Arhive lunare: octombrie 2014

Dincolo de poartă II

  • Hai odată că ne aşteaptă doctorul şi nu ne mai primeşte dacă întârziem. Nu vrei să te faci bine? Hai, să vezi că o să-ţi dea nişte pastile şi nu o să-ţi mai fie rău. Nu-ţi fie teama, nu-ţi face nici o injecţie, vorbesc eu cu el.

Ochii imenşi ai fetei se plimbau peste parcul cu alei pline de oameni rătăciţi ce zâmbeau tâmp, îmbrăcaţi în ciudatele uniforme lălâi. Printre adulţi erau copii care alergau şi ţipau ca şi copiii de la ea de pe uliţă, doar că energia lor avea ceva frenetic, ireal, ca-n filmele în care imaginile erau rerulate cu repeziciune.

  • Vezi ce fericiţi sunt copiii aici? Nu ai de ce să-ţi fie frică, o să te joci şi tu cu ei curând, când o să mai capeţi un pic de putere. Uite ce parc frumos, câţi copaci are, câtă verdeaţă! O să-ţi faci prieteni repede, ia uite cât de veseli sunt!

Ochii mari ai fetei jucau în lacrimi. Nu-i plăceau copiii ăia agitaţi şi gălăgioşi şi nici tinerii zâmbitori de pe bănci. Ea voia înapoi acasă, în curtea ei, să stea pe pătură şi să se încălzească la soare. Era aşa plăcut acum în grădina de acasă! Ei credeau că stă şi nu face nimic toată ziua, dar ea privea gâzele pe flori, urmărea fluturii, puii de găină, se juca cu pisoii, citea. Avea o viaţă plină, de ce încercau ei acum să-i prezinte lumea asta ca pe o lume ideală?

  • Offf! Hai în braţe, văd că altfel nu te mai poate omul urni!

S-a prins cu amândouă mânuţele de gâtul tatălui său şi s-a uitat pentru prima dată la clădirea imensă, cenuşie, cu gratii groase la ferestre. Multe ferestre, mai multe gratii. Scările înalte şi uşile posomorâte o înspăimântau. Parcă intra în lumea visului ei de care voia să scape. Avea senzaţia că dacă uşile acelea se vor închide în urma lor nu mai avea scăpare. De acolo nu va mai putea ieşi. Cum să le mai deschidă ?

Înăuntru, pe coridoarele lungi şi întunecate, lumea forfotea. Oameni îmbrăcaţi ca de stradă, alături de oameni în pijamale. Surori medicale, halate albe, infirmiere cu câte o găleată sau mop în mână, treceau grăbiţi fiecare către o treabă urgentă. Doar oamenii de afară nu se grăbeau. Stăteau liniştiţi, sprijinind zidurile vopsite într-un galben cenuşiu, cu o vopsea tare, lucitoare, priveau în ei şi oftau. Aşteptau să intre la doctor. S-au aşezat şi ei la coadă.

Fetiţa încerca să clădească în minte câte o viaţă pentru fiecare. Unii mai vorbeau între ei, îşi povesteau chinul, viaţa, cum lăsaseră ei vaca pe câmp sau laptele pe foc în grija câte unei soacre bătrâne şi veniseră acolo de nevoie. Niciunul nu venise de bună voie, doar nevoia îi adusese pe fiecare. Îi luase de mână pe rând, îi pusese să aleagă din şifonier hainele bune, de sărbătoare, îi încălţase cu pantofii tari pe care îi încălţau doar când plecau la oraş şi care îi cam băteau de atâta nepurtare şi îi adusese fix acolo, pe coridorul acela întunecat şi înalt, luminat doar de nişte becuri chioare de undeva din tavan. Fiecare aducea o durere, un membru al familiei rătăcit printr-o lume străină din care nu mai ştia să se întoarcă.

Inima fetiţei tremura, transmitea tremurul în tot corpul şi nu înţelegea ce caută ea acolo, în lumea aceasta străină şi rece cu atâtea necazuri, probleme şi nevoi. Pe ea nu o adusese nici o nevoie. Ce nevoie avea ea să se afle acolo, când la şcoala ei luminoasă colegii erau în clasă şi îşi făceau lecţiile ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Pe ea o aduseseră de mâna mama cu tata. La început îi fusese drag. Era prima dată când mergeau undeva toţi trei, iar ea, la mijloc, îi ţinea de mână pe amândoi. Le simţea căldura palmelor şi emoţiile şi îi simţea mai apropiaţi ca niciodată până atunci. Ar fi vrut ca drumul acela să nu se mai termine, poate aşa căldura ei se va transmite prin palme până în inima lor şi o vor simţi şi o vor iubi aşa cum îi iubea ea pe ei. Nu-şi aducea aminte de când nu se bucurase de atenţia lor. Se bucurase, oare, vreodată?

Acum, cu mânuţele încolăcite în jurul gâtului tatălui ei aştepta să intre la doctorul acela atât de căutat. Înima îi bătea nebuneşte şi un ghem mare, dureros se cuibărise în locul stomacului şi nu o lăsa să respire. Pe părintele ei îl dureau mâinile şi ar fi pus-o jos, dar pe ea picioarele încă nu o ţineau.

  • Bună ziua, dom’ doctor!

  • Bună ziua! Ia să vedem ce problemă aveţi.

Mama a întins cu mână tremurătoare trimiterea, doctorul a luat-o a aruncat o privire fugară pe ea şi i-a privit pe rând, drept în ochi.

  • Luaţi loc şi spuneţi-mi cu cuvintele dumneavoastră ce s-a întâmplat. Tu câţi ani ai domnişoară?

  • Spune, tată, frumos câţi ani ai! Ţi-a mâncat pisica limba?

Cu capul încă lipit de pieptul părintelui său, copila a şoptit:

  • Opt…

  • Face nouă luna viitoare, dom’ doctor! răspunde cu mai multă hotărâre tatăl.

Apoi hotărât către copilul firav cuibărit la pieptul lui:

  • Ia ridică capul şi vorbeşte frumos când te întreabă cineva! Aşa te-am învăţat? Eşti mare de-acum!

  • Lăsaţi-o, vă rog. E mică şi locul ăsta probabil a speriat-o, pe toţi îi sperie. O să vezi că nu ţi se va întâmpla nimic rău. Am eu grijă, mă crezi? Vrei să-l laşi un pic pe tata ca să îţi arăt nişte jucării? Hai cu mine şi promit să te las să te joci cu care vrei tu.

Fetiţa şi-a desprins uşor mânuţele şi a plecat cu omul blând în halat alb. Într-un colţ al cabinetului, direct pe covor, stăteau răsturnate o grămadă de jucării de tot felul. Atât de mult cât nu văzuse niciodată în viaţa ei. Ochişorii au început să-i sclipească şi lacrimile s-au uscat.

  • Vrei să te joci cu ele până stau de vorbă cu mama şi cu tata?

Cu capul plecat, a încuviinţat uşor şi a rămas acolo, în raiul jucăriilor pe care nu-l cunoscuse niciodată.

Medicul s-a întors la părinţii ei, i-a descusut, i-a pus să povestească amănunţit suferinţa copilei şi i-a rugat s-o lase o perioadă acolo, în spital, să se convingă singur care este cel mai potrivit tratament pentru ea. Mama a început să lăcrimeze, dar au încuviinţat amândoi, convinşi că asta e cea mai bună soluţie şi oarecum oftând uşuraţi că scapă de povara crizelor nocturne şi a spaimei ce venea totdeauna cu ele.

  • Ia zi-mi cum te cheamă pe tine?

Doctorul stătea acum în genunchi, alături de copila ce se oprise, timidă, cu un cub colorat în mână.

  • Ileana…

  • Încântat de cunoştinţă, Ileana. Eu sunt doctorul Burlacu. Mihai. Vrei să facem un pact? Uite, eu te las să vii în fiecare zi să te joci aici, cu jucăriile, dacă tu rămâi o perioadă aici şi-i laşi pe părinţii tăi să plece acasă. O să ne distrăm bine împreună, să vezi!

Pe ochii mari pleoapele au bătut repede şi privirea s-a întors speriată spre mama. Mânuţa strângea spasmodic cubul colorat şi bărbia tremura, gata să dea drumul lacrimilor.

  • Rămâi aici doar puţin, mamă. Trebuie să mă duc acasă, să fac mâncare, să dau la păsări, să văd ce face Ionel şi mă întorc. Ştii că Ionel e mic şi plânge acum speriat că a rămas singur. Vrei să rămână singur de tot?

Nu voia, normal că nu voia. Ionel era slăbiciunea ei, păpuşa pe care n-o avusese niciodată întruchipată în chipul unui băieţel solitar şi răutăcios. Îl iubea şi-l ocrotea cât putea ea şi el, egoist, profita cât putea de această slăbiciune. Aşa că şi-a înghiţit lacrimile sărate şi i-a lăsat pe părinţi să plece.

Rezerva în care au dus-o era aproape de cabinetul simpaticului doctor. Patru paturi înghesuite într-o încăpere minusculă, cu o fereastră întunecată şi câte o noptieră metalică la capătul fiecărui pat. Trei fetiţe apropiate de vârsta ei locuiau acolo. Una brunetă, cu părul lung, ondulat, cu obraji dolofani şi rumeni, cu pielea albă şi ochi negri, alta şatenă, aşa ca ea, tunsă scurt, subţire şi tăcută, iar a treia, cu năsuc în vânt şi privirea directă, albastră, tunsă băieţeşte, cu faţa plină de pistrui.  Trei perechi de ochi s-au îndreptat spre uşă când a intrat.

  • Fetelor, ea e Ileana. Vă rog să vă purtaţi frumos cu ea. O să locuiţi împreună o perioadă. Să nu fiţi răutăcioase că mă supăr şi nu mai primiţi nimic dulce, aţi înţeles?

Trei capete s-au înclinat a aprobare, dar guriţele au rămas închise şi privirile ostile.

  • Uite, Ileana – fata cu părul lung e Camelia, ea e Irina, iar pistruiata asta de aici e Ancuţa. Sper să te împrieteneşti cu ele şi să vă jucaţi frumos împreună, da!?
Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal

Toamnă târzie

IMG_1828 IMG_1829 IMG_1832 Fotografie-0816 Fotografie-0817 Fotografie-0818

2 comentarii

Din categoria Imagini

SIDA, sau când inconştienţa poartă un nume

Se mediatizează zilele astea cazul tânărului din Segarcea care a întreţinut relaţii sexuale cu mai multe fete, deşi ştia că este infectat cu SIDA.  Nu ştiu de ce, deşi sunt de-a dreptul oripilată de gestul tânărului, fapta lui nu mă miră foarte tare.

Mulţi ani după revoluţie s-a vorbit despre copiii infectaţi cu HIV în spitalele insalubre din ţară. Se vorbea de mii de copii care au fost infectaţi datorită instrumentarului insuficient sterilizat, folosit de prea multe ori, inevitabil de la un bolnav la altul. Nu s-a transmis doar SIDA astfel, s-au transmis multe boli cumplite, greu de tratat. Cunosc personal zeci de cazuri de hepatită de mai multe tipuri transmisă în timpul unui tratament medical în spital. S-au transmis astfel tuberculoză, boli de piele, infecţii cu cine ştie ce bacterii rezistente la antibiotice. Spitalele din România, departe de a se curăţa de toate practicile şi tarele de odinioară, au devenit cu timpul adevărate focare de infecţie din care este de-a dreptul imposibil să nu ieşi mai bolnav decât ai intrat. Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, ci despre cazul miilor de copii infectaţi cu bună-ştiinţă sau nu atunci.

Luată de valul politicii murdare şi al manelismului în floare, presa românească i-a aruncat pe aceşti nefericiţi la groapa uitării. De multe ori m-am întrebat ce s-o fi întâmplat cu acei copii prezentaţi atunci, că doar nu era să fi murit chiar toţi, nu? Voi nu v-aţi pus niciodată întrebări? Nu v-aţi gândit nici măcar o dată câţi din ce cu care veniţi în contact zi de zi sunt cu adevărat sănătoşi?

Lipsa unei minime educaţii sanitare îi face pe oameni să fugă de persoanele infestate cu HIV de parcă ar fi leproşi şi dacă s-ar atinge de ei, lepra aceea nenorocită s-ar întinde şi asupra lor.  Pentru bolnavii de SIDA nu s-au înfiinţat centre speciale în care să fie închişi, însă teama de izolare şi acuze i-au făcut să ascundă adânc în negura fiinţelor lor cumplitul adevăr.

Faptul că aceşti copii ar fi fost marginalizaţi şi de restul copiilor, de părinţii acestora şi de cadrele didactice (pentru că, de ce să ne dăm după deget, şi ele tot oameni sunt) i-au făcut pe părinţi să-şi închidă în adâncul sufletului conştiinţa bolii. Şi să ajungă ei înşişi s-o ignore cu timpul. Acum sincer, dacă acel copil avea 3 ani când a fost infectat şi cu timpul simptomele bolii nu şi-au arătat cu adevărat colţii, nu credeţi că el chiar a ajuns să se creadă cu adevărat sănătos?

Am văzut că până şi presa internaţională a preluat cazul făcând din acest inconştient un adevărat Lothario modern de pe nisipurile doljene.

Lothario pe naiba! Poate doar un tânăr stăpânit de hormoni care s-a crezut invincibil şi nemuritor! Mă uit cu groază la poza lui şi văd pe un brat un ditamai tatuajul. Ştiţi ce înseamnă asta? Că alte zeci de inconştienţi ar putea fi infectaţi de la aparatul ăla cu care un alt cretin le-a făcut tatuaje. Că aşa e cool, e la modă! E la modă să te automutilezi, să faci sex cu cine apuci, doar ca să ai cu ce te lăuda în cercul tău de prieteni înguşti la minte.

De ce abia acum panica a cuprins o întreagă comunitate? Pentru că diagnosticul morţii lui a ajuns direct în presă. Probabil că de la morgă un brancardier, asistent sau chiar medic a ridicat din sprâncene şi a anticipat că asta poate deveni o ştire de senzaţie. Şi a dat un telefon. Televiziunie s-au agitat ca un stol de corbi în preajma unui cadavru, mirosind un festin şi rotiţele au început să se învârtă. Credeţi voi că fetele alea inconştiente care au făcut pe rând sex cu ăsta realizeată prin ce trec? Punem pariu că o bună parte din ele sunt mai degrabă mândre că sunt vedete, decât îngrijorate că ar putea sfârşi la fel ca amorezul lor? Câţi or fi cei pe care ele i-or fi infestat?

Problema e mult mai serioasă şi mai adâncă decât e dispusă media să scoată la lumină. Presa caută doar senzaţionalul, scandalul. Au reuşit să facă să se deschidă un dosar penal, au reuşit să găsească încă două persoane purtătoare ale virusului, un medic ce dă din colţ în colţ neştiind cum să-i facă să înţeleagă că deontologia profesională nu-l lăsa să facă publică suferinţa pacientului său, sau că era mai comod să nu se bage singur în gura lupului , o mamă revoltată şi la fel de inconştientă ca cel pe care l-a îngropat de curând. S-a îngropat, se duce şi ştirea de senzaţie, gata, alta la rând. Oamenii aceia vor rămâne să-şi macine gândurile şi temerile abia după ce apele se vor linişti.

