Despre intimitate- sau lipsa ei

M-am tot plâns de-a lungul timpului pe aici de „beneficiile” traiului la bloc. M-am gândit o perioadă că e doar paranoia dorul nebun ce m-a apucat de o casă pe pământ, în mijlocul unei grădini cu flori, legume şi alte acareturi. Sunt crescută la ţară, dar am locuit la bloc 2/3 din viaţă, deci e oarecum ciudat. Dar să vă povestesc.

Acum vreo 5 ani m-am mutat dintr-un bloc cu 8 etaje într-o zonă din care abia ieşeam dimineaţa să merg la birou, într-unul de 4 etaje, cochet, drăguţ, cu grădină în faţă, destul de departe de bulevard. Când am găsit apartamentul ăsta la etajul 1, umbrit de coroana imensă a unui castan, cu un tei cât toate cele 4 etaje în faţa geamului de la dormitor, am zis că am apucat pe Dumnezeu de picior.

Un timp a fost cât de cât ok. Eram nevoită să-mi ţin respiraţia când urcam scările pentru că te izbea în ochi aciditatea mirosului de urină de la parter, unde una din vecine avea un câine paralizat de picioarele din spate. Care câine nu suporta cărucior, dar nici să se ţină până la uşă când îl scotea afară nu putea. Ce să faci acum dacă bietul animal bătrân suferea atât? Şi oamenii păţesc la fel, bătrâneţea asta e urâtă pentru toţi. Nici măcar nu aveam mult de urcat iar când ajungeam între etaje, deschideam geamul şi era totul în ordine.

Că vecina de pa parter a pus 3 lacăte pe poarta de la grădină şi pretinde că acolo a moştenit ea de la tac-su pământ, iar am trecut cu vederea. Cine ştie când venise tac-su cu sovietul suprem de prin stepa rusească şi pusese steag fix în faţa blocului ăstuia, scriind pe el „rezervat, pe aici nu se trece”. Orice era posibil, te pui cu oamenii bătrâni? Nu m-au deranjat nici privirile suspicioase cu care ne-au primit de la început, fără să ne răspundă la salut. Nici eu nu sunt o fire prea comunicativă şi când am vazut că nu mi se răspunde nici dacă insist, nu am mai salutat. E aşa simplu… În consecinţă e chiar normal ca vecinii mei să nu-mi cunoască nici numele, de a trebuit poştăriţa să umble prin toate scările din vecini când a avut să-mi aducă o confirmare de primire.

Că-l aud pe vecinul de deasupra sforăind, am zis că e o întâmplare. Am eu auzul mult prea sensibil. Că sâmbătă dimineaţa la ora şase se dă cu aspiratorul, am trecut cu vederea. Oamenii au nevoie şi de curăţeniem normal.  Că aud ce discută vecinii de alături, la fel. Dormitorul ăsta al meu zici că e făcut din panouri de hârtie, precum casele japonezilor. Numai că ăia sunt extrem de silenţioşi, pe când aici toată lumea are ceva de spus şi o spune în gura mare.

Nu mi-a picat fisa nici când, într-un exces de zel, vecinul de vis-a-vis care a avut norocul să crească în blocul ăsta, mi-a spus că vecina de la parter cu încă vreo 5 vecini de pe scară erau ofiţeri de securitate. Aia veche, nu asta nouă. Iar ăilalţi aveau diverse grade în armată sau aviaţie. Ce-mi păsa mie? Eram mulţumită că au oamenii pensii mari şi nu fac niciodată gălăgie că se dă prea devreme drumul la căldură. Deci, avantaj eu.

De ceva timp, însă,  cred că s-a mutat cineva nou în locul unuia din bătrânii singuri care a dat colţul anul trecut. De câteva luni bune, la ora 5 fix mi se dă trezirea cu radio România Actualităţi care are fix aceleaşi emisiuni ca pe vremea copilăriei mele şi chiar dacă nu vă vine să credeţi, aceleaşi melodii, în aceeaşi ordine, cu aceeaşi scrupulozitate puse! Nu lipseşte decât tricolorul şi cântecele de laudă la adresa partidului.  La început am încercat să ignor. Dar când te întorci de la birou seara la ora 11,30, adormi după ora 2 noaptea şi dimineaţa o iei de la capăt, parcă trei ore de somn e mult prea puţin. E adevărat că omul opreşte radioul la 7 fix, dar cine mai poate adormi la ora aceea?

Azi aşa, mâine aşa, m-au adus în pragul depresiei. Am deja gânduri criminale de ceva timp şi dacă o să auziţi cândva că una prin Militari a clacat şi şi-a strâns de gât toţi vecinii de bloc să nu mă condamnaţi, că eu sunt, adusă la disperare.

Problema şi-a găsit o soluţie abia azi, când i-am povestit unei prietene din copilărie despre sursa necazurilor mele. Cum îi povesteam eu aşa cu foc că ştiu şi ce-şi spun la telefon vecinii, cum sforăie vecinul de deasupra, ce teme are copilul vecinilor din stânga şi cât se chinuie să şi-i le facă, ce meniu îşi face vecina de la etajul trei şi tot ce vă trece prin cap că ar face nişte oameni normali în casele lor apărate de pereţi groşi de cărămidă, ea îm dă cu măciuca (na că am rămas cu obsesia măciucii de săptămâna trecută) în moalele capului şi-mi spune „Vezi că siiigur ai microfoane în pereţi”. Aaiii? „Cum auzi, nu te mai minuna. Uite, copilul verişoarei mele şi-a cumpărat acu’ trei ani un apartament într-un cartier bucureştean. Când s-a apucat omul să spargă pereţii şi să renoveze a găsit în ei o întreagă reţea de cabluri şi microfoane, de nu-i venea să creadă! Se ascultau ăia în draci pe timpul lui ceaşcă! Cică aşa erau construite blocurile, le dădeau în folosinţă cu tot cu microfonul din dotare.”

Nu m-am mai minunat şi nici nu prea mai aveam cum că am rămas cu gura căscată de uitasem să şi respir. Şi totuşi, dacă are Adriana dreptate? Voi ce ziceţi, să sparg pereţii dormitorului să văd dacă nu cumva am vreun amplificator prin pereţi care mă face să aud tot ce vorbesc şi fac vecinii? Se poate ca babetei care a fost proprietara iniţială a apartamentului să-i fi folosit pentru rapoartele săptămânale, dar eu parcă mi-aş dori să nu aflu aşa crude toate intimităţile celor din jur… mi-e greu însă să mă apuc şi de redecorat, asta necesită efort, nu glumă!  Sau mai bine să-mi fac rost de nişte dopuri de urechi de alea sănătoase, să nu mai aud nici tancul dacă trece prin faţa blocului?!