecau sub ochii ei, de parcă o luaseră razna şi voiau s-o înnebunească. Pe sub genele lungi privirea petrecea pe uliţă statura înaltă şi mlădioasă a băiatului ce se îndepărta zâmbind. Hmm, are dreptate ţaţa, mândru băiat. De ce, oare, simţea că toată viaţa i se scurge prin tălpi în tărână şi din obraji îi ies flăcări?

Câţi ani să fi avut fata asta? Cel mult cincisprezece, deşi la cât era de firavă ca o trestie subţire, nu puteai să-i dai mai mult de treisprezece. Corpul ei încă adormit sub pielea de satin perfect întinsă pe oasele lungi, abia căpăta rotunjimi feminine. Sânii mai mult se ghiceau sub bluză, nu împingeau obraznici aerul cu sfârcurile, aşa cum făceau la alte fete un pic mai dezvoltate ca ea. Şoldurile lungi păstrau mai degrabă nervozitatea copilăriei, decât lenea păcatului viitor, palmele cu degete subţiri tremurau şi transpirau la orice atingere, semn că încă nu erau obişnuite cu mângâiatul. Sprâncenele negre şi lungi se îmbinau deasupra ochilor mari, umbriţi de gene dese, negru arcuite direct de mama natură. În apele lor nisipul fierbinte al luncii se îmbina cu albastrul cerului şi verdele-gri al apei Jieţului, nelăsând nici o umbră ascunsă în spatele privirii drepte. Doar genele se aplecau ruşinate şi-i acopereau atunci când ochi indiscreţi poposeau prea mult să se adape în izvorul lor.

„Frumoasă fată! A cui o fi? N-ar strica s-o cunosc mai bine!” îşi zise Vali în gând şi începând cu seara aceea, paşii lui începură să se rătăcească zilnic pe aceeaşi uliţă prăfuită unde vecinele puneau ţara la cale sub nuc. Nu mai trecea cu fruntea sus, salutând doar din vârful buzelor, începuse să se oprească şi să întrebe zâmbind de tot felul de nimicuri, doar ca să mai poposească câteva secunde în plus cu ochii pe gropiţele ce-i furaseră somnul. Mustăcind, femeile îi răspundeau cu generozitate şi-l mai reţineau şi ele, aruncând priviri furişe, cu subînţeles spre fata ce roşea până în vârful urechilor şi nu putea ridica ochi din pământ decât când îl simţea plecând. Degeaba încerca el să-i prindă privirea, ea nu îndrăznea s-o ridice.

Nu zicea ea, Ana, nimic dar începuse să fie un pic mai atentă la înfăţişarea ei, să se îmbrace mai îngrijit, să-şi prindă câte o floare în păr. Cochetării mărunte de fetiţă naivă căreia îi bate inima mai tare pentru prima dată. Zi după zi povestea se repeta şi drumurile lui de seară, pe uliţa cu fată frumoasă deveniseră o obişnuinţă. Îi intrase în sânge şi de multe ori nici nu mai poposea în sat, se întorcea în scurt timp acasă, doar s-o mai poată prinde la poartă pe fata ce-i stăpânea visurile.

Un timp n-a mai văzut-o şi s-a speriat. O săptămână întreagă a trecut la ora obişnuită şi ea nu era între bătrâne. Inima i-a tresărit speriată când a văzut că trece deja a doua seară şi ea nu mai apare. Ce-o fi păţit? Cum să afle unde a plecat? Noroc cu ţaţa Leana care, simţindu-i întrebarea mută nu a mai avut răbdare s-o audă rostită, i-a spus direct „Anuţa noastră a plecat o săptămână la mă-sa, la oraş. Se întoarce abia sâmbătă!”
Atunci s-a hotărât el să meargă mai departe şi într-o seară s-a oprit la poarta bătrânilor.
– Săru’mâna nea Costică!
– Să trăieşti, taică! Ce vânt te aduce pe la noi, copile? Ai nevoie de ceva?
– Nu am nevoie decât de o vorbă bună! Aş vrea să-mi dai voie s-o scot pe Ana într-o seară în sat, la film. Am văzut că stă la ale’ matale şi m-am gândit că are şi ea nevoie să iasă, să cunoască tinerii.
– De, taică, eu ştiu?! M-ai pus în încurcătură, copilul meu! Ea stă la noi decât în vacanţă, nu vreau să-i iasă vorbe şi să zică mă-sa pe urmă că nu am avut grijă de ea!
– Hai, nea Costică, matale mă ştii de o viaţă, aici am crescut! O să am grijă de ea ca de ochii mei! Nimic nu o să i se întâmple, o să vezi! Promit! Mergem la film şi de acolo o aduc direct acasă.
– Bine, ce să mai zic… dacă îmi promiţi tu, îi dau voie. Dar să ai grijă, taicule, că eu sunt om bătrân, e păcat să mă faci de râs în sat. Sâmbătă se întoarce, dacă vrei, vino duminică şi vorbeşte cu ea, vezi dacă vrea să iasă cu tine.
Până duminică zilele s-au târât ca şerpii pe nisipul fierbinte. Aproape nu-şi găsea locul şi liniştea. Număra secundele. Cum reuşise o zgâtie de fată pe jumătate copil să-l prindă atât de tare? Tocmai pe el, cel mai mândru băiat din sat!
– Ce i-o fi venit şi băiatului ăstuia acum, Mărioară? Anuţa noastră e abia cum copil, el nu vede?
– Vede el mai bine ca tine, Costică! iar Anuţa nu mai e copil, e domnişoară deja. Nu te uita că umblă tot desculţă pe uliţă şi că vine după tine pe câmp ca odinioară. Poate că nici ea nu-şi dă seama, dar a crescut, omule. Fata noastră mai are un pic şi zboară.
– Zboară pe dracu’! Vorbeşti şi tu…. de parcă eu nu o văd, trebuie să-mi spui tu!