Tare mă tem însă că nimeni nu a învăţat nimic din lecţia asta. Acele fete care au făcut sex neprotejat cu băiatul ăsta, vor continua să facă sex neprotejat cu alţi tineri în călduri. Că nu mai eşti în trend dacă nu faci sex cu cât mai mulţi. Dacă a doua zi ies la suc cu amicele lor sclipicioase şi nu pot să spună că i-au mai tras-o măcar unuia, nu mai fac parte din gaşcă, ce dracu’! Păi nu trebuie încercaţi toţi înainte de măritiş (dacă o veni vreodată măritişul ăla)? Oricum, atâta lucru au învăţat şi ele, că pe calea spre succes, o „artistă” trebuie să aibă experienţă, nu glumă!

Uite aşa, boala se va răspândi, se vor naşte copiii care s-o poarte şi s-o ducă mai departe şi ceea ce a fost cândva o regretabilă greşeală a personalului medical insuficient pregătit, va ajunge să fie un flagel. Dacă nu a ajuns deja. Cine ştie câţi astfel de Lothario nu or mai fi în România, care îşi fac de cap neştiuţi de nimeni doar pentru că încă nu şi-au dat obştescul şfârşit, sau pentru că la morga respectivă nu a existat nici un brancardier cu telefon mobil  căruia să-i pice fisa suficient de repede?

2 comentarii

Din categoria Cotidian

Alegerile la români

Campania electorală se apropie de sfârşit şi trebuie să recunosc sincer că abia aştept să se termine toată mizeria în care această campanie ne-a târât o lună întreagă. A fost  urâtă, cu atacuri clare la persoană, cu scoaterea la lumină a gunoiului bine ascuns sub preş ani de zile, cu lovituri sub centură şi noroi aruncat din toate părţile. Fiecare candidat a încercat să tragă şi cu dinţii de alegători, doar-doar o avea ocazia să ajungă el de data asta în fotoliul atât de râvnit din palatul Cotroceni.

După revoluţia din ’89 când noi eram în culmea extazului făcând planuri de viitor şi, bucuroşi că am scăpat de atâţia ani de umilinţe şi întuneric, păşeam cu entuziasm către mirajul capitalismului poleit atât de frumos de „Europa Liberă”, bunicul meu, Dumnezeu să-l ierte, ne-a spus o vorbă pe care abia mulţi ani după am înţeles-o cu adevărat. ” Taică, schimbarea guvernelor, bucuria proştilor! Voi credeţi că alţii care vin o să vă facă cărare pietruită către tărâmul fermecat în care umblă câinii cu covrigi în coadă şi curg râuri de lapte şi miere? Eheeei, mai creşteţi, taicule şi ascultaţi de noi, ăi bătrâni, că noi am mai trecut  prin ce treceţi voi acum!”

Anii au trecut de atunci şi entuziasmul nostru a sucombat acoperit de molozul viselor sfărâmate. Din ’90 până azi tot mai sperăm să reuşim să ţinem pe linia de plutire amărâta asta de ţară. Vedem cum nivelul de trai scade de la o zi la alta, că suntem împovăraţi cu biruri din ce în ce mai multe şi mai mari, că de bună voie am ajuns sclavi în propria noastră curte, doar pentru a putea supravieţui, în timp ce politicenii ni se îngraşă şi îmbogăţesc peste noapte. Uite aşa, în câţiva ani am ajuns să fim învinşi de un sistem ticăloşit, care nu are nimic de a face cu democraţia.

Văzând toată lupta asta surdă, cu dat la gioale, tras de păr, pumni în faţă şi bombeuri sub centură, mi-am adus aminte de vorba bătrânului meu bunic. Credeţi că în ţara asta clasa politică a fost vreodată altfel? Vă înşelaţi. Totdeauna s-a profitat la maxim de toleranţa acestui popor şi de buna lui credinţă.

Totdeauna românii au avut de ales între două rele şi de fiecare dată alegătorii au fost convinşi că din momentul acela le va fi mai bine. Nu erau atâtea partide şi candidaţi crescuţi ca ciupercile după ploaie, se succedau rând pe rând aceiaşi mari politicieni sprijiniţi cu „mândrie patriotică” de bogaţii vremii. Interesaţi, bineînţeles.

Luptă murdară era şi pe atunci. Aceleaşi acuze şi arătări cu degetul, aceeaşi capră a vecinului care totdeauna era mai grasă privită din cealaltă parte de gard. Şi aceleaşi patimi demne de cauze mai bune cu care românii îşi susţin candidaţii preferaţi. În judeţele în care ţărăniştii erau la putere liberalii nici nu puteau intra prin sate să-şi facă campanie, că erau luaţi la bătaie cu bâte şi pietre de la intrarea în sat, în judeţele în care ceilalţi deţineau majoritatea la fel. Jandarmeria era împărţită şi făcea legea pe care o dicta prefectul, biserica era implicată activ în politică, mai-marii ei având locuri de drept în senat, oamenii votau cu cine le dicta cârciumarul, moaşa comunală, preotul, învăţătorul. Şi alegătorul era veşnicul cetăţean turmentat care întreabă în dreapta şi-n stânga, nedumerit, cu cine să voteze.

Zarurile se făceau şi atunci tot la nivel înalt. Se promiteau locuri de muncă bine plătite, investiţii în agricultură, credite pentru ţărani, pământ, utilaje de muncă, şcoli. Promisiuni pe care le uitau cu toţii după alegeri, iar mujicii rămâneau pentru încă o perioadă bună cu buza umflată, să plătească biruri din ce în ce mai mari. Credite neperformante s-au făcut şi înainte de anii ’30, ca şi acum. Şi la fel ca acum, singura soluţie găsită de autorităţi pentru a acoperi ratele uriaşe, a fost creşterea taxelor şi impozitelor. O singură diferenţă este. Pe vremea aceea oamenii se mai revoltau, aveau conştiinţa propriei valori şi chiar dacă nu aveau cine ştie ce succes, la 2-3 ani reuşeau să schimbe întregul parlament. Astfel trăiau măcar cu iluzia că glasul lor se poate face auzit şi alegerea lor contează.

Nouă ne-au luat comuniştii exact această conştiinţă a propriei valori. Ne-a uniformizat şi nu pe verticală, pe orizontală. Ne-au făcut să credem că nu merităm mai mult de atât, că nu avem cum să fim mai buni decât ei, care până şi la furat au fost şi sunt experţi. Ei furau cu camioanele, când cap-istii abia duceau câte o traistă de drugi la animale acasă când se întorceau după o zi de sapă şi pe aia o ascundeau cum puteau mai bine. Totuşi, de ce-i votează românii în continuare?

Pentru că, indiferent ce s-ar spune, satele româneşti din sudul şi estul ţării au înflorit abia după ce comuniştii au luat puterea. Că în anii 60-70 toţi au putut să-şi ridice o casă şi să-şi încropească câte o gospodărie îndestulată. Pentru că pe vremea lor au putut pleca la oraş să înveţe o meserie şi să ajungă în funcţii de conducere, chiar dacă nu aveau mai mult de patru clase. Erau adunaţi de pe stradă şi li se punea o unealtă în mână şi bani în buzunar. Pentru că s-au construit pentru ei cuşti numite apartamente care le-au dat senzaţia că au ajuns domni.

Pentru că atunci copiii lor au avut cu adevărat ocazia să înveţe fără ca ei să facă eforturi supraomeneşti să-i ţină în şcoală. Oamenii de rând leagă pe urmaşii comuniştilor de ieri de tinereţea lor, cea în care s-au simţit cu adevărat puternici doar ascuţindu-şi auzul şi scriind anonime. Pentru că erau lipsiţi de grija zilei de mâine, nu aveau cine ştie ce responsabilităţi, dacă mergeau la spital erau trataţi indiferent de unde veneau şi ce probleme aveau, erau toate noi şi bune pe vremea aceea. Şi accesibile, cu toate restricţiile la lumină, informaţie, mâncare, căldură. Ce folos că acum au de toate, dar nu mai ştiu de unde să scoată bani să-şi plătească facturile?  Şi nu în ultimul rând, pe vremea aceea ei erau tineri.

Acum îşi îneacă amarul în alcool şi visează la ce-a fost.  Cam asta e mentalitatea românului şi politicienii, indiferent de ce parte a eşicherului politic s-ar declara, au înţeles cât de uşor poţi manipula un popor nostalgic şi letargic. De asta nici nu poate fi vorba în campania electorală de programe concrete de scos ţara din criză, de conducere, de promisiuni care pot fi onorate. Şi de ce ar vorbi despre lucruri constructive când astea presupun multă muncă şi oricum nimănui nu-i place munca?

Românul va vota cu ăla de dă cel mai tare la gioale – că dă bine, cu ală de înjură mai tare- că uite-al dracu’ ce bine le zice, cu ăla de ia măsuri populiste înainte de campanie. Pentru că ştie că doar cu atât va rămâne. Dacă nu acum, atunci când? Când va veni scadenţa şi toate poliţele vor trebui plătite iar taxele vor creşte din nou?

4 comentarii

Din categoria Cotidian

Copii fără copilărie

În amiaza fierbinte de vară aerul pare încremenit. Nici un copac nu-şi mişcă frunzele, pe lângă garduri câinii şi-au săpat gropi în care se ascund căutând cu disperare puţină răcoare, nisipul fierbinte reflectă razele fierbinţi dând rarilor călători senzaţia că se plimbă printr-un cazan încins din care ies aburi ce dogoresc obrajii şi-adună broboane de sudoare pe frunţi.

Grupul lor formează un tablou trist în arşiţa amiezii pe uliţa pustie. O fetiţă firavă ca un fir de aţă îşi târăşte prin praf picioruţele subţiri. Nişte săndăluţe vechi, decupate îi ţin loc de papuci şi se chinuie să le ţină în picioare îndoind degetele şi pocnindu-le ritmic de călcâie la fiecare pas. Ţine capul plecat şi priveşte doar în praful drumului, de parcă ar fi căutat ceva ce pierduse prin el. În dreapta ei o femeie masivă, cu şolduri largi, fustă de finet şi basma albă, calcă greoi şi apăsat cu tălpile goale.

În faţa lor, la câţiva metri depărtare, o femeie tânără, cu cârpă legată la spate, îmbrăcată curat, cu şorţ alb cară un sac gol sub braţ şi măsoară uliţa din gard în gard. Pasul îi e şovăitor şi echilibrul fragil. Priveşte înainte bombănind, certându-se cu personaje din imaginaţie care o sâcâie ca nişte muşte, pentru că din când în când scutură puternic capul şi îşi pierde pentru câteva secunde echilibrul.

Fetiţa o priveşte pe sub sprâncene roşind. E mama ei. A lăsat-o înadins să se îndepărteze, micşorând pasul. Îi e ruşine cu ea pe drum, aşa nesigură pe picioare cum este. I se pare că de după garduri zeci de ochi le privesc şi oamenii râd de ea ca şi cum ar fi vinovată că a plecat la drum cu mama într-o asemenea stare. Îi e ruşine şi se simte vinovată în acelaşi timp. E mama ei, ar trebui s-o ajute, nu s-o abandoneze. Greaţa e însă mult mai mare decât sentimentul de vinovăţie şi mirosul acela de respiraţie îmbibată cu alcool o goneşte.

Femeia trupeşă de alături toarnă gaz pe foc „Fi-r-ar mă-ta a dracu’ de beţivancă nenorocită! Cum de plecă de acasă aşa, fă? Nu putu dracu’ să se culce, să nu se mai facă de râs pe drum? Bine face tac-tu că bate la ea ca la fasole! Ai  fă, câtă bătaie mănâncă ea şi tot nu se învaţă minte!? Păi asta e normală? Şi te mai cară şi pe tine după ea prin sat, să râdă lumea de voi şi să te facă de râs! Fă, nu o să mai poţi scoate capul în lume din cauza asteia! Cine dracu’ te-o mai lua şi pe tine când ai fi de măritat? O să fugă băieţii de tine ca de foc,  fă maică! Nicio muiere nu o să te vrea de noră!”

De parcă de măritat îi ardea copilei! Şi totuşi, vorbele muierii cădeau ca nişte pietre de moară în sufleţelu-i chinuit. Îi treceau prin faţa ochilor toate scandalurile de acasă, toate bătăile şi umilinţele, lacrimile şi rugăminţile lor, ochii injectaţi ai tatălui care se transforma într-o bestie, mâna puternică ce se ridica şi cădea cu pumnul strâns în capul mamei lor, frica ce-i paraliza şi-i făcea să se strângă unul în altul plângând şi implorând iertare. Doi fraţi erau şi amândoi purtau în suflet amărăciunea unui trai plin de violenţă, vorbe grele spuse la mânie şi necazuri înecate în sticle de alcool. Mult alcool, multe sticle goale, multă suferinţă. S-ar fi luat de mână şi ar fi plecat în lume, dacă asta le-ar fi rezolvat problemele. Cât erau de mici, reproşurile şi vorbele de ocară ale părinţilor le măcinau sufletele.

Au trecut mulţi ani de atunci. Ce s-a mai întâmplat în familia din poveste o să spun cu altă ocazie. Aş fi lăsat-o acoperită de praf, dacă o ştire de azi nu mi-ar fi readus-o în minte. Undeva prin Vaslui (predestinat, nu?) o echipă a unei televiziuni oarecare a surprins pe drum o femeie tânără, atât de beată că abia se mai ţinea pe picioare, care căra după ea doi copilaşi prea mici să poată avea singuri grijă de ei. Ea avea mai mare grijă de sticla cu băutură decât de copii.  Oamenii au încercat s-o ajute, să-i ia copiii, ea le-a arătat fundul. La propriu.

Anunţate, autorităţile au ridicat din umeri, oarecum deranjate din traiul lor liniştit şi călduţ de salariaţi plătiţi de stat. Credeţi că în satul acela cu o mână de suflete nu se ştiau problemele acelei familii? Eu mă îndoiesc. Cred că a fost mai uşor pentru toată lumea să închidă ochii. Beau părinţi? Aşa, şi? Toată lumea bea. Au opt copii şi trăiesc toţi la grămadă în două cămăruţe insalubre? Da’ ce, sunt singurii? Au copii minori care au fugit deja de acasă? Ei, şi? Câteva guri mai puţin de hrănit pentru nişte neputincioşi ca ei.

Direcţia pentru protecţia copilului s-a autosesizat în cazul ăsta şi s-a dus să ia copiii. Şi ce să vezi? Părinţii refuză să-i dea iar legea e aşa bine făcută că, indiferent care ar fi condiţiile în care trăiesc copiii, nimeni nu-i poate lua fără hotărâre judecătorească. Opt copii micuţi sunt obligaţi să trăiască într-o grotă rece, murdari şi nemâncaţi, pentru că legea în România este totdeauna neputincioasă. Şi totuşi, unor astfel de părinţi statul le acordă ajutoare materiale, alocaţie de sprijin, venit minim garantat.

