Colacii de Sfânta Maria

Impletituri_pt_p_490534d72ecd4– Aş face şi eu colaci, mamă Mariţă, dar nu ştiu cum să-i fac…

– Cum să-i faci, mumă? Faci şi tu cocă de pâine şi o modelezi aşa, ca pe colac şi o bagi la cuptor. Ştii să arzi cuptorul?

– Nu l-am ars niciodată singură, dar am vazut. Am băgat lemne, doar nu l-am verificat eu.

– Lasă asta, că mă uit eu să fie ars cum trebuie. Da’ tu ai frământat, mumă, vreodată pâine? Că eşti aşa tânără… N’ai avut când să înveţi.

– Ei, asta ştiu… ce poate fi greu?

Abia împlinise 21 de ani, avea o fetiţă şi burta la gură, aştepta al doilea copil. Se apropia Sfânta Maria şi tot satul împărţea ca-n zi de mare sărbătoare. Pe fata ei o chema Maria şi ar fi făcut colivă s-o ducă şi ea la biserică, dar vezi, cum să se ducă aşa, cu coliva goală. Îi era ruşine. Socrii plecaseră la băi, iar bărbatul dăduse bir cu fugiţii. O lăsaseră singură cu toată gospodăria şi nu era decât o mână de om de-o sufla vântul pe drum. Aşa, gravidă cum era, ziceai că-i un copil malnutrit din ţările africane.  Mai venea baba asta, Mariţa, să mai stea cu fata cât făcea ea treabă. Ar fi ajutat-o ea baba mai mult, dar era bătrână şi căzută, săraca. Abia mergea cocoşată şi sprijinită în baston.

S-a urcat în pătul şi a cernut făină până a umplut căpisterea. Erau mulţi ce vor veni cu împărţituri, trebuia să-i ajungă colacii. A coborât cu greu cu povara suplimentară pe scara din ţevi de metal. A pus apoi apa la încălzit şi turtele la muiat. Folosea turte din drojdie de vin frământate toamna trecută cu mălai şi uscate la soare. A pus o lingură de sare în apă, şi-a suflecat mânecile, şi-a făcut cruce şi a purces la frământat. Întâi a amestecat maiaua, a lăsat-o să se ridice, rugându-se să fi pus destulă turtă. Apoi, turnând puţin câte puţin, a încorporat toată apa. Coca devenea grea, ca un copil mic plămădit atunci de mâini binecuvântate. O durea spatele şi burta îi atârna grea, dar frământatul trebuia terminat, aşa că a strâns din dinţi şi a continuat.

Baba ajuta şi ea cum putea: ţinând de căpistere şi încurajând-o deşi vedea ea bine că mâinile alea de copil nu au puterea necesară luptei cu aluatul. Într-un final a terminat, s-a curăţat pe mâini, a făcut cruce cu latul palmei pe aluat, l-a acoperit cu ştergar curat şi l-a lăsat la căldură să se odihnească şi să crească. A adunat coceni lângă cuptorul din gradină, a aprins focul şi a aşteptat cuminte să se termine de ars. Aluatul s-a ridicat între timp, a umplut căpisterea, dospit şi plin de viaţă.

– Acum ce-i mai fac, mamă Măriţă?

– Ia cu muma aşa, câte puţin, frământă bine din nou şi după aia rupi câte o bucată mică, o faci sul şi o împleteşti. Iar capătul ăsta cu buclă, îl întorci peste. Eu doar de ăştia ştiu să fac, mumă, mai mult nu te pot învăţa.

– Păi aşa e bine, nu voiam mai mult. Aşa îi face şi Mica.

I-a modelat pe rând, în timp ce baba plimba căruciorul pe lângă foc, i-a aşezat în tăvi şi le-a acoperit cu ştergar. La sfârşit a mărunţit o bucată de brânză de oaie, i-a adăugat două ouă, a întins bine cu făcăleţul trei foi de aluat pe care le-a umplut cu magicul amestec, le-a rulat şi a încropit aşa o tavă de plăcinte. Când cuptorul a început să dogorească şi mâna de făină aruncată pe vatra curăţată a luat foc, a pus tăvile pe rând pe lopată şi le-a vârât la copt. A acoperit uşa cuptorului cu tablă, a încărcat-o cu jar şi s-a odihnit.

În cuptor colacii au crescut, au transpirat, s-au rumenit şi au eliberat parfum de Dumnezeu peste bătătură. Când ora s-a scurs, au scos tăvile şi au eliberat colacii aşezaţi frumos, în şir, pe stergar curat în coş de nuiele.

– Să nu-i rupi acu’, mumă. Lasă-i să vină de la moară!Ia un şervet curat şi şterge-i cu-n pic de apă. Dă-le faţă.

– Doar plăcinta o rupem, mamă Măriţă! Să cinstim cum se cuvine ziua de azi.

În zi de sărbătoare, când vecinii au strigat la poartă, masa era plină de colaci şi bunătăţi. Muierile s-au mirat spunând ” bogdeaproste”, ştiau că stăpânii nu-s acasă şi fata aceea firavă are prea multe în spate. A doua zi se întorceau călătorii.

– Sărut mănâ, Ticule! Sărut mâna, Mică!

– Să trăiţi!

– Ia uite Lache, fata asta a şi împărţit. Cine ţi-a făcut, mumă colacii?

– Eu i-am făcut.

– Păi ai ştiut, tu, să-i faci?

– M-a ajutat mama Măriţa.

– Ei, lasă că sunt buni şi aşa… Bine că ai avut ce pune pe masă când au venit muierile cu împărţituri. Puteai să stai şi fără, ştiau ele că nu-s acasă! Oricum n-ai ştiut să numeşti toţi morţii pe ei.

Anunțuri

6 comentarii

Din categoria Dezrădăcinare, Uncategorized

6 răspunsuri la „Colacii de Sfânta Maria

  1. 9

    Dar mortii au zambit, chiar daca n-au fost numiti. 🙂

    Apreciază

  2. Am citit cu interes şi uimire, deşi nu am înţeles toate cuvintele. Am priceput şi ştiam de fapt că mirosul de pâine e „parfumul Lui”. Subscriu.
    Iar morala pare a fi accea că nicio faptă bună nu rămâne nejudecată de cei mici la suflet.
    Mă bucur când un suflet mare îmi povesteşte. La mai multe apariţii în pagini de cultură.

    Apreciază

  3. Îmi amintesc și eu turtițele acelea rotunde pe care le folosea bunica în loc de drojdie. Nu știu din ce le făcea, dar știu că le punea la uscat la soare, pe acoperiș, învelite în tifon, apoi le ținea într-o pânză și le folosea când făcea pâine. Și ce parfum avea pâinea coaptă în cotlon, cum îi ziceam noi! 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s