Tinereţe (4)

Vara şi-a urmat cursul. Zilele s-au scurtat una după cealaltă, nopţile petrecute pe banca de la portiţă au devenit mai reci, mai înrourate şi i-au făcut să se apropie din ce în ce mai tare. Aşteptau cu nerăbdare acum să se lase noaptea şi vecinii să se adune fiecare pe la casa lui, ca ei  să poată ieşi împreuna sub clarul nopţilor cu lună. Doar câteva zile îi mai despărţeau de iminenta plecare. Ea boboc, în primul an de liceu, el veteran, în ultimul. Pentru amândoi urma un an greu, plin de necunoscute şi muncă multă.

– O să-ţi mai aduci aminte de mine la oraş? Când vei ajunge acasă o să te gândeşti la sărutările mele, sau le vei da altuia?

– Ce prostii vorbeşti! Drept cine mă iei?

Degetele ei subţiri se plimbau nervoase prin părul lui sârmos, ondulat. Întins pe bancă, băiatul îşi ţinea capul în poala ei şi o privea de acolo, direct în ochi.

– Promite-mi că nu vei ridica ochii să priveşti nici un alt băiat, altfel eu mă transform în Othello şi vă ucid cu mâna mea pe amândoi!

– Eşti nebun! De unde ai să ştii tu că mă ţin de promisiune dacă o să fiu atât de nesăbuită să-ţi promit? Vrei să umblu cu ochii închişi să nu mai văd pe nimeni în drumul meu? Şi dacă mă împiedic ce să fac? O să dau în gropi şi o să mă culegi bucăţi de pe asfalt!

– O să te culeg şi o să te refac din amintiri punând la loc bucată cu bucată. Numai să nu îndrăzneşti să oferi vreo bucată din sufletul tău altcuiva, atunci n-aş mai şti să te recompun şi mi-ai deveni străină.

– Mă vei recunoaşte după ochii de pisică neagră ce-ţi vor arăta drumul către mine până şi în cea mai întunecată noapte. Să nu vorbeşti cu păcat. Ştii bine că nu m-aş uita la altul.

– Tu, Ană! Spune-mi că mă iubeşti! Aici, acum!

Se ridicase în capul oaselor şi o privea cu seriozitate direct în ochi, aşteptând.

– Da’ ce-ţi veni? Nu ştii asta deja?

– Nu, nu ştiu. Nu mi-ai spus-o niciodată! Am nevoie să te aud spunându-mi-o. Spune acum „te iubesc, Vali”. E simplu.

– Nu vreau! Crezi că nişte vorbe spuse în momentul ăsta vor schimba cu ceva sentimentele noastre? Sentimentele se demonstrează, nu se spun.

– Da, da, ştiu. Am nevoie să-mi spui acum, nu vreau să-mi demonstrezi nimic. Uite, eu îţi spun cu toată sinceritatea: Te iubesc, Ana! Te iubesc din tot sufletul, cu toată fiinţa mea! Te iubesc până la lună şi înapoi. Dacă vrei, îţi aduc o bucată din ea! Vrei? Acum urc până acolo şi-i smulg o bucată pentru tine!

Se ridicase deja în picioare şi gesticula teatral, încercând să urce pe o scară invizibilă. Ana râdea privindu-l şi uliţa toată părea că râde de nebunia lor. Brusc, Vali căzu în genunchi şi-i cuprinse picioarele cu amândouă mâinile.

– Spune-mi că mă iubeşti, altfel îmi înfig cuţitul în inimă până la prăsele. O să mă ai pe conştiinţă, ia aminte!

– Te iubesc, nebunul meu Othello, te iubesc! N-am nevoie de lună, n-am nevoie să te urci până la cer pentru mine, am nevoie doar de tine. Cum aş putea trăi altfel?!

Ochii îşi spuneau singuri vorbe de dor. Ana se aplecă şi-l sărută cu delicateţe pe gură, el îi ridică mâna şi o sărută galant în palmă.

– Să nu uiţi niciodată ce mi-ai spus astăseară. Nici eu nu voi uita. Iubita mea cu păr de castană coaptă şi ochi de pisică neagră, ridică ochii şi-alege o stea.

– Ce să fac cu ea?

– Taci şi alege-o.

Cu ochii pe bolta înstelată, Ana îşi alese cea mai strălucitoare stea din Carul Mare.

– Ea să fie steaua noastră. Când va păli şi nu se va mai vedea, iubirea noastră va apune. Abia atunci ai dreptul să cauţi dragostea în altă parte, auzi tu, Ană!?

Un fior rece o trecu pe şira spinării. O presimţire urâtă îi întunecă pentru o clipă ochii şi-i făcu inima să tresară.

– Să nu mai vorbeşti în viaţa ta aşa, auzi! Mă supăr şi nu mă mai vezi! Nu provoca soarta.

– Te iubesc, Ana. E singurul lucru cu care nu pot glumi în viaţă.

Scurta lor vară se sfârşea aici. Toamna le păşea pe urme gonindu-i înainte pe drumul vieţii. Doar înainte, niciodată înapoi. Şi-au adunat cu grijă bagajul de amintiri, le-au închis în cutia de aur a sufletului, ferecându-le fiecare cu câte un lacăt la care celălalt purta cheia şi s-au despărţit promiţându-şi să se reîntâlnească după începerea şcolii în faţa teatrului. În două zile fiecare pleca pe drumul lui având ca destinaţie finală marele oraş. Ce le va rezerva viitorul nu aveau cum să ştie. Ştiau doar că în acel moment dragostea lor era în stare să treacă peste orice bariere, să-i aştepte cuminte la locul stabilit şi să-i însoţească mână în mână către alt orizont.