Pe aceşti oameni statul se bazează. Ei sunt votanţii care peste o săptămână vor pune ştampila pe cine zice primarul, sau preotul, sau cârciumarul- cel care va da o ţuică în plus. Ei sunt săracii României. Oameni cărora nu le pasă nici de ziua de mâine, nici de copiii pe care i-au făcut. Oameni cărora nici măcar nu le trece prin cap că ar putea munci să le fie mai bine, să-şi crească copiii frumos. Totul la ei se reduce la sticla plină atât de necesară stării de amorţeală care îi face fericiţi. Pentru asta nici alocaţia copiilor nu-i de lepădat, nici ajutorul de căldură, nici cel de sprijin. Gâtlejele lor tăbăcite sunt suficient de largi cât să le încapă pe toate şi să rămână la fel de însetate ca înainte.

Poate că din acei copii s-ar ridica nişte genii în cine ştie ce domeniu. Poate că unul din viitorii câştigători ai premiului Nobel s-a născut într-o astfel de familie. Ce-i pasă României de potenţialul lor? Ei sunt o nouă generaţie de sacrificiu. Şi în cazul în care direcţia de protecţie a copilului reuşeşte să-i ia, soarta lor tot sumbră rămâne. Pentru că tocmai de protecţia copiilor nu se ocupă nimeni în ţara asta. Indiferent că vor creşte în acele două cămăruţe insalubre, pe stradă, prin canale,  sau la cine ştie ce centru de plasament, nu vor reuşi în veci să-şi depăşească condiţia. Statul îi vrea pe cei cu minţile tulburate de alcool, care stau cu mâna intinsă pentru a-şi satisface viciul. Pentru că ei sunt uşor de controlat şi furtul devine floare la ureche cu girul lor.

19 comentarii

Din categoria Cotidian

Între ieri şi azi

Purtam pe umeri bolta înstelată. Călcam apăsat, cu spatele drept şi fruntea sus, adunând visele muritorilor pe rând. Le poleiam, ştergeam uşor cerul cu palma şi le aşezam frumos, unul câte unul, pe boltă. Şi noaptea devenea mai strălucitoare cu fiecare vis poleit. Eram fericită aşa, mă simţeam importantă îmbrăcând vise în aur curat.

Îmi atârnasem luna nouă cu lanţ de argint la gât, să-mi dea o rază de lumină în întunericul adânc şi pieptu-mi lumina ca-n noaptea de ajun. Îmi înfloriseră sânii şi-mi înmugurise părul a piersică. Respiram adânc, cu mândrie, doar nu mai era nimeni ca mine, să aurească vise, să poarte luna la gât şi bolta înstelată pe umeri! Până şi soarele mă invidia! Îi furasem strălucirea şi o purtam cu emfază în ochi. Nu clipeam, să nu-i rănesc razele, să nu întunec zilele.

Drumul pe care mergeam se întindea tălpilor mele alb, şerpuitor, zgrunţuros. îmi rănea tălpile. Din când în când mă opream să-mi curăţ rănile cu iarbă-nrourată. Atunci, pentru o clipă, cerul se acoperea cu nori şi ziua se întuneca. Când ridicam privirea, curcubee străluceau în zare.

Mi-e toamnă azi şi-mi  plâng frunze galbene pe umerii goi. Copacii se apleacă  în calea mea şi gonesc nori negri cu crengile lor goale. Mi-e frig. Port pe creştet un cer de plumb şi calc pe lacrimi  reci de îngeri. Vântul mi-alungă visele furios. Am tălpile rănite, nu pot alerga după ele, pot doar să le strig mut, cu ochii umezi iar ele zboară risipite, rătăcite-n văzduh, cu aripile frânte. Şi-au pierdut de tot minunata poleială aurie cu care străluceau în ceruri până mai ieri.

Ieri purtam pe umeri bolta înstelată. Azi îmi bat zăpezi pe tâmple. Între ieri şi azi, toamna îngheaţă suflete şi le acoperă cu covor de frunze moarte.

Fotografie-0115

2 comentarii

Din categoria Gând răzleţ

Bătrânul Billie

Coboară scările încet, punând cu grijă pas după pas. Toate încheieturile îl dor şi fiecare pas îi este chin. Din loc în loc se opreşte şi oftează. Se aşează răbdător pe coadă şi-şi aşteaptă stăpânul care, sprijinit în baston, se mişcă mai greu decât el. Lui Billie i se pare normal. Stăpânul nu are decât două picioare şi bastonul suplineşte cu greu mobilitatea încheieturilor. El are măcar patru labe, când calcă cu greu pe una, se sprijină pe celelalte trei.

Eheeeei! Pe vremuri alerga după fluturi şi vrăbiuţe până scotea limba de-un cot! Blana lungă şi lucitoare se unduia în mers şi vântul îi fluiera pe la urechi. Îi plăcea să-i simtă adierea, indiferent de vreme. Pe atunci nu simţea niciodată frigul. La fel iubea şi verile cu soare şi iernile cu zăpadă.

Zăpadaaa…. Phuuuii, ce fericit era când se arunca unde era mormanul mai mare şi se afunda în el de nu i se mai vedea decât vârful cozii! Băga nasul, amuşina şi fulgii pufoşi i se topeau în nări! Strănuta, scutura capul şi pleca mai departe, căutând comori închipuite iar zăpada se topea la trecerea lui şi îngheţa la loc pe firele de păr, îngreunându-i blana. Ce-i păsa lui de iarna rece? Se încălzea alergând de trebuia să scoată limba să se răcorească! Pe vremea aia şi stăpânul era mai vioi, mai tânăr! Râdea şi-l fluiera, să nu se ducă prea departe, îl înjura uneori în glumă, aşa de drag şi de teamă să nu se depărteze prea tare.

Hmmm…oamenii ăştia! Cred că pot controla totul şi doar ei sunt în stare să reţină lucrurile! El învăţase de copil să se întoarcă acasă de oriunde ar fi fost. Ştia sigur de unde a plecat şi unde să se întoarcă. Hahahahaa! Ce se mai distra când vedea că-l caută disperat când dispărea prin tufişuri! Îl striga „Billliiee, Billliiiieeee!!”, fluiera, înjura de mama focului şi bombănea.

El doar ciulea un pic urechea şi îşi vedea de căutări mai departe. Miroseau frunzele alea ca naiba! Îşi ascuţea simţurile ghicind al cui a fost pasul de-a călcat înaintea lui pe ele. Pe aici a trecut un motan- era atent, urmărea un şoarece speriat, îi simtea mirosul. Pe dincolo era urma bocancului unui copil care alerga, pe aici a trecut amicul lui, Pongo, dincolo a găsit urma Prinţesei.

Hm, Prinţesa e în călduri! Era cazul să-i arate că e interesat. Marca locul cu simţ de răspundere, apoi o lua la goană şi se oprea fix în spatele stăpânului. Îl lătra şi-l speria. Tare-i mai plăcea când îl vedea că tresare. „Billliiee, golanule, nu-ţi e ruşine! De când strig la tine, surdule!? Te faci că nu m-auzi, ai!!” Iar el îi sărea în braţe şi-l umplea de pupături. Ce vremuri, ce vremuri…

Uffff, cât mai e până afară! Aproape că-i vine să-şi dea drumul pe scări, dar se ţine. Frumos i-ar sta lui, dulău bătrân să-şi facă nevoile în casă? Hai, Billie, uşurel, uşurel, mai coborâm câteva trepte!

Unde sunt vremurile alea în care ţâşnea pe uşă ca din puşcă şi se oprea direct în uşa de la intrare? Nici nu simţea când cobora patru etaje! Acum fiecare treaptă îi dă dureri. Când le-or fi crescut pietroaie treptelor ăstora? Uite cum îl împung în pernuţe şi-i rănesc degetele!

Şi stăpânul ăsta… când o fi îmbătrânit aşa? Se zice că oamenii îmbătrânesc mai greu decât câinii. Al lui l-a luat prin surprindere, însă. A îmbătrânit parcă mai repede ca el!  Şchioapătă amândoi pe alee, şi lumea i-a porechit „bătrânii”. Râd copiii când îi văd. „Uite, a ieşit bătrânul Nelu cu bătrânul Billie!!”

Se apleacă toţi să-l mângâie şi să-l tragă de urechi. „Ce mai faci, bătrânule Billie? Te joci cu noi?” şi el se uită la ei cu ochii lăcrămoşi şi trişti. Ce s-ar mai juca… Ar alerga cu limba scoasă cu ei după minge şi s-ar distra de minune împreună. Acum i se pare greu şi să dea din coadă! „Taică, e bătrân rău Billie, nu se mai poate juca.” Hmmm, eşti bătrân şi tu, moşule, nu vezi că abia te ţii după el?

Hai că a ajuns în sfârşit la uşă! Doi paşi mai are de suportat şi gata, poate să-şi dea drumul! Urâtă-i bătrâneţea asta! Te umileşte şi te face să nu mai ridici privirea din pământ. El nici măcar nu mai poate ridica piciorul să-şi facă nevoile, se aşează ca un pui- îndoaie puţin genunchii şi-şi dă drumul.

Râd potăile de el. „Uite-l bă şi pe ăsta cum îi atârnă blana de parcă ar vrea să-l părăsească!Ham, hahahaham! Băi, bătrâne, vezi, băi, că-ţi zboară floacele!! Vezi că te-ai udat pe tălpi!! Ham, hamham ham!” „Lasă, mă, că ajungeţi şi voi în anii mei. Să vă văd atunci ce grozavi o să fiţi!” I-ar mârâi, dar colţii i-au căzut demult şi aşa, ştirb, nu are nici un farmec. Nici nu-i mai latră. La ce bun să consume energia? Bătrânul Nelu ridică bastonul şi-i împrăştie. El se enervează încă, nu a ajuns la fel de înţelept ca Billie.

Ooooohhh, în sfârşit s-a uşurat! „Hai, bătrânule Billie, hai să facem câţiva paşi, să ne dezmorţim!”. „Mergem Nelule, frate, să ne purtăm anii în spate pe sub nasul tinerilor. Mai ştim să ne întoarcem acasă? Ai grijă tu, bătrâne, că eu mi-am pierdut demult mirosul…”

Pe aleea plină cu frunze moarte, bătrânul Billie păşeşte greu, ţinându-şi echilibrul mişcând uşor din coadă. Blana lungă, încâlcită şi ternă, tremură la fiecare pas. În urma lui, cu bastonul în mână, pune uşurel pas după pas bătrânul Nelu. Trec încet, ca viaţa, fără ţintă şi fără grabă. De-acum unde să se mai grăbească amândoi?

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal

Tudorache

Era o dimineaţă pe dos pentru Tudorache. Nici nu apucase bine să răsară soarele şi ochii verzi îi scăpărau sub sprâncenele stufoase şi dinţii muşcau nervos din mustaţa zbârlită. Ziua se născuse cu fundul în sus şi nu anunţa că şi-ar reveni prea repede pe parcurs. După ce-şi trimisese primele raze roşiatice să salute pământul, soarele se ascunsese după un nor negru şi mânios, vântul începuse să sufle rece şi să aducă cu el stropi mari de ploaie. Băiatul în curte nu ajunsese, animalele strigau deja de foame, grajdurile trebuiau curăţate, vitele adăpate şi mulse şi el îşi programase să meargă să are o bucată de pământ de peste Jii pe care avea de gând s-o semene cu ovăz pentru la anul.

Al dracului şi Ghiţă, tocmai azi se găsise să nu vină la muncă! Mă! Dacă nu i-ar fi spus de ieri să stea dracu’ cuminte să nu se îmbete că aveau treabă, parcă nu i-ar fi fost aşa necaz. Da’ sluga, tot slugă! De câte ori ai mai mare nevoie de el, atunci ba se-mbolnăveşte, ba-i moare capra, ba se-mbată ca porcu’ şi nu vine dimineaţa la muncă cum a promis. O să-i taie simbria pe o săptămână întreagă şi-o să-şi caute altă slugă mai cuminte. Nu mai merge aşa, ăsta şi-a luat-o rău în cap!

Umbla omul pe bătătură suduind, tunând şi fulgerând, de nu mai îndrăznea nici musca să zboare pe lângă el, de frică. Bărbat masiv şi în putere, era în stare să urnească carul cu lemne din loc de unul singur. Nu degeala îl porecliseră băieţii din leatul lui „Ursul”. Avea putere de urs şi era la fel de ursuz ca animalul mormăitor. I se ţinea din puţin şi nu era nevoie să-l calci prea tare pe coadă ca să faci cunoştinţă cu palma lui cât o lopată. Fusese vestit în tinereţe pentru încăierările din care ieşea totdeauna neşifonat. Făcuse ordine într-un sat întreg plin de flăcăi iuţi cărora li se ţinea din puţin. Da, era temut şi respectat. Cinstit până în măduva oaselor, cerea de la cei cu care intra în contact aceeaşi corectitudine fără să facă excepţii. Nu conta că-i eşti frate, dacă te prindea cu mâţa în sac te săgeta de sub sprâncenele stufoase cu ochii lui verzi şi te înjura de nu te vedeai. Nu-i mai trebuiai toată viaţa.

Se însurase târziu. Avusese el o ambiţie la viaţa lui. Să nu-şi aducă nevastă în bătătură până nu avea cu ce-o ţine. Nu voia să zică lumea de el că stă pe banii şi zestrea muierii. Măria aşteptase săraca după el până au început să-i apară ghiocei la tâmple. Lumea începuse s-o bârfească şi să o împingă de la spate certând-o să nu rămână fată bătrână, ta-su intrase la bănuieli cu fiecare peţitor respins din cine ştie ce motiv. O peţiseră băieţi buni, cu stare, ea nu putea însă să se dezlipească de ochii verzi şi sprâncenaţi ai lui Tudorache şi de mustaţa lui răsucită. Când s-au luat, în sfârşit, toate neamurile au răsuflat uşurate: scăpaseră de-o grijă! De-acu’ nu mai atârnau ca piatra de moară de gâtul nimănui. De le-o da Dumnezeu şi copii…

Şi le-a dat Dumnezeu cu vârf şi îndesat. Patru fete au făcut, una după alta, ca şi cum odată ajunsă prima în bătătura lor ar fi chemat repede şi pe surorile ei, să nu cumva să piardă ocazia să se nască într-o casă atât de îndestulată. Biata Măria nu ştia între care să se mai împartă. Mai făcea lumea copii, că aşa era pe vremea aia, făceai cât îţi da Dumnezeu, că tot el îi lua prea repede uneori, drăguţu’. Mai creştea primul, mai avea grijă de ălălalt, mai venea altul, îl îngrijeau ăi mai mari, răsufla şi biata mumă.