Se necăjea bătrânul. Ar fi vrut s-o ţină pe lângă el, ca odinioară când o purta de mânuţă peste tot. Timpul a trecut, copila a crescut, el s-a cocoşat. Mâine-poimâine o să le mai deschidă poarta doar la Paşti şi la Crăciun. O să piardă până şi vacanţele astea în care se trezeşte dimineaţa cu râsul ei zglobiu în urechi. Mai e un pic şi vor rămâne singuri, doi bătrâni greoi şi acri, să-şi tragă de bătrâneţe şi să-şi numere zilele de la răsărit la asfinţit, una câte una.

Duminică dimineaţa abia au apucat să-şi pună casa la punct că tânărul era deja la poartă.
– Anuţă, ia vezi taicule, că pe tine te caută! Ieşi până la poartă!
– Pe mine??

Cine s-o caute pe ea? Abia dacă cunoştea câteva fete de pe uliţă şi niciuna din ele nu venea pe la ea duminică dimineaţa, aveau treabă acasă! Când a dat cu ochii de chipeşul tânăr ce-i făcuse stomacul să tresară, a început să tremure. Ce vrea de la ea? Ce-o să se întâmple cu ea acum, când sunt atât de aproape unul de altul? Ar fi fugit, dar cum să fugă când genunchii n-o mai ascultau? Mâinile îi tremurau şi căuta cu disperare un punct de sprijin, să nu se prăbuşească.

Nu a deschis portiţa, s-a rezemat aşa, într-o doară, de ea şi a ridicat pentru prima dată ochii să privească de aproape faţa noului venit.
– Sărut mâna, Ană! Am venit să te rog să ieşi cu mine în sat deseară. Mergem la film? Nu doar noi doi, suntem mai mulţi prieteni şi mi-ar plăcea să te prezint lor.
– Dar eu… nu am ieşit deloc, ce-o să zică taicu’?
– E de acord, am vorbit eu cu el. Doar tu să vrei. Vino, te rog…
Vocea îi devenise o şoaptă, implorând-o. Peste portiţa scundă şi veche băiatul a întins mâna şi a atins în treacăt părul Anei. Un fior a străbătut-o din cap până în tălpi, ca şi cum cerurile s-ar fi deschis mânioase şi un fulger ar fi lovit-o direct în creştet.
– Vino, te rog… te aduc eu înapoi acasă, nu-ţi face griji!
– … Bbine, vin…

Într-o clipă ochii flăcăului s-au luminat. Îi venea să zboare, atât de uşor se simţea.

Normal, toată greutatea căzuse pe umerii firavi ai fetei şi aproape că-i frânsese genunchii. El a plecat fredonând încet către casă, ea a rămas pe loc cu privirea pierdută, fără să se poată mişca. Părea că o forţă uriaşă o ţintuise acolo şi nu voia s-o mai lase să se desprindă de parii înnegriţi de vreme ai portiţei. Deasupra capului ei, sub bolta joasă clădită pe trunchiuri tinere de salcâm, strugurii îşi făceau cu ochiul din boabele împestriţate ce-şi adunau dulceaţa. Se apropia cu paşi timizi, toamna.

Va urma

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria jurnal, Uncategorized

2 răspunsuri la „Tinereţe

  1. ..am lacrimi in ochi. Parcă ai trecut pe la poarta mamei mele si ti-a depănat ceva intâmplări care nu mai par asa de…demult. Mulţumesc, Lucia. Abia astept continuarea. Scrisul tău e fix pe sufletul meu..

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s