Vremea recunoştinţei

Ei, a venit timpul să mă umflu putin în pene.

Când m-am apucat de scris am făcut-o pentru că simţeam nevoia să mă eliberez de prea multe gânduri şi întâmplări pe care le-am tot stocat în creier. O perioadă am încercat să le las acolo, să le împart pe categorii, cutiuţe, pliculeţe parfumate, dar cu timpul au ajuns să fie atât de multe încât munca de sortare a devenit un soi de trudă a lui Sisif şi ele începuseră să se încâlcească, să se aşeze una peste celalată, să se bată, să se sufoce sub presiunea impresiilor noi. Nici nu vă daţi seama ce bulibăşeală se crease acolo! M-am apucat să le aştern pe hârtie, una câte una, începând de la cele mai vechi încă de pe vremea în care eram încă o mămică tânără, dar în scurt timp am constatat că au devenit nişte bumeranguri  usturătoare pe care soţul meu de atunci le aduna şi mi le arunca cu dibăcie în cap de câte ori avea chef. Pusese stăpânire pe ele şi le folosea drept arme de şantaj şi umilire.

Aşa că a trebuit să mă abţin şi un timp parcă şi cuvintele aleseseră să se ascundă de mine. Din când în când îmi mai răsunau stranii în urechea internă, certându-se sau prezentându-se drept vechi cunoştinţe pe care le uitasem încercând să mă apăr de lovituri. Câte unul mai insistent îmi stăruia în creier a mirare şi mă sâcâia până la obsesie. Apoi au venit insomniile şi întâmplări ce s-au succedat mult prea repede, în viaţa mea, obligându-mă să mă obişnuiesc cumva să supravieţuiesc singură în junglă. Aşa a apărut blogul. Într-un moment în care aveam nevoie de un confident tăcut şi discret, unde să mai depozitez din frustrări. Pe vremea aceea habar nu aveam că o să mă citească la un moment dat cineva. Vărsam aici toate angoasele şi suferinţele, le amestecam cu lacrimi şi cu vorbe atât de stângace, că mai târziu mi-a fost ruşine cu ele. Uitasem să le folosesc şi ele amorţiseră de la atâta nemişcare şi praf aşezat deasupra.

Restul a venit firesc, odată cu scuturarea prafului. Mi-am făcut prieteni cărora le-a plăcut ce-am scris şi m-au încurajat, am căpătat încredere, am scris în continuare şi iată că a venit şi prima recunoaştere publică a faptului că oamenilor le place ce scriu. În ultimul număr al revistei ” Noul Literator” şi-a fost publicată Fuga. Le mulţumesc din suflet doamnei Rodica Florescu care a avut încredere în mine şi m-a recomandat domnului redactor-şef adj., profesor D. Duţă şi domnului  Director Petre Niculae Vrânceanu care mi-au acordat girul dumnealor şi mi-a făcut imensa bucurie să îmi publice povestea în cel mai cald număr al revistei. Sufletul meu se înclină în faţa dumneavoastră, doamnă şi domnilor şi vă oferă toată recunoştinţa mea. Nu vă puteţi închipui ce amalgam de stări este acum în sufletul meu. Stau pe margine, ca pe faleza unui ocean ale cărui valuri imense îmi spală tălpile şi mă minunez şi sunt speriată de furtuna pe care eu însămi am iscat-o. Mi s-a făcut dintr-o dată teamă. O greutate mare mi s-a aşezat pe umeri şi trebuie să recunosc cu sinceritate că mi s-au cam speriat cuvintele. Acum se tem că nu vor reuşi să se menţină la înălţimea aşteptărilor şi cu greu se mai lasă smulse.

Sinceră să fiu, eu aş fi aşteptat cu vestea până aş fi intrat în posesia revistei, să vă demonstrez că nu mă laud în zadar. S-ar mai fi liniştit un pic şi furtuna din suflet. Dar aseara m-am tezit cu un telefon la ceas târziu de la propriul meu părinte. Bietul tata nu ne sună decât când e neapărat nevoie, altfel aşteaptă să îl sunăm noi. Se teme ca apelul lui să nu ne dea bătăi de inimă şi griji inutile. Îngrijorat şi oarecum alarmat, puţin supărat, se apucă să-mi povestească cum a ajuns lumea să-l întrebe de mine pe unde nu te aştepţi. Se dusese la magazin să cumpere ceva de-ale gurii şi unul din foştii mei profesori l-a luat tare de cum a intrat pe uşă.

– Ia spune-mi, Viţule, cine e Lucia Stroilă?

– E fata mea! Da de ce?

– Fata ta e scriitoare?

– ??? Habar nu am, nu mi-a spus!

– Păi uite, i-a apărut o povestire în revistă. Am văzut-o şi mă tot întrebam cine e această Lucia Stroilă din Bechet, că eu trăiesc aici de o viaţă şi nu o cunosc. Am fost de-am întrebat şi la primărie, dar nu a ştiut nimeni să-mi spună. Doar o doamnă mai coaptă mi-a zis „E fata lui nea Viţu, vă spun eu! Ăştia sunt tineri, habar nu au!”

– De taică, e fata mea… dar nu ştiu dacă e scriitoare. E bună povestirea aia?

– Uite, citeşte şi tu! Dacă au publicat-o aici, eu zic că e bună!

Bietul tata… Nu a putut citi, doar a văzut două pagini şi un pic acolo, pe revistă. Nu vede mai mult fără ochelari şi nu a considerat necesar să-i care cu el când a plecat la cumpărături. A plecat acasă cu inima strânsă şi el chiar e cardiac. Cum se poate întâmpla ca fata lui să ajungă să publice în reviste şi ei habar să nu aibă? Parcă nu-i vine a crede… Musai acum să îi arăt, să se convingă şi să-l liniştesc, să nu cumva să se ducă bătrânul cu inima grea pe lumea cealaltă. Nu prea înţelege el cum e cu scrisul ăsta şi s-a speriat mai rău ca mine. Parcă se sfieşte şi să-mi vorbească acum. Uite aşa furtuna mea se amplifică şi mă obligă să fiu mai deschisă de acum. Să comunic mai mult cu cei dragi ca să nu ajung să-i pun în situaţii stânjenitoare şi altă dată.

Până una alta vă mulţumesc din suflet tuturor  pentru că mă citiţi, că reveniţi aici chiar şi în ziele în care nu scriu nimic, că mă încurajaţi când sunt abătută şi copleşită de cotidian şi nu în ultimul rând că mă apreciaţi şi mă încurajaţi să merg mai departe. Mare parte din bucuria acestui moment vouă v-o datorez, prietenii  mei virtuali sau mai puţin virtuali (că pe unii din voi am avut norocul să-i cunosc şi în realitate). Nu pot decât să mă înclin în faţa voastră şi să vă ofer câte o părticică din inima mea.