Ea nu a apucat să răsufle săraca, ale ei toate i s-au agăţat de poale aproape în acelaşi timp şi umbra ca vai de ea tot timpul cu câte un plod în braţe şi unul atârnat de fustă pe bătătură, să-şi facă treaba. Era însă fericită că avea om bun şi gospodar şi treburile le mergeau de minune. Nu ducea niciodată grijă de nimic: avea podul plin de lână, coşarea cu vaci bune de lapte, cuibarele pline de ouă, gâştele se legănau una după alta la Jiu- vreo 40, trăgând după ele şi cârdul de raţe, cocoşii cântau dimineaţa pe culme de-ţi era mai mare dragul să te trezeşti. Era mulţumită şi fericită cu omul ei cât un urs, scump la vorbă şi iute la mânie, care nu o atinsese niciodată decât în glumă cu palma lui cât o lopată. E drept că nici ea nu-i stătea în cale când era noros şi nici nu se apuca să-l bată la cap ca alte muieri carora nu le mai tăcea gura toată ziulica. Îşi vedea cuminte de treaba ei, punea masa la timp, ţinea casa ca un pahar şi nu pierdea niciodată timpul la bârfă cu vecinele. Din oala ei nu se ridicase niciodată fum, aşa cum se întâmpla zilnic prin vecini.

– Măriee! Gata vaca aia? Hai mai repede, termină de muls şi pune-mi ceva în traistă, să plec. Dacă stau să aştept după putoarea de Ghiţă nu mai apuc să ar postaţa aia!

– Acuşi, Tudorache! Neaaa, boală, stai liniştit că acu-ţi dau drumu’!

Viţelul a apucat ţâţa plină cu coada în vânt, lovind cu capul ugerul matern, să-i mai elibereze din laptele pe care dragostea de mamă îl ascunsese pentru el şi Măria a ieşit din grajd cu găleata în mână. I-a pus omului ei în şervet un codru de mămăligă caldă, o bucată de brânză şi o ceapă, alături a strecurat în săcui şi troaca cu apă şi a deschis poarta.

– Vezi, dacă vine putoarea de Ghiţă să-l trimiţi înapoi acasă. Nu-i mai dai voie în bătătură, mama lui de slugă hoaţă! Găsesc eu alt băiat de ajutor! Căieşti pe dracu’ şi-i porţi traista, te lasă cu buza uscată exact când te arde mai tare. Să nu-l mai primeşti, auzi tu? Mă socotesc eu cu el, n-aibe grijă!

– Bine, Tudorache! Lasă că am eu grijă cu Ghiţă, tu ai grijă de tine că eşti singur şi Murgu e cam nervos de când a mirosit că iapa lu’ Ion e în călduri. Mai bine mergeam şi io cu tine!

– Lasă că n-am nevoie să-mi facă mie muierea treaba! Ai ce face şi acasă!

– Bine, omule! Dar să ştii că tot stau cu grijă până te-oi vedea diseară înapoi în bătătură. Mi se tot bate ochiul stâng de două zile şi mă tem.

– Prostii muiereşti! Lasă ochiul la locul lui, că nu stă viaţa în ochi! Auzi la ea, ce-i trece prin cap! O să mă întorc teafăr înapoi.

Şi a ieşit Tudorache pe poartă în goana cailor. Măria a închis porţile mari în urma lui şi şi-a făcut o cruce largă soptind cu gândul „Ajută-l Doamne şi adu-mi-l sănătos înapoi!”.

Avea doi cai negri la care ţinea ca la ochii din cap. Murgu, cu coama lui lungă şi lucitoare, era un armăsar tânăr de doar 4 ani şi păşea ţanţoş cu coada în vânt şi capul sus, sfidând parcă lumea pe lângă care trecea. Din când în când dădea câte un nechezat puternic peste sat şi toate iepele din jur îi răspundeau ca la salut. Suru era mai bătrân, mai înţelept. Trecuse şi el prin viaţă cu sângele fierbând ca fratele lui mai tânăr, acum se potolise şi parcă călca mai apăsat, mai solid, ca stăpânul lui. Lucea părul pe ei, erau graşi şi curaţi amândoi şi-şi duceau povara ca şi cum nu ar fi simţit greutatea. Din când în când scuturau din cap şi-şi înfoiau coama în vânt cu mândrie. În trap uşor, alergau cu norul zilei pe urme trecând Jiul ca vântul.

Ajunşi în capul locului Tudorache i-a deshămat, l-a pus pe Murgu la plug şi l-a împiedicat pe Suru lăsându-l să mai pască, s-a întors cu faţa la răsărit de şi-a făcut cruce, a scuipat în palmele muncite şi s-a apucat de muncă. Ziua era minunată pentru arat, aşa înnourată şi umedă cum era, plugul muşca cu poftă din pământul reavăn şi brazdele cădeau una după alta, egal, aliniindu-se frumos în rânduri drepte.

Cu mirosul pământului proaspăt în nări şi mâinile pe coarnele plugului, Tudorache se mai liniştise. Îşi muncea acum corpul trăgând brazdă după brazdă, cu gândul la recolta viitoare. Uitase de sete şi de foame, deşi soarele ar fi trebuit să fie demult în crucea zilei, dacă ar fi strălucit pe cer. S-a oprit la un moment dat şi l-a schimbat pe Murgu cu Suru şi a continuat să muncească fără oprire până către seară.

Cât o fi fost ora când a terminat de arat tot locul, nici el nu ar fi putut spune. Era obosit, îl dureau umerii şi-l ardeau palmele de la lemnul plugului, dar era mulţumit. Nu mâncase nimic, doar a luat o gura de apă din troaca umplută de Măria la plecare. Cailor nu le-a dat, erau prea încălziţi şi transpiraţi. I-a înhămat aşa înapoi la cărută şi a plecat către casă gândind că până ajung e numai bine, se mai liniştesc şi ei. Caii au pornit în goană, însetaţi. Când au simţit apa Jiului au dat câte un nechezat prelung cerând să-şi potolească setea. Înmuiat, Tudorache s-a gandit că poate să-i lase să bea un pic de apă, fără să-i desfacă de la căruţă, doar cât să-şi stingă sufletele. A părăsit drumul şi a coborât la apă printr-un loc în care malul era mai lin.

Înnebuniţi de sete, caii au luat-o la galop şi s-au oprit direct în mijlocul Jiului. A încercat el să-i strunească dar murgii lui nu mai vedeau decât apa binefăcătoare către care alergau ca gândul. Abia a apucat omul să sară din căruţă. Ajunşi în mijlocul apei, cu sufletele arse de sete, caii au nimerit într-o groapă adâncă din care n-au mai putut ieşi. Căruţa grea a luat-o la vale purtată de apele învolburate trăgând după ea şi caii, care înhămaţi şi prinşi de oişte ca de ştreang şi-au găsit sfârşitul pe fundul apei tulburi. Aproape de mal, îngenunchiat în apă, Tudorache urla cu mâinile ridicate spre cer.

Într-un târziu s-a ridicat şi a luat-o spre casă cu umerii căzuţi şi sufletul frânt. Începuse să plouă cu picuri mari ce se izbeau din ce în ce mai repede de pământ şi-i şficuiau corpul în goana lor. Din ochii lui verzi ce scăpărau de obicei scântei curgeau acum lacrimi ce săpau albii pe obrazi şi picau una câte una pe drum, anestecându-se cu lacrimile ploii purificatoare. Opincile i se umpluseră de glod pe care-l căra după el nepăsător, iţarii albi erau uzi şi murdari de noroiul drumului şi din bălţile prin care trecea nepăsător, ca şi cum nu le-ar fi văzut. Ducea în fundul ochilor imaginea cailor înghiţiţi de ape şi undeva, în fundul sufletului, mulţumea lui Dumnezeu că-l scăpase cu viaţă. A ajuns acasă târziu, pe întuneric şi a intrat pe poartă tăcut, ca-n transă. Când l-a văzut, Măria a dat strigăt.

– Îuuuu!! Venişi, Tuuudoooraachee, omul meu!? Mult m-am rugat de Dumnezeu să mi te aducă înapoi!

 

Scrie un comentariu

Din categoria jurnal

Caietele mele

Nu am ştiut niciodată să scriu frumos. Fiecare literă mi-a mâncat pagini întregi de caiet, risipite aiurea pe podea, ude de lacrimi amare şi însoţite de cuvintele grele ale mamei care nu s-a împăcat niciodată cu gândul că fata ei nu o să aibă scrisul desluşit şi frumos de care ea era atât de mândră. Avea un scris rotund, egal,  făcea literele pline, legate perfect, egale. Şcoala de comerţ îşi pusese amprenta asupra scrisului ei cu care se lăuda pe bună dreptate ori de cate ori avea ocazia. I-ar fi plăcut s-o moştenesc, dar eu, copil prostuţ şi încăpăţânat, cu mâna tremurândă, nu m-am putut ridica niciodată la înălţimea aşteptărilor ei. De aici cuvintele grele şi imensa  dezamăgire pe care i-am pricinuit-o. În ochii ei nu avea să se aleagă nimic de capul meu dacă nici să scriu cum trebuie nu eram în stare.

Departe de a se  regla în timp, handicapul a rămas şi s-a dezvoltat. Am rămas cu regretul şi convingerea că nu voi reusi niciodată să scriu la fel  de frumos precum colegele mele mult mai sigure pe mâinile lor. Ele ştiau să ţină perfect creionul şi stiloul în mână, eu prin clasa a patra încă mai încercam  pozitii noi, care să-mi asigure o mai bună stabilitate a încheieturii şi să-mi rotunjească cum trebuie vocalele. Am ajuns în liceu şi tot nu reuşisem să aflu care e cea mai bună poziţie a mâinii pe hârtie.

Caietele lor respirau curăţenie. Işi purtau linia perfectă la fiecare pagină, uneori câte două, paralele, fiecare perfect intinsă, paragraful începea frumos, cu o literă mare perfectă,  cerneala curgea egal, fără pete şi îngroşări neavenite. La mine, din loc în loc lăsa câte o pată mare şi inestetică ce trecea până în partea cealaltă a foii, literele se îngroşau uneori până despicau peniţa, erau o groază de ştersături, reluări, repetiţii. Ce să mai spun, caietele mele erau cerşetoarele anorexice ale caietelor şcolare. Atâtea pagini pierdeau pe parcurs, încât, atunci când le abandonam pline, abia se mai ţineau cu mâinile amândouă de copertă, să nu cumva să rămână în pielea goală şi să se facă de ruşine arătându-şi public goliciunea dezordonată şi murdară.

Când mă grăbeam,  dezastrul era total. Scriam  dezlânat, inegal, depăşeam spaţiile liniate, ştergeam, scriam la loc, îngroşam litere la care nu reuşeam niciodată să conectez creierul la mână. Una comanda creierul, alta scria mâna. Să vă mai povestesc cum descifram  cursurile când am ajuns la facultate? Dacă profesorul nu era suficient de inspirat cât să-mi capteze atenţia în timpul predării, astfel încât să reţin în mare parte pe loc ce ni se preda, îmi lua o zi întreagă doar prima lectură. Aveam senzaţia că citesc scrisul altcuiva, mult mai ingalat decât eram eu.

Am compensat oarecum handicapul caligrafic îndrăgostindu-mă iremediabil de gramatică şi de regulile ei. Ea s-a prins cu atâta putere de mine, încât şi acum mă obsedează. Am judecat totdeauna oamenii în funcţie de cum scriu din punct de vedere gramatical. Lipsa unei cratime, a unui acord, multiplele i-uri adăugate acolo unde nu trebuie, au redus până la zero şansele persoanelor respective de  a-mi intra în graţii. Păstrez încă obiceiul de a  judeca oamenii  după scris, în sensul că, indiferent cât de bine-şi formula  ideea, o mică greşeală gramaticală strecurată în text l-am respins din start. Poate că nu sunt o persoană extraordinar de ordonată în viaţa de zi cu zi, în scris însă sunt un călău. Adevărul e că poate mi-ar fi folosit organizarea asta şi în celelalte domenii ale vieţii, poate aş fi fost mai atentă la alegerile făcute.

Ce m-a deranjat însă toată viaţa, a fost faptul că nici măcar o cerere nu am fost în stare să scriu pe o coală albă de hârtie, fără să urc ca hipnotizată către coltul drept al colii. Va daţi seama când am crescut şi a trebuit să scriu şi eu că tot omul scrisori prietenelor şi prietenilor mei! Primeam  scrisori frumoase, ingrijite, pe hârtie fină, colorată, parfumată uneori, groasă sau subţire ca o foiţă de mătase, toate scrise egal, frumos, rând după rând. La mine, după ce primul rând tânjea să sărute data pusă cuminte în dreapta sus, restul încercau să se ţină de primul în timp ce eu încercam să le trag în jos. Ieşea o nebunie. Am invidiat totdeauna oamenii care şi-au putut încadra corect scrisul în spaţiul bine definit al unei coli. Al meu încă tinde către infinit, de parcă literele s-ar înveseli pe măsură ce se aştern  cuminţi una lângă cealaltă şi, prinse de mână, ar încerca să-şi ia zborul ca un stol de cocori toamna la plecare.

Mare noroc cu tehnologia asta.Prost e ca o să ajung probabil să uit să scriu altfel decât pe tastatură, tocmai acum cand m-am prins cât de cât să fac şi eu literele rotunde, egale şi îngrijite. Dacă nu mă grăbesc.

13 comentarii

Din categoria Confesiuni

Noul Literator

IMG_1862Vă spuneam cu ceva timp în urmă că am avut fericirea să-mi văd unul din texte publicat într-o revistă de cultură. Iată că a venit timpul să mă laud şi cu revista pe care am primit-o deja de o săptămână, dar pe care, ocupată cu o gripă rebelă şi cu raportări trimestriale nu am fost în stare să v-o prezint. Bine, mi-am acordat puţin timp s-o răsfoiesc şi eu pe îndelete din scoarţă în scoarţă şi să mă bucur conţinutul ei divers, de evenimentele prezentate în ea la care, sinceră să fiu, mi-ar fi plăcut să fiu de faţă, să îmi umplu inima cu versuri minunate şi sensibile şi mai ales, să mă duc cu gândul acasă de fiecare dată când am deschis-o. Ce să fac, aşa sunt eu, mai romantică, mai de modă veche.

În altă ordine de idei pot spune că primirea ei mi-a adus şi lacrimi în ochi, pentru că atunci când am deschis-o am găsit şi câteva rânduri pe care domnul redactor şef adjunct Dumitru Duţă a avut amabilitatea să mi le adreseze, emoţionându-mă ca pe o şcolăriţă care tocmai a primit un premiu la care spera demult. IMG_1863Uite aşa au început să-mi tremure mâinile când am citit şi m-am întors în timp, când, elevă fiind, îmi transpirau palmele de câte ori primeam laude deoarece nu ştiam niciodată cum să reacţionez şi cum să mă exteriorizez.

Nu am învăţat nici până azi, bucuria mea se consumă înlăuntrul meu lăsând la suprafaţă doar tremurul mâinilor şi al bărbiei, sclipirea ochilor şi câteva lacrimi pe obraz.

Mărturisesc acum că seara de vineri când am ajuns ca de obicei în jurul orei 11 de la birou, obosită şi am găsit plicul în cutia poştală, parcă nu-mi venea să cred. Când am deschis însă revista şi am găsit sub copertă rândurile domniei sale, deja nu am mai fost în stare de nimic. M-am aşezat pe pat cu revista în mână, privind fără să reuşesc să desluşesc prea bine ce scria acolo. Abia sâmbătă dimineaţă când m-am mai liniştit un pic am reuşit să mă bucur cu adevărat şi să dau pagină după pagină până am găsit povestea mea.

IMG_1865Şi dacă tot am deschis traista cu mărturisiri, vă pot spune şi că nu am găsit-o din prima. A trebuit să răsfoiesc revista de două ori, până mi-am adus aminte că tata mi-a zis că era undeva pe la mijlocul revistei o poveste acolo, pe trei pagini. Şi uite aşa, am reuşit să-mi văd şi numele, între atâtea alte nume pe care parcă le cunosc deja de o viaţă. Poate pentru că sunt numele oltenilor mei, de care mi-e atât de dor în fiecare zi.

Cândva vă povesteam că exista pe vremuri la noi, în Oltenia un botez al pământului. Această revistă reprezintă pentru mine un astfel de botez, întru cuvânt de această dată. Dacă nisipurile natale m-au legat sufleteşte pe veci de ele, aceşti oameni minunaţi care mi-au făcut onoarea de a mă primi în rândurile lor prin scriere şi gând, au desăvârşit legătura.

Revista mi se pare o reuşită şi nu pentru că e şi povestioara mea acolo, ci pentru că într-o piaţă plină de silicoane, bârfe şi tot felul de can-can-uri e ca o gură de oxigen al bunului simţ şi culturii. O mână de oameni inimoşi reuşesc să facă din ea o rază de soare în tot cenuşiul publicaţiilor cotidiene.  Sper din suflet să crească şi să devină cunoscută pretutindeni în ţară la fel de mult cum îmi doresc de 25 de ani ca România să iasă din conul ăsta de superficialitate şi prost-gust  în care ne-au aruncat interesele personale ale unora.

5 comentarii

Din categoria jurnal

Cum dragostea moare

O vezi şi simţi că inima îţi bate mai tare. Ochii îţi strălucesc şi te surprinzi gândindu-te cum ar arăta femeia aceea în braţele tale. Cum ar reacţiona, cum ar zâmbi doar pentru tine, cum ar fi să-ţi şoptească cuvinte aţâţătoare la urechi. Te observă şi nu-i eşti indiferent. Îţi zâmbeşte promiţător şi îndrăzneşti să o saluţi. Îţi răspunde zâmbind. Eşti fericit, ai şanse! Îţi continui ziua gândindu-te cum să faci să intri în vorbă cu ea, s-o cunoşti, s-o atingi. A doua zi o vezi iar şi încerci să legi o conversaţie. E un pic reticentă, dar nu prea. Ajungeţi în scurt timp să discutaţi cald, ca doi vechi prieteni, vă daţi întâlnire şi uite aşa, încep visele. Nu mai poţi face nimic fără s-o porţi şi pe ea acolo, într-un colţ de retină. Tu te gândeşti încă la cât de bună ar fi în pat, ea la cum i-ar sta pe deget inelul de logodnă.

Abia aştepţi să termini şi să alergi la ea. O îmbrăţişezi tot mai strâns, o simţi vibrând caldă lângă tine şi sângele începe să-ţi fiarbă. Ajungi să guşti din fructul corpului ei şi mintea ţi se rătăceşte de tot. Nu mai vrei decât să te întorci să-ţi îngropi capul între sânii plini, să-i simţi fesele în palme, s-o simţi caldă şi parfumată lângă tine, să te vezi mai repede în ea, să-ţi pierzi capul iubind-o. Sângele vă fierbe, ajungeţi să vă aprindeţi la prima atingere, vă chemaţi, vă doriţi, vă aruncaţi unul în braţele celuilalt cu nerăbdare.

Pe nesimţite, îţi intră în sânge, nu-ţi mai vine să adormi singur în patul rece, ai vrea s-o simţi acolo în fiecare seară. Vă mutaţi împreună, tu eşti fericit, ea aşteaptă încă inelul ăla de logodnă, se visează mireasă, vede ochii invidioşi ai prietenelor cum o măsoară şi nu-i găsesc nici un cusur. Începe să bată apropouri şi într-un final ajungi să te întrebi singur de ce ai aşteptat până acum, cum de nu ţia venit ţie întâi ideea de a-l oferi. Îţi storci mintea să găseşti un cadru perfect, să faci momentul de neuitat şi, cu inima în gât, îi ceri să fie soţia ta. Începutul este promiţător, dar…

Vine o zi în care constaţi cu surprindere că trupul ei nu mai tresare sub mâna ta. Te primeşte alături zâmbind, vă atingeţi, vă amestecaţi, faceţi sex, dar parcă nu mai e ca înainte… cumva e o pală de vânt rece între voi. Crezi că ţi se pare şi mergi mai departe fără griji. Şi pe nesinţite, începi să faci calcule, să te întrebi când aţi făcut ultima dată dragoste. Când a fost ultima zi în care v-aţi pierdut unul în braţele celuilalt. Numărul zilelor creşte, te alarmezi, încerci să ţi-o reapropii şi constaţi uimit că fiecare clipă de intimitate îţi este acordată ca un premiu, ca o concesie.

Încep şantajurile sentimentale. Tu o doreşti cu disperare, sângele tânăr îţi fierbe în vene, ochii îţi sclipesc încă atunci când o priveşti. Ea vrea atenţie, vrea cadouri cu care să se poată mândri, vrea s-o plimbi, s-o scoţi în lume. Plimbările de mână prin parc sunt învechite. Nimeni nu o mai invidiază pentru ele. Vrea să-i oferi ei tot timpul tău, o agasează prietenii, familia ta, serviciul care îţi ocupă atâtea ore din viaţă. Scoate-o la restaurante scumpe, du-o în vacanţe exotice, plimb-o! Ea nu-i făcută să se ofilească precum o floare culeasă prea timpuriu şi păstrată în întuneric! Are nevoie să strălucească, să fie etalată, admirată, să primească complimente. Te străduieşti, dar nu reuşeşti niciodată s-o mulţumeşti pe deplin. Cu cât oferi mai mult, cu atât ţi se cere mai mult.

Într-o altă bună zi te opreşti din lucru la birou şi privind cu uimire la lucrurile din jur te întrebi unde a dispărut viaţa ta. Prietenii nu te-au mai sunat demult, de când tu tot găseai pretexte să nu-i vezi, la părinţi nu ai mai fost de aproape un an, colegii nu se apropie de tine. În jurul tău nu e decât un mare vid şi de unde până atunci credeai că sunteţi doi în mijlocul lumii, acum te simţi atât de singur sub clopotul gol de sticlă. Unde ai greşit? Alergi acasă, s-o vezi, s-o simţi, să-ţi spulbere temerile. Ea e însă ocupată, nu are timp de tine. Devii nesigur, te simţi frustrat, ai senzaţia că totul în jurul tău e şubred. Puţin câte puţin deschizi ochii şi începi să vezi oameni noi, să simţi suflete pe care nu ai avut când să le simţi, fiind prea ocupat să îţi construieşti relaţia.

Îţi dai seama că poţi să-ţi ocupi timpul cu altceva şi începi să te răceşti şi tu. Găseşti pretexte să întârzii, te enervează veşnicele ei pretenţii, o înfrunţi. Ai parte de certuri aprinse, cuvinte grele cad între voi şi se sparg în cioburi ascuţite în care vă tot înţepaţi pe rând, zi după zi. Nu o mai vrei aproape, acum îţi doreşti să o ştii cât mai departe, să nu o mai auzi, să nu te mai rănească. Ea simte că te pierde şi începe să sape. Sigur ai pe alta, nemernicule! Cine ştie ce curvă ţi-a făcut ochi dulci şi ai cedat, slab şi afemeiat cum eşti! I-au atras ei atenţia de la început prietenele! Şi mama i-a tot spus să fie atentă! Îţi scormoneşte în trecut, în prezent, îţi caută şosete murdare, lucruri de care să se lege, să te facă să-ţi fie ruşine, să te simţi vinovat. Vrea cu orice chip să-ţi demonstreze că ea ştie sigur, nu se îndoieşte, nu o poţi înşela!

Oricât ai încerca, nu reuşeşti să-i mai scoţi din minte bănuielile. Te consumi, te întuneci, devii din ce în ce mai irascibil. Eşti un om bine educat, dar uneori chiar ai vrea să-ţi descarci nervii pe ea, s-o loveşti până se târăşte la picioarele tale cerându-şi iertare. Ca să nu o faci, pleci. Rătăceşti pe străzi, întârzii la birou, începi să ieşi la băut de unul singur…

La un moment dat în calea ta apare altcineva. O fată ştearsă, timidă, care te ascultă, te mângâie, îţi şterge lacrima şi-ţi oblojeşte rănile fără să îţi ceară nimic în schimb. Îţi place, te simţi din nou cald, apreciat, bun de ceva. Simţi că poţi lua viaţa de la capăt şi reînvii. Începi să zâmbeşti din nou, să ai grijă de tine, să trăieşti. Asta o înnebuneşte definitiv pe femeia de lângă tine. O face să se transforme într-o scorpie, să-şi dorească să-ţi scoată ochii.

Dacă până acum reproşurile erau regretate, acum nu ştie cum să găsească noi căi de a te răni mai tare. Totul i se pare permis şi nimic nu te loveşte aşa cum ar dori ea s-o facă. Căutările ei dau roade. Descoperă ce-i ascunzi. Aha. Ai ajuns să-i confirmi bănuielile! Sare pe tine, te loveşte, dă cu tine de pământ, să îţi aduci aminte că te-a legat de tocul ei iremediabil în momentul în care i-ai oferit acel nefericit inel. Doar ea are dreptul la viaţa ta, la sentimentele tale, la umilirea ta.

Numai că sentimentele tale au murit demult şi răbdarea s-a terminat. Jignirile nu mai pot fi uitate, cuvintele grele au făcut răni atât de adânci încât au ucis în tine orice urmă de compasiune şi regret. Eşti un bloc de gheaţă căruia nu-i mai pasă ce se întâmplă cu ea, cu voi. Dacă a fost dragoste a murit demult.

E valabilă şi reciproca. Statistic vorbind, femeile sunt mult mai predispuse să fie înşelate în aşteptări, ele fiind mai idealiste, mai visătoare.

 

5 comentarii

Din categoria jurnal

Hatice

Nici nu ştiu de câte ori va trebui să-mi cer scuze, ca voi, prietenii mei să mă iertaţi pentru o atât de îndelungată absenţă. Trec printr-o perioadă atât de încărcată şi de grea, încât în primul rând de mine şi de plăcerile mele nu mai am timp. Tot dau oră după oră, să mai termin ceva, să mai înregistrez ceva, să mai fac o treabă, până mă trezesc că treburile astea mă copleşesc şi nu mai apuc să intru nici măcar să vă citesc, dar să vă mai şi scriu. Sper încă ca de luna viitoare să vină până în ianuarie o scurtă perioadă de acalmie. Vă mărturisesc sincer că am obosit. Şi vă cer încă odată să mă iertaţi, mă voi revanşa cu siguranţă.

Bun, acum că am terminat cu lamentările, vreau să vă povestesc despre o fată frumoasă. O cheamă Hatice şi e turcoaică. Am întâlnit-o întâmplător într-o seară când mă întorceam de la serviciu atât de obosită, că abia-mi mai puteam mişca picioarele. Ştiţi senzaţia aia de neputinţă, în care nu laşi doar creierul să comande picioarelor să pună pas după pas ci îl ajuţi cu gândul, felicitându-l la fiecare pas reuşit? Ei, aşa eram eu atunci.
Am plecat de la birou cu o oră mai devreme ca de obicei şi afară era atât de plăcut încât am hotărât de comun acord cu cu colega mea să mergem pe jos câteva staţii de RATB. E păcat să pierzi o asemenea vreme, acum, în prag de iarnă când ştii sigur că vor veni curând ploi mucegăitoare.

Pe ea o tot suna băiatul bolnav că vrea ceva de mâncare şi nu ştie ce. E greu să te decizi când mintea ţie un pic în ceaţă din cauza febrei, era de înţeles şi cum noi, fete muncitoare fiind, cu greu mai găsim toimp să gătim în cursul săptămânii şi copiii noştri se simt văduviţi din punctul ăsta de vedere. Atunci nicuna din noi nu aveam idee ce i-ar putea plăcea. Ne gândeam să intrăm într-un supermarket să luăm ceva semipreparat când privirea mi-a fost atrasă de o vitrină în care tronau câteva frigărui imense cu kebab turcesc.

Cum până acasă mai făceam cel puţin o oră, zic: „Hai să intrăm aici, poate găsim ceva care să-i placă şi să-i potolească foamea.” Şi am intrat… direct pe poarta Orientului. Ceea ce crezusem iniţial că e una din şaormeriile cu care e împânzit Bucureştiul s-a dovedit a fi o veritabilă bucătărie turcească. Nu pârâtă, ci din aia adevărată. Într-un spaţiu îngust în care abia ai loc pe lângă vitrinele de mâncare am găsit un rai culinar cum rar întâlneşti în capitala asta prea aglomerată şi cosmopolită.

Dincolo de tejghea o fată un pic mai răsărită ca o adolescentă de clasa al V-a, obosită dar zâmbitoare se pregătea să închidă. Sper uimirea noastră, s-a purtat cu noi de parcă abia aştepta să-i călcăm pragul. Ca şi cum îi promisesem demult şi nu ne ţinusem de cuvânt, iar ea aşteptase răbdătoare, sigură că odată şi o dată se va întâmpla şi minunea. Ne-a lăsat să ne delectăm ochii în timp ce ne povestea ca unor cunoştinţe vechi cum e preparată mâncarea, după ce reţete, de unde sunt aduse legumele şi condimentele, ce meniu a avut peste zi, ce meniu are mâine, cu ce ne poate servi atunci când venim în cursul zilei. Mâncare mai era puţină, se vânduse aproape tot. Dar tot puteam lua câte ceva.

Cu o amabilitate pe care nu o găseşti la un comerciant autohton, a aprins grătarul pentru a-i face colegei mele kebab. Între timp ne-am întreţinut ca vechi cunoştinţe, spunându-ne câte în lună şi-n stele,  să nu cumva să ne simţim stinghere în casa ei până termina de pregătit comanda. Am comandat şi eu şi pot spune cu mâna pe inimă că nu am mâncat în nici un restaurant de profil mâncare aşa bună ca a ei. Şi bineînţeles că pe lângă comandă a avut grijă să pună şi câte o bucăţică din altă bunătate în plus. Să ne convingem că nu se laudă degeaba!

Mâncarea de vinete a fost de vis, la fel şi tocăniţa coaptă în vas de lut pe marginea focului în cuptor cu lemne, la fel şi plăcinta cu legume care şi peste două zile era la fel de proaspătă şi gustoasă. Până să plecăm de acolo bucătărioara s-a umplut din nou, au intrat noi clienţi, tatăl fetei a venit din spate să ajute şi uite aşa, ziua lor de lucru s-a prelungit până au terminat toată mâncarea, mult după plecarea noastră. Cu siguranţă a doua zi dimineaţă au luat-o de la capăt.

Oamenii aceştia calzi, amabili şi îndatoritori mi-au intrat instantaneu în suflet. Şi cu siguranţă voi reveni la ei cu toată inima, pentru că merită. Am plecat de acolo cu zâmbetul pe buze şi cu o stare de bine pe care nu am mai avut-o demult. Mă gândesc acum că proverbiala ospitalitate românească e doar o iluzie, o legendă. Dacă intri în orice local autohton sau într-un magazin de-al nostru, vânzătorul te priveşte ca pe un duşman venit să-i fure munca. Sunt încruntaţi, aroganţi, respingători, obraznici, de parcă nu te-ai duce să cumperi pe bani ci să le cerşeşti marfa.

Cred că acesta este unul din motivele pentru care în atâţia ani de la căderea comunismului nu am fost în stare să progresăm deloc. Habar nu avem să ne facem plăcuţi, să facem omul să revină la noi cu drag şi încredere. Hatice, turcoaica cu zâmbet cald şi vorbe meşteşugite ar putea da oricui lecţii despre cum poţi supravieţui într-o economie de piaţă autentică, despre respect, ospitalitate şi felul în care să-ţi faci clientul să se simtă dator să revină de fiecare dată cu plăcere, ştiind că pe lângă marfa de bună calitate, va avea parte şi de o servire ireproşabilă. E vorba de progres şi omenie în definitiv.

Dacă aveţi drum în partea de nord a Bucureştiului, pe bulevardul Ion Mihalache către piaţa Chibrit, opriţi-vă o clipă la piaţa Domenii. Peste stradă de coşurile pline de culoare ale florăreselor, înghesuită între o patiserie şi o brutărie, o veţi găsi pe Hatice care vă va aştepta cu zâmbetul pe buze să faceţi cunoştinţă cu bucătăria turcească. Şi să vă îndrăgostiţi iremediabil de ea.

5 comentarii

Din categoria Cotidian

Dincolo de poartă

Viaţa curgea greu în spitalul de boli nervoase. Poarta avea paznic, parcul spitalului avea bănci şi garduri de zid de 2 metri. În parc, pe bănci, printre copaci şi tufişuri se ascundeau a joacă tot felul de minţi rătăcite îmbrăcare în pijamale vărgate sau cămăşi de noapte lălâi, cu o despicătură largă la gât şi o pecete cu număr pe umăr. Nu li se mai cunoştea culoarea. E posibil să fi fost vreodată albe, albastre, galbene, în culori pastelate… acum erau toate cenuşii, cu cârpituri pe alocuri, cu găuri în alte părţi, cu ţesătura aspră şi rărită de la atâta spălat cu săpunuri proaste şi clor. Printre vizitatori încruntaţi şi obosiţi, bolnavii zâmbeau tâmp, fericiţi în nebunia lor pe care medicamentele o făceau atât de primitoare şi veselă.

Nebunia este o altă lume, o dimensiune nouă în care doar anumiţi oameni pot ajunge trecând de poarta stelară prin cine ştie ce minune. În creierele lor sinapsele fac o serie de conexiuni noi, altele decât cele făcute de creierele normale, întregi şi oamenii se trezesc dincolo, în lumea aceea străină şi agitată. O lume necunoscută de care se sperie. La început încearcă să scape singuri, să treacă neobservaţi dar se lovesc de prea multe suflete rătăcite ca şi ei în dimensiunea aia întunecată, plină de demoni amăgitori ce le pătrund în minte şi le dictează acţiunile. Nu mai văd lumina, se mişcă sub un bec opac, precum condamnaţii în lagărele de concentrare. Uneori au senzaţia că undeva departe, văd poarta strălucitoare, ademenitoare, care le-ar facilita întoarcere în lumea din care au plecat. Şi se îndreaptă cu încredere spre ea, numai că lumina e doar o iluzie care îi adânceşte tot mai tare pe tărâmul necunoscut. Puţini reuşesc să se întoarcă de acolo şi aceia rămân cu o cutie de amintiri ce trebuie ferecată pentru totdeauna dacă nu vor ca demonii de dincolo să le invadeze din nou fiinţa.

În spital doar doctorii aveau halate albe.

Nu se ştie dacă minţile lor au rămas întotdeauna lucide, neatinse de viermele nebuniei ce-a scurtcicuitat sinapsele pacienţilor lor. Trăind într-o lume ciudată şi întunecată, încercând să trateze cu medicamente tristeţi iremediabile şi să înţeleagă ce se produce în creierul nebunilor pe care-i păstoresc, e aproape imposibil să nu se molipsească la un moment dat de nebunia lor. Ei erau totuşi singurii dumnezei în imperiul acela trist şi agitat înconjurat de garduri prin care nu putea trece nici musca.

Asistentele îşi lăsau acasă sufletul. Îl împachetau frumos şi-l închideau într-o cutie aşezată cuminte pe cuier. Ieşeau, încuiau uşa după ele şi plecau la serviciu aşa, goale de conţinut, ca nişte roboţi ce au menirea să administreze pastile, să facă injecţii şi să se lupte uneori cu oameni mult mai puternici decât ele. Fără nici un sentiment, cu ochii goi şi mintea închisă. Era felul lor de a se apăra, de a rămâne cu mintea întreagă. Nu puteau fi condamnate, puţini oameni „normali” ar fi putut rezista în lumea aia mai mult de câteva zeci de minute. Până şi rudele bolnavilor plecau marcaţi de tot ce-au văzut că se întâmplă dincolo de poarta închisă în spatele căreia aştepta totdeauna un portar.

Infirmierele erau alese din cele mai puternice persoane. Solide, cu muşchi mari şi creier mic. Îţi trebuie putere, nu glumă, să poţi ţine un nebun hotărât să se tăvălească pe jos, să arunce cu lucruri printre gratiile ferestrei sau să se arunce pe scări convins fiind că el ştie să zboare fără aripi. Îţi trebuie forţă să-l aşezi la loc în pat şi să-l legi de el cu străşnicie, să nu cumva să se mai mişte până când injecţia ce i se scurge încet prin vene îşi va face efectul şi va lăsa din el doar o legumă zâmbitoare. Cei mai frumoşi nebuni aşa sunt, cu mintea rătăcită aiurea, zâmbind frumos lumii care ţine cu orice preţ să-i  păstreze aici, pe pământ. Mănâncă, se plimbă, vorbesc, se joacă, fără să conştientizeze prea bine ce fac.

Pe poarta acestei închisori cu iz de iod şi spirt medicinal, a intrat într-o zi o fetiţă firavă cu ochi mari, tristă şi speriată. Se lupta cu demonii demult. Doar noaptea se lupta -o trăgeau pe un tunel adânc, adânc şi o împingeau înainte, departe de casa ei, de oamenii ce-i erau dragi. Striga, se zbătea, încerca să scape, să se trezească, să vorbească, fără succes. Auzea undeva în depărtare glasul mamei care o striga şi-i cerea să se trezească, îi răspundea, cerea ajutor dar nu reuşea să articuleze nici un cuvânt, iar zbaterea ei disperată de a se dezlipi de mâinile ce-o împingeau nevăzute în adânc o lăsau într-un târziu epuizată, cu părul lipit de cap, ud din cauza efortului. Ziua era un copil normal de vârsta ei, care se juca, învăţa, râdea, îşi făcea teme, alerga plină de viaţă.

Luase obiceiul de a nu mai adormi. Se punea în pat şi stătea aşa, cu ochii în tavan, plimbându-se prin păduri de argint şi aramă ca-n poveştile citite din carte, se ducea la şcoală, repeta lecţii şi aştepta cuminte să se facă dimineaţă şi să se trezească toată casa. Îi era frică să mai închidă ochii. Când restul casei adormea, se ridica în fund, îşi cuprindea genunchii cu ambele mâini şi se legăna aşa, îmbrăţişată, încercând să pătrundă cu privirea dincolo de întunericul încăperii, să distingă lucrurile familiare la locul lor, să se convingă singură că nici un demon nu este ascuns să aştepte parşiv ca ea să adoramă, să o prindă şi s-o ducă în lumea lui necunoscută. Frica făcea din sufleţelul ei chinuit o piatră prea greu de dus.

De la un timp simţea că inima se sperie şi doare. Aşa, ca o zbatere rapidă de aripă, cum a văzut ea odată la porumbelul pe care îl prinsese motanul cel tărcat. A bătut motanul cu sălbăticie atunci, până a dat drumul porumbelului rănit de moarte deja. S-a răzbunat pe animalul acela cu gheare şi colţi văzând în el demonul din ghearele cui ei îi e atât de greu să scape în nopţile de coşmar. De când cu zbaterea asta de inimă, parcă nu mai putea ţine pasul cu copiii pe uliţă. Obosea, răsufla greu, inima se zbătea să-i scape din piept. A început să lâncezească şi să resimtă lipsa odihnei. Refuza însă cu încăpăţânare să adoarmă, de teama mâinilor cu gheare lungi.

Nu vorbea despre ele, nu avea cui spune. Nimeni nu o asculta. În jurul ei toţi îşi trăiau propriile drame mai mari sau mai mici, preocupaţi de propria viaţă, nu aveau ochi de văzut şi urechi de auzit zbaterea ei. Au început problemele la şcoală, lacrimile i-au invadat ochii şi zilele, tăcerea a pus stăpânire pe gura ei. Trăia într-o lume mută şi devenea traslucidă, topindu-se cu fiecare zi mai mult. Doar ochii mari, larg deschişi priveau cu aviditate în jur, fără odihnă.

Atunci părinţii ei au hotărât s-o ducă la doctor, iar doctorul le-a recomandat spitalul oamenilor reveniţi din altă dimensiune.

După ce-i interogase încruntat, portarul le deschisese şi-i lăsase să intre. Aveau biletul magic de trecere. În urma lor poarta s-a închis cu zgomot surd şi inima fetiţei a tresărit. I s-a făcut frig şi mânuţa cu degete lungi, translucide, a strâns mai tare mâna mamei. Picioarele nu voiau s-o mai asculte, îşi muiaseră genunchii care tremurau acum ca o piftie bine prinsă şi nu lăsau să treacă dincolo de ei comanda creierului.

Scrie un comentariu

Din categoria Camera cu amintiri, Să fii al nimănui

Uuu Gheorghe şi copitele mânzului

  • Hai, la masă, Uuuu, că după aia vreau să mergem să luăm graşiţă pentru porci. Am văzut eu în porumbi o postaţă bună cu o graşiţă de mai mare dragul.
  • Mergem, taică, de ce să nu mergem!

  • Hai să mâncăm întâi, că am leşinat de foame.

S-au aşezat la masă oamenii. Erau flămânzi şi obosiţi de la curăţat curtea porcilor.

Da, la ei, porcii nu creşteau închişi în coteţ, aveau propria lor curte, mare, încăpătoare, să nu cumva să se streseze. Asta când nu umblau de bezmetici prin toată bătătura, până ajungeau să-şi facă nevoile lângă gardul ce-i despărţea de bucătăria de vară. Când aveau purcei stăteau separaţi, să nu se bată şi să nu-şi calce scroafele una alteia purceluşii rozalii.

  • Ahaha! Vrei nişte ardei iute, Uuuu?
  • Nu mai vreau taică! Nu mai pun gura cât oi trăi!

  • Păi nu ziceai că mănânci iute, mă?

  • Mănânc şi eu ca omul, nu foc de-la de-a adus cuscru’ de la el! Eu l-am crezut când mi-a zis că e puţin iute şi era să mor. De-atunci nu mai pun gura pe ardei, orice-ar fi!

  • Ia mă de ăsta, de-al nostru, că nu e iute! Merge la ciorbă!

  • Bietul Gheorghe al lui Soare… Se înecase cu ardei iute la nunta noastră, de era să facă şi-o înmormântare după nuntă. La nuntă, ca la nuntă. Lume multă, agitaţie, treabă pe măsură. A venit şi timpul mesei şi toată lumea s-a aşezat flămândă pe lângă oala cu ciorbă de potroace. Tata, oltean până-n măduva oaselor, venise cu ardeiul lui de acasă. Că la el iuţeala era a doua natură. Şi-n mâncare şi-n fire. Şi nu orice ardei îi satisfăcea nevoia de usturime. A pus şi pe masa asta o mână bună. Vreo zece ardei roşii, strălucitori, iuţi ca focul. Gheorghe se uita cu jind cum omul ăsta subţire ca un ţâr muşcă cu poftă din ardeiul parfumat. Şi i-a lăsat gura apă.

    • Dă-mi, mă, cuscrule şi mie un ardei. E iute?
  • Nu e cine ştie ce, aşa puţin! Io îţi dau, dacă vrei, da’ să nu mă înjuri după aia! Şi-i întinde un ardei subţire şi proaspăt ce abia aştepta muşcătura.

  • Gheorghe, de bună credinţă, îl ia şi muşcă cu sete. Măăă, săracul Gheorghe! Odată s-a roşit, ochii i-au ieşit din orbite, a deschis larg gura, să poată trage aer, că nu-i mai ajungea deloc în plămâni şi lacrimile au început să-i picure grăbite în farfurie.

    • Îîîuuuu! Ce făcuşi, Viţule, fi-ţ-ar chelea a naiba să-ţi fie ţie! Îl omorâşi! a strigat speriată mama, sărind să-i dea omului repede ulciorul cu apă rece, să-şi ostoiască focul. Ia, nea Gheorghe, ia repede o gură de apă şi-nghite! Şi respiră odată că mori! Olele, moare omul la masă mă! Deschideţi uşa, faceţi-i vânt!
  • Mă, Gheorghe, fi-ţar făcutu’ al dracu’ de om prost, ce făcuşi, mă?, a sărit revoltat şi socru-meu! Cin’ te pusă mă, dobitocule să iei ardei, tu eşti de mâncat iuţeală. mă? Ai, mă Gheorghe, toată ziua te vaiţi de stomac şi te găsiţi acu’ să faci pe viteazu’, să-mi strici nunta copilului! Dă-te mă, dracu’ de prost! Ieşi afară la aer odată şi să nu te prind că mori că te strâng de gât, auzi?!

  • Bietul Gheorghe, lăcrima în continuare, pământiu la faţă, că roşul devenise vânăt şi acum căpătase deja o tentă cenuşie.

    • Săriţi, mă, că moare omul aci!, s-a trezit şi soacră-mea de lângă plită. A luat un pahar cu apă şi fleosc, i l-a deşertat direct în ochi uncheşului. Fi’alimănitului tu Gheorghe, că prost mai eşti, mă! De treizile ne auzi că vorbim cât de iute mănâncă cuscru’, vezi bine că nimeni nu a îndrâznit să se atingă de ardeii lui şi te găsişi tocmai tu să de dai mare acu’! Bă, da cine poate fi mai prost ca tine?

    S-a dus naiba liniştea mesei. Doar tata, zâmbind tacticos, în colţul gurii, din buzele-i subţiri, repeta cu prefăcută supărare:

    • Na, el m-a întrebat, eu i-am răspus. I-am spus că e puţin iute, da’ eu ştiu cât de iute mănâncă el? Pentru mine e puţin iute, na! şi mai muşca încă o dată ostentativ din ardeiul căruia i se vedeau deja seminţele. Cu tot cu seminţe-l mânca şi nu se clintea nici măcar un muşchi pe faţa lui. Iote! Abia acu’ îl simt un pic iute. Ce să-i fac? Io i-am spus! Dacă ştia că nu poate, să nu fi cerut! A cerut, io i-am dat. Doar nu era să-l las să mă creadă vreun zgârcit care nu vrea să împartă cu el o bucătură. I-am dat. Ce vină am io? Nu ceruşi tu, mă Gheorghe? Nu ceruşi tu? Nu-ţi spusăi io că e iute? Tu de ce ceri dacă ştii că nu mănânci iute?
  • Oleo, fi-r-aş al dracului, cuscre! Da’ cine crezu că e aşa iute de-ţi ia răsuflarea? Crezui şi io că e puţin iute, cum zâseşi matale şi mi se lăsă, că prea muşcai cu poftă din el! Muşcai şi io, ce să fac, reuşeşte Gheorghe să articuleze într-un final, printre lacrimi.

  • Să-ţi fie învăţătură de minte, fi-ţ-ar capu’ al dracu’ de prost! Păi tu te pui cu cuscru, mă? Nu mă pui io şi te găsişi tu! Ia dracu şi mănâncă aclolo, că se răcii ciorba din cauza ta! Când să ne simţim şi noi bine, te găsişi tu să ne strici masa! Să nu te mai prind că mai pui gura, că te spui lu’ Lenuţa şi nu mai mănânci cald o lună, auzi!

  • Nu-mi mai trebuie cât oi trăi, fi-r-aş al dracu’! Cât oi trăi, nu-mi mai trebuie! Cuscru ăsta nu e om, e drac! Altfel n-ar putea mânca iuţeala aia!

  • Tata rânjea în barbă, Gheorghe lăcrima, socru-meu îndea de prostia lui şi în final am reuşit să terminăm şi de mâncat. Şi s-a ţinut de cuvânt, sărmanul Gheorghe. Nu a mai pus niciodată iute pe limbă, se speriase rău, săracul, când a fost cât pe ce să dea mâna cu moartea.

    Gras, cu-n cap mare şi blond, cam molâu, Gheorghe era un om bun până în măduva oaselor. Pe el nu-l scoteai niciodată din ritmul lui, nu îl vedeai nervos iar când se supăra era sărbătoare pentru Aghiuţă. Noroc că nu-l ţinea mult supărarea aia, care-l posomora şi-l făcea din tăcut, mai tăcut decât pământul. Dacă se simţea jignit până în fundul sufletului lui de copil mare şi bun îl durea şi pleca capul precum un câine credincios lovit pe nedrept.

    Avea părul aspru, mâini mari, muncite, ochi albaştri , luminoşi pe care îi transmisese şi unicului lui copil, Mădălina. Era mândria vieţii lui. Frumoasă de pus în cadră şi cumiiinteee, de nu ridica ochii din pământ când vorbeai cu ea. Se simţea împlinit, avea şi el o familie.

    Lenuţa, nevastă-sa, femeie măruntă şi veşnic nemulţumită, avea buzele subţiri ca o aţă şi o permanentă cută între sprâncenele-i înfoiate. Se certa cu soacră-sa ca la uşa cortului, ocăra pe toată lumea care o înfrunta, avea o guuurăăă de-o ştiau trei sate împrejur când se mânia, dar era iute şi îndemânatică la treabă. Ea ţinea toată casă şi considera că asta îi dă dreptul să se urce în capul tuturor. Baba era şchioapă şi neputincioasă, dar lasă că nici când era în putere nu putuse intra în voia aprigei ei nurori. La ei în casă cânta găina din revărsat de zi până în miez de noapte. Doar când venea la noi să ajute se simţea şi el mai liniştit. Nu lua plată – doar dacă voiau ei să-i dea aşa, câte ceva din prea plinul lor, primea. El nici măcar nu cerea, spre nemulţumirea muierii care nu mai contenea cicălindu-l. De asta era şi uşor de înşelat.

    Cu porecla lui ciudată se alesese de când îl strigase prima dată găgălicea mea de fată. Era mică, mică şi plângea tot timpul. Lui îi părea rău când o auzea plângând acolo în casă toată ziua… Ar fi împăcat-o el, dar nu ştia cum… Se frământa legănându-se de pe un picior pe altul şi venea la uşă, să privească în încăpere, poate, poate…

    • Hai în casă, mă nea Gheorghe! Intră şi mata un pic la ea!
  • Ba, taică… sunt murdar de la animale. Stau aci’, la uşă.

  • Păi de acolo nici nu o vezi bine! Şi nici ea nu te vede.

  • Lasă că ştie ea…

  • Avea el convingerea că pruncul ăla urlător trebuie să ştie că el e la uşă acolo şi trebuie să se liniştească. Bătea uşurel cu degetul în geam şi făcea „uuu, uuu” ca un porumbel răguşit. Auzindu-l, bebeluşul tăcea şi se concentra asupra zgomotului.  Fericit, Gheorghe continua până îl striga socru-meu în bătătură la treabă. Atunci pleca râzând cu gura până la urechi, fericit nevoie mare că a reuşit şi el să ajute fata să se liniştească. Ştia el ce ştia… ăştia nu aveau răbdare cu fata, nu erau în stare să-i facă jucării ca el. Când fetiţa se ridicase şi începuse să rupă cuvintele, lui i-a zis simplu „Uuuu” şi Uuu i-a rămas numele. Nu se supăra, îi era drag aşa cum dragă îi era şi gămălia aceea numai ochişori care râdea ori de câte ori se apropia el de geamul camerei.

    • Hai Uuu, ce facem? Ne odihnim un pic, sau plecăm de-acu’? E mult de mers până la loc.
  • Hai taică să mergem. Ne-om odihni la noapte.

  • Bine, hai să punem iapa la căruţă. Du-te şi adu-mi hamul.

  • S-au tot învârtit pe lângă căruţă. Iapa, nărăvaşă, nu prea voia să facă pe voia lor. Abia trecuse de crucea zilei şi n-avea nici un chef să tragă de căruţa aia grea pe câmp. Iar bărbatu-meu nu-i plăcea deloc, era tot timpul nervos şi se încurca în comenzi, de nu mai ştia nici ea cum să meargă. Lângă ea, un mânz de vreun an cenuşiu, cu bănuţi albi pe el, se apăra nepăsător de muşte.

    • Îl luăm şi pe ăsta cu noi, Petre?
  • Sigur că-l luăm! E mare, nană, trebuie să se înveţe şi el de-acu’ cu munca!

  • Mă, da’ tu nu vezi că îi e lene şi să respire?

  • Lasă că scapă de lene! Leagă-l colea, lângă mă-sa. Dacă fuge asta, musai să se mişte şi el!

  • Bine taică, dacă spui tu. Io n-am mai văzut aşa cal puturos de când sunt, să ştii!

  • Ei, lasă că i-o trece lui. Dacă nu-i trece îl vinde ăl bătrân, că nu l-o ţine degeaba în bătătură!

  • Adevărul e că mânzul ăsta era undeva în lumea lui de când s-a făcut. L-a fătat mă-sa pe câmp şi i-a găsit un sătean dimineaţa, nici nu apucase să-l lingă bine. L-a urcat în căruţă şi i l-a adus lui socru-meu la poartă.

    • Bă, nea Lache, vino bă la poartă! Hai că-ţi adusă-i copilul acasă!

    S-a dus Lache într-un suflet, nu înţelesese bine despre ce copil era vorba. La poartă Doina lui îl privea cu ochii ăia lăcrimoşi, din spatele căruţei şi necheza peste poartă. În căruţă, mânzul ei abia fătat încerca să se ridice şovăitor în picioare. Îi pusese numele Costică, după omul ăla de-l adusese la poartă. Îi era naş, carecum ar veni. Se întremase mânzul, crescuse frumos, dar era atât de puturos, că-i era greu până să se şi încure şi el ca un mânz obişnuit. Se născuse bătrân, se pare.

    Au înhămat ăştia iapa şi au plecat. Pe Costică l-au luat cu ei, legat lângă gâtul mă-sii să se înveţe să meargă. Cu el în dreapta însă, iapa nu voia să tragă mai deloc. Abia păşea. Să nu se streseze mânzul prea tare. Nervos, bărbatu-meu o tot pleznea cu biciul, până când Gheorghe, milos, a coborât din căruţă şi i-a zis că el nu mai merge mai departe dacă mai bate iapa. Nu a mai bătut-o, altfel rămânea singur la adunat buruieni de  porci.

    Târâş-grăpis au ajuns şi în lanul de porumb. Au tras căruţa în marginea locului, au desfăcut hamul iepei şi au împiedicat-o ca să nu plece, i-au tăiat câţiva coceni verzi şi i-au pus în faţă să aibă ce roade şi să fie mulţumită, iar ei au intrat prin porumb. Pe Costică  l–au lăsat liber, că oricum nu pleca el de lângă mă-sa.

    Când munceşti timpul trece repede. Au tăiat graşiţa, au cărat-o la căruţă, au mai cosit ceva şi pentru ieslea cailor de acasă, să aibă ce roade peste noapte şi s-au pregătit de plecare. Până au ieşit din câmp, Gheorghe nu s-a mai urcat pe capră, să nu-i fie iepei greu. Mergea aşa, alene după căruţă şi-l mai împungea din când în când pe Costică cu un băţ. Mânzul dădea din coadă plictisit, apărându-se ca de muşte.

    • Mă Uuu, dă-te de la coada calului că nu ştii ce-i vine, mă!
  • Cui tată, ăstuia? N-am eu grijă! Nu-l vezi cum târâie picioarele de parcă i-ar fi frică să nu se rupă ceva în el dacă păşeşte cum trebuie? Uită-te şi tu la el!

  • Mă, nană Gheorghe, lasă-l mă că nu ştii ce gândeşte animalul!

  • Gheorghe se distra nevoie mare încercând să facă mânzul să aibă altă reacţie decât datul din coadă şi nici că-i păsa cât de aproape e de copitele lui.

    • Uite mă, îi iau şi de coadă şi nu face nimic!

    Când s-a întors tânărul să se uite, Gheorghe se ţinea de coada mânzului c-o mână şi cu cealaltă îl împungea cu nuiaua.

    • Mă, nană Gheorghe….

    Şi cu atât a rămas, că nu a mai apucat să-şi termine fraza. Într-o fracţiune de secundă copitele mânzului au zburat pe lângă urechea lui Gheorghe. Ăsta avusese prezenţa de spirit să-şi tragă capul îndărăt, altfel le primea în plină figură. Aşa, doar l-au şters pe piept şi l-au trântit în praf.

    • Mă, Uuu, f*-**i ceara mă-sii de treabă, eşti copil mic, mă? Nu mă rog eu de mata de atâta timp să-l laşi în pace, mă? De ce nu mă asculţi? Văzuşi acu’ de ce e în stare, văzuşi? Eşti mulţumit?

    Atât de speriat era Petre că sărise fără să ştie cum din căruţă şi gesticula fără sens, îndreptându-se îngrijorat către omul trântit la pământ. În praful drumului, Gheorghe râdea spasmodic, nevenindu-i să creadă că a scăpat ca prin urechile acului. Nici că-i păsa de nervii celuilalt.

    Scrie un comentariu

    Din categoria Uncategorized

    Dimineţi

    Dimineţi obişnuite într-o casă plină.

    Am trei animale.
    IMG_1572Primul a fost Puţă  (lipsă de inspiraţie şi înţelegere la fiu-meu, care nu a acceptat sub nici o formă alt nume) .  L-a adus fie-mea când era atât de mic că încăpea în căuşul palmei. Era  slab-slab, plin de purici şi doar ochişorii albaştri ca cerul senin pe un botic jumătate alb, jumătate cafeniu erau de el.  Voia o vecină să-l lase pe stradă, că-l luase cadou pentru nepoţelul ei şi noru-sa nu-l acceptase în casă. L-am deparazitat, l-am spălat şi i-am suportat urletele 4 zile şi 4 nopţi. Mânca şi urla, torcea şi urla, am ajuns acum să cred că urla şi-n somn, sărăcuţul. După 4 zile când eram cu nervii creţi, a tăcut. Pentru o perioadă de 4 ani. Nu i-am auzit glăsciorul în timpul ăsta, indiferent ce s-ar fi întâmplat. Am crezut că e mut. Nu e. Acum vorbeşte şi are o voce aşa… de divă sclifosită.

    A doua a fost Suri. Aici musai să vin cu adăugări şi lămuriri.429689_103948599731785_1921181701_n

    Înainte de Puţă am avut o altă pisicuţă culeasă de fie-mea de pe străzi. Aia era şi mai micuţă, în sensul că nici măcar nu făcuse ochi când mi-a picat în braţe. I-am dat să sugă cu seringa şi nu vă închipuiţi cum se agăţa de mine când îi era foame. Era un puiuţ tare activ, dar se cam plictisea singură acasă. Când am găsit toată bucătăria devastată cu căni şi pahare sparte şi sulul de şervete de bucătărie făcut praf în toată casa, am luat hotărârea să-i mai găsim o surioară, să aibă cu cine sta.

    Am dat sfoară în ţară la birou şi m-am ales cu Suri. Era atât de urâtă încât toţi am rămas muţi atunci când ne-au adus-o colegii mei. Are şi ea o poveste tristă în spate: a fost culeasă de fostul meu coleg de la metrou, rănită, cu şoldul fracturat, cu rană deschisă pe abdomen. A dus-o la veterinar, a operat-o, a castrat-o şi miraculos, şi-a revenit. Tot urâta a rămas. Are un nas mare şi coroiat, de parcă-ţi vine greu să spui că e pisică şi are apucături de maidaneză. E o hoaţă fără pereche şi strică tot ce atinge. Nu am întâlnit până la ea o pisică hotărâtă să spargă tot ce îi iese în cale. Am oprit-o şi pe ea, nu mai puteam da înapoi, deşi între- timp ne alesesem şi cu motănelul.

    O perioadă am avut trei mâţe în casă. Când a făcut 7 luni, Puţă s-a gândit că ar fi bines ă facă nişte pui cu Fă, prima noastră pisicuţă. O altă perioadă am avut 6 mâţe –până am dat puiuţii şi am jurat că în viaţa mea nu voi mai creşte puiuţi, că mi-au rupt sufletul când au plecat. Apoi mămica lor s-a îmbolnăvit rău şi am fost nevoiţi să renunţăm la ea.
    401206_105953469531298_1195125181_nAm rămas cu Suri şi Puţă până când a apărut Kara, un mândru exemplar de amstaff.

    Kara e sufletul casei şi singurul animăluţ ajuns în casă cu acte în regulă. Fiu-meu s-a îndrăgostit de mămica ei acum mulţi ani în urmă. Mi-a împuiat capul cu ea, cu cât e de frumoasă şi de cuminte şi de inteligentă şi de ce vreţi voi. O ştiam şi o iubeam şi eu, deşi nu am cunoscut-o niciodată. După vreo doi ani a început să vrea şi el şi să-mi cerşească un pui de-al Herei, când o fi să facă pui. Nu mai făcuse pui de vreo trei ani aşa că nu mi s-a părut mare lucru să-i spun că mă mai gândesc până atunci.

    Şi a făcut Hera pui…. Şapte la număr. O perioadă fiu-meu aproape că şi-a mutat domiciliul lângă ei. Au urmat poze cu ghemele alea bosumflate de blană, noi poveşti, filmuleţe, dragoste la prima vedere, ce mai! Kara a fost singura cu blăniţă neagră dintre toţi fraţii ei bej cu alb, ca părinţii lor. Singura pată de culoare. Cum să n-o iubeşti?

    Când a împlinit vreo 4 săptămâni proprietarul Herei ne-a anunţat să ne ducem s-o luăm, că maică-sa nu-i mai poate ţine, că are tot o rană pe ţâţe, nu le mai dă să sugă şi sunt prea mulţi ca ei să-i poată susţine. Şi aşa, într-o noapte de octombrie pe la ora 2,30 a ajuns în casa noastră minunea care ne-a schimbat şi ne conduce viaţa.

    Încă din noaptea aia şi-a impus voinţa. Îi aranjasem un culcuş cald, cu pături moi, ferit de curent, să nu îngheţe puiuţul încă nepregătit să se despartă de sânul mamei. Nu i-a plăcut decât în poala fiică-mi. Cum o puneam în culcuş începea să plângă să scoale blocul, cum îi dădeam drumul pe jos, alerga şi se cuibărea în bratele ei. Până la urmă, ca să putem dormi şi noi şi vecinii, am  luat-o cu noi în pat în noaptea aceea, cu gândul că vom reuşi s-o învăţăm cu culcuşul ei de a doua zi.

    Vezi să nu! Atât i-a trebuit. După aceea, noi o lăsam în culcuş, ea se căţăra ca o maimuţă în pat. Când nu se putea căţăra se aşeza în fund şi plângea până ne săturam şi o luam cu noi. Noaptea se trezea s-o ducem la baie şi începea să ne tragă de păr şi să se joace cu mâinile noastre să ne trezim. Singura care n-a acceptat-o a fost Suri, ea fiind foarte solitară şi încrezută de felul ei.

    Pentru că eu sunt mama tuturor, bineînţeles că toate animalele sunt grămadă pe mine. Oriunde mă duc, am trei gheme de blană ce-mi cerşesc atenţia. Şi peste asta sunt atât de geloase una pe cealaltă, că s-ar mânca pentru întâietate în braţele mele.

    Dimineaţă Suri a profitat de ocazie că eram doar cu Puţă în pat şi a venit să-şi ia porţia de mângâieri. Am luat-o în poală şi a început să-mi toarcă şi să mă privească cu dragoste, fericită. Puţă, care dormea la picioarele mele, a făcut ochii mari când a văzut asta. Locul lui preferat să fie uzurpat de urâta aia? “Făăăăă, pleacă dracului de-acolo că acum te gheruiesc toată! Ai înnebunit, ăla e locul meu?!”. Asta spuneau ochii lui măriţi a mirare şi furie.

    De dincolo, prin cine ştie ce simţ suplimentar, Kara a simţit uzurpatoarea şi a venit într-un suflet s-o gonească şi să elibereze locul. S-a urcat la propiu peste ea. “Hei, ce cauţi tu aici, urâto? Nu ştii că e locul meu? Hai zât, că te aplatizez dacă mă aşez pe tine!” Suri a fugit şi Kara, o namilă de peste 30 de kg acum, a încercat să se ghemuiască toată în locşorul ocupat înainte de mâţă. Trăim o adevărată telenovelă, plină de suspans şi pasiuni mistuitoare!308416_219788968147747_1923208175_n

    Viaţa mea numai plictisitoare şi liniştită nu se poate numi, chiar dacă prin excelenţă stau doar în pat de o săptămână, încercând să-mi revin după o răceală rebelă şi un an cu prea multă muncă ce m-a epuizat.

     

     

    21 comentarii

    Din categoria Cotidian, jurnal

    Colacii de Sfânta Maria

    Impletituri_pt_p_490534d72ecd4– Aş face şi eu colaci, mamă Mariţă, dar nu ştiu cum să-i fac…

    – Cum să-i faci, mumă? Faci şi tu cocă de pâine şi o modelezi aşa, ca pe colac şi o bagi la cuptor. Ştii să arzi cuptorul?

    – Nu l-am ars niciodată singură, dar am vazut. Am băgat lemne, doar nu l-am verificat eu.

    – Lasă asta, că mă uit eu să fie ars cum trebuie. Da’ tu ai frământat, mumă, vreodată pâine? Că eşti aşa tânără… N’ai avut când să înveţi.

    – Ei, asta ştiu… ce poate fi greu?

    Abia împlinise 21 de ani, avea o fetiţă şi burta la gură, aştepta al doilea copil. Se apropia Sfânta Maria şi tot satul împărţea ca-n zi de mare sărbătoare. Pe fata ei o chema Maria şi ar fi făcut colivă s-o ducă şi ea la biserică, dar vezi, cum să se ducă aşa, cu coliva goală. Îi era ruşine. Socrii plecaseră la băi, iar bărbatul dăduse bir cu fugiţii. O lăsaseră singură cu toată gospodăria şi nu era decât o mână de om de-o sufla vântul pe drum. Aşa, gravidă cum era, ziceai că-i un copil malnutrit din ţările africane.  Mai venea baba asta, Mariţa, să mai stea cu fata cât făcea ea treabă. Ar fi ajutat-o ea baba mai mult, dar era bătrână şi căzută, săraca. Abia mergea cocoşată şi sprijinită în baston.

    S-a urcat în pătul şi a cernut făină până a umplut căpisterea. Erau mulţi ce vor veni cu împărţituri, trebuia să-i ajungă colacii. A coborât cu greu cu povara suplimentară pe scara din ţevi de metal. A pus apoi apa la încălzit şi turtele la muiat. Folosea turte din drojdie de vin frământate toamna trecută cu mălai şi uscate la soare. A pus o lingură de sare în apă, şi-a suflecat mânecile, şi-a făcut cruce şi a purces la frământat. Întâi a amestecat maiaua, a lăsat-o să se ridice, rugându-se să fi pus destulă turtă. Apoi, turnând puţin câte puţin, a încorporat toată apa. Coca devenea grea, ca un copil mic plămădit atunci de mâini binecuvântate. O durea spatele şi burta îi atârna grea, dar frământatul trebuia terminat, aşa că a strâns din dinţi şi a continuat.

    Baba ajuta şi ea cum putea: ţinând de căpistere şi încurajând-o deşi vedea ea bine că mâinile alea de copil nu au puterea necesară luptei cu aluatul. Într-un final a terminat, s-a curăţat pe mâini, a făcut cruce cu latul palmei pe aluat, l-a acoperit cu ştergar curat şi l-a lăsat la căldură să se odihnească şi să crească. A adunat coceni lângă cuptorul din gradină, a aprins focul şi a aşteptat cuminte să se termine de ars. Aluatul s-a ridicat între timp, a umplut căpisterea, dospit şi plin de viaţă.

    – Acum ce-i mai fac, mamă Măriţă?

    – Ia cu muma aşa, câte puţin, frământă bine din nou şi după aia rupi câte o bucată mică, o faci sul şi o împleteşti. Iar capătul ăsta cu buclă, îl întorci peste. Eu doar de ăştia ştiu să fac, mumă, mai mult nu te pot învăţa.

    – Păi aşa e bine, nu voiam mai mult. Aşa îi face şi Mica.

    I-a modelat pe rând, în timp ce baba plimba căruciorul pe lângă foc, i-a aşezat în tăvi şi le-a acoperit cu ştergar. La sfârşit a mărunţit o bucată de brânză de oaie, i-a adăugat două ouă, a întins bine cu făcăleţul trei foi de aluat pe care le-a umplut cu magicul amestec, le-a rulat şi a încropit aşa o tavă de plăcinte. Când cuptorul a început să dogorească şi mâna de făină aruncată pe vatra curăţată a luat foc, a pus tăvile pe rând pe lopată şi le-a vârât la copt. A acoperit uşa cuptorului cu tablă, a încărcat-o cu jar şi s-a odihnit.

    În cuptor colacii au crescut, au transpirat, s-au rumenit şi au eliberat parfum de Dumnezeu peste bătătură. Când ora s-a scurs, au scos tăvile şi au eliberat colacii aşezaţi frumos, în şir, pe stergar curat în coş de nuiele.

    – Să nu-i rupi acu’, mumă. Lasă-i să vină de la moară!Ia un şervet curat şi şterge-i cu-n pic de apă. Dă-le faţă.

    – Doar plăcinta o rupem, mamă Măriţă! Să cinstim cum se cuvine ziua de azi.

    În zi de sărbătoare, când vecinii au strigat la poartă, masa era plină de colaci şi bunătăţi. Muierile s-au mirat spunând ” bogdeaproste”, ştiau că stăpânii nu-s acasă şi fata aceea firavă are prea multe în spate. A doua zi se întorceau călătorii.

    – Sărut mănâ, Ticule! Sărut mâna, Mică!

    – Să trăiţi!

    – Ia uite Lache, fata asta a şi împărţit. Cine ţi-a făcut, mumă colacii?

    – Eu i-am făcut.

    – Păi ai ştiut, tu, să-i faci?

    – M-a ajutat mama Măriţa.

    – Ei, lasă că sunt buni şi aşa… Bine că ai avut ce pune pe masă când au venit muierile cu împărţituri. Puteai să stai şi fără, ştiau ele că nu-s acasă! Oricum n-ai ştiut să numeşti toţi morţii pe ei.

    6 comentarii

    Din categoria Dezrădăcinare, Uncategorized

    Doinele de ieri, manelele de azi

    Pentru că zac încercând să-mi recapăt cumva energia şi aştept o odihnă pierdută care cu siguranţă s-a rătăcit în drum spre casă (ceea ce mă duce cu gândul la bătrâneţe şi la uitările ei), tot bântui netul în căutare de chestii diverse care să îmi reconforteze bietul neuron obosit şi să-i facă sinapsele să se trezească. Aşa am dat dimineaţă de o doină. Una din aia oltenească, la care până şi pietrele ar plânge dacă ar avea lacrimi- Artistul, un mare necunoscut azi. Şi am realizat cât de repede se schimbă vremurile şi cât de tare s-a răsturnat scara de valori.

    Odinioară, în orice sat din ţară, taraful avea un loc aparte. Era martor la bucuriile tuturor şi uneori chiar şi la necaz când lua Dumnezeu câte un suflet tânăr, necăsătorit, sau când se dădeau hore de pomană în zilele de Paşti. Până şi muzica ţigănească suna altfel pe vremea aceea!

    Aveam vreo zece ani când bulibaşa căldărarilor din sat a făcut nuntă unuia din băieţi. S-au adunat ţigani de peste tot. Ele cu fustele lor înflorate şi bani în cozile împletite, ei cu mustăţi răsucite şi pălării cu boruri largi. Să fi fost câteva sute bune de persoane adunate acolo. Nu, nu era luxul exorbitant de acum, nu încercau să epateze etalându-şi kilograme de bijuterii, maşini scumpe şi mai ştiu eu ce avuţii. Nici nu aveau aşa ceva, moda kilogramelor de aur şi a lanţurilor de câine la gât a apărut după ce Iliescu în generozitatea lui s-a gândit să-i răsplătească golind tezaurul Băncii Naţionale fără nici o dovadă şi fără nici un discernământ. Atunci erau oameni simpli, ca noi toţi dealtfel.

    Ei, la nunta asta a cântat Gabi Luncă. Cine nu auzise atunci de Gabi Luncă? Era în vogă, tânără, subţirică, începuse să apară la televiziune, de Revelion, scosese un disc, mândria tagmei ţigăneşti. S-a adunat lumea ca la urs când a început ea să cânte şi Doamne, cât de plăcută era şi cât de frumos a putut cânta. Nu s-a văietat, nu s-a urlat, nu s-au strigat bani „fără număr, fără număr” nici pentru ginere, nici pentru mireasă, socrul nu şi-a aruncat toată averea pe jos să vadă lumea cine e el. Nu, nu era nici Salam, nici Guţă, nu aveau nici împăraţi, nici regi autoproclamaţi, nu se inventase omniprezenta manea. Era însă profesionalism.

    Ani buni după întâmplarea asta, mi-am botezat primul copil, într-o toamnă rece şi ploioasă. Pentru că botezul a fost făcut destul de în pripă, lăutari nu au fost unii vestiţi, ăia erau deja tocmiţi la nunţile din sat care erau multe pe atunci. A găsit socru-meu un taraf de lăutari sărăcuţi, fără prea mare priză la public. Aveau o orgă şi o dizeoză vopsită care mai mult se rupea în figuri decât să cânte. Aveau însă şi un ţigan bătrân, bătrân cu o vioară fermecată. Dumnezeule şi ce degete avea ţiganul şi cum le plimba pe coardele alea care ba plângeau ba râdeau sub ele! Şi ce cântece ştia! Pentru o noapte a înviat în bătătura noastră Fărâmiţă Lambru şi eu eram în stare să stau acolo în frig şi ploaie doar să-l ascult cântând curat, bătrâneşte „La chilia-n port”, „Spune, spune moş bătrân”,  „Un părinte poate creşte”.

    Când botezul s-a terminat şi li s-a făcut plata, am ţinut să-i dau bătrânului ceva numai pentru el. Prea-mi încălzise sufletul. I-au dat lacrimile. Imediat ceilalţi au sărit şi i-au smuls banii înjurând pe limba lor. A rămas bietul de el cu privirea în pământ şi ochii în lacrimi. Începuseră deja să se emancipeze, văd eu, nu-şi mai respectau bătrânii cu cântecele lor demodate. Pe urmă au apărut manelele şi lumina s-a stins. Cortina a căzut peste o lume în care pasiunea şi profesionalismul era cuvântul de ordine. Acum e banul şi şmecheria şi înşelăciunea. Şi totuşi, când asculţi o doină în care simţi dureros fiecare picătură de suflet, nu-ţi vine să dai timpul înapoi? 

    Parcă sună altfel decât urletele de acum, nu? Şi totuşi de Toni Iordache foarte puţini îşi aduc aminte, pe când pe Salam l-ar pune şi preşedintele ţării.

     

    9 comentarii

    Din categoria jurnal